Cadrul natural actual	Istoricul cercetărilor
Metodele de săpătură şi înregistrare	Principalele rezultate ale cercetărilor
Locuinţa nr. 1	Locuinţa nr. 2

           Tell-ul eneolitic de la Luncaviţa (punctul Cetăţuia, la 4 km de actuala localitate Luncaviţa, judeţul Tulcea) este amplasat pe marginea unei terase din imediata apropiere a văii pârâului Luncaviţa, aflată practic pe limita răsăriteană a Munţilor Măcin, subunitate morfostructurală bine diferenţiată în cadrul Platformei Dobrogei de Nord (Pl. I). Diferenţa de nivel între punctul "0" stabilit pe suprafaţa tell-ului şi baza acestuia în zona de sud (Pl. II/1) este de 5,14 m, în timp ce diferenţa dintre punctul menţionat mai sus şi zona mlăştinoasă dinspre nord (Pl. II/2) este de 16,12 m.

Pl. I. Luncaviţa, punctul Cetăţuia Localizarea aşezării-tell şi poziţia topografică a aşezării.	Pl. II. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Aşezarea-tell 1. Vedere dinspre sud ; 2. Zona mlăştinoasă din marginea de nord a aşezării ;

            Cadrul natural actual

          Din punct de vedere fizico-geografic Munţii Măcin (în a căror arie am integrat zona Luncaviţa) sunt cuprinşi între 28°07’ şi 28°27’ longitudine estică, respectiv 45°01’ şi 45°21’ latitudine nordică.

      Masivul hercinic al Măcinului este format din şisturi cristaline epi- şi mezometamorfice şi roci sedimentare paleozoice străpunse de masive granitoide, generând un relief de tip alpin. Acesta domină lunca joasă a Dunării fiind format dintr-o culme principală - Greci (cu vârful Ţuţuiatul, 467 m) - din care se detaşează spre nord şi vest o serie de culmi secundare şi măguri izolate ce închid golfuri depresionare, larg deschise spre lunca Dunării (Popescu 1982, 753-754). Altitudinile extreme variază între 7 şi 467 m, reprezentând zona cea mai înaltă a Podişului Dobrogean.

         Situaţi într-un climat moderat-continental (I. Popescu-Zeletin 1971) Munţii Măcin sunt caracterizaţi prin temperaturi medii anuale între 9°C şi 10,8°C, respectiv precipitaţii între 480,4 mm şi 600 mm, fiind cei mai arizi munţi din România.

          Din punct de vedere biogeografic zona reprezintă limita nordică a părţii submediteraneene a Peninsulei Balcanice, constituind o unitate distinctă a provinciei floristice macedo-tracice (Gh. Dihoru, N. Doniţă 1970). În apropierea tell-ului eneolitic a fost identificat tipul de pădure făgeto-cărpinet dobrogean. Stratul său arborescent este format din fag (Fagus sylvatica, Fagus taurica) în proporţie de 50%, Carpinus betulus - 40%, Tilia tomentosa - 10% (C. Dămăceanu 1964; Gh. Mohan et alli 1993). Stratul ierbos este dominat de Carex pilosa şi într-o mai mică măsură de Asperula odorata.

           Istoricul cercetărilor

          Cea mai veche menţiune asupra tell-ului de la Luncaviţa îi aparţine lui Pamfil Polonic tatăl care, între anii 1892-1898, a întreprins cercetări de suprafaţă de-a lungul Dunării, având drept obiectiv cunoaşterea şi precizarea caracteristicilor fortificaţiilor de pe vechiul limes roman. În primăvara anului 1898 a fost cercetată şi aşezarea-tell, cu acest prilej fiind făcută o schiţă şi o descriere amănunţită a locului [1] .

