A

ABDOMEN
Credinţele tradiţionale de pretutindeni îl consideră ca fiind principalul loc de comandă a manifestărilor vitale, mai mult decât inima sau creierul; din punct de vedere biologic, pântecul semnifică un refugiu, dar şi un spaţiu devorator, în care principiile materne devin contradictorii în plan mental: pe de o parte, apără, hrăneşte, creează, pe de altă parte, păstrează şi obstrucţionează desprinderea, în ultimă instanţă îşi manifestă reţinerea prin gelozia uneori demolatoare a voinţelor spre independenţă; acuzele se bazează şi pe temeiul că burta este sălaşul tuturor poftelor, al dorinţelor, al lăcomiei, care apropie pe om de starea animalică (CHEVALIER, III, p. 103-104). Femeilor gravide, la patru luni, începe să li se mişte fătul; dacă este fată mişcă în stânga abdomenului, dacă este băiat mişcă în dreapta; dacă abdomenul este crescut în faţă, pruncul va fi băiat, iar, dacă creşte cu deosebire spre părţile laterale, va fi fată - Vrancea (2. STAHL, p. 192). Pentru cine visează că îl doare burta e semn că totul va fi bine; dacă se visează cu burta mare înseamnă că va fi târât prin tribunale şi procese - Suceava (NOTE, Băncescu).

ABOALĂ
Numele (eufemistic) popular al epilepsiei (ŞĂINEANU, II, p. 3).

ABSTINENŢĂ v. CURĂŢENIE.

ABUBĂ
Bubă neagră, cu apariţie mai deasă în cavitatea bucală (ŞĂINEANU, II, p. 5).

ABUR
Deoarece apa este realitatea care conotează cele mai multe semnificaţii, spectrul simbolic al aburilor este deosebit de redus; astfel, femeile care vor să-şi stopeze lactaţia sânilor, după înţărcarea copiilor, iau o piatră încinsă şi o aruncă într-un vas cu apă, după care îşi apleacă pieptul, ca să fie aburit de vaporii din vas - Suceava (3. MARIAN, II, p. 267-268). În cele trei zile de după înmormântare, sunt chemaţi trei bărbaţi sau, după caz, trei femei, cărora li se dă să mănânce cina mortului, o fiertură de post sau de dulce, după cum permite calendarul creştin ortodox, şi câte un colac împletit în trei; mâncarea fiartă se face pentru a i se ierta mortului păcatele şi ca să aibă şi el aburi, adică să aibă căldură şi mâncare pe lumea cealaltă, fiindcă se crede că aburii din mâncăruri se ridică drept jertfă pentru sufletul decedatului - Năsăud; Oltenia; Moldova; cina de apoi se face în a doua seară de la deces, împreună cu „stâlpii" slujiţi de preot - Sibiu (3. MARIAN, III, p. 126-127; 2. ARMĂŞESCU, p. 395). Cina-mortului se face în seara din ajunul zilei de înmormântare; la această masă de seară, se adună preotul, rudele mortului, vecinii şi toţi cei care ajută la înmormântare; se oferă ca pomană mâncare şi băutură (tăieţei cu carne, varză, ţuică, iar, în posturi, fasole şi varză); această masă nu durează după miezul nopţii şi nu suplineşte priveghiul la mort - Chioar (1. POP, p. 321). Mâncărurile fierte, care sunt pregătite pentru pomană, poartă numele de „aburul răposatului" - Gorj (PRESA). Mân-carea dată de pomană pentru un decedat trebuie să fie caldă, aburindă, deoarece aburul este considerat hrana pe care o primeşte sufletul pe lumea cealaltă şi nu mâncarea care este destinată trupului - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: mâncare (aburindă)-colac-3.

AC
Cum naşte o femeie, se pun în leagănul nou-născutului două ace, pentru a nu se deochea pruncul şi ca să nu se apropie de el necuratul - Moldova; nu se scobeşte cu acul între dinţi, pentru că aceştia se strică - Maramureş; Vâlcea; se crede că găsirea unui ac (bold) este semn de ceartă - Iaşi; sau semn de sărăcie - Tecuci; sau semn că acela care a găsit acul va avea oaspeţi - Iaşi; dacă acul găsit de către un bărbat este dintre cele de cusut, atunci este semn că soţia lui îi va da naştere unei fete, iar de găseşte un ac fără urechi i se va naşte un băiat - Ilfov; când se întâlnesc din întâmplare două lăuze până a nu se fi împlinit 40 de zile de la data când au născut este indicat să facă schimb de ace între ele, cea care a născut băiat îi dă celeilalte un ac cu gămălie, iar, dacă a născut fată, se dă un ac de cusut, schimbul fiind ţinut până la împlinirea celor 40 de zile, pentru că nerespectarea termenului poate duce la moartea copiilor - Muntenia; la întâlnirea a două fete logodite sau a două nunţi, se schimbă între părţi câte un ac, pentru a nu le muri vreo rudă - Argeş; dacă sunt găsite ace înfipte în pământ sau într-un gard, să nu fie luate, pentru că acestea sunt pline de tot felul de boli, care îl pot îmbolnăvi sau chiar omorî pe cel ce le ridică - Bucovina; dar fetele se bucură când găsesc ace, pentru că, cred ele, le va creşte părul - Tecuci; să nu se dea ac sub formă de împrumut, decât după ce a fost înfipt în ceva, iar de acolo să fie luat de către cel ce are nevoie de el, altfel cei doi pot lesne ajunge la ceartă - Suceava; când se dă cuiva un ac, să i se dea cu aţă în el, pentru ca, în caz că sufletul aceluia ajunge în iad, să poată fi scos afară trăgându-l de acea aţă - Bucovina; dar se crede şi că acela care dă acul cu aţă în el îşi dă zilele - Ialomiţa; acul cerut cu împrumut se dă şi se ia înapoi numai cu aţă în el, pentru că altfel este păcat - Bucovina; acul solicitat de cineva să nu-i fie aruncat, pentru că aceluia care aruncă îi va muri un copil a cărui înălţime va fi egală cu distanţa până la care a fost aruncat acul - Galaţi; sau cel ce aruncă acul se va lungi cu dimensiunea pe care o are distanţa dintre cei doi - Tecuci; gestul de a da cuiva un ac poate să însemne că acela ce dă poartă ură sau altă antipatie faţă de cel ce solicită, caz în care este indicat ca, în prealabil, să fie împuns uşor cel ce primeşte - Bucovina; acul rupt să nu fie azvârlit, ci înfipt undeva, pentru că, în caz contrar, poate muri unul dintre copii - Tecuci; femeile să nu-şi pună acul cu care au cusut în păr, pe perne sau oriunde aiurea, pentru că acesta este semn că treptat îşi vor pierde mintea - Tecuci; dar, dacă se împung în timp ce se aranjează pentru vreo petrecere, este semn că acolo unde se vor duce vor fi în atenţia tuturor - Bucovina; se aruncă cu un ac după preotul întâlnit în drum, pentru a atenua urmările malefice ale acestei întâlniri - Bucovina; acul şi aţa rămase după ce s-a cusut ceva pentru mort să fie puse în sicriu şi să nu rămână în casă, pentru că îi vor amorţi mâinile celui ce va lucra cu acel ac - Bucovina; femeia care doreşte să nu i se atingă lupul de vite leagă un ac cu aţă de urechea doniţei în care pune laptele muls şi îl poartă în acest fel legat cât timp doreşte (2. GOROVEI, p. 5; 14; 24; 120; 142; 144; 165; 188; 257; BOGDAN, p. 124). După ce stupii au fost scoşi de la iernat şi aşezaţi la locul lor, se pun nouă ace neîntrebuinţate în urdinişul primului stup, rostindu-se totodată un descântec, ca albinele să nu fie stricate de alte albine şi să stea toate grupate - Suceava (3. GOROVEI, p. 236-237). Va avea parte de felurite duşmănii cel care visează ace, dar va trebui să fie prezent la croitor mai mult decât obişnuit, când visează cutie cu ace - Suceava (NOTE, Băncescu).

ACĂŢ v. SALCÂM.

ACOPERIŞ
Cine visează că are acoperiş bun şi trainic la casă înseamnă cinste şi onoare; în schimb, semnifică întristare dacă visează că acoperişul casei sale este stricat; pentru cine visează acoperiş dezmembrându-se este semn de nenorocire în familie; înseamnă că va trăi întâmplări neplăcute cine se visează căzând de pe un acoperiş; dacă se visează suindu-se pe olanele acoperişului casei sale este semn că va scăpa în curând de un duşman - Suceava (NOTE, Băncescu). v. CASĂ.

ACT SEXUAL v. CURĂŢENIE.

ACTOR v. TEATRU.

AER
Cele patru elemente sau stihii ale cosmogoniei româneşti (aer, apă, pământ, foc) sunt complementare două câte două: focul nu poate exista fără aer, iar pământul, conform legendelor, a fost scos şi adus la suprafaţă din străfundurile apei, care era şi este atotcuprinzătoare şi omniprezentă (NOTE, Antonescu). Multe boli care bântuie organismul uman provin din împrejurări ce au drept cauză variaţiile de temperatură şi deci nu este de mirare că oamenii au personificat aerul sau vântul (care se află în strânsă legătură) în nişte fiinţe vătămătoare, numite generic vântoase, pe lângă alte circa 150 de denumiri pe care le primesc aceste iele, socotite ca fiind malefice, sau măcar unele dintre acţiunile lor fiind răufăcătoare, ele făcând parte din categoria „duhurilor cu părul de aur" (PRESA). Descântecul de dureri de stomac se practică deseori frecţionând abdomenul bolnavului cu degetele şi suflând din când în când asupra lui, pentru ca, în finalul rostirii textului, să se mai sufle uşor asupra lui şi spunându-i-se să se mişte puţin - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 129-130). v. IELE; VÂNT.

AGHIUŢĂ
Nume comic (ironic) dat diavolului (dracului), provenind prin diminutivarea lui aghios (în gr. sfânt); sinonim cu Michiduţă şi Tichiuţă, toateîntâlnite în folclor şi, în general, în expresiile populare (ŞĂINEANU, I, p. 4; II, p. 25). v. DIAVOL.

AGURIDĂ
Strugure (fruct) necopt sau suc din astfel de struguri, cu care se acreşte ciorba (ŞĂINEANU, II, p. 27). Ca să se acrească mai repede, se crede că e suficient să se dea cu pilugul de lemn, cu care a fost zdrobită agurida, pe la nasul celor mici, care, plângând, grăbesc astfel oţetirea (fermentarea) sucului sau înăcrirea borşului - Tecuci; deci agurida (sau un obiect implicat nemijlocit) declanşează plânsul, care acţionează asupra procesului de înăcrire, punând în evidenţă o serie de determinări succesive şi reciproce, loc comun în gândirea tradiţională de pretutindeni (2. GOROVEI, p. 6; 24). Dacă se visează cineva mâncând aguridă înseamnă necaz, supărare - Suceava (NOTE, Băncescu). v. PLÂNS.

AJUN (A AJUNA)
Ziua sau seara ce premerge oricărei sărbători mai importante, precum şi faptul de a ajuna, de a nu mânca nimic sau de a nu mânca de dulce (ŞĂINEANU, II, p. 28). În sensul cuprinzător al cuvântului, ajun se numeşte orice zi de sec sau de post, dar mai cu seamă zilele ce premerg Crăciunului (Moş Ajun - 24 decembrie), Bobotezei (5 ianuarie) şi sâmbăta de dinainte de Duminica Paştelui, pentru că în aceste zile se ajuna sau nu se mânca de dulce; tinerii, cu deosebire, speră că, dacă nu vor mânca nimic până către seară sau până a doua zi dimineaţă, vor avea noroc şi se vor căsători în acel an, găsind chiar un partener de viaţă arătos şi harnic (2. MARIAN, I, p. 123). În principiu, în zilele de ajun, cine va striga găinile din ogradă nu va avea parte de ele - Suceava; se spune chiar că acela care mănâncă în zilele de ajun îi va mirosi gura tot timpul anului - Tecuci; nu este bine să se bată oamenii între ei, nici măcar în glumă, în ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi al Bobotezei (5 ianuarie), pentru că, peste an, le ies bube pe corp - Tecuci; cine plânge în zilele de ajun ale Crăciunului şi Bobotezei va plânge tot anul - Botoşani; nu este bine ca în ajunul Crăciunului să fie lovit altcineva cu pumnii sau cu palmele, pentru că bătăuşului îi vor ieşi atâtea bube peste an câţi pumni a dat şi tot atâtea răni va avea după câte palme au fost date - Iaşi; dar se mai crede că în zi de ajun nu este bine să fie bătut nimeni, pentru că face bube cel bătut - Tecuci; crescătorii de albine să nu dea nimic din casă în ajunul Crăciunului, pentru că nu le va merge bine albinelor şi este posibil să le piardă la vremea roitului - Suceava; cine vrea să aibă noroc peste an să nu mănânce în ajunul Crăciunului - Dolj; în ajunul tuturor marilor sărbători, se pun pe masă două pâini, sare, peşte, grâu şi un pahar cu apă, crezându-se că, peste noapte, morţii din familie revin acasă şi mănâncă din aceste bucate - Suceava; în zilele de ajun ale Crăciunului şi Bobotezei, nu se dă nimic din casă, pentru a nu se împrăştia gospodăria - Suceava; dar este bine ca, în ajunul Crăciunului, până a nu răsări soarele, să se pună mâna pe coasă, pe secure, pe furcă, pe topor etc. , pentru ca să-i fie drag celui ce o face să lucreze cu ele peste vară - Galaţi; se ajunează înainte de Sân-Petru de iarnă (24 noiembrie), ca să nu intre lupii în oi, fiindcă lupii sunt câinii Sfântului Apostol Petru şi astfel li se încleştează fălcile - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 6; 29; 63; 98; 133; 168; 196; 225; GOLOPENŢIA, p. 133). Serie simbolică: pâine-peşte-sare-grâu-apă.

ALAMĂ v. ARAMĂ.

ALĂ
Fiinţă fabuloasă (balaur sau duh rău) despre care se crede că stârneşte vânturi puternice, ploaie cu grindină şi furtuni; cunoscută şi sub numele de hală (ŞĂINEANU, II, p. 30). v. BALAUR.

ALĂMÂIOARĂ v. GUTUIE.

ALB
Albul este culoarea privilegiată a riturilor de trecere, care marchează mutaţiile fiinţei, după schema clasică a oricărei iniţieri: moarte şi renaştere; albul răsăritului şi albul mat al morţii, care absoarbe fiinţa şi o introduce în lumea lunară, rece, îl conduce spre absenţă, spre vidul nocturn, către dispariţia conştiinţei şi a culorilor diurne (URSACHE, p. 277). Albul este semn al virginităţii şi al veseliei - Dolj; Ialomiţa; Vaslui; sunt considerate ca fiind sfinte găinile şi gâştele de culoare albă - Suceava; sub formă de porumbel alb apare şi sufletul omului, motiv pentru care se pune o pânză albă deasupra uşii, sub streaşină, când moare cineva din familie - Vaslui; dar sub formă de femeie înveşmântată în alb apar bolile, cum ar fi holera, ciuma, anghina etc. - Iaşi; bolnavul care se visează sau este visat îmbrăcat în alb se va însănătoşi - Neamţ (2. GOROVEI, p. 189; 282-283). Simbolizează puritatea, inocenţa, naşterea (ZAHACINSCHI, p. 18). Semnifică puritatea (COMAN, II, p. 30). La nuntă, mirele poartă pană albă la pălărie, ca semn distinctiv al feciorului; dată jos, gestul semnifică trecerea tânărului în categoria oamenilor însuraţi (ŞEULEANU, p. 200). Desagii sunt ţesuţi din lână, mai rar din cânepă, iar specificul lor este dat de alternanţa cromatică a dungilor, aşezate în carouri alb-negru sau alb-gri, fiind una dintre primele soluţii cromatice ale omului (12. GHINOIU, p. 15). La moartea unui tânăr necăsătorit, fata care acceptă provizoriu rolul de mireasă şi druşca acesteia ţin trecută pe sub sicriu o năframă albă, înmormântarea cuprinzând toate momentele specifice acesteia, la care se adaugă momentele esenţiale ale nunţii - Maramureş (DĂNCUŞ, p. 189).

ALBASTRU
Teoretic, albastrul trece drept o culoare odihnitoare, dar gama lui este deosebit de largă, implicând diferenţieri din punct de vedere afectiv; albastrul este una din culorile cele mai populare, mai inocente, datorită „personalităţii" ei fără echivoc; aerul, lumina şi apa, trei dintre dimensiunile fundamentale şi corelative ale existenţei biologice a omului, au creat, în experienţa vizualului, culoarea albastră şi iluzia acesteia; totuşi este o culoare „rece", mai ales cel de nuanţă închisă, care tinde să se generalizeze în decorativismul satului contemporan, alături de gri, albastrul închis mergând până la a fi o culoare dură (SMEU, p. 143). Albastrul de pe drapele şi blazoane înseamnă culoarea cerului, a apei râurilor şi a mărilor; la unele etnii, albastrul reprezintă lealitatea, fidelitatea şi comportamentele alese; pentru vechii egipteni era culoarea cerului şi a doliului, iar, la grecii antici, Zeus, stăpânul zeilor, purta o mantie albastră, semn al puterii (PRESA). Este expresia cerului, a văzduhului, talisman al vitalităţii şi al sănătăţii (ZAHACINSCHI, p. 7). Culoarea albastră, folosită la încondeierea ouălor pentru Paşte, se obţine din plante ca dediţă şi floarea-soarelui, care dau şi culoarea neagră, cu deosebirea că se fierb, în loc de apă curată, cu borş acru, în care se pune piatră acră şi piatră vânătă - Suceava (2. MARIAN, II, p. 138).

ALBIE
Obiect cu evidente conotaţii feminine; femeia gravidă care va sta pe o albie (copaie, troacă) va naşte fată - Vâlcea; Argeş; Muntenia; albia în care este îmbăiat copilul trebuie să fie confecţionată din lemn de brad sau de tei, pentru că, dacă ar fi făcută din lemn de arin, copilul şi-ar petrece restul vieţii printre străini - Suceava; albia din care s-a vărsat apa, care a servit la prima scaldă a nou-născutului, se răstoarnă cu gura în jos; participanţii la ritual joacă, având pahare cu băutură în mâini, în jurul copacului lângă tulpina căruia s-a vărsat apa, pentru ca pruncul să devină om vesel şi bun dansator, iar moaşa joacă pe fundul albiei, crezându-se că astfel copilul, când va fi mare, va avea noroc la cai - Suceava; să nu se pună albia în care este scăldat copilul cu gura în jos sau către perete, fiindcă pruncul moare - Suceava; sau să nu fie legănată, goală fiind, pentru că moare copilul - Suceava; albia în care este scăldat copilul să fie crestată în partea unde stă el cu capul, iar apa să fie vărsată din ea pe la capătul unde îi sunt picioarele, ca pruncul să poată merge curând - Suceava; când copilul îşi leagănă singur albia în care doarme, este semn că mama lui va mai face copii - Suceava; nu este bine să se arunce în foc albia în care este scăldat copilul - Transilvania; fiind mort, vor ieşi din el fecalele celui ce pune o albie pe foc - Vâlcea; se crede că nu este bine să se lase covata, în care s-a frământat aluatul, cu răzuială de aluat pe ea, fiindcă, în acest caz, Iuda ar roade osia Pământului - Vâlcea; copiii care vin de la şcoală să-şi pună manualele în covată, ca să nu uite conţinutul acestora, cum nu uită să mănânce - Dolj; dar se mai crede şi că, la întoarcerea de la şcoală, ghiozdanul, traista sau sacul cu manuale şi alte cărţi să nu se pună pe albie, pentru că elevul nu va avea noroc la învăţat - Vâlcea; după deces, trupul mortului este spălat într-o albie, ca să se ducă curat pe lumea cealaltă, în unele sate din Vaslui existând practica de a se comanda şi confecţiona o asemenea copaie din lemn, cu dimensiunile ceva mai mari decât cele uzuale, care serveşte la scăldatul morţilor din întreaga comunitate, vas care se păstrează, de regulă, la casa unui gospodar ştiut de toată lumea; scăldatul sau spălarea mortului se obişnuieşte a fi făcută în absolut toate zonele, inclusiv în aglomerările urbane, şi are, chiar dacă nu explicit, un caracter ritual; albia în care a fost scăldat un mort se răstoarnă cu gura în jos şi nu se mai întrebuinţează până după înmormântare, fiind rău de moarte şi pentru alţii - Muntenia; Moldova (2. GOROVEI, p. 6; 43-44; 62-63; 144-145; 152; 163; 170; 213; NOTE, Antonescu). Pentru oprirea ploii sau a vântului, se arde o albie (o trocuţă, vas din lemn, de culoare albă, culoarea naturală a lemnului) de către o femeie cu ochi albaştri, care strigă, în timp ce se uită în sus, pe hornul vetrei: „Albastru ca ochii mei!"; sau o fetiţă aleargă cu trocuţa în mână, invitând vântul să se oprească în gard; trocuţele sunt asimilate cerului fără nori, iar arderea lor semnifică regenerarea şi îndepărtarea norilor - Dolj (ENACHE, p. 121).

ALBINĂ (Apis mellifica - DLRM, p. 18)
Dintre animalele care dau hrană pruncului Zeus sunt amintite destul de des şi albinele, care, în acelaşi timp, îl şi păzesc, sau se menţionează că nimfele îl hrănesc cu lapte şi cu miere; în unele variante, Zeus s-a născut într-o peşteră din Creta, locuită de albine, unde nici zeii şi nici oamenii nu puteau intra, fiind apărată de albine; Zeus prunc este conceput ca născându-se în fiecare an, la fel cu vegetaţia pe care o reprezintă în plan religios (HERSENI, p. 315). Albina se bucură de un uriaş prestigiu mitologic şi simbolic, pentru că este singura vieţuitoare care transformă scârna în aliment; ajutând Creatorului la facerea lumii, ea a primit harul de a scoate din sine, după hrănire, nu o substanţă „necurată", ci, din contra, substanţa cea mai dulce şi mai hrănitoare din lume, mierea, anulând astfel, în sens pozitiv, antinomia structurală ce defineşte procesul hrănirii, obţinând dintr-un aliment tot un aliment; este considerată ca o fiinţă aproape divină, dăruită cu puteri şi calităţi ieşite din comun; miturile şi legendele, credinţele şi practicile magice, datinile şi proiecţiile simbolice depun mărturie asupra prestigiului ei deosebit, a faptului că, încă din cele mai vechi timpuri, chipul ei a fost sacralizat, acordându-i-se şi o viaţă „secundă", de ordin spiritual; despre rolul pe care îl avea creşterea albinelor în Dacia romană grăieşte, între altele, existenţa unui cult al divinităţii protectoare a albinelor: Diana mellifica; în acest context, nu trebuie uitat că majoritatea zdrobitoare a cuvintelor ce denumesc insecta, produsele ei şi uneltele stupăritului sunt de origine latină, că albina apare frecvent în zicători, proverbe, expresii idiomatice şi că numeroase denumiri toponimice şi onomastice se inspiră din sfera lexicală generată de numele insectei ori din activitatea stuparului; în cosmogonia populară românească, trei vieţuitoare au un rol decisiv în facerea lumii: broasca, ariciul şi albina; ele trudesc alături de sau în locul Demiurgului, pentru a duce la bun sfârşit munca titanică a făuririi întregului Univers; ele sunt considerate animale sfinte, albina ocupând însă o poziţie aparte, fiindcă ea nu făureşte lumea, dar este cea care aduce vestea salvatoare, fiind conotată cu miracolul secvenţei aliment-aliment (mierea), refuzând, în textele folclorice orice atingere cu animalele mai puţin „pure"; legendele spun că albina a fost trimisă de Demiurg să-l întrebe pe arici cum poate fi îndreptată lumea alcătuită „strâmb" de Creatorul divin; pentru că ariciul nu a vrut să-i dezvăluie taina cosmogonică, albina s-a ascuns după o frunză şi a tras cu urechea la mormăielile bătrânului înţelept şi morocănos; în felul acesta a aflat soluţia salvatoare şi i-a comunicat-o şi Creatorului; ariciul, văzând că l-a pândit şi l-a iscodit, mâniat pe albină, a blestemat-o, zicând că ea, cât va fi şi va trăi, să-şi mănânce baliga; însă Dumnezeu, văzând că albina i-a spus ce a auzit ea la arici, a binecuvântat-o ca, nu numai ea singură, ci şi oamenii să-i mănânce baliga şi aceea este mierea; tot legendele afirmă că mierea este scârna albinei, iar ceara este sudoarea ei, iar în alte legende se spune că mierea rezultă din transformarea sângelui albinei, iar ceara din sudoarea ei; veninul albinei este explicat astfel: albina este ispitită de şarpe, care o îndeamnă să-i ceară Creatorului o armă asemănătoare cu limba sa otrăvită; sau, insecta păcătuieşte prin dorinţa de a fi mai puternică decât orice fiinţă, de a poseda o substanţă prin care să poată omorî pe acela pe care îl va muşca; ca pedeapsă, Demiurgul i-a hărăzit ca nu acela să moară, pe care îl va muşca ea, ci ea să moară; alte două caracteristici ale albinei (curmătura de la mijloc şi dungile galbene şi negre) sunt puse în legătură directă cu atributele ei de „iscoadă": pentru că a tras cu urechea şi a aflat tainele deţinute de arici, drac sau bogătan, ea a suferit fie blestemul, fie agresiunea acestora şi a rămas cu corpul vărgat de şiruri negre; puţine sunt legendele care istorisesc geneza albinei; asemenea ariciului, broaştei, cerbului sau boului, adică a animalelor consacrate, ea este prezentată ca un animal precosmogonic, există ca atare încă dinaintea facerii lumii; doar în două naraţiuni inconsistente, albina apare ca o metamorfoză a lacrimilor Maicii Domnului, ori a unor grăuncioare aruncate de Demiurg peste flori; deci albinele sunt tare iubite de Dumnezeu; câte gujulii sunt, nici una nu este aşa curată; dar nu oricine poate ţine albine, fiindcă trebuie să fie cineva curat, pentru că altfel nu le merge bine; se cere chiar ca prisăcarul nici să nu aibă soţie, pentru că, dacă nu este curat, roii fug sau albinele pier; în Vâlcea, prisăcarul nu umblă la stupi, dacă nu s-a abţinut de la relaţii sexuale şi dacă nu este curat îmbrăcat; când se umblă la ele, să nu fie omul necăjit, să nu rostească vorbe de ocară şi despre drac pe lângă ele; de la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumânări; albina, după credinţa românilor din cele mai multe zone ale ţării, zboară într-o singură zi peste şapte hotare, de aceea mierea ei este aşa de dulce şi de bună pentru toate leacurile, fiindcă este făcută de pe multe flori şi de prin multe părţi adunată; albina este sfântă şi fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naştere şi cununie; existenţa ei este calificată ca un miracol şi explicaţia stă în natura exclusiv economică a produselor sale (mierea şi ceara), care au reprezentat o importantă sursă de alimente şi produse derivate, esenţiale pentru bunul mers şi prosperitatea gospodăriei ţărăneşti; dracul îşi poate lua orice chip, în afară de cel de albină şi de oaie; dar albina se poate deochea, de aceea, când vin copii străini la o stupină, prisăcarul le spune să scuipe albinele, ca să nu se deoache; stupii descântaţi se stropesc cu apă descântată cu descântec de orice alt deochi; albina se deoache numai de către anumiţi oameni care au privirea fixă; albinele deocheate muşcă, nu mai pleacă după flori, devin rele, adică sunt nervoase; între animalele domestice, numai albina şi oaia se pot deochea, numai ele se caracterizează printr-o asemenea puritate, încât cea mai mică intenţie agresivă le tulbură, le îmbolnăveşte, le „spurcă"; dacă se fură din miere sau din ceară, se pricăjesc şi mor; în plus, se crede că acela care va fura miere ori stupi va fi chinuit pe lumea cealaltă, sau va fi blestemat să moară greu; totodată, atât albina, cât şi oaia sunt considerate ca fiind vieţuitoare sfinte, care aduc celui ce le îngrijeşte iertarea de păcate şi care purifică spaţiul înconjurător, respingând prezenţa duhurilor malefice; asocierea simbolică dintre albină şi oaie s-a produs din cauză că ambele vieţuitoare sunt, în egală măsură, harnice şi vulnerabile, ambele au cerut Demiurgului să posede o asemenea putere, încât omul să nu le poată face nici un rău, dar drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, Creatorul le-a blestemat să trudească mereu, ca să-şi îndestuleze stăpânul, să fie slabe şi să aibă mulţi duşmani; se mai crede că, după moarte, sufletul omului se face albină, de aceea cine vede albine să ştie că sunt suflete care cer de pomană; în basme, albina figurează ca un animal-adjuvant, ea ajutându-l pe erou în timpul probelor la care este supus, îi arată calea spre tărâmurile inaccesibile de dincolo şi îi dezvăluie unele taine ale acestora; printre multele zile consacrate albinei sunt: Măcinicii (9 martie), Bunavestire (25 martie), Sânpetru (29 iunie), Sântilie (20 iulie), Macavei sau Macovei (1 august) şi Schimbarea la Faţă (Probejanie sau Probejenie - 6 august) etc. (COMAN, II, p. 2; 92; 105-108; 110-113; 139; 176). Adevăraţii prisăcari, cunoscând perioada aproximativă de roire a albinelor, ascultă în fiecare seară ţârâitul mătcii, care urmează să plece a doua zi cu roiul, şi pregătesc din timp coşniţele şi ştiubeiele, le ung cu florile cele mai căutate de albine, ei înşişi evitând să mănânce usturoi şi ceapă şi păstrând o deplină curăţenie trupească şi vestimentară; se spune că este bine să prindă roiul numai un om „curat", un bărbat bătrân, blând şi bun la inimă, sau să nu se încumete să prindă roiul omul care este bolnav, sau nervos, precum şi cei răi la suflet să nu se apropie de albine, fiindcă nu-i suferă; dintre animale nu suferă în special caii şi, când intră vreun cal în prisacă, toate albinele îl muşcă; la români, credinţa generală este că, în jurul datei de 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci), albinele încep să se ascundă, să se adăpostească de frigul iernii; începând cu această zi, situată în preajma echinocţiului de toamnă, prisăcarii bagă stupii în bordeie sau alte lăcaşuri special amenajate, iernatul durând cam şase luni; deci anul agricol se întinde de la 17 martie (Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu) până la 14 septembrie şi de la 14 septembrie la 17 martie; prima perioadă este perioada fertilă a stupului, cea de a doua este perioada sterilă; împărţirea anului în aceste două etape este similară cu aceea a anului agricol în general, pentru că îndeletnicirea albinăritului este strâns legată de flora meliferă; obiceiul numit „Retezatul sau tunsul stupilor" este fixată de tradiţie, în raport de zonă, la Sântilie (2o iulie), Macovei (1 august) sau la Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august); ziua aleasă, de obicei joia, se împarte în două: recoltatul mierii dimineaţa şi ospăţul după amiaza; „Retezatul stupilor" este, în Moldova şi Bucovina, o adevărată sărbătoare a recoltei, când rudele, vecinii şi prietenii gustă miere şi beau ţuică îndulcită cu miere; dacă albinele se grăbesc să culeagă nectar şi polen dis-dimineaţă şi nu se depărtează de stupi, este semn de ploaie; dacă scot zi şi noapte în prisacă un zumzet permanent, timpul va deveni, din frumos, posomorât, ploios şi furtunos; dacă albinele zboară în apropierea stupilor, sau intră cu grămada înăuntru mai înainte de a se însera, este semn de ploaie şi furtună; când albinele devin rele, când năvălesc pe om şi îl muşcă, este semn că va ploua; când vin cu grămada de la câmp şi altele nu mai pleacă înseamnă că în curând va ploua; când albinele astupă toamna urdinişul, este semn că iarna va sosi timpuriu; tot semn de ploaie este şi când trântorii zboară dinaintea stupului - Suceava; primăvara şi vara, când albinele nu se depărtează prea mult de stupi, sau vin de la câmp în număr mare şi se bulucesc la urdiniş, este semn că, peste 4-5 ore, vremea va deveni furtunoasă, cu ploi abundente - Maramureş; roitul stupilor este localizat de apicultori ca având loc în mod obişnuit în perioada dintre Duminica Mare (Rusaliile) şi Sânpetru (29 iunie), sau, dacă iarna se prelungeşte în primăvară, între Sânpetru şi Sântilie - 20 iulie (2. MARIAN, I, p. 86; 12. GHINOIU, p. 219-220; 222-223; BOGDAN, p. 134). Ca să fie curtate şi jucate de flăcăi mai insistent, fetele poartă cu ele o crenguţă ruptă din copacul pe care s-a prins un roi de albine - Muntenia; nu-i va merge bine celui care i se fură faguri din stupi - Ţara Oltului; Suceava; se crede că tânărul care visează albine zburând îi va merge foarte bine în perioada următoare, dar, dacă visul aparţine unui om bătrân, aceluia îi va lua foc gospodăria - Suceava; când albinele aglomerează urdinişul, sau zboară multe în jurul stupului, este semn că nu peste multă vreme va ploua abundent - Tecuci; Iaşi (2. GOROVEI, p. 6; 223; 260; 266; GOLOPENŢIA, p. 135). În ornamentica tradiţională românească, albina, reprezentată în formă reală sau sub formă de puncte, simbolizează bunăstarea şi prosperitatea (ZAHACINSCHI, p. 43). Va fi bine pentru cine visează albine, dar se va trezi cu duşmanii intrând în casa celui care se visează atacat de albine; este semn de lipsuri, nevoi, secetă pentru cel care visează stup de albine - Suceava (NOTE, Băncescu).

ALDĂMAŞ
Băutură oferită cu prilejul încheierii unei tranzacţii de vânzare-cumpărare (ŞĂINEANU, II, p. 32). Mai înainte de a bea din paharul oferit de vânzător, cumpărătorul e bine să verse câteva picături pe jos sau pe vita cumpărată, ca să aibă noroc de ea - Tecuci (2. GORO-VEI, p. 7).

ALESĂTURĂ
Ornament al ţesăturilor populare, executat manual şi reprezentând diferite imagini ale realităţii înconjurătoare; modul de amplasare a acestora pe ţesături şi pe piesele de port care alcătuiesc costumul popular (în special pe cele care îmbracă bustul omului), compunerea într-un anumit fel a motivelor decorative şi gama cromatică indică, alături de celelalte caracteristici (arhitecturale, lingvistice, muzicale, comportamentale etc. ), specificitatea zonelor etno-folclorice şi, uneori, deosebirile existente chiar şi între aşezările rurale ale aceleiaşi zone (ŞĂINEANU, II, p. 34; NOTE, Antonescu).

ALEXII
Ziua Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu - 17 martie (ŞĂINEANU, I, p. 7). v. MARTIE.

ALIFIE
Dacă se visează cineva preparând alifie (pomadă), se poate aştepta la gesturi de binefacere făcute în favoarea sa - Suceava (NOTE, Băncescu).

ALIMORI
Alimori mai poartă numele de Priveghi, Hodăiţe, Hodaize, Hopaize, Opaiţ, în Banat, sau Alimorii, Hodăiţele, Hodauţele şi Citiriţele, în Munţii Apuseni, şi este o datină care se ţine sâmbătă seara, înainte de Lăsatul secului de carne (Banat), sau sâmbătă seara, înainte de Lăsatul secului de brânză (Banat), sau duminică seara, înainte de a intra în Săptămâna Albă (Munţii Apuseni), sau în seara duminicii următoare, adică în ziua Lăsatului de sec (Banat; Munţii Apuseni), dar cei mai mulţi o serbează în ultima zi din Câşlegi, obiceiul fiind însă acelaşi; datina presupune facerea, la marginea satului, a unui foc mare, din care tinerii scot tăciuni aprinşi, pe care îi răsucesc în jurul trupului, formând astfel cu ei un cerc de foc, strigându-se totodată „Alimori! Alimori!", sau „Hai la moară!", ocazie cu care încep să se spună tot felul de texte ironice despre fetele rămase nemăritate; flăcăii mai mari pun pe foc şi roţi vechi de car, învelite în paie, sau, mai nou, roţi de cauciuc, pe care apoi le lasă să se rostogolească la vale, strigând „Alimori!" şi dând naştere astfel unui spectacol privit cu interes de sătenii rămaşi acasă; la finele obiceiului, când se despart, cei bătrâni se îmbrăţişează şi îşi iartă unii altora greşelile făcute, iar tinerii îşi urează sănătate şi să apuce Paştele; în unele sate din Ardeal, tinerii fac şi un om din paie, căruia îi dau foc; în zona Sibiului, se face şi o prăjină, împodobită, la vârf, cu cordele şi flori artificiale, care se înfige în mijlocul grămezii de paie şi vreascuri, iar, când aceasta cade în flăcări, toţi aleargă la fata aşezată în direcţia căderii prăjinii şi o felicită, fiindcă se crede că se va mărita în acel an (2. MARIAN, I, p. 207-210). v. STRIGĂT.