          O informaţie sumară asupra descoperirilor întâmplătoare din zona Garvăn-Luncaviţa făcea în 1910 Constantin Moisil (C. Moisil 1910, 174), care semnala în împrejurimile ultimei localităţi prezenţa unor „obiecte preistorice”. Această ultimă precizare, destul de vagă, nu poate fi pusă în mod sigur în legătură cu aşezarea-tell din punctul Cetăţuia, cercetările ulterioare semnalând în zona Luncaviţa obiective arheologice aparţinând paleoliticului, mezoliticului (Al. Păunescu 1999, p. 69-70), eneoliticului (E. Comşa 1953; P. Haşotti, E. Lăzurcă 1989, 45), epocii bronzului (I. Vasiliu 1995a; 1995b) şi primei epoci a fierului (E. Comşa 1953).

          Informaţiile încetează să mai apară în lucrările de specialitate până la începutul deceniului şase când, în cadrul programului de cercetare al cetăţii medievale de la Garvăn-Dinogetia, s-a înscris şi efectuarea unor sondaje în aşezarea-tell de la Luncaviţa (E. Comşa 1952; 1962). Deşi sumare (la Luncaviţa au fost trasate şi cercetate, în marginea de sud a aşezării, două secţiuni-sondaj de 10 × 2 m, respectiv 8 × 3 m), cercetările realizate de Eugen Comşa au pus în evidenţă câteva observaţii interesante care au condus în final la formularea unor ipoteze de lucru: 1) spaţiul destinat viitoarei aşezări eneolitice era despărţit de restul terasei prin două şanţuri, considerate a fi rezultatul unor intervenţii antropice. Pornindu-se de la această afirmaţie se punea problema încadrării lor în timp, subliniindu-se că nu ar fi exclus ca măcar unul dintre ele să fi fost contemporan cu tell-ul (pe suprafaţa tell-ului mai fuseseră identificate fragmente ceramice aparţinând primei epoci a fierului şi un cimitir medieval); 2) stratul cultural eneolitic, cu o grosime de aproximativ 3,50 m, a fost împărţit în şase niveluri de locuire, marcate prin resturile locuinţelor de suprafaţă, incendiate sau neincendiate, şi chiar prin vetre exterioare acestora; 3) din punct de vedere cultural, materialul arheologic descoperit era încadrat într-un segment al complexului cultural Kodjadermen-Gumelniţa-Karanovo VI.

          Un nou program de cercetare a fost pus în aplicare începând cu anul 1998. Motivele ce au determinat această decizie sunt rezultatul unei evaluări amănunţite a potenţialului arheologic, încă neexploatat, al zonei. Se poate spune că până în acel moment fuseseră acumulate puţine elemente ce ar fi putut contribui la schiţarea unei imagini coerente privind evoluţia neo-eneoliticului în nordul Dobrogei. Este adevărat că în urma mai multor campanii de săpături s-au putut cerceta parţial câteva aşezări (E. Lăzurcă 1995), într-un caz chiar o aşezare întreagă - Carcaliu (E. Lăzurcă 1984), aparţinând complexului cultural Kodjadermen-Gumelniţa-Karanovo VI, dar prelucrarea datelor înregistrate s-a concretizat, din motive mai mult sau mai puţin obiective, în mare măsură în simple rapoarte de săpătură.

          Analiza observaţiilor expuse mai sus a condus la iniţierea unui program de cercetări complex pe tell-ul de la Luncaviţa (de altfel singura aşezare de acest tip identificată în nordul Dobrogei), care să permită studierea şi înţelegerea evoluţiei comunităţilor umane care s-au succedat în acest loc, relaţiile stabilite de acestea cu mediul înconjurător şi modalităţile de utilizare şi administrare a resurselor naturale disponibile. La toate acestea se adaugă progresele realizate în ultimii ani în metodele de cercetare, îmbunătăţite în special prin aportul studiilor interdisciplinare.

           Metodele de săpătură şi înregistrare

          De la bun început s-a stabilit că acestea trebuie să fie în acord cu unul din obiectivele noastre majore, şi anume realizarea unei cercetări arheologice care ar putea fi extinsă în orice moment în suprafaţă,  în egală măsură precisă din punct de vedere al metodelor de înregistrare şi analiză, în cadrul unui program pe termen lung.

          Întreaga suprafaţă a tell-ului a fost împărţită în patru mari suprafeţe. În prezent, atenţia noastră se concentrează asupra suprafeţei notată convenţional S I, aflată în jumătatea de răsărit. Această alegere a fost făcută din cel puţin două motive: 1) este cea mai apropiată de sursele de apă; 2) a fost afectată mai puţin de intervenţiile antropice posterioare eneoliticului.

          Trebuie făcută precizarea că, iniţial, s-a avansat ideea cercetării integrale a primului nivel de locuire (superior) al aşezării, notat convenţional N I. Prima campanie de cercetări a dovedit că acesta nu s-a conservat atât de bine în timp (datorită în special intervenţiilor antropice) încât să poată oferi o imagine completă, existând pericolul de a se obţine evaluări greşite în analiza datelor arheologice. Prin urmare, s-a stabilit continuarea cercetării în suprafaţa S I până la solul steril din punct de vedere arheologic, observându-se că în profunzime stratul cultural se prezintă din ce în ce mai bine conservat. În celelalte suprafeţe se realizează sondaje sedimentologice, având ca obiective principale înţelegerea modului de formare a tell-ului şi relaţia stabilită cu zona imediat înconjurătoare.

          Pentru o cât mai bună înregistrare planimetrică şi stratigrafică, suprafaţa S I a fost împărţită în sectoare de 6 × 6 m, cu martori de 0,50 m între ele (care vor fi la rândul lor săpaţi pe măsură ce cercetarea va avansa în profunzime), peste toate acestea fiind suprapus un caroiaj de 2 × 2 m.

          Necesitatea evidenţierii cât mai precise a tuturor urmelor detectabile ale activităţilor umane (şi nu numai a acestora) din aşezare, a determinat adoptarea unui sistem de înregistrare pe unităţi stratigrafice (numerotate şi descrise cu atenţie, integrate unui sistem bazat pe raporturi de anterioritate şi posterioritate), completat cu cel clasic, bazat pe existenţa complexelor arheologice.

          Analiza tuturor datelor înregistrate va putea permite reconstituirea cronologiei interne a fiecărei activităţi evidenţiate în succesiunea generală a aşezării-tell.

          Metoda de înregistrare aplicată nu constituie desigur o noutate pentru cercetările din România. Aceasta a fost pentru prima dată aplicată pe un sit preistoric din această ţară la Hârşova-tell, fiind adaptată apoi pe fiecare nou obiectiv arheologic în funcţie de realităţile locale (S. Marinescu-Bîlcu 1997, 36).

           Principalele rezultate ale cercetărilor

          În cadrul acestui articol nu ne-am propus prezentarea detaliată a rezultatelor cercetării din cadrul aşezării de la Luncaviţa, încercând să ne limităm la formularea unor consideraţii generale, cu caracter preliminar. Această direcţie este impusă de stadiul actual al cercetărilor, aflat în momentul evaluării direcţiilor principale spre care poate fi orientată cercetarea şi a posibilităţilor reale oferite de aşezare.

          În cadrul aşezării atenţia noastră a fost orientată spre două zone de interes:

1. Complexele de locuire din suprafaţa S I;

2. Sondajul stratigrafic din zona de sud-vest a aşezării.

În cadrul acestei zone au fost cercetate, parţial, trei locuinţe şi o zonă menajeră.

           Locuinţa nr. 1 (notată convenţional L1). A fost pusă în evidenţă în sectoarele 1, 2, 7, 8, pe o suprafaţă de aproximativ 46,75 mp. Orientarea sa este nord-est - sud vest (o uşoară înclinare sud-nord, care este de altfel şi direcţia de înclinare a nivelului de locuire superior - N I), formă aproximativ rectangulară.

          Microstratigrafia acestei locuinţe s-a dovedit a fi destul de interesantă (în condiţiile în care intervenţiile antropice au afectat într-o oarecare măsură partea superioară a nivelului de locuire). Iniţial a fost pus în evidenţă un prim nivel de distrugere (rezultat al unui incendiu violent), format din fragmente de chirpici arşi, având mai degrabă forma unor plăci, printre care au apărut numerose fragmente ceramice (Pl. III/1,2). Orientarea acestui nivel din sectoarele 1, 7, 8, parţial sectorul 2, ne determină să avansăm ipoteza prăbuşirii pereţilor, în acest spaţiu, pe direcţia est-vest. În sectorul 2 s-a observat de asemenea o prăbuşire a unei părţi din peretele sudic spre sud-est.