ALUAT
Aluatul frământat în noaptea din Ajunul Crăciunului este bun contra deocherii vitelor - Vâlcea; acest aluat, rămas pe covată, răzuit şi păstrat, este bun contra diareii - Galaţi; când unii pomi din grădină nu rodesc, gospodina se duce, având mâinile mânjite cu aluatul din care se fac copturile din ajunul Crăciunului sau pentru Paşte, şi le şterge de coaja acestora, crezând că astfel determină rodirea lor, adică pomii vor fi încărcaţi de roade vara viitoare, cum este plină masa de bunătăţi în zilele de Crăciun sau de Paşte, sau cum sunt pline de aluat mâinile gospodinei - Maramureş; Muntenia; Suceava; sau se răzuieşte aluatul de pască de pe covată, se face un colăcel pentru fiecare copac neroditor şi acesta se atârnă de o crenguţă - Muntenia; în seara spre ajunul Crăciunului, când se frământă aluatul pentru cozonaci, femeia iese, însoţită de soţul ei, care are în mână un topor, trec pe la fiecare pom neroditor, bărbatul ameninţând că va tăia respectivul arbore, iar femeia spunând că pomul va rodi tot aşa cum aluatul este încărcat pe mâinile ei şi rugându-l să nu-l taie - Moldova; Iaşi; este bine ca fetele să mănânce resturile de aluat rămase pe covată, pentru a fi plăcute de către flăcăi - Suceava; va dospi mai repede aluatul frământat de o femeie având un temperament mai aprins - Suceava; aluatul care rămâne pe covată, de la frământarea colacilor pentru Anul Nou, amestecat cu tărâţe, se dă vitelor care sunt în situaţia de a-şi lepăda fătul înainte de termen, pentru a preveni o atare situaţie păguboasă pentru economia rurală - Iaşi; dacă, în clipa în care se pune aluatul de pâine în cuptor, el se răstoarnă de pe lopată invers decât normal, este semn că vor sosi oaspeţi - Suceava (2. GOROVEI, p. 7; 57-58; 63; 133; 177; 184; 198; BOGDAN, p. 122). Dacă pomii nu rodesc, este bine ca femeia din gospodărie să meargă cu mâinile mânjite de aluat şi să le şteargă de pomi, în sâmbăta Paştelui, când se pregătesc cozonacii, crezându-se că făcând aşa copacii vor rodi - Suceava (2. BERDAN, p. 7). Sau scutură pomii neroditori cu mâinile mânjite de aluatul frământat pentru copturile ce se fac la Crăciun, Anul Nou şi Paşte (PRESA). Din aluatul de colaci şi cozonaci pentru Crăciun se face Pupu’ Crăciunului, punându-se deoparte şi însemnându-se această bucată din aluat, ca să poată fi uşor recunoscută, şi care se păstrează în două feluri: fie se prind gogoloaie coapte de o crenguţă cu trei sau mai multe ramuri, care apoi se fixează vizibil la meşter-grinda casei, unde rămâne mulţi ani, adăugându-i-se anual alte asemenea ramuri, până ia aspectul unei crengi încărcate cu „mere"; fie pupul se aruncă în podul casei, de aşa manieră încât să se piardă, pentru că „nu trebuie să ştii unde este, nici să-l mai găseşti, dar să ştii că este!"; tot din acest aluat, se pune separat o altă bucată pentru Colacul Sânvăsâiului, la facerea acestuia participând toate femeile din casă (bunică, fiică, noră, nepoată), fiind împodobit cu de toate, pentru că nu este bine să vină ajunul Anului Nou fără acest colac, apoi este aşezat în mijlocul cuptorului, sau în faţă, şi, după coacere, este pus, în seara de ajun, pe masă, unde rămâne până dimineaţa, când membrii familiei se scoală la cântatul cocoşului, se spală cu apă neîncepută, fărâmă colacul deasupra unei coveţi şi ies afară, ca să dea de mâncare tuturor vieţuitoarelor, aproximativ în ordinea: oi, vite, cai, porci, câini, pisici etc. , iar ceea ce rămâne este mâncat de toţi cei ai casei - Ţara Lăpuşului (1. LATIŞ, p. 93-94). Între mire şi mireasă se procedează la un schimb de plămădeală; mirele trimite miresei, printr-un sol al său, o turtiţă de aluat, iar de la mireasă o femeie aduce o altă turtiţă la casa mirelui, simbolismul germenului activ al celor două turtiţe fiind destul de transparent (EVSEEV, p. 187). Din aluatul pregătit pentru coacerea colacilor la mort nu se mai păstrează absolut nimic - Sibiu (3. MARIAN, III, p. 239). Cine se visează mâncând aluat se va îmbolnăvi de stomac - Suceava (NOTE, Băncescu).

ALUN (Corylus avellana - DLRM, p. 23)
Denumirile colind; corind se dau şi băţului din alun, construit special pentru acest rit, folosit, în timpul ceremonialului, la lovirea sau atingerea unor obiecte şi fiinţe aflate în acel moment în gospodărie, gest care semnifică ritualistic conferirea unor calităţi de creştere, trăinicie, sănătate, întinerire, ceata de copii purtând denumirea de piţărei sau piţărăi, termeni folosiţi doar în partea apuseană a României, în special în Banat şi Mehedinţi, în rest circulând termenul de colindători; băţul de colindat, cu serpentină ornamentală albă, obţinută prin înfăşurarea cu coajă de tei şi afumare la foc, a fost pus în legătură cu alte obiecte cu rol magic: stâlpii de mormânt, stâlpii-troiţe de la răspântii sau stâlpii ce susţin acoperişul casei, dar mai curând poate fi o dezvoltare colaterală a bastonului-sceptru, sau a nuielei ori mănunchiului de nuiele-sorcovă din Balcani, care indică thyrsul trac, variat ca formă şi rol; acest băţ este făcut de preferinţă din lemn de alun, care este considerat ca având virtuţi magice deosebite: respinge fulgerul şi atrage ploaia, înmoaie puterile şarpelui, când este descântat poate atrage un fecior la fata care îl doreşte, apără vacile de strigoaicele care vin să le fure laptele, aduce neliniştea sau urâtul, singurătatea cuiva, după cum poate să vindece pe alcoolici (BUHOCIU, p. 52-53). Se crede că acela care umblă la drum cu bâte de alun va avea noroc; în comunităţile de ţigani, se obişnuieşte, la nunta fetelor, ca ginerele să dea în dar socrului, soacrei şi cumnaţilor câte un băţ de alun, împodobit cu meşteşugite ornamente - Galaţi; când şarpele muşcă pe cineva, trebuie să se strângă zona afectată pe sub plagă şi apoi umflătura să fie bătută cu şapte beţe de alun - Tecuci; cu nuia de alun se poate să fie omorât şarpele, fiindcă alunul este naşul lui - Dolj; cine are guşă, să ia o nuia de alun, când preotul bate clopotele de vecernie, sâmbătă seara, şi să se bată cu ea peste guşă, de trei ori, pentru ca aceasta să dea înapoi şi, în cele din urmă, bolnavul să se vindece - Suceava (2. GOROVEI, p. 7; 108; 226; 273). În noaptea Lăsatului de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, femeile care fac vrăji de dragoste îşi taie nuiele de alun, cu ajutorul cărora îi aduc pe cei îndrăgostiţi înapoi la iubitele lor, o nuia de alun servind celui fermecat drept cal, care îl va transporta prin aer (2. MARIAN, I, p. 218). Beţele de alun, numite colindele sau colindeţe, folosite în general de copii la colindat, colorate în alb şi negru, se dau şi de pomană sau se înfig în morminte, lângă cruce, pentru a fi morţilor la îndemână în noaptea de ajun a Crăciunului, când se crede că se deschid mormintele; aceste beţe se confecţionează numai din lemn de alun, arbust a cărui semnificaţie magică se reîntâlneşte şi în alte obiceiuri populare, iar ornamentarea se face prin afumare, rezultând romburi sau linii şerpuite, dispuse alternativ, simbolizând opoziţia lumină şi întuneric, viaţă şi moarte - Oltenia; beţele de alun se taie înainte de Ignat (20 decembrie) şi se usucă până în seara zilei de ajun (24 decembrie), când se ornamentează şi se înfig în morminte de către copii a doua zi dimineaţa, obiceiul fiind generalizat pe o zonă destul de întinsă; informaţiile atestă credinţa că morţii sunt aşteptaţi începând cu ziua de ajun a Crăciunului, la începutul sărbătorilor de iarnă, după care pleacă în lumea lor în perioada de la miezul-nopţii Anului Nou şi până la Bobotează - Banat; Oltenia; Gorj (12. GHINOIU, p. 130). În Oltenia, copiii, fiind consideraţi fiinţe încă pure, fac foc cu lemn de alun, de corn şi de jugastru, în miercurea şi joia din Săptămâna Patimilor, ca să se încălzească la el zânele bune; cu nuiele de alun se descântă astfel: mugurii de alun se pun în apă neîncepută, apoi se descântă şi cu ea se spală orice muşcătură de şarpe; poporul crede că se pot alunga norii, dacă se foloseşte băţul de alun, crescut într-un an, cu care a fost bătut şarpele care sugea o broască, ambele fiinţe scăpând însă de la moarte (2. KERNBACH, p. 304). Înainte de a se scoate dintr-o covată, pe rând, obiectele, în noaptea de Anul Nou, pentru a se afla ursita tinerilor, la ritualul Vergelului, un bătrân bate cu o nuia de alun în vasul de lemn, spunând totodată că atunci răsună luncile şi vadurile şi trece Dumnezeu, împreună cu Sfântul Anul Nou - Sibiu (PRESA). Din mlădiţa verde de alun sau de răchită se confecţionează, în Bihor, şi cununa miresei, simbolizând astfel viaţa trainică şi fecunditatea (3. BOCŞE, p. 127). Cu o vargă de alun în mână, unii oameni, care au postit în zilele premergătoare Crăciunului şi Bobotezei, căpătând astfel puteri suplimentare, ies la hotarul satului şi, ameninţând norul şi pe solomonari, îi alungă dincolo de sat, spre păduri sau spre munte (1. MARIAN, p. 33). Înseamnă bucurie pentru cel care se visează adunând alune - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: alun-clopot-sâmbătă-3; alun-apă.


ALUNIŢĂ
Mica excrescenţă, de culoare închisă, de pe pielea omului (ŞĂINEANU, II, p. 40), numită obişnuit aluniţă, este considerată semn de mare noroc şi de aceea nu este bine să se taie firele de păr de pe ea, fiindcă se pierde astfel norocul - Tecuci (2. GOROVEI, p. 8).

AMBROZIE
Băutură şi hrană totodată, obţinută prin fermentarea orzului, ambrozia era considerată ca fiind de nouă ori mai dulce decât mierea; având virtuţi rituale, în mitologie ea îi făcea pe cei care o consumau nemuritori şi, din această cauză, era destinată ca hrană doar zeilor; în mistica creştină, este trupul lui Dumnezeu Mântuitorul, adevărata pâine a îngerilor (ŞĂINEANU, II, p. 42; 2. CHELCEA, p. 11; 31; HERSENI, p. 328; CHEVALIER, I, p. 93).

AMIAZĂ v. ZI.

AMNAR
În contextul tehnicilor arhaice de producere a focului, amnarul este piesa de oţel cu care se loveşte cremenea pentru a produce scântei şi apoi focul prin intermediul unei bucăţi de iască (ŞĂINEANU, II, p. 45). Legendele cosmogonice româneşti narează că, la început, când Dumnezeu a vrut să facă lumea şi a tras cu amnarul ca să iasă soarele, nu a lovit bine piatra misterioasă (cremenea) şi a ieşit o sabie; numai la a doua scăpărare de amnar a apărut soarele (BUHOCIU, p. 49-50).

AMPROOR v. PROOR.

AN
Ca unitate cronologică de bază, anul are multipli şi submultipli; dacă submultiplii duodecimali (lunile anului) au fost cert folosiţi în calendarele arhaice, sunt indicii că multiplii decimali (deceniul, secolul, mileniul) nu au fost cunoscuţi şi utilizaţi; B. P. Haşdeu consideră că multiplul anului la români, conform atestărilor folclorice (balade, zicători etc. ), a fost cifra nouă, adică nouă ani, românii neargumentând cu mai mult trecerea timpului; unul dintre cei mai cunoscuţi multipli ai anului este însă „viaţa de om", împărţită, ca orice unitate de măsurat timpul, în trei: începutul, mijlocul sau puterea vieţii şi sfârşitul, care în termeni etno-folclorici înseamnă naşterea, căsătoria şi moartea; „viaţa" sau „veacul de om" este o unitate de timp care se desfăşoară între două limite biologice contradictorii, dar care puteau fi trecute, pentru că viaţa se desfăşoară între viaţa „de aici" şi viaţa „de dincolo"; conform controlului exercitat de cele trei animale, lup, cal, urs, anul se împarte în trei sezoane: iarnă, vară, toamnă, fiecare având patru luni; anotimpul patronat de lup debutează la mijlocul lunii noiembrie, la începerea împerecherii acestor animale, şi se încheie, după patru luni, în perioada fătatului, la sfârşitul lunii martie; lupta dintre iarnă şi vară, personificate de lup şi cal, este câştigată de cal, la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie, în perioada de împerechere a cailor, adică de anotimpul căldurii şi luminii; după un interval de alte patru luni, la începutul lui august, la Macavei (1 august) sau Ziua Ursului, se schimbă din nou anotimpurile, domnia calului şi a verii este luată de victoria ursului şi a toamnei; cultul ursului, deşi s-a bucurat de mare respect în zonele carpatice, fiind o forţă care aducea nu doar dezastre în prisăci, în turmele de vite şi în livezi, ci şi schimbarea anotimpurilor, a scăzut treptat, astfel că sărbătorile care îi sunt dedicate în calendarul popular sunt întrecute, ca număr şi importanţă, de sărbătorile dedicate calului şi lupului (12. GHINOIU, p. 103-104; 292-293). Cuvântul an, în limba română, vine de la latinescul „annus", care înseamnă inel, cerc, ciclu; pe cale livrescă, cuvântul desemnează astăzi o componentă anatomică a mamiferelor; dar sensul de inel, cerc, poate fi surprins în ornamentica tradiţională, unde rozetele, cercurile, romburile sunt interpretate de specialişti ca simboluri solare, ceea ce, în fond, înseamnă tot un drum complet al soarelui (NOTE, Antonescu). Nu este bine să se căsătorească tinerii în anii bisecţi - Suceava; când anul este mare, adică este an bisect, se crede că recolta grădinilor va fi slabă - Tecuci; dacă doi fraţi, băiat şi fată, se căsătoresc în acelaşi an, unul din ei va muri - Dolj; trei ani de secetă aduc, după ei, trei ani de boli, după care urmează trei ani de război - Galaţi (2. GOROVEI, p. 103; 115; 142; 214). Se consideră că o femeie este bună să descânte când are 50 de ani - Suceava (COJOCARU, p. 252).

ANA (Sfânta)
Ziua în care se prăznuieşte, în calendarul creştin ortodox, Adormirea Sfintei Ana - 25 iulie (ŞĂINEANU, I, p. 9). v. IULIE.

ANA-FOCA
Ziua de Foca (23 iulie) trebuie ţinută, pentru că altfel este primejdie de foc peste an, sau şoarecii pot roade ţesăturile din lăzile de zestre - Moldova; Iaşi; Suceava (2. GOROVEI, p. 91). v. IULIE.

ANAFURĂ
Pâine sfinţită care se împarte creştinilor după liturghie (ŞĂINEANU, II, p. 49). Când un om bolnav este împărtăşit şi anafura pluteşte în linguriţă deasupra vinului este semn că el se va face sănătos; iar de cade la fund înseamnă că va muri - Buzău; anafura cea mai importantă însă este cea procurată de la biserică, în Duminica Paştelui, şi care este cunoscută şi sub denumirea de Crucea Paştei, din ea păstrându-se peste an şi având diverse întrebuinţări; astfel, vânătorii pun câteva firimituri în puşcă, pentru ca vânatul să tragă la ei - Suceava; acasă, se gustă mai întâi din anafura obişnuită şi apoi din Crucea Paştei adusă de la biserică în acea zi - Bucovina (2. GOROVEI, p. 149; 189; 203). Tot din anafura din ziua de Paşte se pune şi în sarea pentru vite, în credinţa că vacile şi oile vor făta mai mult pui de sex feminin - Banat; când vitele sunt bolnave, se pun firimituri din anafura de Paşte în tărâţe şi li se dau să mănânce - Suceava; când se dezlănţuie vreo furtună, însoţită de grindină, se ia Crucea Paştei şi se iese afară din casă, după care se face semnul crucii cu ea pe deasupra grindinii deja căzute, în credinţa că, aşa cum s-a schimbat aluatul în cuptor şi a luat altă formă şi culoare, tot aşa se va schimba şi furtuna, şi, după cum crucea apără de toate relele, tot aşa ea va apăra şi casa de grindină - Suceava (2. MARIAN, II, p. 175).
ANCORĂ
Pentru cine visează ancoră înseamnă speranţă; dacă se visează aruncând-o în apă înseamnă nevoi şi pericol; dacă se visează scoţând ancora din apă e semn de reuşită în dragoste, cununie - Suceava (NOTE, Băncescu).

ANDREA (INDREA sau UNDREA)
Ziua de 30 noiembrie, în care este prăznuit Sfântul Apostol Andrei, dar şi numele popular al lunii decembrie, care începe după sărbătoarea Sfântului Andrei; zilei i se mai spune „Andrea, cap de iarnă"; mai este numită Indrea şi Undrea (ŞĂINEANU, I, p. 9; 52). v. NOIEMBRIE; DECEMBRIE.

ANIMAL
Credinţa veche este că animalul, mai ales cel sălbatic, prevede, ştie, călăuzeşte, este mai original în comportament, mai aproape de divinitate, când nu este însăşi divinitatea; animale năzdrăvane, vorbitoare şi divinatoare, în afară de mioară, berbec, ciută, mai sunt cerbul, dulful, calul, câinele, şoimul şi cerboaica; se presupune că funcţia magică a ciutei şi a celorlalte animale din bestiarul carpatic, regăsibilă şi în cadrul confreriei de feciori, este o reminiscenţă din perioada dacică şi că argumentul logic este că doctrina magică şi confreria se susţin reciproc; uciderea animalului prin violenţă de către vânător este considerată ca un act sacru, fiindcă victima îndeplineşte, în această situaţie, un rol demiurgic, de creare a lumii, a cetăţii, a statului, a familiei; urmărirea unui animal este o moştenire a omului dintre cele mai străvechi, animalul conducându-l pe vânător spre un ţinut nou, necunoscut, cu posibilităţi de creştere şi dezvoltare excepţionale, de creare a unei noi etnii sau neam, a unei cetăţi, a unui stat, a unui templu, după cum, în cazul ciobanului din „Mioriţa", poate ghici sau şti situaţia neprevăzută ce s-a creat (BUHOCIU, p. 410-411; 413; 414; 442-443). Femeia gravidă va naşte uşor şi copilul va trăi, dacă, în acel an, progeniturile animalelor domestice fătate (purcei, miei, iezi, viţei, mânji etc. ) sunt frumoase şi sănătoase - Tecuci; dar să nu se uite cu mirare la vreun animal cu unele defecte din fătare, fiindcă naşte copilul având aceleaşi malformaţii - Iaşi; femeia însărcinată să nu dea cu piciorul în pisică, sau câine, sau alt animal, fiindcă va naşte copilul păros, iar, ca pruncul să nu fie păros, i se pune în apa de scăldat păr de-al animalului despre care mama îşi aminteşte că l-a lovit cu piciorul - Suceava; este bine când omul vede primăvara, pentru prima oară, pui albi ai diferitelor animale - Galaţi; orice animal de culoare neagră este aducător de bine la casa omului - Neamţ; pretutindeni în România se crede că orice animal de culoare roşie, bălţat, pripăşit la casa omului, este aducător de rău; se crede că nu este bine când animalele sălbatice dau năvală în sat în timpul zilei - Suceava; este semn de foamete, când animalele sălbatice pătrund prin sate - Vaslui; când este ceaţă deasă şi persistă mult timp, să se pună o tigvă (craniu) de animal pe foc şi ceaţa se va împrăştia repede - Galaţi (2. GOROVEI, p. 164; 187; 208; 211; 269; 280-282; 286; GOLBAN, p. 66). Cine se visează luptându-se cu un animal şi biruind va avea parte de un rezultat pozitiv într-o judecată, sau pe unii duşmani şi-i va face prieteni; dacă se visează luptându-se cu un animal sălbatic este semn că îşi va înfrânge inamicii; dar, dacă este învins, înseamnă că va avea parte de o nedreptate; cine visează animale sălbatice alergând va fi ispitit de unele rele, din care pricină va avea parte de o viaţă tulbure; dacă vreo fată visează animale sălbatice înseamnă că va câştiga de partea sa trei bărbaţi - Suceava (NOTE, Băncescu).

ANIN v. ARIN (NEGRU)

ANUL NOU v. IANUARIE.

ANTANASII
Denumirea comună a zilelor de 17 şi 18 ianuarie, în care calendarul creştin ortodox indică prăznuirea Cuviosului Părinte Antonie cel Mare (17 ianuarie) şi a Sfinţilor Atanasie şi Chiril al Alexandriei (18 ianuarie); evident, termenul rezultă din contragerea celor două nume, Anton şi Atanasie (ŞĂINEANU, I, p. 10). v. IANUARIE.