Pl. III. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 1. Cultura Gumelniţa, faza A2 1. Imagine de ansamblu ; 2. Detaliu zona de sud

          Structura celui de-al doilea nivel de distrugere s-a dovedit a fi mai complexă. Partea sa superioară conţine fragmente de chirpici cu dimensiuni mai mari, pentru ca pe măsură ce ne apropiem de nivelul podelei locul lor să fie luat de un sediment de culoare castanie, în amestec cu granule mici de chirpici ars. Inventarul locuinţei, aflat în mare parte în poziţie secundară, a fost găsit practic pe întreaga suprafaţă cercetată, concentrări evidente observându-se în zona de nord a sectorului 2 şi jumătatea de nord a sectorului 8 (Pl. III/3). Existenţa unor fragmente ceramice deasupra resturilor de pereţi din zona de est a locuinţei, poate fi pusă pe seama intervenţiilor posterioare locuirii eneolitice ori poate fi explicată prin prezenţa unor vase în aflate în afara locuinţei 1 (Pl. III/4).

Pl. III. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 1. Cultura Gumelniţa, faza A2. 3. Detaliu zona de nord ; 4. Detaliu marginea de est.

 

           Câteva precizări legate de structura pereţilor locuinţei sunt, credem noi, necesare. Pare din ce în ce mai evident că structura de rezistenţă a locuinţei era realizată din pari (în general de mici dimensiuni, în cazul amprentelor păstrate pe fragmentele de pereţi fiind înregistrate diametre ce variază între 5 şi 12 cm) şi scânduri (cel mai des folosite, având lăţimi ce variază între 5 şi 12 cm), care aveau în majoritatea cazurilor aceeaşi orientare (se pare verticală). Acestora li s-a adăugat un strat consistent de lut, amestecat cu o cantitate considerabilă de materie vegetală tocată uneori superficial (au fost observate puţine amprente de nuiele). Pe suprafaţa fragmentelor păstrate nu s-au remarcat eventuale refaceri ale pereţilor.

           Îndepărtarea nivelului de distrugere a permis cercetarea, parţială, a nivelului ocupaţional al locuinţei (Pl. IV/1). Singura amenajare interioară identificată până în prezent este vatra, amplasată în zona de sud a locuinţei 1 (Pl. IV/2,3). Starea de conservare a acestui complex este destul de proastă, astfel încât nu se pot oferi decât date incomplete în ceea ce priveşte forma (se pare rectangulară) şi dimensiunile sale (suprafaţa cercetată măsoară aproximativ 1 x 0,75 m). Modalităţile de realizare au fost se pare destul de simple, vatra propriu-zisă, reprezentată de un strat subţire de lut (1-2 cm grosime) aplicat direct pe sol, fiind înconjurată de o gardină (realizată dintr-un amestec de lut şi materie vegetală tocată mărunt), în mare parte distrusă în momentul cercetării.

           Starea avansată de deteriorare a vetrei, coroborată cu prezenţa pe suprafaţa sa a unor vase arse secundar, la temperaturi extrem de ridicate, ar putea indica unul din posibilele puncte de iniţiere a incendiului care a contribuit la distrugerea locuinţei 1.

           Observaţiile făcute pe nivelul ocupaţional, în legătură cu inventarul (destul de bogat) locuinţei, au confirmat concentrarea acestuia în jurul vetrei (fragmente ceramice, oase) şi în jumătatea de nord a sectorului 8 (vase ceramice, greutăţi de lut, unelte de piatră, plastică) semnalată deja la nivelul distrugerii (în aceste două puncte fuseseră înregistrate cele mai multe unelte de silex şi deşeuri de prelucrare).

           În colţul de sud-est al locuinţei au fost observate câteva plăci de piatră aflate, se pare, în poziţie secundară, a căror legătură directă cu acest complex rămâne incertă. Rămâne de stabilit şi raportul dintre locuinţa 1 şi complexul C7, situat spre sud (Pl. IV/2), ce conţine, se pare, resturile unei activităţi casnice exterioare (vase ceramice, oase, resturi de corn, unelte de piatră, rare deşeuri de prelucrare a silexului, pietre).

Pl. IV. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 1 1. Detaliu nivel ocupaţional ; 2. Detaliu zona de sud ; 3. Detaliu vatră.

           Locuinţa nr. 2 (notată convenţional L2). A fost identificată în sectoarele 7, 13, la aproximativ 1 m vest de Locuinţa nr. 1. Locuinţa, cu orientare şi înclinare asemănătoare cu cele ale L1, a avut se pare formă rectangulară, dimensiunile sale fiind de aproximativ 5,25 × 3,50 m. Distrugerea sa a intervenit în urma unui incendiu, nu atât de violent ca cel din locuinţa 1, care a afectat mai mult jumătatea sa sudică. Din acest motiv structura nivelului de distrugere se prezintă oarecum diferenţiat. Dacă în sectorul 7 şi în marginea de sud a sectorului 13 (Pl. V/1) s-au descoperit mici fragmente de chirpic incendiat , fragmente ceramice (şi de această dată s-au observat cazuri în care unele fragmente ceramice suprapun resturile pereţilor), în cea mai mare parte a sectorului 13 a apărut un sediment fin însoţit de fragmente ceramice, pietre, oase, unelte de silex (Pl. V/2).

Pl. V. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 2 - distrugere. Cultura Gumelniţa, faza A2 1. Detaliu zona de sud ; 2. Detaliu zona de nord.

          Analiza fragmentelor de chirpici, a căror stare de conservare nu este una din cele mai bune, nu ne permite o reconstituire fidelă a modalităţilor de realizare a părţii superioare a locuinţei. Unele detalii ne indică totuşi un sistem asemănător celui descris în cazul locuinţei 1.

          Îndepărtarea nivelului de distrugere a condus la surprinderea, în cadrul nivelului ocupaţional, unor detalii privind organizarea internă a spaţiului interior. Până în prezent a fost cercetată o singură amenajare interioară - o vatră plasată în colţul nordic al locuinţei, asemănătoare ca mod de realizare cu complexul similar din L1 (nu au fost observate, totuşi, resturile unei eventuale gardine), aflată într-o avansată stare de degradare.

          Un complex bine individualizat a fost identificat şi cercetat pe latura de est a locuinţei 2 (Pl. VI). Reprezintă o zonă, relativ bine conservată, având în componenţă numeroase vase ceramice, oase (unele în conexiune anatomică), unelte de silex, piatră (analiza datelor din nivelul de distrugere evidenţiase concentrarea uneltelor de silex şi piatră tocmai în această zonă). Aceste detalii pot contribui, în măsura unei corecte interpretări a situaţiilor surprinse în context arheologic bine definit, la precizarea unor spaţii cu destinaţii precise, atât în interiorul locuinţei cât şi în afara ei (dacă aceste spaţii au existat cu adevărat).

          Şi în cazul L2, de această dată pe latura de nord-est, au fost descoperite, aproape sigur în poziţia originară, patru pietre, aflate în stare brută sau prelucrate (una din acestea reprezintă de fapt un fragment de râşniţă), care mărgineau spaţiul interior al locuinţei (Pl. VI/2,3). În stadiul actual al cercetărilor nu putem avansa decât ipoteza folosirii acestora în structura pereţilor locuinţei.

Pl. VI. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 2 - ocupaţional 1. Detaliu marginea de est ; 2,3 Detalii zona de nord.

          Este dificil în acest moment să stabilim destinaţia exactă a locuinţei 2 în cadrul aşezării de la Luncaviţa, mai precis dacă a reprezentat o simplă anexă a locuinţei 1 sau o construcţie independentă.

Pl. VII. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Nivelul N1 1. Suprafaţa SI - imagine de ansamblu ; 2,3 Detalii zonă menajeră.