APĂ
În legendele cosmogonice ale multor popoare, apa reprezintă elementul primordial; pentru sumerieni, la începutul lumii, nu existau decât apele „amestecându-se ca un singur corp"; indienii din epoca Vedelor considerau şi ei că „totul" originar „era o întindere nedesluşită de ape"; apa (cea curgătoare şi cea stătătoare, a lacurilor), cu pământul, focul şi vântul şi încă alte trei substanţe alcătuiau modelul antic chinez al lumii; egiptenii, al căror teritoriu este străbătut de Nil, credeau că lumea întreagă, cu tot ceea ce cuprinde ea, s-a ivit din apă; unii dintre filosofii greci gândeau şi ei că apa este începutul şi temeiul a tot ceea ce a fost, este şi va fi, deci ca „principiul tuturor lucrurilor"; într-o veche legendă germanică, miază-noapte este asociat cu gerul cumplit şi bezna de nepătruns, este locul de unde a izbucnit un izvor numit Cazanul clocotitor, din care s-au prăvălit la vale douăsprezece fluvii care s-au rostogolit în hăul nemăsurat de adânc, până l-au umplut, apoi au încremenit îngheţate „cam prin locul unde se află astăzi pământul"; chiar şi la amerindieni, pe lume nu exista decât apă, încât Demiurgul închipuit de ei nu avea unde să-şi pună piciorul, aşa că „scormoni nisipul în străfunduri şi făcu pământul, şi stâncile, şi copacii, şi pe om"; în legendele cosmogonice româneşti, primordialitatea este acordată tot apei, pentru că ea părea, dintre toate elementele, să îndeplinească cerinţele de inteligibilitate minimă: nedeterminare, nelimitare, capacitate de creaţie continuă; „din început era peste tot numai apă", uneori adăugându-se „şi întuneric"; având valoare primară, fiind fără de sfârşire şi purtând în străfundurile sale pământul inform, apa îl poartă şi îi întreţine viaţa; pământul stă pe apă, dovadă că din el izvorăşte apa; mai mult, apa este „sângele lui", fiindcă pământul are „vine de sânge ca şi omul"; când se iese din apă şi se păşeşte pe pământ, la capătul acestuia este tot apă, identificată adesea cu „Apa Sâmbetei", care ar înconjura pământul „ca un gard"; apa fiind elementul din care a ieşit lumea, cu toate ale ei, Dumnezeu s-ar fi hotărât să pună capăt întregii firi tot prin ea şi ar fi dat astfel potopul, ceea ce nu ar fi putut face printr-un incendiu universal, fiindcă „apa e mai mare decât focul, că apa stinge focul"; în formă mitică, intervalul dintre creatio prima şi potop, motiv de asemenea aproape universal, este o etapă, aceea cu care începe ciudata istorie a lumii, iar ceea ce urmează diluviului este alta; în consecinţă, potopul nu are sens numai ca supremă sancţiune a omului, ci, în toate mitologiile, el distruge o lume, care devenise iraţională în aşezarea ei existenţială, pentru a o înlocui cu alta raţională, deci pentru a face dreptate şi altor forme de a fi (VLĂDUŢESCU, p. 33-35; 66; 69-71). Apa este femeie, focul este bărbat voinic şi ambele sunt sfinţi, trăsătura lor comună fiind credinţa în puterea lor purificatoare, ele având astfel tangenţe strânse cu sacrul (2. CHELCEA, p. 318). Împreună cu pământul, aerul şi focul, apa formează cele patru stihii, sau puterile stihiale; în multe colinde, se vorbeşte adesea despre ape mari (torente, râuri de munte, sau apele mării, de obicei îngreunate de uriaşe trunchiuri de brazi, de nămol, cu valuri şi stropi până la nori), care sunt apele primordiale; apele sunt ale primăverii, adică ale sezonului soarelui, ale creşterii luminii, ale zilei în defavoarea întunericului, altfel spus, apele atrag soarele; rămânând în acelaşi sistem de gândire; apa şi izvorul simbolizează creaţia şi regenerarea, Negru-Vodă din „Meşterul Manole" greşind când decide să sece izvorul şi să ridice pe acel loc o mănăstire, din care cauză construcţia nici nu rezistă; simbolizând creaţia şi regenerarea, apa simbolizează implicit pe fată (BUHOCIU, p. 150; 155; 380). Referitor la balada „Meşterului Manole", Mircea Eliade subliniază că, în finalul textului folcloric, când Manole se aruncă de pe acoperişul bisericii, el devine apă, creatoare, şi se reîntâlneşte cu Ana, femeie, simbol al oricărei renaşteri (URSACHE, p. 246). Mitologia românească pune, la temelia lumii, apa ca sursă eternă a vieţii, ca izvor fără sfârşit, ca ascunziş şi acoperământ al tuturor formelor vii şi chiar al universului întreg; pentru gândirea tradiţională românească, „nepătrunsul" (din poezia lui Mihai Eminescu), care se odihnea la începutul lumii şi din care se vor zămisli toate cele ce sunt, este „noianul întins de ape"; complementară focului, apa este principiul feminin, agent regenerator; că este aşa stau dovadă o mulţime de întruchipări care îşi au mediul de existenţă în apă: ştime, iele, rusalce etc. ; cântecele şi datinile funerare acordă o însemnătate aparte apelor: sufletul trebuie să treacă peste „marea cea mare" şi să se oprească la „izvoare reci", unde se va spăla de „fiori de moarte" şi de dorul pentru „lumea cea albă", să treacă ape şi râuri, până va ajunge la locul de odihnă; pe acest drum îi este mereu sete şi are nevoie de multă apă, fie ca să-şi astâmpere arşiţa dinlăuntru, fie ca să stingă vămile de foc care îi stau în cale, de aici derivând diverse rituri de udare menite să stingă setea sufletului celui mort; de asemenea, mesajele rituale către cei dispăruţi se trimit pe firul apelor (COMAN, I, p. 55; 94; 198). Apa tulbure, pe care o caută ca să-şi astâmpere setea nemângâiata turturică, prezentă în cântecele de jale, este simbolul tristeţii adânci, al jalei, al unei mari nenorociri, după cum, prin contrast, apa limpede, pe care turturica o evită, simbolizează bucuria, fericirea; în ce priveşte motivul apei tulburi, el este bine cunoscut încă de multă vreme în simbolica visurilor; când cineva visează, de exemplu, un râu care curge tulbure înseamnă, după tălmăcirea populară, că îl aşteaptă o mare nenorocire sau chiar moartea; cu aceeaşi semnificaţie de rău augur apare acest motiv şi în cântecele de jale din Moldova: „Ş-apoi tu, Bistriţî, apă dulci, /Cum tu vii di tulburată, /Şi mă leşi tot supărată, /Făr’ di mamă, făr’ di tată!"; „Apa trece, pietrele rămân", zicală în care sunt puse în contrast două simboluri, cel al efemerului, care este apa, şi cel al durabilului, dacă nu chiar al eternului, care sunt pietrele(CARAMAN, p. 197-198; 219). În „Legenda Împăratului Parâng", culeasă din Valea Jiului, se vorbeşte de doi copii gemeni, Jiii (fiii împăratului), răpiţi de mătuşa lor (regina copacilor) şi bunica lor (regina apelor), în înţelegere cu mama acestora (împărăteasa Mândra), fiind scoşi din palat prin transformarea lor în două râuri; Regina apelor se numeşte Ma, cea a copacilor se numeşte Padu, amândouă primind, la sfârşitul numelor, adjectivul „rea", pentru că ele au pus la cale nimicirea Împăratului Parâng, şi din acelaşi motiv li s-a mai spus şi „negre", adică Ma-rea Neagră şi Pădurea Neagră, potrivindu-se amândouă ca surori ce sunt; legenda mai aminteşte şi de fiica Reginei copacilor, pe numele ei Duna, căreia i se aplică acelaşi procedeu de construcţie a numelui, ceea ce conduce la denumirea fluviului Dună-rea, menit să curgă neîncetat, zi şi noapte, de la mama ei, Pădurea Neagră, până la mătuşa ei, Marea Neagră (PRESA). Apa are două conotaţii diametral opuse: una benefică, apa fiind regeneratoare, purificatoare, entitate primordială, apa de fântână, de izvor, fiind în general lăcaşul duhurilor bune; alta malefică, apa fiind lăcaşul duhurilor rele, loc de blestem şi întâmplări nefaste; apa mare, când vine sălbatică din cauza ploilor, ori topirii zăpezilor este stăpânită de duhuri rele; de asemenea, noaptea nu se aduce apă de la fântână, fiindcă împrejurul ei joacă ielele, iar cel ce va lua apă riscă să fie luat de iele sau poate fi tras în jos de Cel din ape, când omul ridică ciutura cu apă sus; în unele texte folclorice, apa este element malefic, este lăcaşul unor fiinţe care urmăresc răul, ele fac să se înece oamenii, îşi au locuinţele în fundul apelor, de unde provoacă vârtişuguri; aceste personaje fantastice sunt numite generic Cel din baltă, Cel din fântână, Cel din puţ; puţurile şi fântânile necurate sunt cele care nu huiesc (1. CĂLIN, p. 44-45). Când oamenii „se iordănesc", în ziua Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), ei aruncă unul în altul cu apă, gestul fiind făcut în unele zone doar de către femei, fără bărbaţi, de unde şi concluzia că apa este principiu feminin; de altfel, într-un răspuns menţionat de Elena Niculiţă-Voronca, o femeie spune că „apa este femeie, că la fântână mergem cu cofa şi cu doniţa la vacă, să ne dea lapte; şi fântâna are izvor, vine de apă, cum are vaca vine de lapte"; o categorie aparte a apelor curgătoare, îl formează „apele despărţitoare", care constituie un obstacol în calea iubirii sau al întâlnirii celor doi îndrăgostiţi, fiind de netrecut sau foarte dificile în a fi învinse; de aceea, apele despărţitoare sunt blestemate în doinele de dragoste: „Hai Buzău, Buzău, Buzău, /Dărâma-s-ar malul tău!"; păşirea în torentul unui asemenea râu clocotitor poate fi o acţiune plină de pericole, care poate duce la deznodăminte tragice; podeţul îngust sau puntea peste care trec iubiţii sunt semnele depăşirii unei anumite limite interioare; ele sunt simboluri ale apropierii dintre „eul" masculin şi cel feminin, în pofida distanţei care separă cele două universuri umane (EVSEEV, p. 55; 106-107). Se crede că pământul pluteşte pe o apă, care se întinde dincolo de poalele cerului - Muntenia; numai pentru că este lăcaşul broaştelor, protejate ale Maicii Domnului, se crede că apa este sfântă - Galaţi; dar apa sălbatică, mare, care vine sub formă de puhoaie în urma ploilor abundente sau topirii zăpezilor este stăpânită de duhuri rele şi, din această pricină, copiii nu trebuie să stea pe malul lor; în schimb, apa de fântână sau de izvor este lăcaşul duhurilor bune, din care cauză ea poate arăta fetelor pe viitorii lor soţi - Muntenia; Moldova; cine cere un pahar de lapte să-l dea înapoi plin cu apă, ca să nu înţarce vaca celui de la care s-a luat laptele - Ialomiţa; peste omul bolnav de friguri, să se arunce, pe neaşteptate, un vas cu apă rece, turnată fiind de către o femeie furată de soţul ei, sau fugită de la bărbat, sau fugită de la părinţi (căsătorită fără acordul acestora) - Dolj; Teleorman; Tecuci; Suceava; tortul scos de pe urzitor este izbit de vasul în care se ţine apă, ca şi pânza care iese din războiul de ţesut să sporească precum apa - Suceava; când se termină de urzit firele pentru războiul de ţesut, se toarnă apă pe urzitor, ca să se şteargă lenea de pe el şi ţesutul să aibă spor - Suceava; când se sfârşeşte urzitul, se toarnă apă pe axul urzitoarei, ca să crească mare şi frumoasă cânepa în vara viitoare - Suceava; cine se duce să mulgă vaca să aibă apă în vasul în care va fi laptele şi, după ce spală ţâţele vacii, să verse apa sub vacă, pentru a avea spor la lapte - Tecuci; ca să treacă muşcătura de şarpe, trebuie să se bea apă din şapte fântâni - Suceava; omul muşcat de şarpe să intre imediat într-o apă şi se va lecui, dar, dacă şarpele a apucat să intre el primul, atunci omul nu mai are leac - Suceava; sau să bea dintr-o apă mai repede decât va găsi şarpele apa şi se va vindeca - Suceava; celui muşcat de câine să i se dea să bea puţină apă, dar înainte de a bea câinele din ea - Ţara Oltului; unele boli de ochi se vindecă, dacă bolnavul se spală cu apă în care şi-a spălat preotul mâinile la săvârşirea sfintei liturghii, sau cu apă luată dintr-un râu, în Vinerea Mare (de dinaintea Paştelui), sau cu apă luată în oricare zi, dar totdeauna înainte de răsăritul soarelui - Suceava; este rău de moarte pentru cine se scaldă la întâlnirea a două ape - Muntenia; miercurea şi vinerea, adică în zilele de post ale săptămânii, după ce sunt spălate vasele, apa rămasă se ia şi se toarnă într-o strachină nouă, în care se mai pune cenuşă, de trei ori, cu o lingură, sau cu pieptenele, sau cu un fus; apoi se pune deasupra străchinii o oală de pământ ars şi, dacă apa din strachină se ridică în oală bolborosind, înseamnă că omul care se plânge de dureri de stomac este cu adevărat bolnav; pentru a fi însănătoşit, i se dă să bea din apa care s-a ridicat în oală - Romanaţi; ca să fie bănos peste an, este bine ca oamenii să se spele cu apă, în care au fost puse câteva monede, în zile de mari sărbători, precum ar fi Crăciunul (25 decembrie), Paştele sau Rusaliile (la 10 zile după Joia Înălţării Domnului - Ispasul) - Bihor; să nu se folosească la spălatul pe ochi apă caldă, pentru că se fac bube - Dolj; este indicat ca suferinzii de vreo boală să se scoale înainte de răsăritul soarelui, să se îmbrace într-o cămaşă curată, să ia o oală nouă, pe care au cumpărat-o plătind pe ea cât li s-a cerut, să meargă apoi la o moară de apă, fără să scoată o vorbă pe întregul parcurs al drumului şi fără să fie văzuţi de către altcineva, şi să ia stropi de pe roata morii, cu această apă, strânsă în oala cea nouă, să se ude peste tot trupul şi astfel se vor vindeca - Suceava; dacă cineva bea apă dintr-un vas nou, este bine să verse mai întâi câteva picături şi apoi să bea, pentru că în primul rând se cuvine să bea morţii şi apoi cei vii - Muntenia; să nu bea doi oameni deodată apă, pentru că se crede că primul bea apă, iar cel de-al doilea bea venin - Dolj; cine se îneacă bând apă dă de ştire că va avea oaspeţi - Suceava; să nu se aducă apă seara, iar, dacă se aduce, să se verse de trei ori câte puţină în foc, pentru că altfel e pericol de boală - Vâlcea; doniţa cu apă să nu se lase peste noapte afară, pentru că beau din ea şoimăriţele şi apoi va fi fermecat şi cel ce va bea apă din această doniţă; pentru ca totuşi să nu se atingă şoimăriţele de ea şi nici alte rele, este bine să se stingă în apă trei cărbuni - Muntenia; apa rămasă din ziua de duminică să se arunce, pentru că nu mai este bună decât pentru viermi - Vâlcea; dacă se crede că boala cuiva a fost luată, este bine ca bolnavul să bea apă din pumnii celui de la care presupune că a luat boala - Suceava; ca să nu se atingă de cineva vrăjile şi bolile, este bine să se spele cu apă luată de la întâlnirea a două ape - Muntenia; părinţii să nu toarne apă copiilor pentru a se spăla, pentru că, dacă îi vor blestema vreodată, atunci blestemele adresate copiilor se vor împlini - Vâlcea; apa rezultată după orice fel de spălare a trupului trebuie aruncată pe loc curat, neumblat, pentru ca acela care s-a spălat să fie ferit de boli - Tecuci; după spălarea pe cap, apa se aruncă imediat, pentru că, în caz că are loc tocmai atunci un cutremur, capul celui spălat va tremura pentru tot restul vieţii lui - Ialomiţa; pentru a nu se îmbolnăvi de friguri şi a fi sănătos peste tot anul, este bine ca omul să se spele cu apa râului din locul unde, de Bobotează, a fost scufundată crucea sau steagul - Vâlcea; cu apa care rămâne de la spălarea limbii clopotului se spală fetele pe faţă, în speranţa că vestea despre ele va merge curată şi departe, precum se propagă sunetul clopotului - Suceava; omului căruia i se toarnă apa îndărăt nu-i va merge bine sau nu i se va aşeza lucrul în acea zi - Muntenia; Moldova; dar se mai crede că, în cazul că se toarnă astfel apa, cel ce o face va avea băieţi cu ochii saşii - Suceava; în cazul în care a mai rămas apă în vasul din care i s-a turnat cuiva să se spele, acesta să nu bea din această apă pentru că se îmbolnăveşte - Suceava; să nu se spele nimeni pe cap cu apă rece, pentru că face păduchi şi lindeni - Galaţi; să nu se spele nimeni, turnându-şi apa din gură, pentru că i se băşică gingiile - Muntenia; când se varsă cofa cu apă chiar la fântână, este semn de petrecere - Tecuci; cine îmbracă o haină nouă să meargă cu ea la o apă, pentru a-şi face alta nouă cât mai degrabă - Galaţi; se crede totuşi că acela care visează apă va avea parte de o supărare; apa primită pe fereastră nu se bea, nici nu se dă la câini, pentru că aceştia turbează - Bihor; nu este bine să se meargă pe lângă ape marţi seara şi sâmbătă seara, pentru că acesta este timpul când îşi fac fetele vrăji pentru măritat - Bihor; se crede că seara apa este necurată şi poate fi adusă în casă numai după ce se zice „Dumnezeu s-o binecuvânteze" de către cei din familie - Suceava; să nu se aducă noaptea apă de la vreo fântână, pentru că se crede că în jurul fântânii joacă ielele, care îl vor poci pe cel ce se duce acolo - Muntenia; să nu se bea apă sau vin dintr-un vas neacoperit, ci mai întâi să se sufle deasupra lichidului şi să se verse apoi câteva picături, pentru că diavolul obişnuieşte să intre noaptea în apă, în vin etc. - Galaţi; găinile să nu bea din apa în care a fost spălată o găină sacrificată, pentru că le va mânca vulpea - Suceava; dacă primăvara apele curg având deasupra spumă alb-gălbuie este semn că anul va fi bogat - Vaslui; oamenii nu trebuie să se scalde într-o apă curgătoare primăvara până nu mănâncă, în acel an, caş dulce - Vaslui; cel ce visează apă curată va fi sănătos şi cu voie bună, iar de visează apă tulbure înseamnă că se va îmbolnăvi - Suceava; se va face vreme frumoasă, când apele curgătoare scot un zgomot plăcut şi lin - Suceava (2. GOROVEI, p. 9; 10; 11; 12; 16; 23; 18-19; 30; 121; 142; 150; 154; 159; 178; 190; 198; 213; 217; 228; 263; 3. GOROVEI, p. 136-137; GOLOPENŢIA, p. 121; 184; BĂLĂNESCU, p. 262). La început de primăvară, oamenii se stropesc între ei cu apă, ca să fie curaţi tot anul, să le curgă bucuriile ca apa la vale, să fie „vlăstoşi", adică să aibă prunci mulţi; înainte de a ieşi cu plugul, primăvara, în brazdă, se ia o vadră plină cu apă, peste care sunt puşi să treacă boii, pentru ca pământul să rodească - Maramureş (BOGDAN, p. 44; 49). Cel care a ieşit primul la arat, primăvara, invită preotul satului care este adus cu mare alai la ogorul gospodarului, unde se roagă pentru recolta din acel an; atât pe drumul de venire, cât şi pe cel de întoarcere, fetele din sat stropesc cu apă pe flăcăii din alai - Sălaj; la descântecul „De amuţitul bărbatului" (pentru ca el să nu mai bea), se rosteşte de trei ori un descântec, timp în care se pun trei pahare cu rachiu, unul în faţa unui butuc, altul în faţa unui bolovan, iar al treilea în faţa vătraiului de la sobă sau chiar în faţa vetrei; apoi cele trei pahare se toarnă într-un ulcior nou, concomitent rostindu-se, tot de trei ori, un alt descântec; în fine, ulciorul este astupat cu un dop făcut dintr-un cocean de porumb şi i se dă drumul pe o apă curgătoare - Bucovina (PRESA). În Gorj, aratul de primăvară se începe într-o zi de luni, miercuri sau vineri; se înjugă vitele la plug şi gospodarul le stropeşte cu apă, stând în faţa lor; apa folosită la acest „botez" este pusă într-o ulcică nouă, din lut ars, iar vitele sunt stropite de trei ori cu un mănunchi din rămurele de salcie înverzite, rostindu-se: „Dumnezeu să ne ajute să terminăm arătura sănătoşi şi noi, şi vitele!"; după care se închină şi leagă ramurile de salcie la resteul de hăis (dreapta) şi începe aratul (CĂRĂBIŞ, p. 29). Copiii să nu arunce nici în joacă apă pe plita încinsă, fiindcă se vor scăpa peste noapte în pat - Moldova (NOTE, Băncescu). Fata care îşi face descântec „de dragoste" trebuie să meargă la o apă curgătoare, să ţină mâinile cu degetele încleştate între ele în apă, timp în care rosteşte descântecul, după care ia apă în pumni şi o aruncă peste cap, rostind: „Câţi stropi sar peste mine/Atâţia oameni/Să mă grăiască de bine!" (3. MARIAN, Ip. 29-31). Dacă bălţile încep să miroasă prea tare este semn că în curând va ploua; femeile ştiu că vine ploaie, când apa rece din vasele puse la foc se ridică până la buza acestora şi dă în foc - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 86). Înseamnă viaţă îndelungată pentru cel care se visează luând apă rece dintr-un izvor; bogăţie şi sănătate pentru cel care visează un izvor; câştig pentru cel care visează că apa izvorăşte din apropierea casei sale sau că este plouat; bucurie, mulţumire, viaţă lungă pentru cel care visează un vad sau un port; se va linişti după multe necazuri cel care visează izvor curat; veselie şi fericire pentru cine visează apă limpede; va avea prieteni buni cine visează apă rece; îi vesteşte sănătate şi curăţenie în toate cele celui care se visează spălându-se; înseamnă bucurie pentru cel care visează că se spală într-o apă mare, sau că bea apă; va primi noutăţi cel care visează că se spală în casă; va primi daruri şi multă cinstire cel ce se visează aflându-se într-o cadă de baie sau într-un alt vas destinat spălării; poate însă să fie şi părtaş la nişte tulburări cel care se visează spălându-se în vasele menţionate mai înainte; va avea parte de bucurii cel care se visează bând apa de la flori; dar va avea parte de un epilog prost pentru întreprinderile derulate cel care visează că îi este sete şi nu bea; înseamnă primejdie pentru cel care vede în vis un pârâu; este semn de griji şi neodihnă pentru cel care visează o apă curgătoare adâncă; dar înseamnă câştig pentru cel care visează că un pârâu se varsă într-o altă apă; se va pune singur în pericol cel care se visează înotând în apă mare; visarea înotării în mare înseamnă sărăcie; cel care se visează înotând în apă curgătoare va face o călătorie pe apă; este prevestitoare de boală visarea înotării printr-o apă tulbure; înseamnă oboseală pentru cel care se visează înotând în apă tulbure; este semn de tristeţe amestecată cu plăcere pentru cel care visează apă tulbure; simpla visare a faptului că se înoată înseamnă supărare; va fi în primejdie, împreună cu cei pe care îi are în jur, cel care se visează înecându-se; i se va întâmpla ceva fără veste celui care se visează căzând într-un lac; înseamnă boală pentru cine se visează scăldându-se într-un izvor sau luând apă din el sau dintr-un alt loc; va trebui să aştepte timpuri mai bune cel care visează apă curgând prin livezi înverzite; să se ferească de vreo pagubă cine se visează secând un izvor; arată sfârşitul necazurilor visarea unui mal de gârlă; va înregistra o agresiune a duşmanilor cel ce visează o gârlă revărsându-se; este rău şi anunţă pagubă pentru cel care visează curgând o gârlă; va învinge duşmani periculoşi cel care se visează înotând într-un lac; îi va veni un prieten celui care se visează trecând un lac; în general, visarea unei gârle înseamnă creşterea averii personale; necaz şi moarte pentru cine visează apă tulbure şi tristeţe pentru cine visează apă fierbinte; înseamnă supărare pentru acela care visează un râu - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: rachiu-butuc-piatră-vatră-apă; apă-salcie; apă-cenuşă-3-lingură/ pieptene/fus; apă-monedă-sărbătoare mare; apă-lemn; apă-cărbune; apă-piatră; apă-vatră (foc); soare-cămaşă-oală-moară-apă; marţi/sâmbătă-seară-apă; apă-deget-descântec.
Agheasma Mare (Aghiazma Mare). Se crede că, la Bobotează, când preotul introduce crucea în apă, toţi dracii ies din ape şi rătăcesc pe câmp, până ce trece sfinţirea apelor; dar nimeni nu îi vede, în afară de lupi, care se iau după ei şi îi omoară unde îi pot prinde; sau, atunci când „se puşcă", în timp ce apa este sfinţită, de asemenea, când oamenii strigă, după sfinţirea apei, „chiraleisam", atunci diavolii fug şi se ascund; de altfel, credinţa că apele, curgătoare sau stătătoare, sunt la Bobotează sfinţite este atestată în toate zonele etno-folclorice ale României; acesta este şi motivul pentru care, la Bobotează, se stropesc cu apă grajdurile, vitele, uneltele, zestrea fetelor etc. ; în Muscel, oricât de frig ar fi, flăcăii se scaldă în râu; acelaşi obicei îl practică şi fetele în unele zone ale Transilvaniei (12. GHINOIU, p. 145). Agheasma Mare este luată de la preot, când acesta umblă cu crucea la Botezul Domnului (6 ianuarie); în descântecele de albeaţă, agheasma aflată într-o sticlă se aşează jos, împreună cu busuioc, iar descântătoarea, punând piciorul drept pe ele, rosteşte descântecul, după care udă ochii bolnavului cu acea apă; procedează identic şi în cazul celor care acuză junghiuri, stropind cu apă părţile suferinde ale trupului - Transilvania; în ziua de Bobotează, după ce se vine acasă de la biserică, gospodarul stropeşte toate vitele cu agheasma adusă, ca să le ferească de boli - obicei practicat în toate zonele de deal; când se scot primăvara stupii de la iernat, se rosteşte un descântec, stropindu-se totodată cu agheasmă păstrată de la Bobotează - Suceava; să se ia apă sfinţită de la preotul care umblă cu crucea de Bobotează şi să se introducă puţină în căzile şi butoaiele în care sunt puse la murat verze, ardei etc. , ca să se păstreze bine - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 276; 3. GOROVEI, p. 143; 236-237; GOLOPENŢIA, p. 141). Se crede că aceluia care ia mai repede sau mai la început apă sfinţită îi este mai folositoare acea apă decât cea pe care o poate lua mai târziu, aici găsindu-se o explicaţie pentru îmbulzeala oamenilor în preajma marilor vase din care este împărţită - Transilvania; Muntenia; agheasma rămasă după stropirea casei, acareturilor, vitelor şi uneori a câmpurilor se păstrează peste an, pentru că se crede că este bună pentru vindecarea a tot felul de boli, mai cu seamă a frigurilor, şi pentru a curăţa vasele care au fost spurcate, adică vasele în care s-a gătit alimente de origine animală, interzise a fi consumate în zile de post sau în cele ale Postului Mare - Muntenia; după sfinţirea apei la Bobotează, fiecare vine acasă şi stropeşte casa, acareturile, vitele, nutreţul acestora, iar cei ai casei beau pe nemâncate din ea; ce rămâne se păstrează peste an, pentru că această apă nu se strică niciodată şi pentru că este tămăduitoare pentru orice boală - Banat; Munţii Apuseni; Transilvania; Teleorman; Romanaţi; Moldova; Neamţ; Bucovina; se crede chiar că acolo unde cade o picătură de apă sfinţită la Bobotează în acel loc va arde pământul - Suceava; se mai crede că este atât de puternică încât cu ea se pot boteza moroii sau muronii, adică pruncii morţi nebotezaţi; din această pricină, femeile care au născut copil mort sau le-au murit pruncii înainte de a fi încreştinaţi trebuie să care timp de şapte ani, cu gura, agheasmă mare, în ziua de Bobotează, şi să stropească cu ea mormintele copiilor, socotindu-se apoi că aceştia au fost botezaţi - Muntenia; Moldova; Bucovina; sau se ia agheasmă de la 7 biserici, în 7 ulcuţe, şi se toarnă peste mormintele copiilor morţi, dându-se de pomană şi o bucată de pânză, pentru ca pruncii decedaţi să fie consideraţi botezaţi - Moldova; uneori, la morminte se rosteşte şi numele de Ion, ca şi cum acesta ar fi numele copilului - Vaslui; femeile iau agheasmă şi o toarnă sub formă de cruce pe mormintele moroilor, spunând: „Botează-se robul lui Dumnezeu Ion (dacă este băiat), Maria (dacă este fată), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin!", iar numele dat copilului mort la cea dintâi turnare a apei trebuie să se repete aidoma în toţi cei 7 ani; în felul acesta, copilul mort nebotezat nu mai devine moroi şi nu mai poate face rău nimănui - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 149-150; 153-154; 156; 164). În ziua de Bobotează (6 ianuarie), apa adusă de la biserică într-o sticlă se foloseşte la: se pun câteva picături în fântână, pentru purificarea apei din ea, se stropeşte grajdul şi sunt stropite şi vitele, ca să fie sănătoase şi să dea lapte mai mult; restul se păstrează peste tot anul, fiind folosită în diferite ocazii: se stropeşte mortul, ca să-l cureţe de păcate, se dă de băut celor care se îmbolnăvesc de amigdalită, se toarnă puţin în urechea celor bolnavi de otită; sunt stropite boabele de grâu şi porumb, care urmează a fi semănate, pentru ca holda să fie curată şi apărată de intemperii, se stropeşte casa în timp de furtună, ca să fie ferită de trăsnet - Bihor (ROMAN, p. 4). Apa sfinţită la Bobotează, agheasma, nu o beau numai oamenii, ci se foloseşte şi la stropitul caselor, grădinilor, viilor, spre a le feri de grindină - Vaslui (BĂLĂNESCU, p. 269). Apa sfinţită la Bobotează se păstrează peste tot anul, fiind bună pentru tot felul de boli, cu deosebire pentru „friguri", precum şi pentru „ismuirea vaselor ce se spurcă", adică s-a gătit şi s-a mâncat din ele „de dulce" şi, la intrarea în Postul Mare, ele trebuie să fie curate (2. CHELCEA, p. 5). Se pregăteşte multă apă, punându-se în ea agheasmă, şi cu aceasta sunt stropite grădinile, viile, dar şi vitele, pentru a fi roditoare (PRESA). Când sunt scoşi stupii primăvara de la iernat, sunt stropiţi cu agheasmă de la Bobotează, însoţind gestul cu o incantaţie pentru rodul în miere al albinelor (2. KERNBACH, p. 156). Serie simbolică: agheasmă-picior drept-descântec. v. IANUARIE.
Apă sfinţită (Agheasmă). Imediat după naştere, moaşa copilului se duce la preot, cu o sticlă cu apă şi busuioc pus în gâtul sticlei, preotul sfinţeşte apa, iar lehuza se spală cu această apă pe mâini, după care mănâncă şi bea, considerându-se că, până în acest moment, ea este spurcată - Muntenia; imediat după naştere, moaşa duce apă într-un ulcior la biserică, preotul citeşte peste ea molitva, apoi din această apă sfinţită se picură câte puţin în apa pregătită pentru scalda copilului, până la şase săptămâni, şi tot din această apă picură şi mama în apa în care se spală - Ţara Oltului; apa sfinţită în care a fost botezat copilul se aruncă la rădăcina unui copac, pe loc curat, pentru ca pruncul să nu devină obraznic, ci om cumsecade, harnic, omenos - Suceava; să se păstreze măcar o sticlă din apa în care a fost botezat copilul, pentru că este bună la vindecarea lui de orice boală - Tecuci; în Duminica Rusaliilor, fetele beau apă, sfinţită la biserică la slujba din această zi, din clopotele de la biserică, în credinţa că astfel vor putea cânta mai bine - Bihor; cu apă sfinţită, tămâie şi busuioc se înconjoară de trei ori plugul înainte de a intra cu el în brazdă primăvara - Suceava; la însămânţările de toamnă, se stropeşte cu apă sfinţită la marginea câmpului şi apoi se seamănă, pentru ca Dumnezeu să aibă grijă de roade - Ţara Oltului; înainte de a fi puse la cloşcă, ouăle să fie stropite cu apă sfinţită şi aşezate pe câteva fire de iarbă verde, ca să iasă din toate ouăle pui - Bihor (2. GOROVEI, p. 23; 74; 100; 120; 213; GOLOPENŢIA, p. 92; 139). Cum se naşte copilul, moaşa se duce la biserică şi îi cere preotului să sfinţească mai multă apă, aceasta numindu-se şi „apă de moaşe"; această apă sfinţită nu trebuie să lipsească de acum încolo din casă, fiindcă pruncul este scăldat timp de un an de zile, de câte două ori pe zi, iar în apa de scaldă trebuie să se pună totdeauna şi câteva picături de apă sfinţită - Ţara Haţegului; sau preotul slujeşte apa adusă, rugându-se totodată pentru mamă, pentru copil şi pentru moaşă; cu apa sfinţită, moaşa se întoarce acasă, stropeşte locuinţa, pe mamă şi pe copil, în prima zi de viaţă a acestuia - Banat; în chiar ziua în care se naşte un copil, moaşa se duce la preot, care îi sfinţeşte apă într-o sticlă; cu această apă, timp de şapte săptămâni, oricine intră în casă trebuie să se ude pe mâini; tot din această apă şi tot timp de şapte săptămâni se pune şi în scalda copilului; după această dată, copilul este scăldat în lapte dulce, descântându-i-se în tot timpul scaldei, ca pruncul să fie dulce, iubitor şi drăgăstos ca laptele - Gorj; sau apa proaspătă, într-o ulcică nouă din lut, în care se pun şi câteva rămurele de busuioc, este dusă de către moaşă la preot, ca să-i facă apa, folosită apoi de către lehuză pentru a se spăla pe mâini şi pentru a stropi copilul; numai după aceasta, mama putea să fie vizitată de rudele şi prietenii familiei - Bacău (CLOPOTIVA, p. 408; LĂPUŞTE, p. 68; CĂRĂBIŞ, p. 60; ICHIM, p. 132). În Ţinutul Pădurenilor, nedeile se ţin în oricare dintre zilele de duminică de peste vară, începând cu Duminica Rusaliilor, dar nu mai târziu de „Ziua Soarelui" (Schimbarea la Faţă - 6 august); la sfârşitul slujbei de la biserică, se face sfinţirea apei, afară, în faţa bisericii, apoi un fecior ia apă sfinţită într-un vas mai mic, în care se mai pun un buchet de busuioc, flori şi ierburi, alţi doi flăcăi poartă prapurii bisericii; uneori alaiul este însoţit de preot cu crucea; pe drum alaiului i se adaugă şi alţi tineri, formând în cele din urmă o ceată, care străbate holdele, cântând „Cântecul Crucii" şi stropind cu apă culturile de grâu, secară, ovăz, cartofi etc. , considerându-se că astfel semnăturile vor fi protejate de vijelii, ploi torenţiale, grindină, de insecte dăunătoare şi chiar de pagubele pe care le pot provoca animalele sălbatice (PRESA). Dacă o femeie are travaliu dificil, este aşezată pe un braţ de fân pus într-o căruţă sau într-un car şi plimbată pe un drum denivelat, tot timpul fiind stropită cu agheasmă - Mehedinţi (CIOBANU, p. 76). La fereastra de la căpătâiul mortului, se aşează două ulcele cu agheasmă, acoperite cu doi colăcei, pe care se presară şi puţin zahăr, din care se crede că va gusta sufletul celui răposat până la înmormântare - Bucovina (COJOCARU, p. 165). Când varza creşte, ea este stropită cu moare de varză sau cu agheasmă din „Ziua omizilor", adică din ziua Sfântului Mucenic Trifon, „patronul omizilor şi gândacilor" (1 februarie) - Moldova (BURNAZ, p. 41). Serii simbolice: apă-clopot-duminică (a Rusaliilor); apă-busuioc-tămâie-3; ou-apă-iarbă; apă-busuioc-flori-iarbă; apă-colac-zahăr.
Apă neîncepută. În general, apa neîncepută este cea luată din orice fel de sursă (apă curgătoare, fântână, baltă etc. ), înainte de răsăritul soarelui; dar, când se cere a fi folosită în descântece şi în tot felul de alte ritualuri, se crede că apa care are efect sigur este cea obţinută astfel: o fată mai harnică şi mai curajoasă ajunează şi se roagă la Dumnezeu în preziua Anului Nou; ea pleacă din casă în momentul când cocoşul vesteşte miezul-nopţii; pe drum nu îi este permis să se uite înapoi, iar apa o ia cu faţa întoarsă spre răsărit; vasul trebuie să aibă gura cât mai largă, pentru a se lua deodată apa în el; apoi, pe drumul de întoarcere nu este permis să cadă pe jos nici o picătură din această apă, iar fata să nu se uite îndărăt - Transilvania; Bucovina; în unele părţi ale Bucovinei, fetele aduc apă neîncepută de la fântână şi în seara Anului Nou măsoară nouă pahare pe care apoi le toarnă într-un vas; a doua zi dimineaţa reumplu cele nouă pahare cu apa din vas şi în caz că le iese o cantitate mai mare de apă, de pildă rămâne apă şi pentru un al zecelea pahar, cred că voinţa lor de a se mărita se va împlini (2. MARIAN, I, p. 67; II, p. 105). Apa neîncepută este cea care se ia din puţuri sau fântâni, nu din cişmele, scoţându-se dis-dimineaţă înaintea altora şi fiind adusă acasă repede, în vase astupate şi fără a se vorbi cu altcineva pe drum; în Bucovina, se aduce apa neîncepută de la un râu, din trei locuri diferite, unde se aruncă o bucată de pâine şi puţină sare mai întâi, apoi se ia apă în vas şi se vine acasă, fără să se scoată un cuvânt, fără să se străbată acelaşi drum ca la ducere, iar vasul cu apă purtându-se în faţa celui care transportă şi se aşează pe scaun, laviţă sau orice altceva, dar niciodată pe masă; în Transilvania, oala în care se ia apa trebuie să fie nesmălţuită, nu se vorbeşte cu nimeni pe drum, nu se suflă nici măcar nasul, se dă apei mai întâi o bucată de pâine, se ia apă în sensul dinspre amonte spre aval, oala nu se pune jos nici după ce s-a descântat; în Năsăud, apa neîncepută se încălzeşte puţin la foc înainte de a fi descântată; în satele din Dolj, apa se aduce înainte de răsăritul soarelui, numai în zilele de marţi, joi sau sâmbătă (3. GOROVEI, p. 138-1940). În terapia populară, apa neîncepută, apa care nu este folosită cotidian, are puteri regenerative, absoarbe răul, este aşezată cu grijă la căpătâiul noului născut, uneori este adusă chiar din Dunăre (1. CĂLIN, p. 45). În multe zone, apa neîncepută este scoasă dis-dimineaţa din fântână, sau din râuri, pâraie şi izvoare, sau din roua căzută pe iarbă în noaptea de Sângeorz (22/23 aprilie) şi se spală cu ea pe faţă sau se scaldă în ea, în locuri tainice, sau se stropesc cu ea între ei; udatul în ziua de Sângeorz este interpretat ca fiind un act purificator, dar şi ca leac contra bolilor, pentru câştigarea vioiciunii trupeşti, sau ca vrajă pentru grăbirea căsătoriei (12. GHINOIU, p. 235-236). Într-o ulcea cu apă neîncepută, fetele nemăritate pun busuioc, un ban de argint şi o pană de păun şi, înainte de a se duce la horă, se spală cu acea apă, iar pana de păun şi busuiocul îl pun la brâu, ca să fie curtate de feciori - Moldova; ca să se ştie dacă locul ales pentru construirea unei case noi va fi cu noroc, se pune pe acel loc, seara, o oală plină cu apă neîncepută şi, dacă dimineaţa oala va fi uşor revărsată peste buza vasului, este semn că locul ales este bun - Suceava; sau se pune, peste noapte, o cofă cu apă neîncepută şi, dacă apa a crescut cu puţin faţă de cum arăta seara, înseamnă că locul a fost bine ales - Suceava; cel care vrea să scape de durere de cap, să aducă, într-o oală nouă, apă neîncepută, sau să culeagă stropi de la roata morii, să o toarne într-o strachină aşezată pe trunchiul unde în mod obişnuit se taie lemne, să ia apoi o surcică, să o înmoaie în apă, să se atingă cu ea pe frunte şi să o arunce spre înapoia capului; procedeul se poate face şi cu trei surcele, dar, în ambele cazuri, el trebuie urmat timp de nouă zile de luni consecutive, dimineaţa - Suceava; pentru ca unei femei sau fete să-i treacă bubele de pe corp, se ia apă neîncepută şi, înainte de răsăritul soarelui, se toarnă puţină la o răscruce, observându-se cine trece primul prin acel loc: dacă trece peste apa turnată mai întâi o vită sau un câine, boala nu se mai prinde de nimeni, dar, dacă trece un om, maladia se prinde de acesta - Suceava; sau se ia apă neîncepută, se pune în ea pielea de la un ciur stricat, apoi se pune pe foc să se încălzească, iar cu apa astfel pregătită se spală pe trup şi bubele trec - Suceava; apa neîncepută, amestecată cu mălai ars, peste care se scuipă, este bună de dat găinilor bolnave, pentru a se vindeca - Suceava (2.GOROVEI, p. 30; 42; 45; 98; 260). Când copiii sunt bolnavi (nu le cresc toţi dinţii, li se umflă pântecele, au dureri abdominale şi slăbesc), se procedează astfel: se ia o ulcică nouă, se toarnă în ea apă neîncepută, se mai pun în apă nouă pietricele albe (cu deosebire pietricele numite sarea mâţei) şi mălai sau păsat; se pune totul la foc să fiarbă, luni, miercuri şi vineri, de trei ori pe zi (înainte de răsăritul soarelui, înainte de amiază şi înainte de apusul soarelui); mai sunt puse la îndemână nouă linguri noi, nouă fuse noi, un ac şi un cuţit; după ce apa a fiert astfel, se răstoarnă totul într-o strachină, care se pune pe abdomenul copilului sau se ţine puţin suspendată, ca să nu îl frigă; apoi se ia o lingură, i se înmoaie vârful în apă şi se ţine în stânga, cu cavitatea în sus; se înmoaie cea de a doua lingură, care se ţine deasupra celei dintâi, până ce picuri de apă se scurg în prima, timp în care se rosteşte un descântec; tot aşa se procedează cu toate celelalte linguri, care trebuie scurse în prima lingură, rostindu-se, de fiecare dată, acelaşi descântec; apoi se suflă deasupra străchinii sub formă de cruce şi se scuipă pe jos; în fine, se ia apa din prima lingură, unde s-a scurs apa din celelalte opt şi de pe cele nouă fuse, de pe ac şi de pe cuţit şi o toarnă copilului în gură; se crede că micuţul este cu adevărat bolnav, dacă ulcica pusă cu gura în jos în strachină suge în ea toată apa, încât rămân în strachină doar pietricelele şi terciul - Moldova; pentru aceleaşi boli, se pun apă neîncepută, câţiva cartofi, puţină cenuşă, trei pietricele, trei bucăţele de marmură şi trei de cremene; se pun la foc şi apoi se descântă, având alături şapte linguri, un fus şi un cuţit; descântecul se repetă de trei ori, în câte trei zile de post, dând copilului să bea apă scursă de pe linguri, fus şi cuţit - Muntenia (3. MARIAN, II, p. 252-254). Fetele care doresc să fie iubite şi jucate la horă de către flăcăi se duc în seara ajunului Bobotezei (5 ianuarie) şi aduc de la o fântână apă neîncepută, pun în ea câteva fire de busuioc şi apoi o aşează într-un loc să o bată soarele, când va răsări dimineaţa; apoi, dis-dimineaţa rostesc un descântec în care se spune că fata este ajutată de Maica Domnului să fie frumoasă şi respectată de toţi băieţii, după care se spală pe cap cu acea apă, se îmbracă frumos, se duce la biserică şi apoi, după amiază, la horă - Bucovina; sau se duc simplu, în ziua de Bobotează, la o fântână şi rostesc acolo un descântec, prin care solicită apei să le facă frumoase - Transilvania (2. MARIAN, I, p. 138-140). Vrând să cunoască cum va fi destinul celor din casă în anul care vine, se iau, în noaptea de Anul Nou, atâtea pahare câte persoane locuiesc împreună şi pun în ele apă neîncepută, în mod egal în toate, indicând şi cărei persoane aparţine simbolic fiecare pahar, ele fiind aşezate pe o măsuţă, sub icoane, unde stau până a doua zi, când măsoară nivelul apei din fiecare pahar, celui căruia i se găseşte apă mai multă i se prevesteşte noroc şi an bun, dar va avea parte de un an prost cel căruia i se găseşte mai puţină apă - Moldova (PRESA). Serii simbolice: apă-pâine-sare; apă-monedă-pâine; apă-monedă-busuioc; apă(neîncepută)-răscruce-animal/om; apă (neîncepută)-sită-foc; apă-oală-tăietor-surcea-frunte-luni-dimineaţă-9; apă-busuioc-monedă-pană de păun; apă-mălai-foc-salivă; apă-piatră-mălai-foc-lingură-fus-ac-cuţit-9-salivă; apă-cartof-cenuşă-piatră-marmură-cremene-foc-lingură-fus-cuţit-3-7; apă-busuioc-soare; apă-icoană.
Apă descântată. Apa care urmează a fi folosită pentru descântat este adusă de către cel ce urmează a fi descântat - Bucovina (COJOCARU, p. 233). Când un copil plânge mereu şi se presupune că este deocheat, se procedează astfel: se ia un pahar cu apă şi se pune la fiert, iar cu un cuţit se face deasupra lui semnul crucii, după care se aruncă în el trei cărbuni, după fiecare cărbune făcându-se semnul crucii, apoi se pune palma pe pahar şi dacă apa începe să ţiuie este semn sigur că pruncul este deocheat; pentru a se vindeca, el este spălat uşor cu apa din pahar pe creştetul capului, pe podul palmei şi în mijlocul tălpii, iar la sfârşit i se dă să bea de trei ori din acea apă descântată; ceea ce rămâne în pahar se aruncă după uşă; maturilor care se îmbolnăvesc pe neaşteptate şi se crede că sunt deocheaţi li se descântă apa la fel, cu deosebirea că în apă se pun nouă cărbuni, li se dă să bea trei înghiţituri din pahar, sunt frecaţi cu apă pe creştetul capului, în jurul inimii şi în podul palmei, paharul este golit după uşă, după care se aşează cu gura în jos - Sălaj (PRESA). Când cineva este muşcat de şarpe, i se descântă apă de râu, într-o ulcea nouă de pământ; în apă se pun lăstari de salcie albă şi de viţă de vie, care se ţin mai mult timp în apă, ca să se scurgă seva în ei; descântecul se repetă de nouă ori; apoi se bandajează peste rană cel muşcat, faşa fiind umectată cu saramură în care se pune şi apă descântată, iar la frunte şi la tâmple i se fac frecţii cu rachiu şi apă descântată, dându-i-se totodată să bea din amândouă, până ce sunt provocate vomismente; procedeul se repetă timp de trei zile consecutiv, crezându-se că astfel cel muşcat de şarpe scapă de urmarea nocivă a veninului; în cazul multor afecţiuni, se recurge la puterea tămăduitoare a apei descântate; după ce se descântă apa, i se dă bolnavului să bea de 3-6-9 ori din ulcica în care a fost descântată apa şi se suflă concomitent asupra lui înainte, la stânga, la dreapta şi, închinându-se, descântătoarea caută să-l mişte pe bolnav din locul unde zace; dacă în timpul descântatului, persoana care efectuează ritualul cască este semn că bolnavul a fost foarte rău deocheat şi atunci suflă mai cu putere asupra lui - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 135). Apa descântată se aruncă la ţâţâna uşii şi peste casă, rostindu-se totodată: „Cum sar stropii, aşa să le sară ochii la care te-o deocheat" - Maramureş (DĂNCUŞ, p. 176-177). După descântare, apa nu mai poate fi folosită la nimic, ci trebuie aruncată într-un loc neumblat, ca să nu calce nimeni pe ea, fiindcă se crede că, prin actul descântării, boala trece asupra apei şi astfel este posibil ca maladia să se prindă de cel care calcă în ea; dar locul unde se aruncă apa diferă de la boală la boală; în descântecele de deochi, se aruncă la ţâţâna uşii, alteori pe un par din gard; în descântecele „de junghi", se aruncă pe gard, în partea de miază-zi; în zona Galaţi, apa descântată se împrăştie începând de la poartă până la al nouălea par al gardului; se mai aruncă pe un mărăcine, ca să rămână brânca pe această plantă; în farmecele pentru beţie, apa se aruncă, pe furiş, pe poteca porţii acelui om căruia i se doreşte răul, pentru ca farmecele să se prindă de el, când va călca pe potecă; se mai aruncă apa pe un câine sau pe o pisică, fiindcă se crede că boala va fugi de la cel bolnav, aşa cum fug aceste două animale când sunt udate cu apă; în textele de descântec, boala este trimisă în munţi, în păduri, în locuri pe unde nu umblă obişnuit omul, dar nu este trimisă niciodată asupra animalelor domestice; în unele cazuri, boala este trimisă asupra animalelor sălbatice, dar rostindu-se numai părţi ale corpului lor (capul lupilor sau al urşilor, coarnele sau copitele cerbului, urechile ciutelor etc. ); într-un singur caz, boala este trimisă în coada iepelor, fiindcă se crede că părul cozii nu poate contracta nici o boală; se mai poate arunca apa într-o gropiţă făcută în tinda casei sau afară din casă, dar pe acel loc nu trebuie să se calce timp de un an; în Năsăud, spălatul bolnavului cu apă descântată se face direct deasupra gropii în care se scurge apa folosită, iar groapa se astupă numai după ce s-a pus în ea în prealabil piper şi usturoi (3. GOROVEI, p. 141-142). Înainte de „încredinţare" sau înainte de cununie, mama miresei cheamă bătrânele cele mai pricepute în ale descântatului şi vrăjilor şi le pune să o descânte pe tânără pentru deochi, dându-i fetei apă descântată să bea, în care au fost stinşi şi câţiva cărbuni, după care o udă pe frunte şi în creştetul capului - Sălaj (3. MARIAN, I, p. 122-123). Serii simbolice: apă-foc-cărbune-3-cuţit-semnul crucii-palmă; apă-salcie-viţă de vie-sare; apă-piper-usturoi.
Apa la naştere. Ceremonialul primei băi a noului născut este un moment deosebit, act derivat dintr-o practică arhaică de purificare, apei revenindu-i rolul primordial; moaşa prepară baia, scalda sau scăldăuşa, punând în apă busuioc, fire de grâu, mărar, mentă, romaniţă, mac, sămânţă de cânepă, toate fiind plante cu semnificaţie rituală sau cu rosturi de medicaţie empirică; în unele zone, se mai adaugă lapte dulce, zahăr, ouă; ouăle se pun ca pruncul să fie curat şi sănătos ca oul; în Muntenia se mai pun pâine, ca să crească precum pâinea în cuptor, şi bani, pentru ca pruncul să fie bănos; după scaldă, apa se scoate cu deosebită solemnitate din casă; cumătra, naşa sau soţia naşului iau o lumânare aprinsă într-o mână şi în cealaltă o ploscă sau o sticlă cu vin sau cu rachiu şi merg în urma moaşei, care duce albia cu apă, fiind urmată de toate femeile prezente la ceremonie; femeile se ţin de mână, dansând un dans ceremonial, timp în care se strigă strigături adecvate momentului; apa se varsă într-o vale, într-un râu, iar, în caz că nu există această posibilitate în apropiere, apa se aruncă în grădină, pe straturi, sau în livadă la rădăcina unui pom tânăr (4. POP, p. 130-131). În apa cu care trebuie scăldat imediat după naştere copilul se pun: busuioc de la Ziua Crucii, unul sau mai mulţi bani din argint, lemnul Domnului, o bucăţică de fagure de miere, una de pâine şi alta de zahăr, un ou, puţin lapte dulce, câteva picături de agheasmă sau apă sfinţită; în Banat şi Bihor, apa se aduce de la un izvor şi se încălzeşte puţin cu vreascuri adunate de pe drum, pentru ca pruncul să fie harnic şi adunător, în apă adăugându-se şi puţină din cea adusă de moaşă de la preot, sfinţită în chiar ziua naşterii copilului; laptele dulce se pune în albia copilului, ca să-i fie pielea albă ca laptele, un ou, ca să fie sănătos ca oul, felurite flori, ca să fie drăgălaş ca florile, una sau două nuci, ca să fie tare şi să nu se vateme, o pietricică, ca să fie răbdător ca piatra, să poată rezista frigului şi altor neajunsuri, un ban din argint, ca să fie curat şi să nu se prindă de el farmecele şi vrăjile, cum nu se prinde rugina de argint; în Suceava, se pun în această apă lemnie, o specie de plantă lemnoasă care creşte pe prunduri şi are frunze asemănătoare pelinului, ca pruncul să umble degrabă în picioare, sdreveţ, specie care creşte în lunci, popchişor, buruiană de dimensiuni mici, având floarea galbenă, şi cătuşnică, ca să fie voinic, cânepă, ca să crească precum cânepa, un ou, ca să fie sănătos ca oul, şi untură de porc, ca să se îngraşe ca un purcel; în Muntenia, se pun orz, porumb şi flori, ca pruncul să aibă parte în viaţă de cereale şi să fie plăcut ca florile, sare, simbol al prieteniei sau ca să nu se opărească, puţin untdelemn şi o monedă, pentru că amândouă reprezintă în mentalitatea tradiţională belşugul, la urmă fiind spart şi un ou, ca să crească şi să se împlinească micuţul ca oul, unele femei punând numai ouă de raţă, fiindcă tot le place pruncilor să se joace în apă; în Banat şi Suceava, se obişnuieşte ca apa de la prima scaldă să fie doar călduţă, nicidecum fierbinte, pentru ca nou-născutul să nu devină desfrânat, curvar, apoi pentru ca viaţa lui să nu fie neliniştită ca apa când fierbe, adică să nu aibă un necontenit neastâmpăr, cu certuri şi supărări; această primă scaldă se numeşte: în Bihor - ciupă; în Muntenia - baie; în Suceava - scaldă, scălduşă sau scălduşcă; se mai spune, în Suceava, că este bine ca apa să fie mai mult rece, pentru ca micuţul să se călească şi nici să nu se sperie; se obişnuieşte chiar ca unele moaşe să-l spele pe copil mai întâi cu puţină apă rece, ca să fie vioi, sprinten, voinic, deştept şi isteţ (3. MARIAN, II p. 57-59). Ca să nască uşor, femeile gravide, cărora li se apropie sorocul, iau apă într-o oală şi o aruncă pe streaşina casei, aşteptând apoi cu un ciur ca ea să se prelingă înapoi, zicând că aşa cum stă apa pe streaşină sau în ciur, tot aşa să stea şi pruncul în pântecele lor, după care beau de trei ori din apa adunată din nou în oală - Banat; copilul nou-născut se scaldă în apă călduţă, pentru ca, în viaţă, el să nu devină desfrânat - Moldova; apa pentru scăldat copiii se ia din fântână, pârâu sau râu, înainte de asfinţitul soarelui, pentru că luată după asfinţitul soarelui poate conduce la îmbolnăvirea pruncilor, fiindcă după apus se scaldă în apă tot felul de duhuri rele - Suceava; după folosire, această apă nu se dă afară noaptea, sau nu trebuie aruncată afară nici înainte de răsăritul soarelui şi nici după apusul acestuia, fiindcă va plânge copilul - Suceava; dacă un copil doarme ziua şi plânge noaptea, să i se dea să bea apă din fântâna din care se ia apă pentru scăldatul lui şi astfel va putea să doarmă noaptea - Suceava; după ce a spălat copilul, l-a înfăşat şi a spălat şi scutecele, mama se spală pe mâini cu apă curată, pentru că, dacă nu o face, vor curge urechile celui mic - Transilvania; Suceava; apa în care a fost spălat un nou-născut nu se aruncă spre răsărit, ci spre nord, pentru ca pruncul să nu facă bube pe trup - Moldova; nu se ţine afară apa în care urmează să fie spălat pruncul - Bihor; dacă apa pusă într-un vas la încălzit, în vederea spălării copilului, se umflă în timpul fierberii, este semn că acel copil va îmbătrâni prematur - Suceava; cu apa rămasă din ziua precedentă să nu fie spălaţi copiii mici, pentru că nu mai cresc - Vâlcea (2.GOROVEI, p. 22; 28; 112; 115). Imediat după naşterea copilului, moaşa, care este rudă apropiată a familiei, aduce tinerei mame un ulcior cu apă, luată dintr-un loc curat al râului; din această apă, timp de şase săptămâni, se va pune câte puţină în baia copilului, împreună cu câteva fire de busuioc; primei îmbăieri a copilului i se acordă o atenţie deosebită, punându-se în albia cu apă un ban şi o pană din coada răţoiului, urându-i-se astfel copilului bogăţie şi un păr ondulat - Banat (5. ANTONESCU, p. 261-262). Se crede că, dacă pruncul este scăldat în apă în care au fost puse tot felul de ierburi aducătoare de noroc, acesta va fi sănătos; timp de nouă zile de la naştere, în apa de scaldă a copilului se pun mlădiţe de pe nouă feluri de pomi roditori (meri, peri, cireşi, viţă de vie etc. ), pentru ca pruncul să fie hărăzit a avea numai reuşite în viaţă; apoi apa în care a fost spălat se aruncă la rădăcina pomilor; apa de la prima scaldă a copilului este revărsată asupra pomilor, crezându-se că rodirea acestora influenţează soarta viitorului om, acesta devenind norocos şi cu spor la muncă; în acelaşi timp, apa îndepărtează uscarea pomilor şi nerodirea lor, dar spală şi răul (nenorocirile, bolile, insuccesele) din viaţa pruncului - Bihor (3. BOCŞE, p. 114-115). La prima scaldă a copilului, participă naşa şi moaşa copilului, dar nu participă bărbaţi, copii şi nici tineri necăsătoriţi, moaşa fiind cea care se ocupă de pregătirea apei, care trebuie să fie călduţă, adusă de la un izvor ori scoasă din fântână dimineaţa devreme, şi să pună apoi în ea boabe de grâu, seminţe de cânepă, rămurele de busuioc, petale de trandafir sălbatic (rug) şi un bănuţ; după scaldă, apa se arunca la rădăcina unui copac tânăr - Bihor (GODEA, p. 82). De o importanţă deosebită în viaţa noului născut sunt considerate băile rituale (scalda coconului) şi în special prima baie; în Maramureş, prima baie este făcută de moaşă, apa aducându-se din râu ori din fântână, înainte de răsăritul soarelui (apă neîncepută); baia se face cu apă călduţă în care se pune seu de vacă (să aibă pielea moale), flori din cununa de mireasă a mamei (să fie mândru ca floarea), cununa de bărbânoc de la steagul de nuntă, lapte de mamă, strună de ceteră, bănuţi de argintetc. ; după baie, apa se aruncă în grădina de flori, pentru băieţi, mereu în acelaşi loc, în credinţa că vor avea succes la căsătorie încă de la prima încercare, iar, pentru fete, în mai multe locuri, spre a fi peţite de mai mulţi flăcăi; baia se face numai înainte de asfinţitul soarelui (DĂNCUŞ, p. 176). Spălatul ritual al nou-născutului se face punându-se apă neîncepută într-un vas, după care în apă se pun un ban de argint, frunze de urzică şi un ou, spunându-se: „Să fiu curat ca argintul, /Să fiu aspru (harnic) ca urzica, /Să fiu frumos ca oul!" - Maramureş (BOGDAN, p. 64). Moaşa pregăteşte prima scaldă a copilului imediat după naşterea acestuia, punând în apă un ban, ca pruncul să fie norocos, un cărbune, ca să nu se deoache, face semnul crucii deasupra apei cu un cuţit, ca să nu capete copilul epilepsie, picură puţină apă sfinţită, apoi vâră de trei ori în apă capătul feşii, apoi scaldă copilul, toate având rolul să asigure pruncului un trai norocos; dacă pruncul e fată, mai întâi o stropeşte pe faţă de trei ori, cu mâna dreaptă, cu apă din vasul unde urmează să o spele, ca ea să fie frumoasă, dacă este băiat îi azvârle apă, tot de trei ori şi tot cu mâna dreaptă, pe spate, ca să fie spătos, voinic; apa din scăldătoare este apoi azvârlită pe flori: pe bujori, dacă este fată, ca să fie frumoasă ca bujorul şi plăcută ca florile, sau pe trandafiri, dacă este băiat, ca să fie plăcut fetelor ca trandafirul; copilul trebuie scăldat în fiecare zi, iar apa destinată îmbăierii nu trebuie luată nici înainte de răsăritul soarelui şi nici după apusul lui, ci numai în timpul cât este soare, fiindcă există credinţa părinţilor că, în timpul nopţii, în ape s-ar scălda măiestrele, iar acestea pot poci pruncul; în caz că apa era adusă în casă după asfinţit, mama copilului avea grijă să arunce cu degetele, de trei ori, câteva picături de apă în foc, sau să facă semnul crucii peste albie; îmbăierea copilului se face întotdeauna după răsăritul soarelui şi, când se face după apusul lui, apa folosită trebuie să fi fost adusă în timpul zilei; apa folosită la baia zilnică a copilului nu se scoate afară după apusul soarelui, pentru că pruncul poate fi de asemenea pocit; timp de opt zile de la naştere, ea se aruncă a doua zi, într-un loc unde „nu vede" soarele, fiindcă altfel pruncul poate fi pocit; aruncatul apei se face în jos şi nu în sus, spre soare, pentru că este păcat; se crede că pruncul va răci, dacă apa de scaldă este aruncată în acelaşi loc în care este aruncată şi apa folosită la îmbăierea celorlalţi membri ai familiei sau la spălatul rufelor - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 93-94; 96). Apa de la prima scaldă a copilului este aruncată la rădăcina unei viţe de vie, pentru ca pruncul să crească repede - Mehedinţi (CIOBANU, p. 76). Se crede că prima scaldă a copilului are puteri magice şi este făcută de moaşă, care pune în ea o labă de gâscă sau raţă, ca pruncului să nu-i fie frig când va umbla desculţ şi un mic obiect din fier, ca noul născut să fie tare ca fierul - Gorj (SANDA, p. 44). Scalda se face până în asfinţitul soarelui, ca să nu plângă copilul în timpul somnului, apoi apa se aruncă afară tot până în asfinţit - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 61). Apa de la prima scaldă a nou-născutului este aruncată într-un loc curat, pentru a feri copilul de boli - Călăraşi (TUDOR, p. 63). Copilul trebuie scăldat de trei ori pe zi, în apă punându-se busuioc şi floricele; la slujba de 40 de zile, naşa îi pune în apă porumb şi bani, ca semn de bogăţie - Vrancea (2. STAHL, p. 192-194). Apa provenită de la scăldările copilului se aruncă întotdeauna în acelaşi loc, la rădăcina unui trandafir, sau la cea a unui pom roditor şi numai pe partea albiei unde a stat copilul cu picioarele (GOLBAN, p. 67). În a treia zi de la naştere, se fac Ursitoarele, în felul următor: pe o măsuţă joasă, rotundă, se pun apă, vin sau rachiu, trei turtiţe de pâine, o azimă făcută de către o fetiţă, bani, betele moaşei, ca semn de recunoaştere a persoanei care a fost martoră şi a ajutat la venirea pe lume a pruncului, obiecte legate de ocupaţii şi îndeletniciri casnice etc. ; masa se aşează lângă patul lehuzei sau la fereastră, iar moaşa se culcă pe jos - Dolj (ENACHE, p. 127). Dacă la botez, sunt introduşi în aceeaşi apă mai mulţi copii, se consideră că sunt fraţi de botez şi nu se pot căsători între ei, fiindcă, dacă s-ar căsători, ar da naştere la copii malformaţi, „arătări", locuitorii din această parte de ţară ţinând rudenia de sânge, cu interdicţie pentru căsătorie, până la al treilea neam, iar cea „din Hristos" până la al şaptelea neam; de aceea, se evită să fie botezaţi băieţi şi fete în aceeaşi apă, pentru că este păcat să se căsătorească între ei doi fraţi - Moldova; Bucovina; în schimb, se crede că este bine să fie botezaţi în aceeaşi apă mai mulţi copii - Transilvania; se crede că sunt fraţi sufleteşti chiar şi copiii ţinuţi în braţe de aceeaşi persoană şi aceştia nu au voie să se căsătorească între ei - Vâlcea; gemenii sunt botezaţi în aceeaşi apă, dar li se pun mai mulţi naşi, câţi gemeni sunt, şi sunt culcaţi în acelaşi leagăn - Transilvania; Bucovina; în general, apa de botez se aruncă pe loc curat, la rădăcina unui pom sau pe răsaduri de flori; se aruncă într-o gropiţă făcută special în biserică, într-un ungher al ei - Sibiu; sau se varsă într-un buduroi, parte dintr-un trunchi de copac gol în mijloc, fără fund, amplasat în podea, în apropierea peretelui nordic din pronaosul bisericii, pentru ca apa să se scurgă în pământul pe care este construită biserica, pentru că acesta este loc curat, chiar sfinţit - Bacău; Neamţ (3. MARIAN, II, p. 115-116; NOTE, Antonescu). De obicei, prima tunsoare se face la împlinirea vârstei de un an; naşul copilului îl aşează pe acesta pe un pieptar şi îi pune înainte o strachină nouă cu apă neîncepută, în care toarnă şi puţină agheasmă; după ce l-a tuns, îl spală cu apă, îi dă să bea apoi din ea, iar restul o aruncă la rădăcina unui pom verde, ducând copilul în braţe şi în cealaltă mână strachina cu apă ca să meargă norocul copilului „ca din apă" - Suceava (3. MARIAN, II, p. 259-260). Serii simbolice: apă-busuioc-grâu-mărar-mentă-romaniţă-mac-cânepă-lapte-zahăr-ou-pâine-monedă; apă-busuioc; apă-busuioc-monedă-flori-fagure-pâine-zahăr-ou-lapte; apă-flori-nucă-piatră-monedă; apă-flori-buruieni aromatice-cânepă-ou-untură; apă-orz-porumb-flori-sare-untdelemn-monedă-ou; apă-vin-rachiu-pâine-monedă-bete; apă-busuioc-flori; apă-porumb-monedă; apă-flori-monedă-lapte-miere-fasole-sare; apă-monedă-cărbune-semnul crucii-cuţit; apă-seu-flori-lapte de mamă-strună de ceteră-monedă; apă-monedă-urzică-ou; apă-monedă-pană de răţoi; apă-gâscă/raţă-fier; apă-grâu-cânepă-busuioc-trandafir-monedă; apă-bujor/trandafir.
Apa la nuntă. În satele din Hunedoara, după ce alaiul nunţii ajunge acasă de la biserică, cei doi tineri, însoţiţi de naşi şi de vornicei, trec în grădină unde se află o masă pe care este aşezată o găleată cu apă, ornamentată la gură cu flori; naşul, vornicelul şi mireasa iau găleata şi o pun lângă tulpina unui pom, după care ei înconjoară pomul de trei ori, ţinându-se de mâini; după ce dau ocol pomului, mireasa loveşte cu piciorul găleata, apa revărsându-se la rădăcina arborelui; este clar că se săvârşeşte un rit de fertilitate şi de fecunditate, pomul reprezintă viaţa şi este principiu masculin, iar găleata cu apă este stihia feminină; actul răsturnării apei are substrat erotic, căci, în simbolică, piciorul are o semnificaţie falică şi este pus în relaţie cu procreaţia; într-un basm românesc („Petre, fiul oii"), un cioban loveşte cu piciorul oaia rămasă în urma turmei, iar aceasta „fu îndată grea şi născu peste nouă luni un fiu pe care îl botezară Petre"; în legendele româneşti despre facerea lumii, Dumnezeu creează vieţuitoarele lovind cu piciorul în pământ; în altă ordine de idei, odinioară scăldatul ritual făcea parte din ceremonialul nupţial, reprezenta o modalitate de a lega cele două fiinţe prin puterea apei, elementul cel mai puţin discontinuu din natură; este vorba despre îmbăierea împreună; există, într-un colind de fată mare, îndemnul pe care îl adresează urătorul: „În baie te-oi îmbăia, /Cu tine că m-oi scălda, /În baie de lapte dulce, /De-aicea nu t-ei mai duce!" (EVSEEV, p. 115; 201-202). În ajunul sau în ziua cununiei, dis-de-dimineaţă, mirele şi mireasa se scaldă într-o albie anume confecţionată sau se duc la o apă curgătoare, deoarece nu este bine să se cunune nescăldaţi; în scalda, care este făcută din apă neîncepută, se pun bani din argint, lapte dulce, un fagure de miere şi flori mirositoare, mai ales busuioc, pentru ca viaţa lor să fie plină de bucurie şi dragoste ca busuiocul, curată ca argintul şi laptele şi dulce ca fagurele de miere - Bucovina; mai toţi locuitorii, pe lângă care trece alaiul nunţii, ies cu vase pline cu apă şi le varsă înaintea nuntaşilor, pentru ca tinerilor să le meargă toate „din plin", mirele fiind cel care îi răsplăteşte pe aceştia cu bani - Bucovina; în satele din Ialomiţa, după sosirea de la biserică, în curtea casei mirelui se joacă apa sau găleata; doi băieţi, însoţiţi de un lăutar, sunt trimişi să aducă apă; uneori se duce după apă chiar mireasa, însoţită de un flăcău care are ambii părinţi buni (nu vitregi) şi care ia apă într-o căldare din aramă albă; vasul cu apă este împodobit cu o năframă, cu fir roşu şi busuioc, vasul fiind aşezat apoi la baza bradului, înfipt acolo încă din seara zilei de sâmbătă, iar flăcăii şi fetele fac horă în jurul lui, joc în care se prinde şi mireasa, alături de nuna mare; în timp ce joacă, la fiecare trei învârtituri ale horei, mireasa se duce şi varsă apă de trei ori la rădăcina bradului, pentru ca începutul căsătoriei să fie bogat; după ce a fost „jucată" apa, ginerele cu un alt flăcău se apropie de uşa casei, unde mireasa le stropeşte picioarele cu buchetul de busuioc legat de toarta vasului; băiatul sau flăcăul cu părinţi buni, care a adus apa la casa mirelui este considerat ca fiind o persoană norocoasă; în Transilvania, a doua zi după nuntă, luni, nuntaşii însoţiţi de mire se duc la socrul mare, îl iau şi merg la udat, adică la o fântână sau la un râu, unde mirele este ameninţat că va fi aruncat în apă, dar acesta răscumpără intenţia nuntaşilor cu un dar; după care mirele ia apă într-un vas şi revine cu el acasă, pentru ca primul lucru ce le intră în casă să fie apa, pentru ca şi viaţa lor să fie curată ca apa; în Sălaj, vin la casa tinerilor căsătoriţi numai naşii, mănâncă împreună, apoi conduc perechea tânără în grădina casei, unde, după ce înconjoară cu o ulcică plină cu apă, de trei ori, un pomişor tânăr, toarnă tinerilor apă să se spele pe mâini; în final, mirele se şterge pe mâini de şorţul miresei, iar aceasta de poala cămăşii mirelui (3. MARIAN, I, p. 123; 270; 340-341; 487). Înainte de cununie, mirii se spală cu apă în care se pun busuioc, bani de argint, lapte şi miere, pentru ca ei să fie iubiţi ca busuiocul, curaţi ca argintul şi dulci ca laptele şi mierea - Suceava; tot înainte de cununie, mireasa, însoţită de către doi tineri, cărora le trăiesc părinţii, se duce la o fântână, pe drum oprindu-se de trei ori şi jucând în jurul vasului în care vor aduce apă, iau apă, pun în ea busuioc, la întoarcere joacă tot de trei ori în jurul vasului cu apă, iar, când vin colăcerii să o ia pentru a o însoţi la cununie, mireasa le iese înainte, stropeşte cu busuiocul în patru zări şi apoi toarnă apa pe copitele cailor colăcerilor; busuiocul îl coase apoi tânăra nevastă în perna pe care vor dormi obişnuit tinerii, crezându-se că, atât timp cât busuiocul va sta acolo, tot atât timp vor fi şi cei doi căsătoriţi - Muntenia; la întoarcerea mirilor de la cununie, li se toarnă înaintea lor cofe pline cu apă, ca în căsnicia lor toate să le meargă din plin - Suceava (2. GOROVEI, p. 30; 69; 93). În Maramureş (dar şi în alte zone), după actele rituale de primire a miresei în casa mirelui, aceasta stropeşte profilactic cu apă în patru zări, pentru a alunga forţele malefice, după cum aruncarea de grâu peste tânărul cuplu şi peste nuntaşi are atât rol profilactic, cât şi rolul de a potenţa fertilitatea, rodnicia, bogăţia; după care mireasa este îmbrăţişată de către mama mirelui (soacra mare) şi apoi începe să fie dansată, semn că ea a intrat în noua familie; cu apa rămasă în vas fetele se stropesc una pe alta, ca să se mărite cât mai curând; în jurul vasului, se încinge o horă, în care mireasa joacă alături de tânărul care a adus apa; la un chiot al lăutarilor, acest flăcău trebuie să apuce batista de la resteul cu ajutorul căruia a fost adus vasul cu apă, ca să nu i-o ia alţii şi să-l facă astfel de râs; în obiceiurile de căsătorie, apa are rosturi de propiţiere, dar şi rol profilactic; în acest moment al nunţii, apa este menită să apere mireasa şi pe nuntaşi de forţele răufăcătoare; scosul apei din fântână este pentru mireasă o probă, un act prin care ea dovedeşte că poate să se căsătorească; în unele regiuni, când alaiul nunţii se întoarce de la cununie, sătenii aruncă în faţa lui găleţi cu apă în semn de belşug; primirea miresei în noua familie este un act solemn, însoţit de o serie de rituri profilactice şi de propiţiere; la sosirea în curtea mirelui, tinerii se spală pe mâini şi înainte de a intra în casă încing o horă; în alte locuri, la casa mirelui, tinerii sunt întâmpinaţi cu boabe de grâu sau de orez, care sunt aruncate asupra lor în semn de belşug; în casă se stropeşte cu apă în cele patru zări, pentru a feri nunta de forţele răufăcătoare (4. POP, p. 22-23; 145; 154). Înainte de cununie, este adus bradul, care este stropit cu apă şi apoi cufundat cu cotorul în apă; mireasa împreună cu „cumnatul de mână" pleacă la fântână şi aduc un vas cu apă atârnat pe un resteu, pe care o varsă peste temelia casei, pentru prosperitatea noului cuplu, să fie pusă sub protecţie împotriva duhurilor malefice; după cununie, mireasa stropeşte cu un mănunchi de busuioc în cele patru zări, pentru a pune sub protecţie nunta împotriva forţelor răuvoitoare; în general, în toată Câmpia Olteniei, la nuntă, apa este transportată într-un vas nou, nefolosit până atunci, „apă neîncepută", considerându-se că numai aşa aceasta are valenţele germinative primordiale; de aici credinţa că apa limpede are puteri purificatoare - Dolj; Mircea Eliade subliniază importanţa contactului cu apa, ca o urmare a imersiunii primordiale, şi care implică întotdeauna o regenerare, pentru că disoluţia este urmată de o nouă naştere sau pentru că imersiunea fertilizează şi măreşte potenţialul de viaţă, de creaţie; de aceea apa participă la toate riturile menite să-l pregătească pe om pentru a participa şi a trece la un tip de viaţă deosebit de cel precedent; de aici semnificativ este faptul că, înainte de a părăsi casa părintească, una dintre rudele miresei îi iese în faţă şi o stropeşte cu apă, ceea ce ar putea să însemne ştergerea caracteristicilor anterioare (fecioria), pentru ca mireasa să renască drept soţie şi pentru a potenţa procreaţia; de asemenea, apa are şi rol de propiţiere, atunci când, după cununie şi după ce mireasa stropeşte nuntaşii, celelalte fete din alai se stropesc între ele cu apa rămasă, ca să se mărite mai repede (1. LARIONESCU, p. 445; 450-451). La venirea în casa mirelui, după oficierea la biserică a cununiei, nuntaşii sunt obligaţi să treacă pe „după masă", timp în care mireasa toarnă fiecăruia apă să se spele pe mâini, considerându-se că astfel se spală de răul care ar putea afecta bunăstarea noii familii, mireasa fiind răsplătită pentru gestul său cu un ban - Ţara Zarandului (1. DASCĂLU, p. 23). În dimineaţa nunţii, mireasa merge cu „cumnatul de mână", însoţită de flăcăi şi lăutari, cu un vas mare, în jurul căruia sunt legate un fir roşu, flori şi mult busuioc; vasul este dus pe resteul de hăis, pe care se află înfăşurat un şal, care apoi este dat ginerelui; ajunşi la o apă, cumnatul de mână umple vasul şi îl pune la picioarele miresei, care face pe supărata şi de două ori răstoarnă vasul cu piciorul înapoi în apă, vărsându-se totodată şi câteva monede pe care le adună copiii; umplută a treia oară, cu un buchet de busuioc de care ţin amândoi, mireasa şi cumnatul de mână stropesc lumea adunată, în cele patru zări; apoi apucă împreună cu cumnatul de mână de vas şi se întorc acasă, pe drum odihnindu-se de trei ori şi schimbând mâna, adică schimbându-şi locul, de fiecare dată, din dreapta în stânga căldării; această secvenţă a nunţii poartă denumirea de „Adăpatul miresei"; când a fost zărit mirele care vine acum să-şi ia de la casa ei soţia, mireasa însoţită şi de naş, în afara cumnatului de mână, ies afară din casă şi stropesc, de trei ori, pe nuntaşi şi pe ginere cu apă din acelaşi vas - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 70-71; 80). La nuntă, pe o pâine coaptă special în acest scop, se presară zahăr şi sare, apoi se pun un pahar gol, un fir de busuioc, flori şi un ban de argint, toate fiind purtate de cumnatul de mână al miresei, care merge în fruntea alaiului până la o fântână sau la o cişmea, unde cumnatul pune apă în paharul din care bea de trei ori mireasa, după care tot ea stropeşte asistenţa cu busuiocul înmuiat în apă şi rupe pâine, dând fetelor şi flăcăilor câte o bucată; obiceiul poartă numele de „Adăpatul miresei"; se mai aruncă peste nuntaşi cu prune uscate, nuci, boabe de porumb şi de grâu - Mehedinţi (CIOBANU, p. 78-79). După ieşirea de la biserică, alaiul nunţii se îndreaptă spre casa socrului mare, aici tânărul cuplu fiind întâmpinat cu apă, turtă şi sare de către soacra mare, care îi stropeşte cu apă; la rândul lor, tinerii toarnă apă naşilor să se spele pe mâini, oferindu-le totodată un ştergar de borangic nou pentru a se şterge; apoi, se joacă „Nuneasca", timp în care mireasa oferă daruri pentru ginere, naşi, socri mari şi cumnaţi - Călăraşi (PRESA). A doua zi după nuntă, luni pe la amiază, se strâng toate neamurile mirelui acasă la el şi fac „prânzul miresei", adică, după ce masa are pe ea aşezate toate cele de mâncare, o altă masă este scoasă în curte şi se pune pe ea o găleată plină cu apă; naşul ia de mână pe mire, naşa la fel pe mireasă şi cu toţii ocolesc masa de trei ori, la cel de al treilea ocol mireasa ia căldarea cu apă şi stropeşte toate neamurile adunate în jurul mesei - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA, II, p. 425). Luni, a doua zi după nuntă se merge la râu, „la udat"; alaiul este alcătuit din mire, mireasă, naş, naşă, invitaţi şi muzicanţi; cei doi tineri duc împreună un vas de lemn sau o găleată, împodobită cu un ştergar, având în ea şi un polonic; la râu, se umple vasul, iar mireasa ia apă cu polonicul şi stropeşte pe cei din jur; în final, vasul este răsturnat cu piciorul de către cei doi tineri; la întoarcere, se joacă „perina", iar când se apropie de casă se scot paiele din pernă şi li se dau foc, semn că nunta s-a terminat - Banat (1. LAZĂR, p. 270). Serii simbolice: apă-monedă-lapte-fagure-flori(busuioc); apă-năframă-fir roşu-busuioc-brad-horă; apă-busuioc-monedă-lapte-miere; apă-busuioc-flori-monedă-pâine-zahăr-sare; apă-prună-nucă-porumb-grâu; apă-turtă-sare.