           În imediata apropiere a celor două locuinţe, aflată într-un raport stratigrafic de parţială contemporaneitate cu acestea şi ocupând aproape întreaga suprafaţă a sectorului 1, se află o parte a unei vaste zone menajere, notată convenţional C2 (Pl. VII). Până în stadiul actual al cercetărilor, pe baza analizei structurii sale interne au putut fi diferenţiate patru etape de depunere a resturilor menajere. Acestea sunt dispuse în spaţiu urmând o pantă înclinată de la sud la nord şi de la vest la est. Îndepărtarea lor succesivă a condus la descoperirea - în marginea de nord a sectorului 1 - resturilor unei locuinţe (notată convenţional L4) care a servit, se pare, după dezafectarea sa, drept zonă de depunere a resturilor menajere (Pl. VIII). Dacă în cadrul cercetărilor viitoare se va putea dovedi această ipoteză, se vor confirma, în fapt, unele descoperiri din tell-urile aparţinând ariei complexului cultural Kodjadermen-Gumelniţa-Karanovo VI, care au indicat drept ultimă fază în evoluţia unei locuinţe utilizarea spaţiului său în scopuri diferite de cele iniţiale (D. Popovici, Y. Rialland 1996, 30-31).

Pl. VIII. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 4. Cultura Gumelniţa, faza A2 1. Nivel de distrugere ; 2. Detaliu podea.

          2. Sondajul stratigrafic din zona de sud-vest a aşezării (notat convenţional Son 1) a fost realizat în ideea înţelegerii modului de formare a tell-ului şi a stabilirii relaţiei existente între acesta şi mediul imediat înconjurător. Sondajul a fost amplasat la 22 m sud-vest de punctul "0" al aşezării, având dimensiunile de 8 × 2 m. Rezultatele obţinute în urma cercetării sale sunt interesante şi pot fi rezumate în felul următor:

          - pe suprafaţa sa a fost identificat un singur nivel de locuire. Una din ipotezele ce pot fi avansate în acest moment, ţinând cont şi de informaţiile oferite de cercetările mai vechi de la Luncaviţa, care indicau prezenţa a şase niveluri de locuire pe marginea de sud a terasei pe care s-a format tell-ul, este că într-o fază finală a locuirii, comunitatea umană şi-a extins spaţiul destinat ridicării diferitelor construcţii şi spre zona de sud-vest. Rămâne de stabilit destinaţia iniţială a acesteia (dacă aceasta a existat cu adevărat);

Pl. IX. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 3 - distrugere. Cultura Gumelniţa, faza A2

          - pe o suprafaţă de aproximativ 11 mp a fost identificată şi cercetată Locuinţa nr. 3 (notată convenţional L3). Orientarea sa pare a fi fost aproximativ nord-sud, fiind observată o uşoară înclinare spre sud-vest (Pl. IX, X). La nivel microstratigrafic au putut fi surprinse: a) un posibil strat de abandon (foarte afectat de intervenţiile antropice); b) nivelul de distrugere al L3 (care nu este rezultatul acţiunii unui incendiu); c) trei faze de construcţie a podelei. La prima dintre acestea (inferioară) s-au putut observa, în ciuda stării avansate de degradare a complexului, diferitele etape de refacere; d) o zonă de acumulare (resturi menajere), exterioară locuinţei 3.

Pl. X. Luncaviţa, punctul Cetăţuia. Locuinţa nr. 3 - 1. Detaliu podea ; 2 Profil stratigrafic.

*

          Cercetările realizate în punctul Cetăţuia au fost extinse şi în afara tell-ului. La aproximativ 400 m nord de aşezare s-a realizat un mic sondaj, pe un bot de deal, unde cercetările mai vechi (E. Comşa 1953), în fapt simple observaţii de teren, semnalaseră prezenţa unor fragmente ceramice gumelniţene. Pe o mică porţiune de teren (6 m), afectată recent de intervenţiile antropice, au fost evidenţiate destul de clar câteva complexe de locuire (gropi menajere) aparţinând epocii romane. Trebuie menţionat că nu a fost identificat nici un obiect care ar putea avea legătură cu perioada neo-eneolitică.