Apa la înmormântare. După ce un om îşi dă sufletul, cei ai casei duc şapte vase cu apă la şapte vecini - Banat; în unele sate din Bucovina este obiceiul ca, imediat ce moare cineva, să se pună pe fereastră două pahare pline, unul cu apă, celălalt cu vin, fiind lăsate acolo până la scoaterea mortului din casă, când se cercetează şi se constată care pahar este mai gol, ceea ce înseamnă că din acea băutură cere mortul să i se dea de pomană; astfel, timp de trei zile după înmormântare, este chemat un om sărac, acestuia dându-i-se mâncare şi de băut pe locul unde şi-a dat sufletul decedatul; în Muntenia, începând cu ziua când se face înmormântarea, se tocmeşte o fată care duce apă, câte două căldări pe zi, timp de 40 de zile, semnând pe o hârtie (pe un răboj) numărul lor, deoarece în zilele de sărbătoare nu poartă apa, dar duce mai multe găleţi în celelalte zile; purtatul apei se încheie în ziua când se împlinesc 4o de zile de la deces şi se face slujba şi pomana, ocazie cu care o femeie (rudă cu mortul) ia o pâine caldă, un cocoş sau găină de culoare neagră, cărbuni din foc într-o ulcică, câteva boabe de tămâie, o basma (sau o pânză albă, sau poate să fie o rochie sau o fustă), în colţul căreia înnoadă câteva monede şi aprinde o lumânare; cu toate acestea se duce la o fântână, unde fata toarnă apă într-un jgheab, consfinţindu-se astfel că purtatul apei a fost înfăptuit după datină, fata îndeplinindu-şi sarcina; apoi se tămâiază apa de trei ori, obiectele sunt date fetei, iar hârtia sau răbojul pe care a fost însemnat numărul găleţilor se distruge; în Prahova, sunt cumpărate două doniţe noi, cu ajutorul cărora se cară apă; din două în două transporturi, o doniţă de apă se varsă pe mormânt, ca mortul să-şi ude sufletul când trece prin vămi; în final, cele două vase sunt date de pomană; în Olt şi Muscel, în final se lipeşte o lumânare pe răboj şi i se dă drumul pe o apă curgătoare; în Transilvania, se poartă apă la o casă sărmană timp de un an de zile de la deces; în Munţii Apuseni, se pune un ulcior de apă proaspătă, zilnic timp de 40 de zile, la o răscruce de drumuri, pentru trecătorii însetaţi; în Vâlcea, cu deosebire în satele de sub munte, chiar decedatul poate lăsa cu limbă de moarte ca, după moartea sa, să se facă pe la răscruci fântâni sau poduri peste apă, pentru ca oamenii care călătoresc să le pomenească fapta (3. MARIAN, III, p. 126; 254-256; 311-313; NOTE, Antonescu). Mortul este aşezat într-o cadă din lemn, de formă dreptunghiulară, cu apă rece, aceasta fiind schimbată din două în două ore, pentru a spăla corpul defunctului şi pentru a întârzia procesul de descompunere; fiica decedatului sau soţia acestuia duc de pomană zilnic, timp de un an, câte o găleată de apă unui vecin mai apropiat sau unui om sărac, pentru sufletul celui plecat dintre vii - Banat (LĂPUŞTE, p. 71; 76). Timp de nouă zile după deces, o fată duce apă, într-un ulcior nou, la trei case; în cea de-a noua zi , apa este purtată la nouă case; obiceiul se numeşte „Trasul izvorului"; apoi se pregăteşte un coş, în care se pun un colac, o farfurie şi lumânări, inclusiv lumânarea de suflet (cea care a fost ţinută la căpătâiul mortului în clipele decesului); tot în coş se mai pun o cunună din fân, cu patru lumânări înfipte în ea, şi tămâie; coşul este dus la râu, unde i se dă drumul pe apă cununii cu cele patru lumânări aprinse de la lumânarea de suflet; colacul este dat de pomană unui om sărac; participarea este redusă, fără prezenţa preotului - Banat (3.ANTONESCU, p. 277). Spălarea trupului celui mort se face cu apă neîncepută, în care se pun plante aromatice din flora spontană, care au, în general, virtuţi terapeutice în practicile cotidiene (mentă, calapăr, busuioc, romaniţă, sulfină, pelin, lemnul domnului), toate împreună cu îmbrăcatul constituindu-se în acţiuni menite „să mulţumească" pe cel plecat şi să-i risipească regretele după viaţă, casă, obiectele lăsate, natura pe care trebuie să le părăsească; dar totodată se crede că plantele acţionează, prin forţa lor magică, la anihilarea forţelor malefice, pe care moartea le-ar fi putut elibera, declanşând boli, nenorociri sau moartea celor rămaşi în viaţă; apa lustrală se aruncă apoi în locuri ferite, tainice, „sterpe", niciodată lângă casă, în grădină sau pe pomi roditori, pentru a nu provoca, prin contiguitate, moartea, sterpul, secul; vasele în care se aduce apa nu se mai folosesc, sau sunt purificate prin spălarea lor în nouă ape, adică tot atâtea „vămi" câte străbate sufletul celui dispărut; paiele aşezate sub mort în timp ce este spălat sunt îngropate sau aruncate pe ape curgătoare, spre a nu atrage nenorocul, iar pieptenele şi săpunul care au folosit la spălatul şi pieptănatul defunctului se pun în sicriu, pentru a-l însoţi pe lumea cealaltă - Banat (4. BOCŞE, p. 350-351). Trupul mortului, aşezat pe iarbă, se spală cu apă rece de către femei, rude ale familiei celui decedat sau dintre vecine; în apă se pun agheasmă, flori de priboi şi bani; după spălare, apa se îngroapă într-un loc prin care nu trec oameni şi animale; după deces, un copil duce la trei case câte două găleţi cu apă, timp de 44 de zile; în a 44-a zi, o femeie întinde pe malul unui râu o pânză albă şi varsă câte o oală cu apă pe pânză pentru fiecare crestătură făcută de copil pe un răboj (băţ de alun pe care copilul şi-a notat prin crestare numărul zilelor); apoi se face o covăţică dintr-o jumătate de dovleac şi se aşează în ea o lumânare aprinsă, care i se dă drumul pe râu, această ultimă secvenţă purtând numele de „Adusul izvorului" - Mehedinţi (CIOBANU, p. 80-81). După decesul unei persoane, este rugat un băiat sau o fată, în vârstă de până la 12 ani, să ducă la trei case zilnic, timp de şapte săptămâni, câte o căldare de apă, ca să fie „de izvor" pentru sufletul celui răposat; cel care „poartă izvorul" nu trebuie să măture, să spele vase sau să scuipe în toată această perioadă; pentru acest serviciu, copilul primeşte de la familia decedatului ceva bani; când se termină de dus apa, rudele cumpără trei ulcioare noi şi trei ulcele din pământ ars, pe care le dă de pomană, pline cu apă, celor trei familii cărora li s-a cărat apă - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 101). După înmormântare, se dă de pomană, peste mormânt, o oaie sau un miel, udaţi cu apă, care, fiind scuturată de animal, se crede că este menită să stingă focul iadului în care este chinuit cel decedat - Muntenia; porcului dat de pomană pentru un mort i se aprind două lumânări la urechi şi i se udă copitele cu apă, fiindcă, pe lumea cealaltă, dacă nu are apă, el va râma, ca să caute apă - Ialomiţa; rudele mortului cară apă zilnic unui vecin sau unei alte rude, timp de şase sau nouă săptămâni, ca să fie pentru sufletul celui decedat - Muntenia; Tecuci; când un bărbat văduv se însoară a doua oară, este bine să se verse pe mormântul primei soţii multă apă, pentru că se crede că aceasta din urmă arde în groapă - Transilvania; când o femeie văduvă se mărită a doua oară, o altă femeie toarnă pe mormântul primului soţ, în timpul cununiei, o cofă cu apă, în credinţa că, în caz că nu procedează aşa, mortul va sta în foc cât timp şi femeia va sta măritată - Muntenia; cine dă apă de pomană face punte pe lumea cealaltă şi trece astfel în Rai - Ialomiţa; nu amorţesc mâinile celui care se spală cu apă dată pe fereastra casei unui om mort - Moldova; vasul în care au fost spălate hainele unui mort este considerat că devine curat dacă este clătit în nouă ape, gestul având acelaşi efect ca acela în care în vas s-ar turna apă sfinţită - Suceava; apa folosită la spălarea unui mort se varsă într-un loc ferit, pentru că este păcat să se calce în ea - Muntenia; după ce se îngroapă un mort, apa din casă trebuie vărsată, pentru că ea este considerată drept apă moartă sau apa morţilor; tot aşa şi cu apa care este adusă în timp ce un om moare undeva în sat - Vâlcea; după plecarea mortului din casă, apa rămasă nu trebuie să se mai bea, pentru că e apă moartă şi trebuie adusă alta nouă - Teleorman; este bine să se aducă apă abia după ce mortul a fost dus la groapă - Dolj; când un mort trece pe drum, cei care au casele pe margine aruncă, în direcţia bisericii, trei căni de apă, în credinţa că Arhanghelul, care a luat sufletul acelui om, are nevoie de apă, ca să-şi spele sabia - Argeş; la întoarcerea de la cimitir, cei care l-au însoţit pe mort se spală pe mâini, scuturând apoi mâinile spre înapoia lor, fără însă a se şterge pe ceva, ca să nu se lipească vreun rău de ei - Muntenia (2. GOROVEI, p. 22; 41; 49; 112; 115; 122; 176; 182; 197; 236; 242; 247; 273; NOTE, Antonescu). Serii simbolice: apă-pâine-cocoş/găină negre-cărbune-tămâie-basma/pânză albă-monedă-lumânare; apă-oaie/miel; apă-colac-farfurie-lumânare-fân-tămâie; apă-flori-monedă; apă-paie-lumânare.
Apa în obiceiurile de peste an. În noaptea Anului Nou, fetele se duc la fântână, cu o lumânare aprinsă în mână, după ce anterior au rostit un descântec lângă tăietorul de lemne din curte, se uită în apa fântânii şi cred că vor lua de soţ pe flăcăul a cărui umbră o zăresc în apă - Transilvania; Moldova; sau iau lumânarea rămasă din Duminica Învierii Domnului, se duc la fântână, se acoperă pe cap cu o basma sau broboadă, aprind lumânarea şi se uită apoi în apa fântânii, crezând că se vor mărita în acel an dacă îşi văd alesul; în caz că nu există fântână în apropiere, se procedează identic şi la apa dintr-un pârâu, sau deasupra unei ape puse într-un ciubăr, caz în care se aşează deasupra şi o oglindă, uitându-se şi în aceasta pentru a vedea chipul ursitului - Moldova (2. MARIAN, II, p. 102-103). Se crede că, de Anul Nou, la miezul-nopţii, dacă iese apă de sub gheaţă, aceasta se transformă în vin; cine vrea să se scalde în râu, pentru a se spăla de toate păcatele, bolile, relele şi greşelile din acel an şi să rămână curat în anul care vine, trebuie să meargă până la râu în coate şi în genunchi, crezând că se spală în vin şi nu în apă; cu acest prilej se rosteşte şi un descântec de scăpare de toate relele şi urile (bârfele); ca să afle dacă viitorul soţ le va fi bogat sau sărac, fetele cufundă un mănunchi de crenguţe de pospan, noaptea târziu, iar a doua zi văd câtă gheaţă se prinde pe rămurele; la fel se interpretează şi bogăţia gheţii prinse pe o bucată de ceară pusă de cu noaptea pe suprafaţa apei dintr-o găleată, lăsată special afară - Maramureş (BOGDAN, p. 16; 121-122). Înainte de culcare, se pune un pahar plin cu apă pe o fereastră, se bat 12 mătănii înaintea paharului şi apoi se merge la culcare; dacă a doua zi de dimineaţă, în ziua de Anul Nou, paharul este găsit aşa de plin încât apa curge din el, oamenii cred că vor avea noroc peste tot anul, iar, dacă nivelul apei din pahar este mai scăzut, cred că nu vor fi fericiţi pe deplin sau chiar că le va merge rău - Bucovina (PRESA). La Bobotează (6 ianuarie), preoţii botează copiii născuţi în perioada Postului Crăciunului; aceşti prunci se numesc copii de botez, denumire de care vor ţine seama mai târziu în viaţă, fiind o introducere la frăţia de cruce şi totodată un tip de parentare, însumând concomitent un rit arhaic de curăţire şi fertilizare prin apă; în esenţă, riturile care sunt practicate la Bobotează şi a doua zi, la Sfântul Ioan, conduc la sublinierea unei adevărate concepţii despre apă ca stihie a universului (BUHOCIU, p. 68-69). Flăcăii se pregătesc pentru Iordănit cu două-patru zile înainte de Sfântul Ioan (7 ianuarie); de Bobotează, după sfinţirea apelor, flăcăii umblă cu găleţi umplute cu apă sfinţită şi stropesc pe toţi cei întâlniţi în cale, pentru curăţenia trupească şi sufletească a acestora - Călăraşi (TUDOR, p. 72). Feciorii care se află pe uliţă în ziua de Bobotează (6 ianuarie), când întâlnesc vreun bărbat sau vreo femeie îi duc la o fântână şi îi stropesc cu apă („îi iordănesc") - Moldova; apa rămasă după spălatul fetelor pe cap în sâmbăta Sân-Toaderului (prima zi de sâmbătă din Postul Mare, sărbătoare dedicată calului) se toarnă în final în adăpătoarea cailor sau pe flori, în special pe un trandafir, în scopul de a le creşte părul precum coada cailor; sau se toarnă pe proptelele gardului gospodăriei, în credinţa că atâţi peţitori să le intre în casă câte proptele sunt la gard şi aşa cum acestea ţin gardul, tot aşa să fie ţinute şi de soţii ce-i vor avea - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 143; 255-256). În dimineaţa Duminicii Învierii Domnului, înainte de răsăritul soarelui, fete şi flăcăi se duc separat la apa cea mai apropiată şi se scaldă, fără să fie văzuţi de cineva străin, considerând că astfel se curăţă de toate bolile şi de toate răutăţile, precum şi de toate făcăturile şi vrăjile făcute asupra lor; mai cred că astfel ei vor fi curaţi tot timpul anului şi ocrotiţi de orice boală, că vor fi sprinteni, uşori, harnici şi iubiţi; unele fete consideră că această scaldă, însoţită şi de descântece, este bună şi pentru dragoste şi alegerea ursitului - Suceava; fetele şi băieţii merg la scăldat dimineaţa, când aud primele bătăi de clopot şi de toacă la biserică, scalda făcându-se cu apă neîncepută, luată în pumni, de trei ori, şi dând-se pe faţă cu ea, în timp ce se rosteşte un descântec; apoi iau apă în pumni şi o aruncă tot de trei ori peste umărul drept şi cel stâng, ca să le alunge de lângă ele toate vrăjile, făcăturile şi farmecele; în caz că ştiu de la cine le vin farmecele, pomenesc în descântec şi numele aceluia; apoi aruncă pe apă câteva boabe de porumb sau de grâu şi se întorc acasă, fără să se uite înapoi - Banat; Bihor; Satu Mare; unele fete din Suceava şi Bucovina se duc la clopotniţa bisericii încă din seara de sâmbătă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută, cu aceeaşi apă se spală apoi pe faţă şi ele în Duminica Paştelui, dis-de-dimineaţă, ca să fie frumoase în decursul anului şi flăcăii să alerge după ele cum se grăbesc oamenii la biserică în noaptea de Înviere; sâmbătă seara, înainte de Înviere, fetele se duc la râu cu o cofă sau cu un canceu, fără să le vadă nimeni, ducând cu ele şi trei fire de busuioc; apoi se întorc cu apa, rostind pe drum un descântec, iar în faţa uşii mai rostesc un descântec şi beau trei guri de apă din cea adusă; a doua zi, în Duminica Paştelui, după cel de al treilea cântat al cocoşilor, ies din casă şi se îndreaptă neapărat spre răsărit, rostind un descântec, apoi îşi fac semnul crucii şi mai rostesc de trei ori textul unor invocaţii, după care iau apă neîncepută, o duc acasă, pun din ea într-o strachină, în care mai pun alte trei fire de busuioc din cel de cu seară, câteva monede din aur sau din argint şi un ou roşu; se spală pe faţă cu această apă, rotind oul roşu în obraji, ca să fie sănătoase şi roşii la faţă ca oul, plăcute, iubite şi atrăgătoare ca busuiocul, curate ca aurul sau ca argintul şi să aibă bani peste an, să fie jucate de flăcăi în zilele de sărbători şi să se poată cât de curând mărita - Transilvania; Suceava (2. MARIAN, II, p. 164-166; 190-194). În ziua de Paşte, oamenii se spală, înainte de a merge la biserică, punând în apă o monedă de argint şi un ou roşu, ca să aibă bani peste an, să fie albi ca argintul şi roşii la faţă ca oul - Suceava (2. GOROVEI, p. 119). În unele părţi ale Transilvaniei, feciorii îşi aleg la Paşte un crai şi câţiva crăişori sau judecători; uneori craiul, care se întâmplă să fie feciorul ieşit cel dintâi la arat, este dus la râu şi aruncat în apă, rit de fructificare practicat şi de către feciorii din Ţara Oltului sub numele de „Plugarul" (HERSENI, p. 38). În lunea Paştelui, dimineaţa, feciorii iau o găleată cu apă neîncepută, intră în casele cu fete nemăritate şi le udă zdravăn; în alte părţi, feciorii pândesc fetele, când ies din casă, le prind şi le duc la o fântână ori un pârâu, unde le stropesc bine; fetele nici nu se gândesc să se supere, udatul însemnând că se vor mărita în cursul anului - Transilvania; Bucovina (MUŞLEA, II, p. 81). Stropitul cu apă este o acţiune obişnuită în cadrul obiceiurilor legate de agricultură, având în general rolul să potenţeze rodnicia; la Sfântul Gheorghe (23 aprilie), se obişnuieşte ca fetele şi flăcăii să se stropească cu apă, sau să se arunce chiar în râuri; în unele părţi din Transilvania, de Sfântul Gheorghe, un tânăr este îmbrăcat în ramuri verzi şi purtat în alai prin tot satul, pentru a fi udat cu apă, obicei care are multe asemănări cu Paparudele din Câmpia Munteniei (4. POP, p. 90). Obiceiul „Sângeorzului", generalizat în toate satele din Maramureş, are ca element esenţial stropitul cu apă, încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate şi fecunditate; şi „Tânjaua", obicei care se practică numai în satele Hărniceşti, Hoteni şi Sat-Şugatag, face parte din aceeaşi categorie; dacă la Sângeorz, în toate satele Maramureşului, fetele sunt stropite cu apă pentru a da roadă, la Hărniceşti, Hoteni şi Sat-Şugatag, este sărbătorit primul om care a ieşit la arat; în preziua sau dimineaţa sărbătorii, feciorii îşi împodobesc tânjalele şi jugurile cu ramuri de mesteacăn şi cu panglici colorate şi se adună la casa sărbătoritului; acesta este aşezat pe teleguţă şi alaiul porneşte, sărbătoritul fiind păzit de „străji", pentru a nu fugi la râul Mara şi să se spele singur; de la casa gospodarului se pleacă la ogorul care a fost arat primul, se înconjoară locul de trei ori, apoi alaiul se opreşte, sărbătoritul se ridică în picioare, toţi bărbaţii se descoperă, iar marele pogonici sau birăiaş, cu braţele ridicate spre soare, rosteşte: „Mândre soare, călător, /Apleacă-te pe ogor/ Şi-ncălze’ sămânţele, /Să rodească holdele!"; după aceea, alaiul se îndreaptă spre râul Mara, unde are loc „spălarea" (purificarea); toată suflarea satului asistă la acest act, când cel mai bătrân bărbat din sat îl spală pe sărbătorit pe faţă şi pe mâini; obiceiul continuă cu ospăţul de la casa sărbătoritului, după care se încinge jocul, cu strigături şi cântece de veselie (DĂNCUŞ, p. 173). În ziua de Sângeorz, mai ales în Sat-Şugatag, de dimineaţă, feciorii aleargă pe uliţele satului, de la o casă la alta, pentru a uda fetele; unele sunt prinse şi scufundate în apă; chiar şi oamenii mai în vârstă se udă dimineaţa unul pe celălalt, rostind: „Să crească, să înflorească, să se spele de toate relele, să rămână curaţi şi să fie iuţi ca apa de munte primăvara"; la „Tânjaua" desfăşurată în ziua Sângeorzului, alaiul care însoţeşte pe cel care a ieşit primul la arat se îndreaptă spre râul Mara, unde sărbătoritul este udat pe faţă cu apă; la fel, feciorii de la jug şi pogonicii se udă unii pe alţii, apoi sunt aduşi părinţii şi soţia sărbătoritului şi udaţi pe feţe; urmează, pe rând, feciorii să-şi aducă iubitele la apă şi să se spele reciproc pe faţă, totul fiind un simbol al curăţeniei şi purificării, al legării rodului în câmp; se spune, cu această ocazie: „Mară, Mară, râu frumos, /În această mândră zi de Sângeorz, /Spală toate relele/Şi ne udă binele, /Pace-n lume, /Roade bune, /Bine-n ţară, /Grâu la vară!"; când nu plouă, se udă o fetiţă până începe să plângă - Maramureş (BOGDAN, p. 46-47; 61). Tânărul care a isprăvit primul aratul este sărbătorit şi purtat în triumf, de-a lungul satului, pe teleguţa de la plug, fiind stropit cu apă neîncepută, luată în zori, pentru ca „Tăria cerului să se despice, /Ploaia curată să pice/Ş-odată s-aştearnă/Pat bun pentru roadă" - Bihor (3. BOCŞE, p. 101). Tot în ziua Sfântului Gheorghe, feciorii prind fetele, le bagă în troaca boilor şi le udă cu apă (MUŞLEA, II, p. 165). La obiceiul de primăvară numit „Plugarul", flăcăul care iese primul la arat este împodobit cu grâu verde la brâu şi la pălărie şi apoi aruncat în apă; la fel se procedează şi în cadrul obiceiului „Tânjaua" din Maramureş (4. POP, p. 92). Serii simbolice: apă-busuioc-monedă-ou roşu; apă-grâu/porumb; apă-monedă-ou roşu.
Caloianul. În zilele secetoase de vară, copiii merg la asfinţitul soarelui, în prejma unei fântâni cu cumpănă, unde confecţionează o figurină din lut, căreia îi spun „Tatăl Soarelui", o aşează într-un sicriaş tot din lut, acoperind-o cu flori; apoi vin la fântână şi aruncă sicriaşul în apă, cerând prin bocete să moară „Tatăl Soarelui" şi să învie „Muma Ploii", care să aducă ploaia; când ploile nu mai contenesc, copiii fac tot o păpuşă din lut, numită „Muma Ploii", pe care o pun într-un sicriaş, acoperit cu flori, şi cu acelaşi ritual o aruncă în apa din fântână, cerând să învie „Tatăl Soarelui" - Teleorman (CRISTEA, p. 51).
Paparuda. Când nu plouă, o femeie însoţită de două-trei fetiţe, numite paparude, cu trupul gol şi acoperite la mijloc cu frunze de bozii şi ramuri verzi, de regulă din salcie, merg din curte în curte, joacă şi cântă, bătând din palme, iar gospodarii ies şi le udă cu apă, în credinţa că astfel vor veni ploile - Teleorman (CRISTEA, p. 51). Paparudele se fac vara, când este secetă mare, de către copii, seara, după ce se întorc cu vitele de la păscut; se dezbracă de cămăşi şi se acoperă pe tot trupul cu frunze de bozii, încât nu li se mai vede decât capul; poartă în mâini căni pline cu apă; merg pe uliţele satului şi, când strigă „Paparuda" („Papaluga", în Moldova), oamenii ies din case, cu găleţi cu apă, şi îi udă, dar şi copiii, pe furiş, stropesc pe oameni cu apă din cănile lor; într-o vară, paparudele pot fi făcute de mai multe ori, uneori chiar mai multe seri la rând, până când plouă; când sfârşesc de trecut prin sat, copiii se desfac de bozii şi aruncă toate frunzele în fântânile pe lângă care trec - Gorj; în alte zone, ziua hotărâtă pentru dansul Paparudelor este joia celei de a treia săptămâni de după Paşte, în alte zone el este organizat odată cu Caloianul; există credinţa că acelei case la care nu joacă paparudele îi va merge rău peste vară; se mai crede că frunzişul care acoperă trupul fetelor este bun de leac, dar numai până la ziua lor, pentru că după ce se face ritualul nu mai au nici o putere (PRESA). Paparudele îngenunchează în faţa sătenilor care le stropesc cu apă; copiii înveliţi cu frunze execută paşi de dans şi recită melodic o invocaţie: „Paparudă, rudă, /Ploaie de ne udă, /Cu găleata rasă/Ploile se varsă, /Cu găleata plină, /Ploile să vină!" - Gorj (SANDA, p. 40). În caz de secetă, mai multe fete se costumează cu haine vechi, peste care se înfăşoară la nivelul bustului şi mijlocului cu ramuri verzi, ţinând apoi fiecare în mână câte o cană cu apă; trec prin sat, oamenii stropindu-le cu apă, iar fetele, la rândul lor, fac acelaşi gest cu cei întâlniţi în cale; aleargă să le ude în special pe femeile gravide, pentru că se crede că atunci cu siguranţă va veni ploaia; dar femeile gravide se feresc cât pot să întâlnească în cale paparude care să le stropească, pentru că ele cred că, în acest caz, vor naşte copii morţi - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 107-108). Paparuda este datina care se practică în unele zone în marţea a treia după Paşte, iar în altele în joia a doua de după Rusalii; scopul Paparudei este de a invoca protecţia cerului asupra recoltelor, de a atrage ploaia; Paparuda este jucată de tinere, care îşi împletesc cununi de bozii pe cap, se împodobesc cu panglici roşii, cu salbe de firfirici sau cu alior verde şi cu ramuri verzi la mijloc; ele trec pe la casele oamenilor, cântând, bătând din palme şi jucând în ritm săltăreţ; stăpâna casei aruncă un vas cu apă peste ele; după ce sunt udate şi fac urări de sănătate, viaţă lungă şi fericită, paparudele primesc un ban, o strachină de grâu sau de făină; apoi pleacă la alte case strigând: „Paparudă, rudă, /Vină de ne udă"; paparudele puteau fi întâlnite şi pe străzile mahalalelor bucureştene până pe mijlocul secolului al XX-lea (PRESA; NOTE, Antonescu).
Apa Dunării. „Danubes" înseamnă „purtătorul de nori", deci apă care poartă norii; Dunărea are caracter sacru, de fluviu protector, dovadă fiind poveştile cu „Dunăre-Voinicul", neîntrecut în luptă şi isteţime; în cântecele bătrâneşti şi în doine, Dunărea este „ţara, bogăţia, mândria lor naţională", iar românii sunt numiţi „şerpii Dunării"; cei pedepsiţi de către turci prin aruncarea, cu o piatră de gât, în apele fluviului, reuşesc să se salveze, semn că ei sunt ocrotiţi de Dunăre, fiind totodată şi aşa-numita probă a apei; apa Dunării este cunoscută numai ca o realitate benefică, iar, când aceasta se revarsă şi produce stricăciuni, furia ei este potolită de cărămidari, care obişnuiesc să aşeze în apa Dunării cărămizi într-o anumită formă, pentru „a lega ploile" ce provoacă inundaţiile; pentru a curma răspândirea molimelor, se adună făină de la fiecare casă din sat şi se amestecă cu apă adusă din Dunăre, ocolindu-se cu vasul întreg satul, după care se fac turtiţe, din care se împarte fiecăruia câte puţin, ca să fie ferit de boală; cine cade în apa Dunării sau bea din ea (din ispol sau de la pana cârmii) va rămâne legat de ea şi va deveni marinar (1. CĂLIN, p. 43-45; 47-48). Serie simbolică: apă (de Dunăre)-făină.
Apa Sâmbetei. În Năsăud, se crede că această apă ocoleşte de trei ori pământul ca un şarpe făcut colac, în final intrând în pământ şi curgând până în iad şi ducând acolo sufletele păcătoşilor, pe care orice apă le poartă iniţial până la apa Sâmbetei; de aceea este bine să se sufle în formă de cruce peste orice apă în care urmează să se scalde cineva, sau peste vasul din care urmează să se bea, pentru ca sufletele care plutesc în orice apă să fugă (2. MARIAN, II, p. 242).
Apă moartă. După ce mortul a fost scos din casă pentru a fi dus la cimitir, nimeni nu bea apă până ce nu se îngroapă decedatul, fiindcă apa adusă în casă cât timp mortul este neîngropat este considerată şi se numeşte apă moartă - Muntenia (3. MARIAN, III, p. 180). În antiteză cu apa vie, este întâlnită des în basmele populare, cu deosebire în luptele pe care voinicul le poartă cu întruchipările răului, zmei, balauri, zgripţuroaice; întotdeauna, voinicul se revigorează şi învinge după ce îşi potoleşte setea cu apă vie, ferindu-se, din proprie iniţiativă sau la sfatul unor duhuri ale binelui, de apa moartă; dar, în cazul basmelor, apa moartă nu are nici o legătură cu decesul vreunei persoane (NOTE, Antonescu).
Ape speciale. Sunt ape luate din anumite locuri, ape urâte, clocite, mirositoare, care sunt bune numai pentru anumite leacuri; tot în această categorie intră şi „apele părăsite", adică apa luată din fântâni şi puţuri părăsite, care sunt descântate când se doreşte să se dea cuiva „de urât"; această apă se ţine timp de trei zile în coteţul găinilor, după care este dată de băut sau sunt stropite hainele celui vizat; apă specială este şi apa luată din locul unde se topeşte cânepa, apa din urmă de vită, aruncată cu dosul palmei către ochi, întrebuinţată în descântecele pentru „dor de ochi"; apa rămasă neconsumată din ziua de duminică este folosită în farmecele contra greierilor; apă specială este şi cea care este luată din vasul ţinut lângă o răscruce; de asemenea, apa în care au stat florile aduse la „mormântul" Mântuitorului în Vinerea Mare; apa adunată din nouă vaduri; luată dintr-o apă curgătoare, din locul unde se face vârtej; apa dintr-o fântână „sfântă"; apa luată din trei sau nouă izvoare; apa în care se omoară un pui de şarpe; apa în care se scaldă un armăsar sau o bivoliţă - Moldova; „apa de vânturi", adică apa luată din trei vaduri - Banat; apa luată din locul unde se întâlnesc trei pâraie - Vâlcea; în vrăjile de dragoste, se foloseşte apă specială formată astfel: fata sau flăcăul, în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), ia apă dis-de-dimineaţă într-o sticlă, în care toarnă trei linguri de apă din locul unde se îmbină două pâraie, alte trei linguri din locul unde „se întoarce" apa, trei linguri dintr-un vas scos în curte la amiază, ca să fie văzut de soare; apoi pune această apă într-un blid, aşezat şi el în lumină, în care pune trei flori furate din trei grădini şi trei nuiele de salcie, din cele care atârnă şi „sunt mângâiate" de apa curgătoare, pe malul căreia creşte salcia, în credinţa că aşa cum s-au bătut în apă, tot aşa şi X să se bată după Y - Banat (3. GOROVEI, p. 137-138). Pentru a vindeca pe copii de bubele ieşite pe corpul lor, mamele merg cu un vas la o moară şi adună în el stropii care cad de pe roata morii, apoi încălzesc puţin această apă şi ung pe copil în zonele afectate, după care duc apa rămasă în locul de unde au luat-o, fără a fi văzute de cineva în cursul ambelor drumuri, pentru că în caz contrar apa nu ar mai avea nici un efect; sau iau copilul şi îl duc în grădină, unde îl şterg uşor cu o pânză umezită în roua de pe iarbă - Suceava (3. MARIAN, II, p. 245-247). Serii simbolice: apă-flori-salcie; apă-moară de apă.
Ştima apei. Se crede că, înainte de facerea lumii, nu era pământ, ci numai o apă mare, care plutea pe întinderea nemărginită a hăului, iar pe deasupra apei înotau dintr-o parte în alta Dumnezeu şi dracul, unicele fiinţe vii pe atunci; de la un timp însă, lui Dumnezeu i s-a urât de atâta înotat şi, voind să se odihnească, a scos puţină tină de sub unghii, a făcut din ea o turtiţă şi a început să plutească pe aceasta; dar dracul, văzând ceea ce a făcut Dumnezeu, s-a urcat şi el pe turtiţă şi s-a întins alături de el, însă neavând loc destul a început să-l împingă pe Dumnezeu, cu gândul de a-l arunca în apă; dar cu cât îl împingea şi îl rostogolea, cu atât sub amândoi turtiţa se tot lăţea, până când astfel s-a făcut din ea întregul pământ pe care stăm şi noi astăzi; dar Dumnezeu a ştiut din primul moment care era gândul dracului şi, observând că se întrece cu gluma, l-a înşfăcat şi l-a aruncat în ape, blestemându-l să rămână în veci acolo şi pe cine va întâlni în apa aceea în care va fi şi necuratul să se lase ademenit de acesta şi să-l înece; de atunci, dracul stă în apă, iar oamenii îl numesc şi „Dracul din Vale", fiindcă îi place să trăiască nu doar prin apele stătătoare (mări, lacuri, iazuri, iezere şi ochiuri de apă), ci şi prin cele curgătoare din adâncul văilor; mai este numit şi Ştima apei, Înecătoare sau Înecător, pentru că el nu se arată oamenilor niciodată cu chip de drac, ci totdeauna cu chip de femeie sau de bărbat, după cum este şi cel pe care vrea să-l înece, adică dacă viitoarea victimă este bărbat, ştima va avea trup de femeie; de cele mai multe ori însă are chip de femeie; ea este de statură înaltă, cu faţa albă şi trasă, având trupul rece, pentru că trăieşte numai în apă, are părul lung până în pământ, de culoare galbenă şi cu firul strălucitor; sânii îi sunt atât de mari, încât de multe ori trebuie să-i arunce pe spate; este îmbrobodită cu o pânză albă şi îmbrăcată cu o cămaşă albă cu altiţe, lungă până la glezne; are şi copii, numiţi „Oameni de apă"; iese din apă şi se arată oamenilor numai când este vreme rea sau lună; dacă nu i se dă atenţie, nu face nimănui nimic, dar îi poate poci, amuţi sau sluţi pe cei care nu-i dau pace; altfel, când iese din apă umblă prin aşezările oamenilor plutind într-un fel de nor, până spre miezul nopţii, ademenind locuitorii să facă baie şi să-i înece; poate fi însă recunoscută uşor, deoarece când merge lasă în urma ei o dâră de apă, care o determină să privească neliniştit în jur, ca să nu fie observată de cineva; se mai crede că oamenii înecaţi ies la suprafaţa apei până la şapte ani, numai în zilele cu lună plină sau la ora când s-au înecat, fiindcă atunci au putere, şi că îi îneacă şi ei pe cei pe care îi întâlnesc pe lângă ape, până la miezul nopţii; dar unii spun că de fapt aceştia nu sunt oamenii înecaţi, ci tot necuratul, care ia chipul celor înecaţi, încercând astfel să facă noi victime - Moldova; Suceava; Bucovina (1. MARIAN, p. 65-67). Fiecare pârâu, râu sau apă stătătoare are o ştimă a ei şi în fiecare zi ea cere un cap de om; când se înfurie vremea, atunci iese din ape şi pleacă peste câmpuri, ducând după ea apa râului, crescută în aşa măsură, încât inundă totul în cale; dar, după ce îneacă mai multe capete până se satură, se reîntoarce la locul ei; în timp de secetă, când apele nu cresc, ştimele se ascund în pământ de arşiţa soarelui; numai pe la miezul-nopţii, îşi scot capetele afară şi strigă: „Ceasul a sosit/Omul n-a venit!"; şi atunci, de oriunde ar fi el, cel sortit să moară lasă orice treabă şi porneşte drept la apa în care stă ascunsă ştima şi se îneacă; dacă este oprit, se zbate şi, oricât de bine ar fi ţinut de cineva, se smulge şi fuge, iar, dacă nu poate, se roagă să-şi ude măcar picioarele; şi cum atinge apa, cum moare (OLINESCU, p. 428-429). Se crede că ştima apei este o femeie înaltă, îmbrăcată în alb, locuind în străfundurile apelor; o săteancă, spălând cămăşi la râu, a văzut-o ieşind din apă, pe la orele amiezii, şi i-a făcut semn cu mâna să vină la ea; dar femeia s-a speriat, a fugit, iar ştima s-a retras în apă - Bucovina (BUTURĂ, p. 217).
Fetele de apă sau Fetele de mare sunt duhuri ale fetiţelor de sân, care se îneacă şi mor când le scaldă mamele lor, sau, după alţi informatori, ar fi fiicele Ştimei apei; corpul lor este până la brâu femeie şi de la brâu în jos peşte; cele mai tinere, mai frumoase şi mai jucăuşe au, pe lângă păr lung, despletit şi răsfirat peste tot trupul, şi două aripioare albe ca spuma mării; ele nu ar putea trăi în apele de pe meleagurile noastre, pentru că este foarte frig, dar trăiesc în mările care udă ţărmurile ţărilor cu climă caldă, cum ar fi Italia; cu toate că fiinţele care trăiesc în apă sunt mute, fetele de apă sunt singurele care pot cânta toate cântecele ce se cunosc în lume, iar oamenii care ştiu să le asculte cu multă atenţie sunt dăruiţi cu ureche şi talent, încât îi pot şi pe alţii să-i înveţe a cânta; dar aceste fete nu cântă oricând, ci doar de două ori pe zi, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, şi pe înserat, iar când le soseşte sorocul să cânte, valurile mării încep să freamăte, de parcă ar fi colindate de o adiere de vânt şi ele ies deasupra lor, se joacă şi înoată, fugărindu-se una pe cealaltă şi stropindu-se cu apă; după ce valurile se liniştesc şi ele la fel, încep să cânte din ce în ce mai puternic, cu glas atât de frumos cum numai îngerii o pot face; după care brusc se scufundă în apă, înoată pe dedesubt cam la vreo zece kilometri şi ies în altă parte, unde valurile par a fi frământate de o mână nevăzută şi cântă alte melodii la fel de frumoase; iar, dacă văd vreun flăcău arătos, care stă şi le ascultă fermecat, caută să-l ademenească să vină şi să se joace cu ele; şi astfel, când feciorul se repede spre ele, fie fug repede să se ascundă în adâncuri, fie îl trag şi pe el în apă şi îl îneacă; dar pe flăcăii şi bărbaţii urâţi nu-i suferă şi din această pricină le fac multe neajunsuri corăbierilor, cărora uneori le răstoarnă ambarcaţiunile şi îi îneacă - Bucovina (1. MARIAN, p. 67-68).

APRILIE (Prier, uneori Florariu)
În decretul dat de Mihail Comneanul, la 1166, se indică a fi ţinute strict, interzicându-se orice fel de muncă, zilele de 25 aprilie (Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu) şi 30 aprilie (Sfântul Apostol Iacob, fratele Sfântului Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu); sunt permise unele munci, fără să se menţioneze care dintre ele, pentru ziua de 23 aprilie (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă); în schimb, în circulara emisă de Episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, la 6 decembrie 1786, în urma voinţei împăratului Franz Iosef, mai este menţionată ca zi în care nu se lucrează doar cea de 23 aprilie (GRAMA, p. 69-71). În Bucovina se spune: „Prier prieşte, /Dară şi jupeşte", adică, de multe ori, este vreme frumoasă, cald şi atunci „prieşte"; alteori este frig şi se întâmplă să ningă, să fie îngheţ şi atunci „jupeşte"; aceasta se întâmplă numai când zilele Babei Dochia trec în Prier; când luna lui Prier este frumoasă şi călduroasă, atunci este de aşteptat ca luna mai să fie friguroasă, ba uneori să se producă şi îngheţuri; când însă este posomorâtă şi friguroasă, atunci este semn că luna mai va fi călduroasă şi frumoasă (2. MARIAN, I, p. 74-75).
1 aprilie - Cuvioasa Maria Egipteanca. În această zi se răsădesc pomii - Suceava (2. GOROVEI, p. 58; 198).
8 aprilie - Sfinţii Apostoli Irodion, Agav, Ruf şi Celestin. Este ziua în care Soarele intră în Taur şi este bine să se înceapă construirea caselor, să se altoiască, să se sădească pomi, să se călătorească în interes comercial şi să se hotărască destinaţia culturilor şi pe ce suprafeţe vor fi însămânţate acestea (PRESA).
11 aprilie - Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica; Sfântul Mucenic Antipa. Sărbătoarea dinţilor, pentru că Sfântul Antipa este considerat vindecător de dinţi şi de măsele (2. MARIAN, I, p. 83; 1. OLTEANU, p. 189).
12 aprilie - Sfântul Mucenic Sava de la Buzău. Supranumit Gotul, martir creştin din Capadochia, înecat în râul Buzău din ordinul regelui vizigot Atanaric, la 372 d. Ch. (ŞĂINEANU, I, p. 277). În această zi, să nu se dea copiilor de mâncare supe, ciorbe sau orice alte preparate zemoase, ci numai mâncăruri seci, pentru ca bolile să se usuce - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 112).
21-23 aprilie. „Alesul" este o sărbătoare a păstorilor din Banat şi Transilvania, care începe cu pregătirile în 21 aprilie şi se încheie în ziua Sângeorzului; în acest interval de timp, se construiesc strungile şi colibele, se face întâiul ales al mieilor, se face prima mulsoare; în 21 aprilie, se înţeleg oierii, stăpânii de oi, câte 2-5 persoane, pentru a face o turmă comună; tot în această zi, se aleg sau se tocmesc şi păcurarii pentru intervalul de timp de la Ales până la Sâ-Medru, adică până la 26 octombrie; femeile, în după-amiaza aceleiaşi zile, prepară, pe dosul unui scaun sau pe o scândură curată, unsoarea sau untura de oi, pe care o dau păcurarilor, învelită într-o pânză, ca să o aibă la ei înainte de apusul soarelui, moment în care, se crede, pornesc fermecătoarele să ia laptele oilor neunse şi tot acum debutează şi puterea tuturor relelor asupra oilor; unsoarea se face din mai multe produse adunate în decursul anului precedent: untură de porc negru, tăiat în ziua Ignatului (20 decembrie), dar păzit peste noapte până la cântatul cocoşilor, fiindcă această untură este cea mai bună; untura este luată porcului de lângă inimă, nu este topită, se sărează şi se păstrează legată în cruciş, cu marginile înăuntru, după care se afumă în coşul vetrei; se adună de asemenea plante rupte înainte de Todorusele (a 25-a zi între Paşte şi Rusalii), se usucă şi se sfărâmă mărunt, după care se amestecă cu untură de porc şi tămâie, aceste plante fiind usturoi, laptele câinelui, boz, leuştean, pelin, scai (scaiete mare), urzică şi frunze de salcie sau salcă cu mâţişori; oile sunt unse, ca să aibă lapte mai mult şi să fie sănătoase, plantele din amestecul respectiv fiind considerate ca având puterea să ţină relele la distanţă de oi şi de turmă; în Banat, dar şi în alte părţi, oile nu se mulg până la 21 aprilie şi nici nu se prepară caş, tot laptele fiind lăsat mieilor să-l sugă; în seara zilei de 21 aprilie însă, păstorii mână oile şi mieii în strungă, la mulsoarea de seară, unii crezând că trebuie să facă acest lucru pentru ca fermecătoarele să nu aibă putere asupra laptelui, alţii pentru a avea a doua zi destul lapte; după această mulsoare, oile sunt păzite toată noaptea, buciumându-se şi cântându-se din fluier, pentru ca oilor să nu li se întâmple ceva; a doua zi, în 22 aprilie, păcurarul cel mare, adică proprietarul care posedă cele mai multe oi, sau cel mai bătrân dintre ei, numit vătaf (vătar, vatan, vataş), aduce dis-dimineaţa ramuri verzi de salcie sau de fag şi rug şi le pune la intrarea şi pe împrejmuirea strungii, la intrare aşezându-le de aşa fel încât să se poată agăţa straiţele; oile sunt duse mai întâi la păşune, cu mieii separat, şi sunt întoarse abia după ce au venit găletăresele, adică soţiile proprietarilor de oi, care sosesc să mulgă oile; găleţile se pregătesc astfel: se toarnă în ele apă curgătoare dintr-un râu sau apă neîncepută din fântână, se smulge puţină iarbă verde şi se aruncă în apa din găleată, după care se spală vasul; apoi se leagă fiecărei găleţi ramuri de salcie, astfel încât rezultă în jurul ei un fel de cunună, care rămâne pe găleată până cade singură; la urechea dreaptă a găleţii, se leagă un buchet din plantele folosite la facerea unsorii de oi, iar de buchet se leagă un ban de argint găurit, iar dedesubt se pune un zbenghi de untură de oi; buchetul rămâne legat la găleată până a treia zi, adică până după Sângiorz, iar atunci, aruncându-l într-o fântână, se rosteşte: „Aşa să izvorască laptele în pulpa oii, ca apa în fântână!"; se mai face, în această zi, şi un colac mare, din grâu curat, numai cu apă şi cu sare, uns deasupra cu gălbenuş de ou, în forma unei cununi, colacul având diametrul gurii găleţii, purtând numele de colacul oilor; unde nu este făină de grâu, se poate face şi o turtă din mălai care se pune peste găleată; astfel se merge la stână, unde are loc mulsoarea de la ampror, adică pe la 8-9 dimineaţa; cei ce trebuie să mulgă îşi spală mâinile în găleţi, apoi varsă această apă peste oi şi se stropesc între ei păcurarii şi găletăresele, spunând: „Să fie mana pentru oi ca şi apa. Cum curăţeşte apa, aşa să se cureţe oile de toate spurcăciunile şi făcăturile!"; unele găletărese aduc şi apă descântată şi cu ea stropesc şi oile, şi pe păcurari, pentru ca oile să nu fie deocheate; după stropeală, păcurarul cel bătrân unge cei doi stâlpi de la intrarea strungii, iar un altul înfige un cuţit în pământul de la intrare, zicând: „Aşa să stea laptele la oi, neluat de nimeni!"; apoi vătaful aruncă un ban de argint în găleată, după care începe să mulgă, în timp ce rosteşte un descântec, pentru ca fermecătoarea să nu ia mana oilor; cei care nu mulg stau înapoia oilor, cu ramuri verzi în mână; după muls, fiecare oaie este unsă de păcurar, cu un deget, pe pulpă, cu untură de oi, după care li se dă oilor de mâncare sare măcinată, amestecată cu tărâţe sau făină de porumb, dar într-o cantitate foarte mică, cât să-şi bage botul; ceea ce rămâne din sare, numită sarea oilor, se dă mieilor, ca să nu capete vreo boală; de menţionat că sarea se obţine dintr-un bulgăre care este pus de gospodar, în ajunul Crăciunului, învelit bine, sub pragul casei, cel peste care se trece frecvent, şi care este scos în ziua de Ales şi se macină; găletăresele pun pe creanga aşezată la intrarea în strungă colacii şi mâncărurile aduse de acasă; la încheierea mulsului, vătaful îşi face cruce, ia un colac şi îl înmoaie pe trei sferturi în laptele muls, sau bagă vârful cuţitului în lapte, după care îl înfige în trei locuri în colacul adus de femeia al cărei lapte se află în vasele în care au fost mulse oile ei; apoi taie două treimi din colacul ei şi le lasă să cadă în lapte; găletăresele scot aceste bucăţi din lapte, le păstrează peste an şi le folosesc, sub formă de firimituri, de câte ori dau sare oilor, pentru ca fermecătoarele şi animalele sălbatice să nu se apropie de turmă; se mai procedează şi altfel: vătaful stă în uşa strungii, apucă împreună cu găletăreasa colacul, după ce a fost muiat în lapte, şi trag de el de trei ori, ruperea unei părţi mai mari de către unul dintre ei arătând pe acela care are o mai mare dragoste de oi şi un mai mare noroc de ele; acest obicei poartă numele, în Suceava, de răscucuitul oilor şi se face pentru ca oile să nu-şi piardă laptele; se dă apoi drumul mieilor să sugă, moment în care, când mieii se reped, vătaful aruncă în faţa lor cuţitul, zicând: „Să fie mieii aceştia sănătoşi ca fierul şi numai de voie şi de cuţit să piară!"; mieii sunt lăsaţi să pască împreună cu oile până după amiază, cam 5 ore, după care iar sunt separaţi; în acest timp, se adună laptele într-o singură căldare mare şi se face din el primul caş, care se taie în bucăţele mărunte; se adună din nou laptele într-o singură căldare şi, când acesta fierbe, se aruncă bucăţelele de caş, ceea ce se obţine purtând numele de balmuş sau balmaj, acesta fiind aşezat pe şuba unui păcurar, ca să se răcească; în fine, se aşează cu toţii şi se ospătează; dacă Alesul cade într-o zi de post, postesc cu toţii, iar de nu se consumă carne afumată, cârnaţi de porc etc. ; acest ospăţ se petrece în ziua de 22 aprilie, dar unii îl organizează a doua zi, în 23 aprilie; este de subliniat că toţi cei care vin la stână trebuie să fie îmbrăcaţi ca de sărbătoare iar păcurarii să aibă cămăşi curate; după ospăţ, cu mâncare, muzică şi joc, păcurarii duc oile şi le afumă sau le trec (le „curăţă") prin foc; a doua zi, găletăresele vin din nou cu mâncare şi băutură; un păstor iese înaintea oilor cu o găleată cu apă neîncepută şi amestecată cu sare, rupând iarbă şi aruncând-o în căldare; oile sunt duse în strungă, unde sunt mulse şi unse ca şi cu o zi în urmă; se repetă şi obiceiul cu aruncatul cuţitului în faţa mieilor; se mai obişnuieşte ca unul din păstori să omoare un miel, prin împuşcare cu un pistol, rostind: „Numai atâta rău să vi se întâmple între oi!"; după care, turma este dusă în strungă şi se stropeşte cu apă descântată strunga, oile, stâna, păstorii şi găletăresele, iar turma este afumată cu untură de oi şi cu tămâie; mielul împuşcat se frige cu totul, pentru că nu este bine să fie tăiat; în fine, urmează ospăţul, cu mâncare, băutură, muzică şi joc, închinându-se pentru sănătatea turmei; în Bucovina, se procedează la fel ca în Banat şi Transilvania; în Banat, ziua de ajun se numeşte Sân-Giorgiul vacilor (2. MARIAN, II, p. 254; 276-282). În Gorj, în ajunul Sângiorgiului, este năprorul, când se pune la porţile caselor câte un plop sau stejar; aceştia sunt aduşi din pădure, în noaptea dintre 21 spre 22 aprilie, de către flăcăi, cu mare alai; la tăierea lor din pădure, tinerii pleacă încărcaţi cu mâncăruri şi băutură; tot în această noapte, numită şi Noaptea Năprorului, se dă drumul vitelor în livezile oprite pentru fân, pentru ca ele să se năprorească, adică animalele sunt libere să pască unde vor; înainte ca vitele să fie duse în livezi, sunt trecute prin lanurile de grâu, unde pasc puţin grâu verde, ca să nu-şi piardă laptele (CĂRĂBIŞ, p. 31). În Sălaj, se pun crengi de rug la porţile caselor, pentru ca strigoii să nu poată fura, peste tot anul, laptele vitelor şi oilor; în acelaşi timp, unii săteni urcă pe dealurile din apropiere şi, începând de la miezul nopţii şi până la cântatul cocoşilor, strigă unii la alţii, ameninţând strigoii să nu încerce cumva să fure laptele animalelor; se crede că, în timp ce se strigă, strigoii, având chip de câine, nu se pot apropia de grajdurile gospodăriilor; dacă strigătorii mai fac câte o pauză între reprizele de strigat, se crede că atunci strigoii pot pătrunde în gospodării, iar laptele vacilor se face ca apa pentru tot restul anului (PRESA). Serii simbolice: untură (de porc negru)-tămâie-usturoi-laptele câinelui-boz-leuştean-pelin-scaiete-urzică-salcie; apă (neîncepută)-iarbă-salcie-usturoi-laptele câinelui-boz-leuştean-pelin-scaiete-urzică-monedă (de argint)-untură de oi; făină (de grâu)-apă-sare-ou.
22 aprilie- Cuviosul Teodor Sicheotul; Sfântul Natanail. Ziua este numită în popor Mânecătoarea; se crede că este bine ca fetele să se plimbe goale, până la răsăritul soarelui, prin lanurile pline de rouă, ca să fie sănătoase şi frumoase peste tot anul; în noaptea spre ziua Sfântului Gheorghe, se fac foarte multe vrăji, crezându-se, de asemenea, că şi vrăjitoarele umblă goale prin holde, ca să ia sporul câmpurilor şi laptele vitelor; puterea lor poate fi slăbită doar prin zgomotul clopotelor sau cântece din bucium, iar pentru readucerea laptelui vitelor se rostesc descântece (PRESA).
23 aprilie - Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (Sângiorz, Sânjorz, Sân-Giorgiu, Sân-Georz). Sân-Giorgiul este recunoscut în popor ca fiind cel care a ucis balaurul, din care cauză se crede că el este împotriva tuturor spiritelor malefice; credinţa generală în România este că Sfântul Gheorghe este capul primăverii şi, ca atare, înverzitorul întregii naturi şi semănătorul tuturor seminţelor, iar Sân-Medru este sfârşitul toamnei şi deci culegătorul şi strângătorul tuturor roadelor; unul stă la capătul primăverii şi, când aude orăcăit de broaşte, întinde mâna şi ia cheile, date de Dumnezeu, din mâna lui Sân-Medru, închide iarna cu o cheie şi cu cealaltă dă drumul la primăvară; acelaşi lucru îl face şi Sân-Medru, când toate păsările au plecat, nu se mai vede pui de broască pe afară şi vântul începe să bată tare şi rece, întinde mâna şi tremurând ia cheile din mâna lui Sân-Giorgiu şi cu una închide vremea bună şi cu alta deschide iarna, care se potopeşte peste lume; ei poartă aceste chei la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din uşile vremii şi să se joace cu vremea cum i-o place; dar Sân-Giorgiu nu este doar înverzitorul naturii, ci şi stârpitorul balaurilor, adică al acelor fiinţe prin care sunt personificate iazurile, mlaştinile, mocirlele şi orice altă umezeală stătută; porţile şi casele sunt împodobite cu ramuri de mesteacăn înverzit - Maramureş; în Bucovina, încă din seara de ajun, se pun pe stâlpii de la porţi şi portiţele curţilor, la colţurile streşinilor caselor, înaintea uşilor şi prin tinde câte o brazdă verde, în formă de pătrat, în care se află înfiptă o ramură verde de rug sau de răchită; glia şi ramura înseamnă că în ziua Sfântului Gheorghe descuie Dumnezeu pământul, care rămâne descuiat până la Sân-Medru, după unii informatori; după alţii, aceste brazde ar fi semnul că a început primăvara, iar alţii consideră că, a doua zi, Sfântul Gheorghe porneşte dimineaţa călare prin codri şi prin fâneţe, iar spre seară ştie deja unde să tragă pentru înnoptare; în Romanaţi, în ajun, tineri flăcăi şi fete se duc la câmp şi prin lunci şi taie crengi de tufe şi mai ales de păr, le aduc apoi acasă şi le pun, ca semn de primăvară, la porţi, la uşile caselor şi acareturilor, peste tot, să nu rămână loc neîmpodobit cu verdeaţă; la fel se procedează şi în Moldova; în Transilvania, se pun la poartă, la uşi, la ferestre şi la grajduri rug verde şi leuştean, ca semn că a sosit primăvara şi ca să nu pătrundă strigoaicele şi să ia laptele vacilor; în Banat, se pune rug sau frunze de fag ori de gorun, practică întâlnită şi în Bihor; în caz că vreun gospodar uită să pună verdeaţă, vin strigoaicele, călăresc pe vite, cu faţa spre coadă, şi le iau laptele; în Bucovina, gliile şi rămurelele se strâng apoi şi se păstrează peste an, rămurelele fiind folosite ca leac contra frigurilor, sau, tăiate mărunt, le amestecă în hrana vacilor cu lapte, ca să aibă lapte mai mult şi să nu se apropie strigoaicele de ele; brazdele le pun în cuibarele cloştilor, spre apărarea puilor, ca aceştia să nu piară în găoace când afară tună; dar pentru a lua mana vacilor, în Muntenia, bărbatul sau femeia vrăjitoare se scoală, în ziua Sfântului Gheorghe, înainte de răsăritul soarelui, se dezbracă în pielea goală, ia pânza pentru strecurat brânza, o prinde de un picior şi se duce târând-o prin iarbă, până se umple de rouă, zicând în acest timp ca laptele, untul şi brânza de la vacile cutărui gospodar să vină la ale lui; după ce strecurătoarea se umple de apă, o stoarce de trei ori într-un vas, iar apa rezultată o amestecă în cea pe care trebuie să o dea vacilor de băut, sau o amestecă în tărâţele date de mâncare; în Prahova, vrăjitoarea se dezbracă în pielea goală, în noaptea dinspre 23 aprilie, ia o oală nouă şi o pânză nouă, lucrată numai noaptea, adică meliţată, toarsă şi ţesută înainte de cântatul cocoşilor, iese cu aceste obiecte pe islaz şi prin grădini, târând pânza şi adunând rouă, o stoarce apoi în oală şi vine acasă şi udă cu această apă tărâţele pe care seara le dă vitelor sale, în acelaşi timp stropindu-le cu apa adusă în oală; şi care vite vor păşuna pe unde a târât ea pânza vor pierde laptele în folosul celor ale vrăjitoarei; în Mehedinţi, vrăjitoarea pleacă, pe la orele 2 din noaptea spre 23 aprilie, fără să scoată un cuvânt, prin locurile unde sunt păşunate vitele satului, legând şi târând de piciorul stâng un săculeţ, până ce acesta se umple de rouă, rostind totodată un descântec, după care se întoarce acasă, tot fără să scoată nici o vorbă, urmând să procedeze la fel ca în Muntenia; în Bihor, femeia ia un băţ de sânger şi se duce cu el unde pasc vitele, sau pe uliţă, sau chiar în grajd, făcând cu băţul semn către vacile care dau lapte şi zicând: „De-aici puţin, de-aici mai mult, de-aici tot!"; apoi notează pe băţ de la câte vaci a luat laptele şi, venind acasă, se despleteşte şi înconjoară vaca sa de 9 ori, cu băţul în mână, spunând ca mana de la vacile notate să vină la a ei, după care atinge vaca pe spinare cu băţul (vraja trebuie repetată de 9 ori); după aceea înconjoară casa de trei ori, la fel şi fântâna din curte, dacă o are, tot cu băţul în mână; când vin vacile acasă, ia o bucată de sare şi o pune sub o piatră, ca să treacă ciurda peste ea, după care dă sarea să o mănânce vaca ei, fie în tărâţe, fie direct; dar se mai spune că, după acest fel de vrăjitorie, autoarea ei cade la pat bolnavă pentru câteva zile; la fel se procedează şi în Bucovina, cel mai des folosindu-se o strecurătoare de pânză, unele femei efectuând adunarea de rouă înainte de miezul-nopţii, pentru că, se crede, alergătura lor este fără efect, miezul-nopţii nelăsându-le mai mult timp să ia laptele; tot în Bucovina, unele fermecătoare îngroapă sare într-un loc peste care trec vitele satului, iar, după trecerea acestora, dezgroapă sarea şi o dau vacilor lor să o lingă, astfel fiind luată mana; se înţelege că există totodată acţiuni care să bareze efectul nefast al vrăjitoarelor; de pildă, în Transilvania, dacă, înainte de Sfântul Gheorghe, dă cineva peste un şarpe, îl prinde, îi retează capul cu o monedă de argint, îi introduce în gură un căţel sau un fir de usturoi, inclusiv banul de argint; la scurt timp, firul de usturoi încolţeşte, îl ia şi îl pune la pălărie în ziua de Sân-Giorgiu; din acel moment, el poate vedea, când însoţeşte ciurda de vaci şi suindu-se pe un loc mai înalt, care vite sunt călărite de strigoaice; dar trebuie să fie foarte atent, pentru că mai-marele strigoaicelor îl pune pe taurul ciurdei să-l omoare pe om; dar aşa pune el mâna pe mai-marele strigoaicelor, iar celelalte o urmează şi astfel se poate scăpa de ele; în Muntenia şi Moldova, flăcăii şi băieţii cântă din gură, buciumă şi fac zgomot, pentru ca strigoaicele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vaci în drumul lor spre sau de la imaş; chiar se şi spune că ele nu se pot apropia decât până unde se aude sunet de bucium; în sudul Transilvaniei, în seara de Sân-Giorgiu, tinerii îşi fac buciume şi fluiere din coajă de răchită şi din alun şi cu ele trec pe uliţe făcând larmă; locuitorii Banatului, scot ţevile de la alambicuri încă din seara zilei de 21 aprilie şi umblă suflând în ele în fiecare seară, timp de trei zile, considerând că astfel alungă spiritele; tot în Banat, în seara din ajun, uşile şi ferestrele caselor sunt împodobite cu ramuri de rug adus din locuri îndepărtate, unde nu se aude cântecul cocoşilor, ca să apere gospodăria de strigoii care iau mana vitelor; sau se descântă leuştean, pelin şi boz în seara de ajun şi se pun la picioarele oilor şi celorlalte animale, ca să nu le fie luat laptele şi să nu li se întâmple şi alte rele; tot pentru a împiedica accesul strigelor, se pune la poarta curţii şi la intrarea în grajd rug de măceş, la fel şi în jurul şiştarului în care este adunat laptele muls; dar rug de măceş se pune şi în jurul ferestrelor camerelor unde dorm femeile care alăptează; în Bihor, se pun la poartă şi la ferestre spini, iar vacile sunt unse la uger cu mujdei de usturoi; în Transilvania, nu doar că pun rug şi leuştean la uşi şi la ferestre, dar unii mai şi pândesc toată noaptea în grajd, ca să prindă strigoaicele; dar, dacă adorm în ieslea vitelor, atunci sunt batjocoriţi de strigoaice, ele călărind toată noaptea vitele gospodarului; în Moldova, rugul se pune nu numai contra strigelor, ci şi contra ielelor, şi nu numai ca acestea să nu ia laptele vacilor şi al femeilor, dar şi pentru a nu fi furat somnul copiilor, visul fetelor şi norocul flăcăilor; celor care doresc ca vacile lor să aibă lapte mult, li se indică să lase vasul cu laptele muls afară, în grădină, din seara de ajun până a doua zi de Sân-Giorgiu; în Bucovina, se pune în tindă câte o glie verde, pe care se aşează doniţa cu lapte, apoi două sau mai multe astfel de glii la porţile curţilor, câte una la porţi şi la uşile grajdurilor, în fiecare glie înfigându-se câte o mlădiţă de răchită; se mai face şi un fel de unsoare, alcătuită din usturoi, găinaţ de găină şi păcură, cu ea fiind unse în formă de cruce tocurile ferestrelor, uşorii şi pragul uşilor de la grajduri, iar vacilor şi celorlalte animale li se ung coapsele şi coarnele tot în formă de cruce, ungerea putând fi făcută şi numai cu usturoi; uneori, vitelor li se face semnul crucii şi la genunchi, nu numai la coapse şi coarne; unii oameni din părţile Bucovinei afumă grajdurile cu tămâie, iar, după ce vacile intră în grajd, pun în uşă o grapă cu colţii în sus, sau împrăştie mac pe jos, în credinţa că strigoaicele venite să ia laptele trebuie mai întâi să adune macul şi astfel le apucă ziua şi puterea lor nu mai poate fi exercitată; tot pentru a nu se apropia strigoaicele de vite, pun un copil să stea, în ziua de Sân-Giorgiu, când vitele sunt scoase la păscut, cu picioarele pe cei doi stâlpi ai portiţei, iar vitele să treacă pe dedesubt, considerând că astfel cele rele nu se mai pot apropia de animale; pentru ca de cei mici să nu se apropie Samca, femeile fac un amestec din rădăcină de toaie şi usturoi, sfărâmate cu muchia toporului pe pragul uşii, şi cu acesta le fac o cruce pe piept şi pe spate; crucea se face pornind de la degetele mâinii drepte până la degetele piciorului stâng şi de la degetele mâinii stângi la degetele piciorului drept; în caz că pruncul este deja bolnav şi după facerea crucii nu se vindecă, i se leagă la gât o bucată de toaie; se mai practică în Bucovina şi o altfel de protecţie, chiar şi după ce s-a făcut unsoarea cu amestecurile amintite; femeile culeg dis-dimineaţa, pe rouă, flori de calce, bulbuci, ciuboţica cucului etc. , în general flori care sunt înflorite în această perioadă, şi fac o cunună pe care o leagă cu fir roşu în jurul vasului în care mulg vacile, îl umplu apoi cu apă neîncepută, taie după aceea o brazdă de mărimea fundului vasului, o împodobesc şi pe aceasta cu flori şi cu rămurele de răchită, pun vasul pe brazdă şi le aşează pe amândouă în tindă, între uşi, sau le duc afară şi le pun într-un loc orientat spre răsăritul soarelui în ziua de Sân-Giorgiu, lăsându-le acolo până a doua zi dimineaţa, pentru ca vitele să aibă mult lapte peste an, untul să fie galben ca florile de calce şi ca fermecătoarele să nu se apropie de animale şi să le ia laptele; a doua zi dimineaţa se duc şi iau vasul, varsă o parte din apă la rădăcina pomilor din grădină şi se duc cu el, aşa împodobit cum este, să mulgă vacile; unele femei ornamentează cu flori şi găleata în care sunt mulse oile, untăriţa în care este ales untul, vasele în care se pune la ales şi scurs brânza, în fond toate vasele care sunt folosite la muls şi la prelucrarea derivatelor din lapte, dar şi vasele în care se aduce apă; sunt folosite, în afara florilor amintite şi altele, precum cimbru, laba broaştei sau leuşteanul broaştei, breabăn şi crenguţe de răchită, de măr sau de rug; de multe ori, vasele împodobite sunt lăsate în grădină, lângă fântână sau la malul unui pârâu, pline cu apă, timp de trei zile, adică până de Marcu boilor, iar în această zi varsă apă la rădăcina pomilor, pentru ca aceştia să rodească bogat, iar florile le strâng şi le dau vitelor în tărâţe; totul se face pentru ca animalele să aibă lapte mult şi bun, să nu se atingă strigoaicele de ele şi ca, peste vară, să nu fie muşcate de şerpi şi alte jivine; unele femei culeg florile în ziua de ajun, ducându-se în pădure după ce îşi pun sub cingătoare pâine şi sare, pe care le lasă în locul unde sapă plantele, pe acestea din urmă le mărunţesc, le pun la rouă, rostind şi un descântec; a doua zi, de Sân-Giorgiu, le dau de mâncare vitelor, amestecate cu tărâţe, pentru a da lapte mai mult; în Banat, se crede că, dacă Sân-Giorgiu cade într-o zi de sec (miercurea sau vinerea), atunci în acel an vacile, oile şi caprele vor da puţin lapte; în Muntenia, se crede că unele vrăjitoare pot lua, în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe, rodul grâului; pentru aceasta, sunt suficiente ca ele să posede câteva ouă clocite, un sul, un frâu, un bici, o aţă roşie, un săculeţ cu busuioc, ceară şi unt de cămilă, ultimul fiind cumpărat de la ţigani; la miezul-nopţii, vrăjitoarele iau cele pregătite şi se duc la lotul semănat, îngroapă două ouă la capul locului şi spun că ouăle să le fie de noroc, leagă apoi săculeţul de piciorul stâng, pun frâul pe sul, se despletesc şi se dezbracă de cămaşă până la brâu, încalecă pe sul şi, bătându-l cu biciul, aleargă de-a lungul lotului, spunând de 12 ori: „De la moş X, la mine!"; apoi se întorc spre răsărit şi rostesc un descântec, după care aleargă din nou, spunând mereu „De la moş X, la mine!"; aceasta se face de trei ori; în cele din urmă, ies la marginea lotului, iau sulul şi îl ascund în grâul care le aparţine şi se duc fuga acasă, pe drum trebuind să nu vorbească; în Suceava, se crede că, dacă ziua Sfântului Gheorghe cade într-o zi de post, anul acela va fi sărăcăcios, iar dacă va fi rouă multă sau pâclă, este semn de an bogat; se mai crede că acela care fuge, în această zi, neoprindu-se o bună bucată de teren va fi sprinten tot anul şi va putea fugi fără să obosească; de asemenea, cine doarme în această zi se spune că ia somnul mieilor şi tot anul va fi somnoros; cel care doarme pe malul unui râu şi vede un şarpe alb înotând prin apă va avea mari supărări în anul acela; în Bihor, se crede că şarpele găsit până în ziua de Sân-Giorgiu se bagă în oţet, iar acesta, dat unei vite bolnave, îi este de leac; în Transilvania, se spune că nu este bine să se doarmă în şură până la Sfântul Gheorghe, pentru că atunci umblă vântoasele şi uşor se poate îmbolnăvi cel care se culcă într-un astfel de loc, ba mai mult, omul poate rămâne fără grai şi poate căpăta o boală din care nu mai scapă cu viaţă; gunoiul strâns în această zi este bine de pus la rădăcina pomilor, pentru a rodi mai bogat; în zona Aradului, se spune că este bine ca oamenii să se cântărească în ziua Sân-Giorgiului, ca să fie sănătoşi tot anul şi să nu se lipească farmecele de ei; în Banat şi Suceava, se crede că acela care stă pe burtă pe malul unui râu şi vede un peşte va fi norocos peste an; în Suceava se crede că va da tot anul cel care dă ceva din casă în această zi; nu este bine să fie duse vitele la păşunat, pentru că în această zi femeile răuvoitoare le pot lua laptele; dacă sunt totuşi scoase la păscut, este bine ca, înainte cu o zi, să se culeagă dumbravnic şi să fie dat vacilor să mănânce, pentru că atunci fermecătoarele nu mai au putere asupra lor; în Banat, în perioada care ţine de la Sfântul Gheorghe şi până la Rusalii trebuie tunse oile, pentru că mustăreaţa din lâna veche intră în carnea oii şi o face să miroasă; un alt motiv al tunderii ar fi că începe să crească lâna cea nouă, iar tunderea nu se mai poate efectua uşor; se obişnuieşte să se mănânce căpşuni şi alte soiuri de fructe noi, precum şi pui de păsări, pentru că se crede că acestea aduc sănătate; se împarte la biserică iorgovan, liliac şi în unele localităţi şi leuştean; este datină ca vitele, în această zi, să fie mânate cu ramuri verzi; Sfântul Gheorghe este prăznuit ca patron al casei; în Suceava, dis-dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, se retează vârful cozilor la toate vitele, iar părul retezat se îngroapă într-un cuib de furnici din cele mari sau se pune într-o scorbură de răchită, ca vitele să se înmulţească precum furnicile sau să crească la fel de repede ca răchita; de asemenea, sunt însemnate oile şi mieii, pentru ca oile să nu se piardă şi mieii să crească şi să se înmulţească; în Bucovina, fetele obişnuiesc, în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe, să privească în cofa cu apă, ca să-şi vadă ursitul, iar, dacă zăresc vreun chip de flăcău; atunci cred că acela le va fi soţul şi că se vor căsători în acel an; până a nu răsări soarele, fetele iau câte o brazdă, pe care o pun în drumul feciorilor şi, dacă vreunul se fereşte să calce pe aceasta, înseamnă că acela o va lua de soţie; aceste brazde se păstrează peste an, crezându-se că sunt bune de leac, mai ales pentru sclintitură; tot fetele seamănă usturoi în această zi dis-dimineaţa, iar după ce se coace îl culeg şi îl păstrează până la Sân-Giorgiul anului următor, când îl mănâncă, în credinţa că numai astfel capătă toate dorurile din lume şi în acel an se vor mărita; sau seamănă cu gura, înainte de răsăritul soarelui, seminţe de diferite flori, mai ales busuioc şi tot până a nu răsări soarele îl udă cu gura zilnic; despre acest busuioc se crede nu numai că el creşte foarte frumos, mai mirositor, dar este socotit şi că are putere să facă fetele mai drăgăstoase; se crede că atunci când busuiocul acesta este purtat la brâu ori în păr, dacă vreun flăcău smulge măcar şi un firicel, îndată îndrăgeşte fata de la care l-a luat; în Banat, se crede că este bine să se sădească în această zi varză, pentru că numai astfel poate fi ferită de insectele care obişnuit o atacă; femeile culeg tei de cu noaptea dinspre Sân-Giorgiu, pe care apoi îl întrebuinţează pentru diferite făcături, farmece şi descântece; de pildă, cu acest tei se leagă braţele şi picioarele primilor născuţi, fete sau băieţi, pentru a-i feri de rele; fata sau feciorul care vrea să-şi facă de dragoste ia în această zi, dis-dimineaţa, o sticlă, se duce apoi unde se adună două ape, toarnă în sticlă 3 linguri de apă, apoi alte 3 linguri unde se răsuceşte apa şi alte 3 linguri dintr-un vas cu apă, scos în curtea casei la amiază, în aşa fel încât cea care vrăjeşte să-şi vadă în apa din vas chipul său şi soarele, rostind că tot aşa să fie şi ea văzută şi să lucească precum soarele; apa adunată în sticlă o pune într-un castron aşezat în lumină şi aşează în el 3 flori curate luate din 3 grădini şi 3 nuiele de salcie, care au fost legănate de apa pe malul căreia au crescut, în credinţa că aşa cum nuielele s-au bătut în apă, tot aşa să se bată şi flăcăii după ele; în blidul acesta se mai pun puţină sare şi pâine şi, când clopotul de la biserică este tras pentru liturghie, luând din blid florile şi nuielele, descântă de dragoste; după aceea, se pune apa din nou în sticlă, împreună cu florile şi nuielele şi se păstrează câteva zile şi, în fiecare dimineaţă, cea care voieşte să fie iubită şi bine văzută se spală cu această apă pe faţă, stropind şi casa pe dinăuntru şi pe dinafară; în Moldova, fetele culeg din pădure, până a nu se evapora roua, mătrăgună şi năvalnic, pe care le pun la streaşina casei sau în pod, fiind încredinţate că le va aduce peţitori bogaţi şi gospodari; când se duc în pădure, iau cu ele vin şi pâinişoare, pe care le joacă până la locul culegerii; vinul îl toarnă în gropiţele lăsate prin smulgerea plantelor, iar cu pâinişoarele se întorc acasă, tot jucându-le împreună cu buruienile, pe care le pun apoi la icoană; când se duc la horă, pun fire din aceste plante la brâu, ca să fie jucate de flăcăi, cum au fost şi plantele jucate în drumul până acasă; se mai aduc aceste plante acasă şi pentru averea gospodăriei, dar, în acest caz, fetele nu trebuie să fie văzute de nimeni când se duc în pădure; în Bihor şi Satu Mare, fetele se scoală în zorii acestei zile, se spală cu apă în care au fost puşi bani de argint, ca să fie albe şi curate ca argintul, apoi se duc şi culeg flori din care fac buchete şi cununi, pe care le folosesc la farmece şi descântece; procedează ca şi în noaptea Anului Nou, numărând parii din gard până la unul anume pe care îl înseamnă; dacă numărul parilor este cu pereche, este semn că se vor mărita în acel an; în acest timp, feciorii caută iarba fiarelor, în credinţa că această iarbă numai în zorii acestei zile poate fi găsită; se spune că ea ar avea putere dacă feciorul care o are se aruncă cu ea într-o apă curgătoare şi înoată împotriva cursului; după care iarba se pune sub pielea mâinii drepte, astfel scăpând să mai fie rănit; se crede că întocmai aşa a procedat şi Pintea Viteazul; în Romanaţi, fetele pun, ca la Bobotează, în ajunul zilei de 23 aprilie, câte un fir de busuioc afară, la pătul sau la coşar, ca să-şi încerce norocul, dar au în acelaşi timp grijă să ascundă totul, să nu cumva să fie găsit de flăcăi, pentru că, dacă îl găsesc şi îl iau, cer apoi bani de la fete pentru răscumpărare; dacă busuiocul a scăpat negăsit şi este plin de rouă a doua zi dimineaţa, înseamnă că se vor mărita; în Muntenia, în seara de ajun, îndată ce toată lumea s-a culcat, flăcăii se strâng în cete de câte 10-12 şi se duc la o dumbravă, purtând fiecare câte un vas cu apă neîncepută; pun vasele într-un loc ascuns şi după aceea pleacă, spunând în gând numele vreunei fete pe care o vor de soţie; fac apoi horă şi cântă, iar la ziuă se duc să-şi găsească vasele; dacă se găseşte în ele măcar un fir de iarbă sau floare, se spune că acela este semn de însurătoare şi de viaţă lungă; dacă se găseşte o floare uscată sau ofilită, cred că nu se vor însura în acel an, iar, dacă găsesc pământ, se crede că acel flăcău va muri curând; cel căruia i s-a prevestit de bine aruncă apa înspre răsărit, iar cel căruia i s-a prevestit de rău aruncă apa spre apus, ca să dispară nenorocul odată cu apusul soarelui acelei zile; în Moldova, cel ce vrea să nu fie atins de farmece, trebuie să se cântărească în ziua Sfântului Gheorghe; în Bucovina, există datina ca fetele să se spele pe faţă cu rouă luată de pe un câmp curat, ca să fie frumoase şi atrăgătoare; altele strâng rouă, care se păstrează şi se întrebuinţează peste an în cazul diferitelor maladii; altele se duc şi se scaldă între vaduri, ca să fie curate şi uşoare, precum este cursul lin al apei; altele se duc, până a nu răsări soarele, cu pâine şi sare la o apă sau la un pârâu, unde rostesc o scurtă bineţe către apă, apoi aruncă pâinea şi sarea în apă, după care iau apă şi se spală pe faţă, spunând în acelaşi timp o invocaţie prin care solicită să fie ferite de orice farmec sau făcătură, să fie curăţate de orice ură şi să fie curate „ca o floricea frumoasă"; apoi iau apă şi o duc acasă, o pun între flori şi ulterior se spală cu ea, ca să fie drăgălaşe ca florile; spală şi uşa, ca să umble feciorii după ele, pe urmă icoanele, ca feciorii să se închine la ele tot aşa cum oamenii se închină la icoane; alte fete se scoală dis-dimineaţa în această zi, se duc la o fântână, scot o găleată de apă, iau o gură, se întorc cu ea în casă, râşnesc porumb în sens invers, fac din mălaiul obţinut şi cu apa din gură o turtiţă pe care o pun în vatra focului să se coacă, rostesc şi un descântec, ca toţi să se uite la ele, iar duşmanii să rămână îngrădiţi în podul casei, iar ea să fie iubită de toţi; după ce se coace turta, o iau şi o pun pe prag şi, dacă vine pisica şi o mănâncă, fata se va mărita în decursul anului; fetele care trăiesc în localităţi fără apă în preajmă iau un ciubăr dis-dimineaţa în ziua de Sân-Giorz, pun în el apă neîncepută de la o fântână şi în acest vas apoi se scaldă, ca să fie curate, frumoase, drăguţe şi mai bine văzute de feciori; dar ele nu numai că se spală cu rouă sau se scaldă, ci se stropesc una pe alta, ca să fie frumoase, sprintene şi harnice peste an; în acelaşi timp, caută şi flăcăii să le ude, ca să nu se apropie strigoaicele de ele şi totodată nici ele să nu se facă strigoaice; în Ţara Haţegului şi în Mureş, fetele şi flăcăii se udă reciproc cu apă; în alte părţi ale Transilvaniei, merg cu toţii la un râu şi cu ciomege lovesc apa şi se stropesc; copiii care au mânat vacile la păşune aduc în sat flori şi ramuri verzi; iar femeile care le ies în cale îi stropesc cu apă; în Munţii Apuseni, se face în ajunul acestei zile câte o stropitoare din împletirea de mlădiţe verzi, numită împroor şi, aducându-se un vas mare cu apă curată de la un izvor sau râu, stropesc în dimineaţa Sân-Giorzului pe cei ai casei, vitele, casa şi acareturile, stropirea fiind numită împroorare; mamele care au fete mari pun leuştean sub pragul uşii bisericii, iar după slujbă îl iau acasă şi stropesc fetele cu el, spre a fi norocoase în căsătorie; în unele sate din Banat, se stropesc cu apă nu doar tinerii, ci chiar şi bolnavii, iar, dacă este cald, se scaldă în apă curgătoare, pentru spălarea tuturor relelor; există şi datina ca feciorii să se adune în această zi, să se sfătuiască şi, formând 3-4 cete pe câte o uliţă, să adune şi fetele, chiar şi neveste tinere şi să le scalde pe la fântâni, aruncând găleţi de apă pe ele; în satele năsăudene, flăcăii duc fetele la râu, unde le udă bine, după care se împrăştie; în Moldova, se crede că acela care se va spăla cu rouă, în dimineaţa Sfântului Gheorghe, acela toată vara va fi sănătos şi nu-i vor ieşi pete pe obraz, iar cine se va scălda în apă curgătoare tot anul nu se va îmbolnăvi de friguri; în Gorj, se stropesc cu apă, udând totodată şi vitele, folosindu-se pentru împroorare ramuri de salcie; în Romanaţi, când se face ziuă, lumea trebuie să fie în picioare şi să plece să se înroureze sau să ia fuior, cum se spune într-o expresie locală, adică să se înfioreze; fetele rămase acasă, scot afară toate ţesăturile şi le întind la soare, unde le lasă până ce începe să dogorească şi le aduc în casă abia atunci; în Ardeal, prin satele de la poalele munţilor, flăcăii tocmesc un lăutar şi se duc cu toţii dimineaţa la pădure, unde îmbracă pe unul dintre ei în frunze de fag sau de gorun, de aşa manieră încât i se zăresc numai ochii, îl aşează uneori călare pe un cal, după care se înşiră unul după altul şi se întorc în sat cântând, jucând şi chiuind; iau fiecare casă la rând şi joacă până ce stăpânul le oferă bani sau vin, cei ai casei obişnuind să arunce cu apă peste flăcăul care este acoperit cu frunze şi care întruchipează astfel Sânjorzul; în satele din Ţinutul Pădurenilor, obiceiul poartă numele Bolboriţa; dar obiceiul este practicat în multe din satele Transilvaniei; ciobanii din părţile muntoase ale Transilvaniei îşi pun pe cap cununi din rămurele înverzite şi stropesc pământul cu ajutorul unui mănunchi de ramuri înmuiate în apă sfinţită, după care fac un foc din lemne de brad, prin fumul căruia îşi trec turmele de oi, ca să le ferească de tot felul de primejdii peste an; (2. MARIAN, II, p. 254-256; 259-273; 295-309; 12. GHINOIU, p. 236-237; BOGDAN, p. 49; PRESA). Sângiorzul deschide anul pastoral, când ovinele şi caprinele aduc omului un randament maxim din punct de vedere economic, deşi ele intră acum într-o perioadă lungă de sterilitate, care durează 6 luni; începutul anului pastoral este, de fapt, o perioadă de timp marcată de mai multe sărbători - Sângiorzul vacilor, Alesul, Sâmbra oilor, Marcul boilor (25 aprilie), Armindenul, Ispasul, când se efectuează activităţi economice şi practici rituale precise; după perioada de împerechere, toamna, şi cea de gestaţie, iarna, puii majorităţii animalelor domestice sunt fătaţi primăvara, prinzând astfel sezonul cald şi hrană din abundenţă, intrând fortificaţi în anotimpul friguros; de remarcat că Sângiorzul şi Sâmedrul sunt sărbători echinocţiale şi amândouă pot fi considerate început de an, deoarece împart anul exact în două jumătăţi egale; dacă s-ar aprecia importanţa sfinţilor după numărul legendelor, al credinţelor şi practicilor tradiţionale efectuate în zilele lor de celebrare, atunci Sângiorzul este unul dintre cele mai însemnate personaje din calendarul popular, riturile solicitate de sărbătorirea lui desfăşurându-se pe parcursul mai multor zile (21 aprilie-1 mai), având toate evidente trăsături de înnoire a timpului; se crede că între Joia Mare şi Rusalii, perioadă în care se încadrează de cele mai multe ori şi Sângiorzul, mormintele rămân deschise, iar spiritele morţilor sălăşluiesc printre cei vii; printre acestea însă apar şi spirite rele, strigoii şi moroii, dar şi strigoaicele şi moroanele, reprezentând persoane în viaţă, care se vor transforma, după moarte, tot în spirite malefice; acestea toate îşi manifestă agresivitatea prin luarea sporului de lapte la vite şi a rodului holdelor de grâu; manipularea acestor forţe malefice de către vrăjitoare se realizează prin diferite tehnici, mai ales în noaptea de Sângiorz; împotriva strigoaicelor sunt provocate zgomote din buciume, strigăte, sunt afumate vitele, grajdurile şi stânele, se pune rug la ferestrele şi uşile adăposturilor, sunt agăţaţi spini la porţi, sunt unse ugerele vitelor cu usturoi; în Moldova, femeile au de luptat nu numai cu strigoii, ci şi cu ielele, care fură în noaptea de Sângiorz somnul copiilor; pentru aceasta, încă din ajunul zilei, fetele, flăcăii şi copiii ies în ţarină sau se duc în pădure şi se întorc acasă încărcaţi cu iederă şi cu crengi de rug din care împletesc cununi verzi, iar crengile de rug se pun în formă de cruce la porţi, la ferestre, deasupra uşilor şi cu deosebire la grajdurile unde sunt adăpostiţi caii şi vitele, considerându-se că în lipsa acestora există pericolul ca strigele şi ielele să intre şi să fure laptele vacilor, somnul copiilor, visul fetelor şi norocul băieţilor; la Sângiorz sunt pomeniţi morţii şi li se dau de pomană diferite produse alimentare, în special lapte, din această cauză practica numindu-se şi Moşii de Sângiorz; în Banat, la mulsul oilor, şiştarului i se pune deasupra un colac, numit Cucu-răscucu, iar vasul este împodobit cu leuştean, salcie şi flori, prin gaura colacului mulgându-se oile din aceeaşi turmă; la fel se procedează şi în cazul că o vacă fată în perioada cântatului cucului; după terminarea mulsului, colacul este luat şi ţinut cu câte o mână de doi copii, în general un băiat şi o fată, care strigă de trei ori, trăgând de colac, sub formă de dialog „Cucu-răscucu"; îl rup în două, iar părţile sunt mâncate de copii, de proprietarii de oi şi de către toţi participanţii; în unele sate, o parte a colacului se amestecă împreună cu sare şi tărâţe şi se dă de mâncare oilor; se crede că astfel se previne luatul manei laptelui de către cuc; credinţa tuturor este că de Sângiorz se înnoieşte nu numai timpul ci şi sângele oamenilor; ca orice început de an sau de sezon, la sărbătoarea Sângiorzului oamenii din zonele pastorale încearcă să scruteze viitorul, să afle ce se va întâmpla în următoarea perioadă de timp; o practică foarte des întâlnită este semănatul ritual al busuiocului, care astfel va creşte şi mai frumos şi cu un miros mai puternic decât cel semănat în celelalte zile; se crede că acesta are putere miraculoasă de a face fetele mai atrăgătoare pentru feciori, de unde şi zicala: „A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc"; pentru a obţine busuiocul dragostei, acesta trebuie semănat, udat, cules şi păstrat după anumite reguli; se crede că fata care poartă acest busuioc în sân, la brâu sau în păr va avea noroc şi va fi îndrăgită de feciori şi, fireşte, se va căsători; se mai crede că, la Sângiorz, cerul se deschide pentru o clipă, iar oamenii care pot surprinde vizual acest moment nocturn ar putea spera că li se vor realiza toate dorinţele în acel an; noaptea de Sângiorz este însă şi timpul cel mai favorabil pentru descoperirea comorilor; se spune că acum ard comorile curate şi ascunse, legate şi nelegate, vrăjite şi nevrăjite şi trebuie însemnat locul în mare taină, pentru a fi ulterior săpat; funcţia de an nou a Sângiorzului este întărită de informaţiile etnografice referitoare la prevederea timpului, de interdicţia de a împrumuta diferite bunuri, de practica retezării părului şi vârfului cozilor la animale (12. GHINOIU, p. 93; 229-234; 237-240). În zona Bacăului, la 23 aprilie oamenii taie mănunchiuri de nuiele, pe care le pun la porţi şi la ferestrele caselor; stâlpii de la poartă şi de la case sunt împodobiţi cu iarbă verde şi crengi înfrunzite de fag; tinerii se udă cu apă, crezând că astfel va ploua la vreme; există credinţa că acela care doarme ziua, în ajunul acestei sărbători, capătă somnul mieilor, adică va dormi toată vara; în această zi, turmele de oi sunt urcate la munte, iar mieii sunt despărţiţi de oi, momentul numindu-se „Plânsul mieilor" (ICHIM, p. 142). În Bucovina, ziua de 23 aprilie este considerată ziua de închidere a ţarinelor, fiind oprită intrarea animalelor pe câmpuri, ogoarele pregătindu-se pentru recoltă, păzindu-se cu străşnicie să nu fie încălcată datina satului; încă din ajun, se pun ramuri de salcie înverzită pe stâlpii porţilor, pe cei ai cerdacului şi la fântâni; în noaptea dinspre 23 aprilie, fetele stau goale sub un zarzăr tânăr înflorit, cu grijă să nu fie văzute de cineva, îl scutură peste ele şi rostesc textul unui descântec prin care îşi farmecă de frumuseţe; apoi scutură tare de trei ori pomul, spunând: „Sfinte Gheorghe, scutură-te peste mine!", după care se îmbracă în cămaşa de in sau de cânepă pregătită special şi fug în casă, fără să fie văzute, pentru că altfel vraja îşi pierde puterea (COJOCARU, p. 192-193; PRESA). Fiind cel care a ucis balaurul, Sfântul Gheorghe este considerat a fi împotriva tuturor duhurilor rele şi a vrăjitoarelor; în noaptea dinspre Sângiorz, sunt păzite comorile, adică oamenii pândesc să vadă din ce loc apar flăcări deasupra pământului, care indică faptul că acolo ar fi îngropaţi bani; este considerată data de la care începe anul pastoral; în ajunul acestei zile, se mulg vacile, ca să aibă lapte mult şi bun, iar vasul se lasă afară peste noapte; în cinstea Sâgeorzului, se pun ramuri verzi, înfipte în brazde cu iarbă verde, la uşa casei, la poartă, la uşile diverselor acareturi din gospodăria omului, peste tot unde există vreo intrare, pentru a le feri de spiritele malefice; ciobanii se scoală în zori de zi şi buciumă, ca să apere turmele de oi de vrăjile care le-ar putea face să piardă laptele, deoarece se spune că vrăjile pot avea putere doar până unde ajunge sunetul buciumului - Suceava; Sfântul Gheorghe a fost şi el plugar şi a lăsat oamenilor bucium de salcie, măceş (rug) şi mesteacăn, ca să buciume la hotarele câmpurilor cu semănături, pentru a alunga strigoaiele de pe ele - Ţara Oltului; ca să nu piardă laptele, vacilor li se face un mic orificiu într-un corn, unde se pune puţină pâine şi sare, gaura fiind apoi astupată cu un dop de lemn - Iaşi; în dimineaţa de ajun a zilei de 23 aprilie, femeile scot afară din casă ustensilele care servesc la ţesut, pentru a răsări soarele peste ele, considerând că astfel vor avea spor la lucru - Muntenia; se crede că, dacă ziua Sfântului Gheorghe cade într-o zi de post, atunci în acel an va fi pagubă în miei şi vite - Suceava; brazde verzi şi ramuri înmugurite se pun şi pe pragurile caselor, pe stâlpii gardurilor, în semn că a venit primăvara - Muntenia; tot în zorii zilei, fetele seamănă busuioc, ţinând sămânţa în gură, în credinţa că astfel busuiocul va creşte frumos şi va avea miros plăcut; nu se dă nimic din casă, pentru că ar însemna să se dea tot anul; gunoiul scos din casă în această zi se aruncă la rădăcina pomilor, ca să rodească bine; se face, la porţi, portiţe, uşile de la case şi de la grajduri, semnul crucii, desenat cu păcură, ca să nu intre duhurile necurate - Suceava; dacă prăznuirea Sfântului Gheorghe cade într-o zi de post, se crede că, în acel an, vacile nu vor avea lapte - Vâlcea; se spune că acela care doarme în ziua de Sângiorz fură somnul mieilor şi tot anul va fi somnoros - Dolj; Muntenia; Tecuci; Galaţi; Vrancea; Suceava; ca să fie sănătoase şi frumoase tot anul şi ca să nu le iasă pete pe faţă, fetele, femeile şi chiar copiii se spală dimineaţa cu apă de rouă; altele se duc şi se scaldă, ca să fie curate şi uşoare peste an, precum lin este cursul apei; se mai duc la o apă, aducând cu ele pâine şi sare, descântă în timp ce aruncă pâine şi sare în apă, apoi iau apă, o aduc acasă şi o pun între flori, după care se spală cu ea pe faţă, ca să fie drăguţe ca florile, apoi spală uşa casei, ca feciorii să vină după ele la fel cum umblă uşa, spală icoanele, pentru ca feciorii să se închine la ele, precum oamenii se închină la icoane; cei bolnavi se pot vindeca, dacă se tăvălesc prin rouă în zorii acestei zile; fetele sunt udate cu apă de către flăcăi, cea care scapă neudată fiind sărbătorită de către celelalte - Transilvania; cine se spală pe picioare în această zi, până la răsăritul soarelui, şi apoi se mai scaldă de câteva ori în cursul zilei va fi sănătos tot anul - Bihor; se ung ţâţele vacilor cu usturoi, ca vrăjitoarele să nu poată să le ia laptele; se unge cu leuştean uşile grajdului şi ale coteţelor, iar în ferestre se pun spini împotriva strigoilor; cel ce are curajul să stea peste noapte sub o grapă cu colţii de fier ar avea posibilitatea să-i vadă pe strigoi când vin şi chiar ar putea să-i şi apuce; de Sângiorz, se despart mieii de oi, iar laptele muls în această zi se dă săracilor; cerul se deschide în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe, dându-se putere tuturor pomilor să înflorească - Tecuci; cine doarme în noaptea dinspre ziua Sfântului Gheorghe în ieslea boilor îi poate auzi vorbind între ei - Tecuci; nu este bine să se doarmă sub cerul liber, nici ziua şi nici noaptea, pentru că până în această zi se crede că bat vânturi aducătoare de boli - Iaşi; cine doarme de Sfântul Gheorghe ia somnul mieilor şi va fi somnoros după aceea tot anul - Ţara Oltului; tot în această zi, copiii, fetele, feciorii şi chiar maturii se stropesc cu apă între ei, ca să fie sănătoşi peste an, dar şi pentru ca recoltele să fie bogate - Ţara Oltului; este ziua în care se adună de pe câmp multe dintre buruienile (plante din flora spontană) din care se prepară leacuri împotriva unor boli - Tecuci; începând cu această zi şi până în Duminica Rusaliilor, se tund oile; dacă un pom nu dă roade, i se face o gaură în trunchi, însoţind fapta cu ameninţarea că va fi tăiat, iar pomul va da roade - Vâlcea; de va fi rouă multă sau ceaţă, este semn că anul va fi mănos - Iaşi (2. GOROVEI, p. 19; 22; 26; 32; 79; 49; 92; 111; 130; 140; 198; 201; 216; 236; 246; 254; GOLOPENŢIA, p. 145; 148; PRESA). În ajunul acestei zile, se serbează Mânecătoarea, când fetele se plimbă goale prin holdele pline de rouă, până la răsăritul soarelui, ca să fie sănătoase şi frumoase; se împleteşte din mlădiţe verzi o stropitoare, numită împroor, apoi se aduce într-un vas nou apă curată de la un izvor sau de la râu, iar dimineaţa sunt stropiţi cu această apă gospodarii, vitele, casa şi grajdul, gestul purtând denumirea de împroorare; în noaptea de Sângiorz, se păzesc comorile, fiindcă se crede că acum „joacă" banii care sunt îngropaţi în pământ; peste cei care ies primii cu plugul la arat se aruncă cu grâu, iar sămânţa rămasă nearuncată este dată săracilor; în Transilvania, feciorii tocmesc un lăutar şi împreună se duc la pădure, unde îmbracă pe unul dintre ei în frunze de fag şi îl pun călare pe un cal, apoi se întorc în sat, toţi fiind înşiraţi după cel călare, luând fiecare casă la rând, jucând până ce gospodarul le dă bani sau vin, cei ai casei obişnuind să arunce cu apă peste cel îmbrăcat în frunze, care îl întruchipează pe Sângiorz; în Maramureş, vitele sunt afumate cu tămâie şi li se ung ugerele cu usturoi; acum se despart mieii de oi, iar laptele muls se dă de pomană săracilor; se crede că nu este bine să se scalde cineva în lac, iaz, tău, pârâu etc. înainte de această zi (PRESA). În Giurgiu, Sfântul Gheorghe este considerat patronul oraşului, unii specialişti explicând numele acestei localităţi ca venind din numele sfântului; despre el se crede că este stârpitorul balaurilor, al acelor fiinţe prin care sunt personificate iazurile, mlaştinile şi orice altă umezeală excesivă (1. CĂLIN, p. 55). Serii simbolice: leuştean-pelin-boz; usturoi-găinaţ-păcură; tuie-usturoi-topor-prag; flori-fir roşu-apă-răchită-iarbă; flori-pâine-sare-rouă; busuioc-ceară-unt; soare-flori-salcie-apă-sare-pâine; rouă-mătrăgună-năvalnic; apă-sare-pâine; apă-mălai-foc-descântec-prag.
Moşii de Sân-Giorgiu. În Banat, este datina să se dea de pomană, pe la vecini şi neamuri, ulcele noi pline cu lapte şi caş, împreună cu un colac şi o lumânare; sau se dau farfurii şi blide; laptele de oi nu se dă de mâncare până în această zi, când întâi se dă de pomană şi apoi mănâncă şi cei ai casei lapte de oi; găletăresele vin de la stână cu ceva lapte pe fundul vaselor şi îl dau zicând să aibă de 10, 20, 50 de ori mai mult lapte la măsuratul acestuia; în Muntenia, se dă de pomană pentru cei morţi tot lapte; în Rădăuţi, se trimite de pomană o ulcică cu lapte dulce de vacă, fiert, un colac şi o lumânare, care sunt duse de obicei la casele cu copii mici; sau se duc la cimitir, unde se aşează o faţă de masă pe mormânt şi acolo sunt împărţite diferite bucate celor sărmani (2. MARIAN, II, p. 311; 3. III, p. 248). Serie simbolică: lapte-caş-colac-lumânare.
Urzicatul. Mai este datină ca, în faptul zilei de 23 aprilie şi până la lăsatul serii, băieţi şi copile, feciori şi fete să meargă pândind şi să se urzice unul pe celălalt; se crede că sprinten şi iute, harnic şi îndemânatic la lucru în tot anul acela nu poate fi decât cel care este urzicat în ziua Sfântului Gheorghe; obiceiul este întâlnit în Bihor, Transilvania, Muntenia şi Suceava; în Năsăud, oamenii se bat cu urzici, unii se udă şi cu apă şi de asemenea se bea şi vin; în Bihor, obiceiul este însoţit şi de motivaţia că oamenii urzicaţi vor fi peste vară harnici, sprinteni, îndemânatici, dar şi feriţi de bube; unii mănâncă tot acum peşte, ca să fie iuţi ca peştele (2. MARIAN, II, p. 312). În Bihor, se spune că, la 23 aprilie, este ziua când se slobozesc izvoarele stăpânite de un balaur omorât de Sfântul Gheorghe; în aceeaşi zi există practici pentru păstrarea manei vacilor; bărbaţii aduc crengi de rug şi măceş pe care le pun la poartă, la ferestre şi la intrarea grajdurilor, ca „să nu ducă strigoii laptele de la vaci"; se mai spune că atunci când fată vaca nu este bine să se dea din casă timp de trei zile şi nici să nu se primească nimic, atât timp cât vaca are colastră; tot atunci se înfige furca de fier în podeaua grajdului, ca să apere mana laptelui de strigoi; se mai obişnuieşte udatul sau sângiorzitul fetelor, care are ca scop apărarea sănătăţii, fetele şi băieţii udându-se reciproc, „ca să fie vara ploi", „ca să nu-i mănânce râia sau puricii vara"; în alte sate, feciorii prind fetele şi de duc la râu, unde le udă din plin (ROMAN, p. 4).
25 aprilie - Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu. În calendarul tradiţional românesc, această zi este denumită „Marcu Boilor"; ziua este consacrată cornutelor, cu deosebire boilor, şi se ţine de către bărbaţi şi femei prin abţinerea de la muncă, mai ales de la arat, ca să nu li se îmbolnăvească boii sau să se rănească din cauza purtării jugului, după cum se crede în Suceava, sau să fie atacaţi de fiarele sălbatice, după credinţa celor din Banat; în Suceava, se crede că, dacă se lucrează în această zi şi mai ales dacă se ară, este mare păcat, vitele se îmbolnăvesc şi se vindecă greu, uneori trebuind să fie sacrificate; se abţin de la muncă în special femeile, care o fac şi pentru bărbaţi; singurul lucru permis, mai ales pentru proprietarii de oi, este strângerea vaselor de pe lângă fântâni sau de pe malul râurilor, unde au fost puse cu apă încă de la Sfântul Gheorghe, în credinţa că, de-a lungul anului, acestea vor fi tot aşa pline cu lapte (2. MARIAN, II, p. 314).