Bibliografie:

E. Comşa 1952	Comşa, E., Raport preliminar asupra sondajului de lângă Luncaviţa, raionul Măcin, în Şantierul Garvăn (Dinogeţia), S.C.I.V.  III, 1952, p. 413-416.
E. Comşa 1953	Comşa, E., Contribuţie la harta arheologică a Dobrogei de Nord-Vest, S.C.I.V.  IV, 1953, 3-4, p. 747-757.
E. Comşa 1962	Comşa, E., Săpăturile arheologice de la Luncaviţa, M. C. A.  VIII, 1962, p. 221-225.
E. Comşa 1971	Comşa, E., Neoliticul judeţului Tulcea, Peuce II, 1971, p. 11-18.
C. Dămăceanu 1964	Dămăceanu, C., Cercetări privind pădurile degradate din nordul Dobrogei, Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1964.
Gh. Dihoru, N. Doniţă 1970	Dihoru, Gh. , Doniţă, N., Flora şi vegetaţia Podişului Babadag, Editura Academiei R.S.R , Bucureşti, 1970.
P. Haşotti, E. Lăzurcă 1989	Haşotti, P., Lăzurcă, E., Civilizaţii pretracice în Dacia Pontică, Symposia Thracologica 7, 1989, p. 39- 49.
E. Lăzurcă 1984	Lăzurcă, E., Cercetările arheologice în staţiunea neolitică de la Carcaliu (jud. Tulcea), Peuce  IX, 1984, p. 20-30.
E. Lăzurcă 1995	Lăzurcă, E., Trestenic - o nouă aşezare neolitică pe teritoriul judeţului Tulcea, Peuce  XI, 1995, p. 7-48.
S. Marinescu-Bîlcu 1997	Marinescu-Bîlcu, S., Historical Background, în Archaeological Researches at Borduşani-Popină (Ialomiţa County) Preliminary Report 1993-1994, C. A.  X, 1997, p. 35-38.
Gh. Mohan et alii 1993	Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M., Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Casa de Editură şi Comerţ „Scaiul”, Arad, 1993.
C. Moisil 1910	Moisil, C., Privire asupra antichităţilor preistorice ale României, B.C.M.I.  III, 1910, p. 171-174.
Al. Păunescu 1999	Păunescu, Al., Paleoliticul şi Mezoliticul pe teritoriul Dobrogei II, Editura Satya-Say, Bucureşti, 1999.
N. Popescu 1982	Popescu, N., Judeţul Tulcea. Geologia. Relieful, în Enciclopedia geografică a României, Bucureşti, 1982, p. 753-754.
I. Popescu-Zeletin 1971	Popescu-Zeletin, I., Cercetări ecologice în Podişul Babadag, Editura Academiei R.S.R , Bucureşti, 1971.
D. Popovici, Rialland 1996	Popovici, D. , Rialland, Y. , (coord.), Viaţa pe malul Dunării acum 6 500 ani, Bucureşti, 1996.
I. Vasiliu 1995a	Vasiliu, I., Mormintele cu ocru de la Luncaviţa, Movila Mocuţa, Peuce  XI, 1995, p. 89-115.
I. Vasiliu 1995b	Vasiliu, I., Noi informaţii privind epoca bronzului în nordul Dobrogei. Movilele funerare de la Luncaviţa „Drumul Vacilor”, Peuce  XI, 1995, p. 117-140.

Abrevieri

B.C.M.I.:                  Buletinul Comisiunii MonumentelorIstorice.

C.A.:                       Cercetări Arheologice. Muzeul Naţional de Istorie a                               României, Bucureşti.

M.C.A.:                   Materiale şi Cercetări Arheologice. Institutul de Arheologie -                              Comisia Naţională de Arheologie, Bucureşti

Peuce:                  Peuce. Studii şi comunicări de istorie şi arheologie. Muzeul                             Deltei Dunării (după 1993 Institutul de Cercetări                             Eco-Muzeale), Tulcea.

S.C.I.V. (A.) :   Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie). Institutul                             de Arheologie "Vasile Pârvan", Bucureşti.