APUS v. ASFINŢIT.

ARAMĂ
Imediat după naştere, copilul este trecut prin toartele unei căldări de aramă, care nu va mai fi întrebuinţată până la vârsta la care o va putea ridica singur de jos, în credinţa că viaţa copilului va număra mulţi ani şi sănătatea lui va fi tare precum metalul din care este confecţionată căldarea - Muntenia (2. GOROVEI, p. 36). Când cineva visează obiecte din aramă (alamă) sau obiecte din orice alt metal înseamnă că norocul îi va aduce avuţii multe - Suceava (NOTE, Băncescu).

ARAP
Printre alte sensuri, cuvântul reprezintă şi una dintre poreclele ţiganilor; este cunoscută şi varianta harap (ŞĂINEANU, I, p. 73). v. ŢIGAN.

ARAT (A ARA)
Înainte de a se ieşi la arat, plugul este înconjurat de trei ori, cu tămâie aprinsă şi busuioc, iar vitele ce urmează a fi înjugate sunt stropite cu apă sfinţită; în coarnele plugului sau ale vitelor se pun colaci, frământaţi din aluatul de la Crăciun sau din grâul secerat prima oară cu un an în urmă, în fiecare colac aşezându-se şi câte o lumânare aprinsă; în Transilvania, ieşirea prima dată cu plugul în câmp se numeşte „ţiparea-ntâia" sau „ieşitul plugului" şi se petrece fie la Sfântul Gheorghe, fie a doua zi după Paşte; plugarul este cel dintâi care se scoală dimineaţa şi, înainte de revărsatul zorilor, trage în câmp o brazdă, după care revine în sat odată cu primele raze de soare; tot în Transilvania, se ung coarnele vitelor cu usturoi, se stropesc cu apă sfinţită, se înconjoară carul în care este aşezat plugul cu cărbuni aprinşi şi se stropeşte acesta cu agheasmă; în Vâlcea, se stropesc vitele, plugul şi „săniuţa" pe care este aşezat acesta cu agheasmă şi se rosteşte „Tatăl Nostru", după care se poate pleca la câmp; în Neamţ, se bagă în ogradă căruţa, se urcă în ea grapa, plugul şi sapa, apoi se înconjoară atelajul cu cărbuni aprinşi, de trei ori, după care se face semnul crucii; sau se pune grapa, plugul şi sămânţa pentru semănat în car, gospodina înconjoară carul de trei ori, purtând tămâie aprinsă, o pâine şi un vas cu apă, în credinţa că focul şi tămâia sunt căldura, apa este ploaia, iar pâinea este rodul şi belşugul; în Munţii Apuseni, gospodina face pogace proaspete, stropeşte apoi boii cu apă sfinţită, iar gospodarul trage două brazde în curte, după care, înainte de a începe să o tragă pe a treia, pune câte o pogace pe coarnele plugului, iar din pogacea cea mai mare rupe firimituri şi le aruncă peste plug, după care se aşează şi mănâncă din ceea ce a rămas din ultima pogace; cel care iese primul la arat trebuie să fie cel mai harnic gospodar din sat, pentru că se crede că el este cu noroc şi duce astfel mana şi norocul şi în câmp - Hunedoara (2. CHELCEA, p. 323-325). v. PLUGUŞORUL.

ARBORE v. POM.

ARC
În sensul de armă primitivă, folosită la aruncarea săgeţilor (ŞĂINEANU, II, p. 75). Arcul eroilor din basmale româneşti este unul exemplar şi totodată o armă sacră, pentru că este primită în dar de la Sfânta Vineri; în acelaşi timp, arcul este utilizat, tot în basme, şi ca oracol al destinului, atunci când împăratul îi pune pe cei trei fii ai săi să tragă în sus câte o săgeată, ursita fiecăruia urmând să fie aflată după locurile unde se vor înfige săgeţile; în directă legătură cu aceste semnificaţii, arcul apare şi în „legendele de întemeiere" ale diferitelor ţări în epoca medievală, precum şi în cele în care se narează despre metoda de alegere a locului de amplasare a lăcaşurilor monastice (2. KERNBACH, p. 307).

ARDEI (Capsicum annuum - DLRM, p. 40)
În seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află un ardei se crede că va lua de soţie o fată „iute"; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii (2. MARIAN, I, p. 141).

ARGINT
Cine aude pentru prima oară tunetul, primăvara, să ia un obiect din argint şi să se bată uşor cu el în frunte, ca să fie sănătos şi curat ca argintul peste tot anul - Dolj (2. GOROVEI, p. 233). În prima scaldă a copilului se pun bani din argint care înseamnă viaţă curată (2. CHELCEA, p. 10). În Ialomiţa, în prima scaldă a copilului nou-născut se pun bani de argint, ca să aibă noroc în viaţă, să fie frumos şi tare ca argintul; se crede că este bine ca omul să poarte o bijuterie din argint, ca să aibă noroc (PRESA).

ARGINT-VIU v. MERCUR.
ARHANGHEL
Colac pentru pomană, colăcei (ŞĂINEANU, II, p. 78). v. COLAC; ÎNGER.

ARICI (Erinaceus europaeus - DLRM, p. 42)
În ansamblul mitologiei populare româneşti, ariciul reprezintă animalul prin excelenţă cosmogonic, de aici provenindu-i prestigiul şi autoritatea; nici o altă vietate din bestiarul folcloric nu este atât de intim, atât de profund legată de momentele decisive ale facerii dintâi a lumii, pentru că „el a urzit pământul", „oamenii nu-l omoară, că e de când cu urzirea pământului", „e păcat să omori ariciul, pentru că el a urzit pământul sau l-a măsurat", „ariciul a urzit pământul împreună cu Dumnezeu", „ariciul la o casă e cu noroc"; atributul fundamental al ariciului este acela de meşteşugar demiurgic, de făurar, în ipostaza cea mai „tehnică" a acestui cuvânt; actele prin care ariciul se manifestă în facerea lumii sunt acelea de a măsura, a concepe şi a clădi întregul pământ, după un „plan" bazat pe ideea de echilibru, ritm, funcţionalitate; creaţia lui nu este una stihială, oarbă, ci una limpede, profund raţională şi cu adevărat demiurgică; atributele sale îl conectează la arhetipul mitologic al eroului civilizator; cu asemenea funcţie, ariciul este întâlnit numai în vechea mitologie iraniană, unde apare ca inventator al focului, ca sfătuitor al oamenilor, ca păstrător al tainelor legate de tehnicile muncii agrare; el se prelungeşte în cultura greacă, unde este considerat ca fiind cel mai ştiutor dintre toate vieţuitoarele; el nu este doar meşteşugar, ci şi demiurg, posedă nu doar înţelepciune, ci şi omniscienţă, nu are termen de comparaţie în nici una din mitologiile vecine, este specific românească, fără precedent şi etimon în cultura şi simbolica greco-romană şi chiar indo-europeană; figura lui s-ar putea să fie un element de substrat, o urmă din mai ample şi mai complexe mituri străvechi, care povesteau faptele unei mari divinităţi chtoniene, creatoare de lume şi făuritoare de legi; este, în mod evident o fiinţă demiurgică; puterea sa creatoare se manifestă prin faptă, sau prin cuvânt (sfat); ariciul face lumea şi ştie cum trebuie făcută aceasta; dar el nu o face niciodată singur, ci împreună cu Dumnezeu, sistemul culturii populare întâlnindu-se cu cel creştin, având loc întrepătrunderea lor; ariciul este factorul activ, este cel care face şi desface iţele cosmogoniei; deci el este demiurgul real, cel care cunoaşte şi făptuieşte, chiar dacă, în poveste, el este prezentat ca „ajutător" al lui Dumnezeu; apare în două ipostaze principale: el este fie cauza erorii cosmogonice, fie remediul ei; atunci când greşeşte zidirea lumii, ariciul o face fie din neatenţie, fie din şiretenie, din dorinţa lui de a-l păcăli pe Dumnezeu; atunci când corectează eroarea cosmogonică, el acţionează fie printr-un sfat înţelept, fie printr-o faptă concretă; prin dorinţa sa de a face mai mult pământ şi apoi prin puterea sa de a-l stăpâni şi modela, ariciul se dovedeşte a fi o fiinţă mitologică profund telurică; el îşi exercită puterea creatoare peste pământ (face mai mult pământ) şi pe sub pământ (se bagă dedesubt, încreţindu-l şi făurind munţii, văile, dealurile, râpele); pământul de la începuturile lumii este drept şi neted şi nu poate reţine apa şi nici nu o poate conduce, din care cauză el este un pământ sterp, uscat, arid şi nefolositor omului; născând formele de relief, ariciul face posibilă, în plan mitologic, însăşi viaţa, mişcarea, transformarea lumii; ceea ce era unitar, monoton şi indistinct devine acum variabil, bogat, dinamic; formele de relief semnifică astfel multiplicitatea şi diferenţa; lumea creată iniţial de către Demiurg numai pe două dimensiuni (lungimea şi lăţimea) câştigă, prin acţiunea creatoare a ariciului, o a treia dimensiune, verticalitatea (înălţimea şi implicit adâncimea); rostul cosmogonic al ariciului este acela de a găsi un echilibru între contraste, între cer şi pământ, între pământ şi apă, între pământul neted şi pământul frământat de forme de relief; ariciului deci îi revine rolul deosebit de important de a stabili ritmurile din natură; el creează, într-un anume sens, „plaiul mioritic", adică această permanentă succesiune de planuri ascendente şi descendente; deci, mai mult decât Dumnezeu, el este creatorul lumii, care abia de acum capătă o formă dinamică, contradictorie şi tot el pune bazele vieţii, aducând apa la suprafaţă; el nu refuză, în principiu, să ofere soluţia şi nici nu se manifestă ca un duşman făţiş al Demiurgului; acest ghemotoc viu, care se face şi desface, se întinde şi se strânge, funcţionează, în credinţele tradiţionale româneşti, ca un regulator al ritmurilor firii; el mediază între pământ şi apă, între spaţiul întins şi cel unduit, între arid şi fertil, între suprafaţă şi adâncime; „Arici, pogonici, /Du-te la moară şi te-nsoară/Şi ia fata lui Nicoară, /Cu cercei de ghiocei, /Cu căruţa Radului/Şi caii-mpăratului!", epitetul „pogonici" făcând aluzie la „pogoanele" pe care ariciul le-a măsurat, în momentul cosmogoniei, pentru a vedea dacă pământul încape sau nu sub bolta cerului; deci lumea făurită de arici este una dinamică, mişcătoare, în opoziţie cu aceea a Demiurgului, ternă, prin activitatea sa el mediind şi între alte opoziţii (plan/unduit, lumină/întuneric/, uscat/umed, uniform/diferenţiat/, steril/fertil); deci, în general, ariciul mediază între natură şi cultură, fiind un simbol al priceperii meşteşugăreşti şi al înţelepciunii, al raţiunii şi al cugetării; în cosmogonie îndeosebi, Demiurgul se mişcă numai pe orizontală, pe verticală şi mai ales în adânc urcând şi coborând numai două animale, ariciul şi broasca; primul coboară sub pământ şi-l ridică, formând munţii şi văile, în timp ce al doilea se scufundă în ape şi scoate de acolo pământul; ariciul şi broasca îşi corespund astfel precum doi poli ai aceleiaşi axe, ei reprezentând singurele vieţuitoare demiurgice care urcă şi coboară, deci care domină verticalitatea; alte legende ne arată că ariciul este, în acelaşi timp, un operator binar şi între zi şi noapte: „Şi ca să fie văstrată ziua cu noaptea, Dumnezeu a luat un ghem de aţă albă şi neagră, să le răsucească şi să facă numai unul şi după acela să depene ziua şi noaptea; la treaba asta a luat tot pe arici"; în multe alte legende, ariciul apare asociat cu soarele, care vine ca mesager al lui Dumnezeu, sau îl ajută să răstoarne pământul, în general el conotând sensul de lumină; ca orice divinitate telurică, ariciul este un stăpân (şi paznic) al tainelor şi bogăţiilor pământului; spre deosebire de şarpe (care păzeşte comorile oamenilor ascunse în pământ), ariciul păstrează cu străşnicie secretul unui rod „natural" al pământului; este vorba de o plantă magică, având putere asupra vieţii şi morţii, asupra bolilor şi oamenilor, asupra produselor „tehnice" create de oameni, de planta care asigură omniscienţa şi chiar harul de a pătrunde prin „uşile Raiului"; pentru ajutorul dat Demiurgului, ariciul a fost blagoslovit astfel: „Oriunde te va închide, tu vei putea deschide", primind în dar „iarba fiarelor", cu ajutorul căreia el poate descuia orice lacăt şi orice încuietoare (COMAN, I, p. 78-81; 84-86; 88-94; 121; 140; VLĂDUŢESCU, p. 219-221). Se crede că este păcat ca ariciul să fie omorât, pentru că el a urzit sau a măsurat pământul - Ilfov; pentru a scăpa de friguri, este bine ca omul bolnav să fie afumat cu arici - Galaţi; grăsimea de arici este bună pentru vindecarea reumatismului - Neamţ; ca să le crească părul lung, fetele se ung cu untură de arici - Suceava; pentru ca vacile să nu fie muşcate de şerpi, trebuie să fie spălate cu piele de arici - Suceava (2. GOROVEI, p. 12; 188; 247). v. BROASCĂ.

ARIN (NEGRU) (Alnus glutinosa - DLRM, p. 42)
Specie de arbore cu lemnul uşor, moale, preferat la amenajarea iazurilor, stăvilarelor şi „scaunelor" pentru roţile morilor de apă, la acoperişurile şi ghizdurile (colacul) fântânilor. În unele sate, se crede că nu este bine să fie scăldaţi copiii în albii (covăţele) din arin negru, pentru că îşi vor duce viaţa mai mult prin străini când vor fi mari (BALASZ, II, p. 40). În Banat, fetiţele care umblă cu „păpăruga" sunt înveşmântate cu frunze de arin (2. LARIONESCU, p. 285).

ARIPA SATANEI v. AVESTIŢA.

ARIPĂ
Femeia gravidă să nu mănânce aripi de pasăre, pentru că pruncul ei nu va sta înfăşat, va da permanent din mâini şi din picioare, de parcă ar vrea să zboare - Galaţi; Suceava (2. GOROVEI, p. 13).

ARMĂ
Armele simbolizează pe june (tânăr) sau pe voinic; de aceea ele sunt însoţite, în folclorul românesc, de atributul voiniceşti, termenul voinic însemnând, mai demult, ostaş, adică persoana capabilă să le poarte şi să le folosească (HERSENI, p. 190; 244). Dacă plumbul sau cositorul (care singure nu dezvoltă conotaţii simbolice în acest context), turnate în apă neîncepută, se solidifică sub formă de suliţă, sabie sau puşcă, în timpul practicilor ocazionate de Vergel, când fetele caută să-şi afle viitorul soţ, atunci e semn că acesta va fi soldat - Transilvania; Muntenia; Moldova; Bucovina (2. MARIAN, I, p. 54). În Suceava, se crede că voinicii, haiducii, luptătorii în general care visează că li s-a sfărâmat buzduganul, le-a ruginit puşca, li s-a rupt sabia sau că au pierdut unele piese de la pistoale primesc astfel prevestirea că vor cădea în mâna prigonitorilor lor (3. MARIAN, III, p. 12).
ARMEAN
Se crede că armeanul face parte dintr-o naţie spurcată, pentru că, în ţara lui, sunt tăiate animale şi oameni, ale căror trupuri sunt aruncate apoi în prăpăstii, ca hrană pentru balauri, care, în schimbul acestor ofrande, le fac şi le dau pietre scumpe - Galaţi (2. GO-ROVEI, p. 13). v. BALAUR.

ARMINDEN
Numele popular al zilei de 1 mai; în Transilvania şi Moldova, cu acest termen se numesc şi ramurile înverzite care se aşează, în ziua de 1 mai, în faţa caselor (ŞĂINEANU, II, 83). v. MAI.

ARNICI
Se crede că nu este bine ca femeia gravidă să bage în sân arnici roşu, pentru că, la naştere, copilul său va avea neapărat pe trup o pată roşie - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 13).

ARŞIC v. ARTICULAŢIE

ARTICULAŢIE
În zona Neamţ, se crede că norocul fiecărui copil se cunoaşte după rezultatul jocului cu arşice (MUŞLEA, p. 405). Pretutindeni se crede că, dacă îţi trosnesc încheieturile, se strică vremea (NOTE, Antonescu; Băncescu).

ARUNCARE (A ARUNCA)
Aruncarea în aer (în sus) este privită astăzi ca un joc copilăresc, sau care incumbă bucuria unui grup de oameni (familie, echipă sportivă, colectiv de muncă) la vreo aniversare sau cu prilejul obţinerii unui rezultat sau succes notabil; cercetătorii concluzionează de pildă că „aruncarea junilor în cergă", în satele din Ţara Oltului, constituie, ca şi la junii din Şcheii Braşovului, un rit de primire, de iniţiere, şi atât timp cât acest sens nu s-a alterat, este probabil că odinioară numai novicii erau aruncaţi; pledează pentru această presupunere şi faptul că junii braşoveni practică obiceiul în cerc restrâns, într-una din seri, acasă la vătaf, ca şi cum ar fi ceva secret, şi numai cei care, lipsind, n-au fost aruncaţi acolo, vor fi aruncaţi, ca pedeapsă, a doua zi, în public; ideea de pedeapsă este subliniată încă de acum mai bine de 220 de ani, într-o lucrare a lui Fr. J. Sulzer („Geschichte des transalpinischen Dacien", Wien, 1781), care, referindu-se la căluşerii transilvăneni, precizează că aceştia puteau juca cu fetele, datoare să plătească acestora o sumă de bani; pedeapsa, când fata se sustrăgea îndatoririi, era aruncarea sa în aer, cu ajutorul unui ţol; aruncarea feciorilor în cergă sau strai are loc în după-amiaza zilei Anului Nou, obicei la care asistă întreaga colectivitate, adunată în centrul satului; ceremonialul debutează cu un joc-două, de regulă Fecioreasca şi Învârtita, la care participă numai cei din ceata de flăcăi; se aduce apoi un strai, aparţinând gazdei cetaşilor, pe care o ţin de margini mai mulţi bărbaţi de curând căsătoriţi; aceştia aruncă în sus cu ajutorul straiului pe feciorul aşezat în mijlocul ţesăturii, cu picioarele strânse sub el; se începe cu vătaful mare, apoi se continuă ierarhic cu ceilalţi componenţi ai cetei, practica extinzându-se şi asupra autorităţilor satului; de remarcat că feciorul este „scos" din strai de o fată, contra unei sume de bani, anunţată asistenţei (GANGOLEA, p. 14-15; NOTE, Antonescu). La numirea vătafului, la cetele din Ţara Oltului, mai mulţi juni îl prind pe acesta fără de veste şi îl ridică în sus de trei ori, strigând „Să trăiască", la fel procedându-se şi cu cei doi armaşi ai cetei; cetele obişnuite de feciori, cum sunt cele din Ţara Oltului, practică aruncarea în cergă în ziua de Anul Nou, când este aruncat fiecare fecior din ceată şi uneori fetele îi răscumpără; aruncatul debutează cu vătaful, apoi ceilalţi membri ai cetei; în Olt, la jocul cu pietricelele, copilul care a pierdut la joc este pus să-şi caute pietrele; când le găseşte, le aruncă în sus cât poate şi zice: „Atâta să dea Dumnezeu să-mi crească bucatele la vară, cât arunc eu pietrele"; copiii din Mehedinţi urinează în nisip din care fac un fel de noroi pe care îl aruncă cât pot de sus strigând: „Atâta să crească porumbii mei" (MUŞLEA, II, p. 47; 93-94; 406). În Bihor, spre sfârşitul petrecerii de Crăciun, în cea de a treia noapte, se face dansul „Hurdăului"; se varsă vinul dintr-un butoi, se scoate vasul afară şi se joacă în jurul lui o horă; în semn de mulţumire pentru organizatori, sătenii îl aruncă în sus, de trei ori, pe birău şi pe bor-birău (adjunctul); feciorii care urmează a se căsători în anul ce vine sunt şi ei aruncaţi de trei ori în sus, semn că nu vor mai fi în ceata feciorilor; acelaşi ritual se face şi cu cel care a intrat de curând în rândul bărbaţilor (ROMAN, p. 4). Aruncarea crucii în apă, la Bobotează, este gestul sacralizării stihiei-apă, rit imperial, venit în România din Bizanţ, dar, ca rit popular, sfinţirea apei este generală (BUHOCIU, p. 84). În fine, forme simbolice de prosperitate sunt conţinute şi în gestul de a arunca boabe şi seminţe asupra tinerilor căsătoriţi, la ieşirea lor din biserică, după oficierea cununiei religioase; în mediul urban contemporan, acest gest este practicat cu prilejul oricărui eveniment festiv, boabele fiind înlocuite cu confeti (ADĂSCĂLIŢEI, p. 147; NOTE, Antonescu).

ARVUNĂ
Sumă de bani dată anticipat drept garanţie pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare (ŞĂINEANU, II, p. 86). Se crede că nu va avea noroc la ceea ce a vrut iniţial să vândă acela care se răzgândeşte şi întoarce arvuna înapoi - Tecuci (2. GOROVEI, p. 13). Se spune căpară (a căpări) atât pentru arvuna dată la cumpărarea unei vite, cât şi la logodnă („am căpărit fata") - Banat (NOTE, Antonescu).

ASFINŢIT
Moment al zilei care înseamnă sfârşitul ei şi începutul odihnei Soarelui (12. GHINOIU, p. 5). Apusul de soare este un moment încărcat de puterile nefaste ale nopţii ce vine, în opoziţie cu acela al zorilor, tot aşa după cum miezul-nopţii este pus faţă în faţă cu cel al amiezii, dar mai favorabil omului; în acest context, Zorile de seară (melodie ce se cântă numai la mort) sunt cântate de o ceată de trei bătrâne, care trebuie să stea în picioare, cu faţa spre apus, momentul performării fiind imediat după asfinţitul soarelui (BUHOCIU, p. 18; 402). Este semn de ploaie când se arată „geană" la răsărit şi nori la asfinţit - Tecuci; şi tot ploaie se prevesteşte, când fulgeră spre apus - Bucovina (2. GOROVEI, p. 266-267).

ASIN v. MĂGAR.

ASTRU v. STEA

AŞTEAPTĂ (Sfântul)
Numele unui sfânt imaginar, întâlnit în expresia „la Sfântul Aşteaptă", cu sensul de „la calendele greceşti", adică niciodată; sinonim cu expresia franceză „á la Saint-Jamais" (ŞĂINEANU, I, p. 16).

ATINGERE (A ATINGE)
Este vorba de atingerea rituală, în cadrul nunţii, la aşa-numita procesiune a „schimburilor", mireasa trebuind să atingă „darurile", fiind acest gest un simbol de acceptare; totodată, ea trebuie să atingă şi „darurile" făcute mirelui, ca un gest prin care se stabileşte fluxul vital unificator dintre cei doi tineri şi, implicit, dintre cele două familii (ŞEULEANU, p. 164).

AŢĂ v. FIR

AUGUST (Augustru, Agust, Ogust, Măsălari, Gustar, Gustea, Secerar)
Conform decretului dat de Mihail Comneanul, la 1166, este interzisă orice fel de muncă în zilele de 6 august (Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos), 9 august (Sfântul Apostol Matia), 21 august (Sfântul Apostol Tadeu), 25 august (Aducerea moaştelor Sfântului Apostol Bartolomeu) şi 29 august (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul; de asemenea, se indică ziua de 31 august (Aşezarea brâului maicii Domnului în raclă) sărbătoare religioasă în care sunt permise totuşi unele munci, fără să se menţioneze care dintre munci sunt acceptate, ceea ce, probabil, este lăsat la nivelul credinţelor stabilite în cadrul comunităţilor rurale; de menţionat că aceeaşi prăznuire este fixată, în calendarul creştin ortodox, şi în ziua de 2 iulie, cu acelaşi regim de interdicţie pentru unele munci; conform însă circularei Episcopului ortodox Ghedeon Nichitici, emisă la 6 decembrie 1786, la Sibiu, în urma voinţei lui Franz Iosef, numărul sărbătorilor care se ţin în această lună se reduce la zilele de 6 august şi 15 august - Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, Fecioara Maria (GRAMA, p. 69-71).
1 august - Închinarea sau Scoaterea Sfintei Cruci; Sfinţii 7 Mucenici Macabei (Sfântul Macavei, spune poporul); Ziua Ursului; se crede că această zi provine de la faptul că acum încep să coboare vitele de la munte şi urşii, nemaiavând hrană, vin prin sate şi mănâncă porumbul; începe perioada de împerechere a urşilor; cine îl cinsteşte pe urs nu-i vor fi mâncate de acest animal stupii şi vitele (1. OLTEANU, p. 352). Nu se munceşte, ca să nu omoare ursul vitele oamenilor aflate la munte (CLOPOTIVA, p. 450). Ursul „se împuiază" şi încetează de a se mai scălda în apele râurilor (12. GHINOIU, p. 89). Se adună balega vitelor din această zi, se usucă şi se păstrează, crezându-se că este bună să se afume cu ea când vitele şi oamenii suferă de vreo boală sau când vreun om are o spaimă - Suceava (2. GOROVEI, p. 15).
6 august - Schimbarea la Faţă a Domnului (Pobrejen; Pobrejeni; Pobrejanie; Pobrejenie; Obrejenie). Natura începe să-şi schimbe înfăţişarea, frunzele se ofilesc, berzele se pregătesc de plecare (ca şi celelalte păsări călătoare), şerpii şi şopârlele (în fapt, toate târâtoarele) intră în pământ pentru hibernare; fetele nu trebuie să se spele pe cap în această zi, pentru că nu le mai creşte părul; cei care se ceartă astăzi se vor duşmăni până la sfârşitul anului (PRESA). Se crede că, din această zi, frunzele copacilor încetează să mai crească, la fel şi iarba câmpurilor - Suceava; nu este bine să fie ocărât nimeni, fiindcă omul certat în această zi va fi tot restul anului admonestat - Moldova; Suceava; zi interzisă pentru scăldatul în râuri, pentru că se crede că în această zi vin cerbii de se scaldă şi urinează în apă, ca să o răcească - Muntenia (2. GOROVEI, p. 11; 47; 201). Se crede că, în această zi, se închide pământul pentru şerpi şi şopârle, iar cele care nu intră în pământ trebuie omorâte, ca să nu se transforme în zmei; plantele încep să se usuce, frunzele încep „să se probejenească", adică să se îngălbenească, iarba este coaptă, berzele şi rândunelele se pregătesc de plecare; se dă dezlegare la mâncatul strugurilor, nu înainte de a fi slujiţi la biserică şi a face pomană din primii ciorchini culeşi; oamenii nu trebuie să se certe între ei, ci să se împace, pentru că altfel rămân duşmani tot anul; copiilor li se cere să fie cuminţi, ca să nu atragă asupra lor ocara părinţilor, care s-ar manifesta pe durata întregului an; pentru a avea noroc, fetele trebuie să se spele pe cap cu o zi înainte şi nicidecum la Probejenie, care trebuie să le găsească părul curat, pentru că altfel nu le mai creşte (3. MARIAN, III, p. 251; 12. GHINOIU, p. 99; BOGDAN, p. 85; CĂRĂBIŞ, p. 37; PRESA). Sărbătoarea Obrejeniilor este considerată hotar dintre vară şi toamnă - Teleorman (CRISTEA, p. 52).
15 august - Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare). Veşnica sa feciorie este replica şi pilda veşniciei tinereţii (întineririi, înfloririi) naturii; puritatea feciorelnică (starea florală) este prin definiţie vegetală, iar maternalitatea semnifică aceeaşi regenerare vegetală, înverzirea exaltată din primăvară şi până în toamnă; toţi cercetătorii observă cu predilecţie că fecunditatea miraculoasă a Fecioarei reprezintă miracolul de principiu al fecundităţii naturale; mai puţin s-a remarcat însă şi faptul că fecunditatea sa privilegiată constituie simbolul privilegiului fecundităţii; pentru acest din urmă aspect, s-a impus în conştiinţa populară chipul Sfintei Maria, nu pentru veridicitatea mitologică a portretului său; mai mult, ea s-a impus atât de puternic veneraţiei în calitatea sa de ocrotitoare maternală, de Mamă universală; rugăciunile adresate ei invocă acea „miluire" şi mijlocire, care înseamnă purtare de grijă, ocrotire, asistenţă şi prezenţă în problemele vieţii cotidiene; slujbele săvârşite în această zi în bisericile creştin-ortodoxe au o importanţă deosebită, pentru că Maica Domnului este considerată nădejdea celor necăjiţi, ocrotitoarea orfanilor, sprijinul bătrânilor şi Mama tuturor; se face pomană pentru sănătate de către cei suferinzi sau de către rudele acestora; se crede că ruga făcută cu credinţă deosebită poate izbăvi de orice necaz şi suferinţă; în această zi, cerurile sunt deschise, iar rugăciunile se înalţă către cer ca nişte ruguri de foc; se mai spune că, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, cerbii trec prin apă, semn că vara s-a terminat; începând din această zi, conform tradiţiei, nu mai este permis scăldatul (PRESA). În unele texte folclorice româneşti, Sfânta Maria Mare stă la masă cu Sfânta Maria Mică şi cu Maica Domnului, asemenea confuzii fiind similare cu acelea care se fac între Sfânta Maria, Sfânta Duminică, Sfânta Vineri şi Sfânta Miercuri, care toate par a fi vechi mame silvestre, ocrotitoare a sălbăticiunilor, dacă nu chiar aceeaşi veche mamă a codrului (HERSENI, p. 206). Sărbătoarea este aşteptată şi prăznuită ca şi cele ale Crăciunului şi Paştelui - Teleorman (CRISTEA, p. 52). Semănatul grâului de toamnă se face între cele două Sântămării, adică între 15 august şi 8 septembrie, de unde şi sfatul: „Toamna să semeni în praf, iar primăvara în noroi", ceea ce înseamnă că este bine ca însămânţarea păioaselor (grâu, orz, secară etc. ) să se facă timpuriu (12. GHINOIU, p. 211). Tradiţia spune că, la moartea maicii Domnului, durerea naturii a fost aşa de mare, încât s-au îngălbenit frunzele şi au început să cadă; sunt primele semne ale toamnei; acum sunt angajaţi pândarii la vii şi se coboară oile din munte; babele adună buruieni pentru descântecele de dragoste; în această zi nu este bine să se meargă cu spatele, pentru că râde diavolul şi plânge Maica Domnului; la biserică, se sfinţesc roadele pământului, se dau de pomană struguri şi faguri de miere; fetele şi feciorii spală icoana Sfintei Marii cu busuioc, pentru a avea parte de dragoste; dacă în această zi este senin, poamele se vor coace bine (PRESA).
28 august - Cuviosul Moise Etiopianul. Începe coborârea oilor din munte şi se face ultima nedee - Ţinutul Pădurenilor (RAZBA, p. 16).
29 august - Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Legenda spune că, de teamă să nu păcătuiască, Sfântul Ioan şi-a tăiat singur capul şi şi-a pus în loc un cap de oaie, deoarece o femeie frumoasă se îndrăgostise de el; de aceea, în această zi nu este permis să se taie nimic cu cuţitul, ci totul se rupe cu mâna, şi nici nu se lucrează cu obiecte ascuţite, mai ales cei care se ocupă cu prelucrarea lemnului se abţin să lucreze, deoarece ar trebui să mânuiască joagăre, topoare, securi, barde, fierăstraie etc. ; nu se toacă şi nu se mănâncă varză, pentru că „sfântul de şapte ori i s-a tăiat capul ca pe varză şi iarăşi a înviat"; de asemenea, nu se consumă mere, pere, nuci, usturoi, adică orice fructe sau legume care au formă rotundă; pedeapsa pentru cei care încalcă interdicţia este posibila îmbolnăvire de friguri şi alte boli; nu se bea vin roşu şi nu se mănâncă legume de culoare roşie, care amintesc de culoarea sângelui; se posteşte pentru vindecarea de boli, dar se posteşte de către tot creştinul indiferent în ce zi ar cădea; femeile chefuiesc fără bărbaţi, considerând că astăzi este „ziua în care sunt la fel de mari ca şi ei" (PRESA). În această zi, să nu se taie nimic, fiind pericol de îmbolnăvire de friguri pentru cel care o face - Muntenia (2. GOROVEI, p. 93).

AUR
Se crede că obiectele din aur au virtuţi magice; magia culorilor, începând cu aceea a aurului, funcţionează la toate nivelurile culturii şi civilizaţiei crescătorilor de vite; în ceea ce priveşte culoarea aurului, ea indică pe omul cu har, în cazul ciobanilor pe cei de „viţă de domn" sau în situaţia să fie domn; lumina de aur, constantă a culturii animaliere pretutindeni la indo-europeni, ce emană din turme, cirezi şi herghelii, aureolează şi pe păstori, ceea ce nu uită nici o variantă folclorică să sublinieze; aurul şi lumina de aur imprimată pe corp este semn ceresc de putere şi avuţie, calitate ce aparţine de drept, în vechea Scandinavie sau în Iran, regelui; pentru scandinavi, cuvântul fê=bogăţie înseamnă vite (BUHOCIU, p. 304; 310; 322; 343). La logodnă, în cadrul schimburilor de daruri, viitorul mire îi oferă fetei un ban de aur, metal solar şi masculin (EVSEEV, p. 188). Penele (ale unor păsări) sunt din aur, metal preţios şi strălucitor, simbolizând soarele (12. GHINOIU, p. 72). Poporul zice că aurul ar fi ochiul diavolului, pe care i l-a scos, plesnind din bici, Sfântul Ilie şi de atunci a rămas pe pământ - Prahova (2. GOROVEI, p. 14). Dintre toate metalele, aurul este cel mai bun protector împotriva deochiului (PRESA).

AUŞEL v. PITULICE.

AUTOMOBIL
Este semn de moarte pentru cel care se visează într-un automobil din care nu poate să coboare - Gorj (SANDA, p. 45-46).

AVESTIŢA
Numele popular dat strigoaicelor, cărora li se mai spune şi Aripa Satanei; se crede că Avestiţa sugrumă pruncii în pântecele mamelor sau imediat după naşterea acestora; numele derivă din avesta, termen colectiv care nominalizează cărţile sacre ale vechilor perşi, atribuite lui Zoroastru (ŞĂINEANU, I, p. 17). v. BABA-COAJA.

B

BABA-COAJA
Baba-Coaja este un spirit rău, care omoară copiii nebotezaţi; ea are un picior de fier, unghii de aramă la degetele mâinilor şi un nas lung din sticlă - Transilvania (3. MARIAN, II, p. 26). Pentru românii din Transilvania, ea este împărăteasa strigoaicelor, un fel de Avestiţa (ŞĂINEANU, I, p. 19).

BABA-DOCHIA
Personaj feminin prezent în legende, având un caracter răutăcios, răspunzătoare pentru zilele nestatornice şi vijelioase de la începutul lunii martie (ŞĂINEANU, I, p. 19). v. MARTIE.

BABA-NOVAC
Haiduc (1560-1601), căpitan în armata lui Mihai Viteazul; a fost condamnat, jupuit şi ars de viu de către nobilii maghiari, la Cluj; devine personaj în cântecele bătrâneşti, unde îl întâlnim şi sub numele de Novac şi Troianul; numele Novac, folosit ca substantiv comun la plural (novaci), identifică, în legendele tradiţionale, nişte fiinţe fabuloase uriaşe (ŞĂINEANU, I, p. 19; 210; PRESĂ).

BABELE v. ZI.

BAL
Petrecere nocturnă însoţită de dans (ŞĂINEANU, II, p. 118). Cine se visează la un bal înseamnă că va fi dispreţuit; dacă se visează că participă la un bal mascat e semn că va fi înşelat - Suceava (NOTE, Băncescu).

BALAUR
Este un monstru fantastic, imaginat în formă de şarpe, cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat (3. GOROVEI, p. 489). Pentru pitorescul şi limbajul ei, trebuie reprodusă relatarea unui locuitor al Ţării Haţegului: „Balaurii sunt nişte şerpi, care nouă ani nu au fost văzuţi de nimeni, nici de oameni, nici de vite, de nimic; la împlinirea acestor nouă ani, numai în trei zile se fac cât o bârnă de groşi; şi se duce, şarpele prefăcut în balaur, şi se bagă în câte un tău fără fund; când ies din tău, balaurii umblă pe sus, ca nourii, mai ales când e vremea învrăjbită; ei ies din tău şi îşi fac aripi din nouri şi vin şi pă sate; câteodată îi văd şi oamenii; dar oamenii, când văd nourii fierbând, se duc în casă şi aprind lumânare de la Ziua Crucii, aruncă mătura afară din casă şi pun toporul cu tăişul în sus; alţii trag clopotul bisericii şi văd că nourii se trag înapoi, ori se duc pă păduri, unde nu strică nimic la oameni" (CLOPOTIVA, p. 451). Sunt numeroase textele orale care vorbesc despre transformarea şarpelui într-o fiinţă fabuloasă, care apare ca rezultat al unei asceze îndelungate, care permite şarpelui pământean să devină balaur, o fiinţă a văzduhului, stăpânul norilor şi depozitarul unor puteri extraordinare, zboară prin înalt, poartă „vremile cele rele", aduc furtunile şi grindina, posedă mărgica fermecată, sunt omniscienţi etc. ; principala condiţie a prefacerii în balaur este recluziunea, fuga de om, de orice vieţuitoare, de lumina soarelui etc. ; într-o legendă, unul din şerpi (mai şiret, mai mare, mai viteaz) mănâncă mărgica (diamantul), o înghite şi devine balaur; face aripi şi pleacă zburând prin văzduh; deci transformarea şi trecerea spre supranatural se realizează prin două mijloace: „asceza" şi „fierberea" mărgelei fermecate; prima situaţie explică încrâncenarea cu care sunt urmăriţi şi omorâţi şerpii, fiecare dintre ei fiind virtual un balaur, un posibil distrugător, prin declanşarea de furtuni, al holdelor şi recoltelor; şarpele trebuie deci omorât nu numai pentru ceea ce face, ci şi pentru ceea ce ar putea face; a doua situaţie are rostul de a explica ivirea pe lume a unui obiect magic: mărgica fermecată; se crede că acela care posedă această piatră are puteri nemărginite: înţelege graiul păsărilor şi al animalelor, poate conduce balaurii, poate stăpâni duhurile infernale, poate vindeca orice boală etc. (COMAN, I, p. 183-184). Balaurii sunt fiinţe fioroase şi răutăcioase, cu trup de şarpe şi grai omenesc - Năsăud; de la naştere şi până la şapte, nouă sau zece ani vieţuiesc numai la întuneric, sub pământ - Năsăud; Bucovina; trupul lor este acoperit cu solzi verzi sau galbeni; unii au doar un cap, iar alţii până la douăsprezece, având ochii mari şi roşii, nări din care ies văpăi, cu urechi şi limbi ascuţite, cu măsele şi dinţi înveninaţi şi cu câte două coarne la fiecare cap; unii au aripi şi picioare, alţii nu; tăiaţi în bucăţi în luptele cu voinicii din basme, ei îşi pot reface trupul prin adunarea tuturor părţilor componente, dar această putere nu o au decât până la apusul soarelui; sălăşluiesc pe margini de prăpăstii şi printre stâncării, totdeauna izolaţi şi atunci când coboară nori grei şi pâcle mari, mai ales în luna iulie, ei se ridică în nori şi îi mână pe deasupra câmpurilor, potopindu-le cu furtună şi grindină, fiind caii solomonarilor; nu pot fi văzuţi nici în această situaţie, decât numai parte din trup, capul niciodată (1. MARIAN, p. 111-114). Se crede că balaurii şi zmeii sunt purtătorii norilor şi ploilor, sorbind apa din iazuri (VLĂDUŢESCU, p. 92). În Oltenia, balaurului i se mai spune şi ală; se crede că sunt nişte duhuri rele, care apar pe cer pe timp de ploaie şi acolo, unde se întâlnesc două asemenea arătări, se încaieră în bătaie şi dărâmă tot ce le iese în cale: dezrădăcinează arborii, răstoarnă pătulele şi coşarele, poartă departe carele aflate în câmp; se zice că balaurii se nasc din oamenii care, la lucru fiind pe timp de furtună, cad într-un somn greu; astfel, sufletul celui adormit se face ală şi pleacă în căutarea alteia, dintr-o altă localitate, pentru a se bate cu ea; locul unde se bat alele şi satul de unde vine cea învinsă suferă o furtună mai puternică, însoţită de grindină - Oltenia; ploile mari şi de durată sunt provocate de balauri, care iau norii mari şi groşi, îi învârtoşesc şi îi aruncă apoi din cer, fiindcă balaurii poartă norii, ei trăind la marginile mării, prin trestii şi smârcuri, dar uneori mai pleacă de acolo împreună cu norii şi pot fi văzuţi pe cer, bătând cu coada ca un peşte mare şi negru ca noaptea - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 15; GOLOPENŢIA, p. 147). v. SOLOMONAR; ŞARPE.

BALE v. SALIVĂ.

BALEGĂ (BĂLEGAR)
Pentru a vindeca bubele dulci apărute de obicei copiilor, mamele iau balegă de vacă, apoi iau copilul şi se duc cu el la vatră, unde ung cu puţină balegă buza cuptorului, rostind concomitent şi un descântec, după care restul balegii îl lipesc de horn; se menţionează că descântecul are efect numai dacă se face în zilele de miercuri şi vineri, pe nespălate - Muntenia; Ilfov; când se vine de la biserică, după ce copilul a fost botezat, acesta este aşezat mai întâi pe o balegă de vacă aflată în curte, de unde este luat de mama lui, în credinţa că astfel pruncul va avea parte de vite multe - Buzău; se crede că individul, aflat în comă etilică, se vindecă dacă i se scurge în gură zeamă din balegă de cal - Bucovina; aidoma şi în cazul tratamentului contra frigurilor, în care caz i se dă bolnavului să bea zeama amestecată cu puţină apă - Tecuci; părul rezultat din tunderea fetiţelor se pune într-o balegă, pentru a creşte ulterior lung şi frumos - Galaţi; când îi vâjâie cuiva urechea, se crede că e bine să se afume cu balegă folosită la lipirea caselor în ziua de Sfânta Marina (Mărina - 17 iulie) - Ialomiţa; de altfel, balega din această zi (Sfânta Marina) e bună de leac şi pentru tămăduirea locurilor dureroase provocate de izbituri şi lovituri - Vâlcea; în noaptea dinspre ziua Sfintei Marina, o femeie dezbrăcată complet ia o balegă şi o izbeşte de un gard, pentru că uscată şi păstrată peste an este bună de năjit (otită) - Tecuci; tot pentru năjit este bună şi balega adunată în ziua de Sfânta Varvara (4 decembrie - Barbura) de către o femeie în pielea goală - Tecuci; ca să nu ia nimeni, prin vrajă, laptele vacii, e bine să i se ungă ţâţele cu balegă provenită de la ea - Tecuci (3. MARIAN, II, p. 125; 247-249; 2. GOROVEI, p. 18; 93; 128; 187; 242; 248; 255; 273; 274). Ca să nu se atingă lupii de ele, se mânjeşte cu balegă piciorul stâng al vitelor - Galaţi (2. GOROVEI, p. 128). Primăvara, pomii care nu rodesc sunt unşi cu bălegar la rădăcină (PRESA). Pentru cine visează balegă e semn că se va produce o ieftinire a mărfurilor - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: miercuri/vineri-balegă-vatră-descâtec-horn.
BALSAM v. DOCTORIE.

BALTĂ v. APĂ.

BAN v. MONEDĂ.

BARBĂ
În înţeles de bărbie şi de păr crescut pe aceasta; se crede că omul care are barba lată şi în mijlocul ei o gropiţă, acela este foarte zgârcit - Bucovina; primii bani (safteaua), primiţi ca urmare a unei vânzări, este bine să fie daţi prin păr şi barbă ca să fie cu noroc - Vâlcea (obiceiul fiind însă înregistrat pe o arie vastă a ţării, intrat fiind în practica tuturor celor care se ocupă cu negustoria sau cu practicarea unor meserii); cine se visează având barbă şi mustăţi e semn că va avea musafiri - Tecuci (2. GOROVEI, p. 16; NOTE, Antonescu). Pentru cine visează om cu barba mare înseamnă noroc; dacă visează om cu barba mică înseamnă sărăcie; visarea unui bărbat cu barba neagră e semn că va câştiga la jocurile de noroc; dacă visează barbă sură e semn de întristare; dacă visează barbă roşie, cineva îl va dispreţui; dacă visează femeie cu barbă înseamnă moarte - Suceava (NOTE, Băncescu).

BARBĂ-COT
Personaj din basme, caracterizat printr-o fire capricioasă şi răutăcioasă, având înălţimea de o palmă şi barba de un cot; călărind un iepure şchiop, el cutreieră lumea subpământeană; mai este atestat cu denumirea de Statu-palmă-barbă-cot (ŞĂINEANU, I, p. 22; 297).

BARBURA v. DECEMBRIE; VARVARA

BARCĂ
Cine visează scufundându-se o barcă trebuie să aibă grijă să nu se pună în situaţii periculoase - Suceava (NOTE, Băncescu).

BARDĂ v. FIER; TOPOR

BARIERĂ
Cine visează barieră, amplasată pe un drum sau la trecerea peste rambleul de cale ferată, este semn că va întâmpina piedici în întreprinderile sale vizând realizarea unor afaceri - Suceava (NOTE, Băncescu).

BAROS v. CIOCAN.

BARZĂ (Ciconia Ciconis - DLRM, p. 69)
Poate fi comparată numai cu „Şarpele casei", fiind un alter-ego mitic al gospodăriei şi neamului, un depozitar de benefic al acestora; de altfel, într-o naraţiune populară, barza şi şarpele casei îşi dispută întâietatea în ceea ce priveşte bunurile gospodarului, iar, într-o credinţă populară, se afirmă că berzele ascund în cuibul lor o piatră fermecată, cu puteri curative; atributele sacrale ale berzei atestate sunt: este sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, pentru că aduce noroc casei unde îşi face cuib şi o fereşte de foc, şerpi, broaşte, ulii şi insecte; de aceea nu este „supărată" de către om cu nimic; ea este unul din cei mai iubiţi vestitori ai primăverii, zilele consacrate acestei păsări căzând, conform calendarului tradiţional, între 4 şi 6 martie, ea anunţând sfârşitul gerului şi zăpezilor; de remarcat că ea nu se pierde în depărtare precum cocorul şi nici nu se retrage în desişul pădurilor ca sturzul, mierla sau cucul; se spune că de casa unde îşi face ea cuib nu se apropie nici o pasăre răpitoare (uliu, gaie, cioară); dacă o barză îşi face cuibul pe acoperişul casei unui om sau pe gardul acestuia, acelui om, în anul acela, pe lângă că va fi ferit de hoţi, nu-i vor fi stricate ogoarele de către furtuni; bunăvoinţa berzei este explicată, în gândirea tradiţională, prin credinţa că aceasta (vieţuitoare străină, venită de departe) îşi plăteşte ospitalitatea faţă de gazda care o primeşte, transferându-i acesteia şi gospodăriei sale o parte din surplusul de sacralitate cu care s-a întors din lumi necunoscute (poate „de dincolo"), devenind astfel o fiinţă „a casei", integrată în sistemul ei de valori, deşi nu este o pasăre direct productivă şi nici stăpânită de om; unele atestări o consideră fiinţă omenească, care se arată oamenilor în chip de pasăre: „când pleacă iarna în ţara lor, se fac oameni, iar la întoarcere redevin păsări"; ca atare, lor li se atribuie şi un comportament uman: barza neagră „s-a cernit pentru că i-a murit soţul"; „într-o pereche de berze, dacă moare unul din soţi, celălalt nu se mai însoţeşte, ci se cerneşte şi devine barză călugăriţă"; se mai spune că barza este de neam împărătesc, de aceea îşi face cuibul pe case, în plus, ea aruncă jos din cuib un pui pentru casa unde-i scoate, ca dijmă sau plată, ca dar gospodarului; când îşi omoară puii, se spune că berzele dau vamă pământului pentru traiul şi viaţa lor; „i se respectă cuibul, căci este pasăre răzbunătoare, te blastămă, moare cineva din casă, sau dă foc casei"; „la casa unde cocostârcul îşi face cuib, merge tare bine, numai cât să nu-i strici cuibul, căci aduce foc şi aprinde casa"; o atestare din Oltenia îi conferă harul de a nu putrezi după moarte, de a se „usca" asemenea broaştei; se mai crede că barza este metamorfoza omului curios, care a desfăcut „lacra" în care Demiurgul închisese toate animalele din cauza apei; în schimb, o altă legendă afirmă că barza provine din ucenicul vrăjitor, care odinioară a vrut să-şi imite stăpânul; el a reuşit să se prefacă în pasăre, dar, uitând formula care desfăcea vraja, a rămas pentru vecie cocostârc; texte populare prezintă restricţiile şi prescripţiile îndătinate, gesturile oprite şi gesturile obligatorii, menite să „capteze" bunăvoinţa acestei vieţuitoare, să faciliteze transferul magic de forţe: „cocostârc când vezi întâi, să-i zici veselule, că el îţi zice: Să-ţi fie lumea veselă"; „de vezi pentru prima oară barza primăvara, trebuie să o scuipi şi să zici: Frigurile mele/În penele şi în picioarele tele!"; de asemenea, barza poate prevesti belşugul, norocul, soarta sănătăţii, soarta omului etc. (COMAN; II, p. 22-26). Bar-za este pasăre-oracol, crezându-se că ea duce şi aduce cucul în spate peste mări şi ţări; se spune despre ea că soseşte odată cu primăvara şi că este purtătoarea de variate semne şi simboluri privind timpul („Dacă berzele pleacă din vreme, se zice că iarna va fi grea şi lungă; dacă pleacă târziu, zic că iarna va fi scurtă şi călduroasă"), belşugul („Dacă un om vede multe berze primăvara, va face multe care cu porumb"), norocul („Se crede că va fi mare noroc în casa pe care barza îşi face cuibul"), ursita („Când oamenii văd o singură barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân necăsătoriţi"); în popor se spune că, drept răsplată pentru îngăduinţa oamenilor care permit berzei să-şi construiască cuibul pe case sau în apropierea caselor, aceasta aduce un suprem sacrificiu prin omorârea unuia dintre pui; „dacă cineva vede o barză dimineaţa sau seara până nu mănâncă se zice că are să moară unul din ei"; „cine vede întâia oară primăvara o singură barză, se zice că e semn de moarte"; „dacă se aprinde undeva o casă, barza vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul lor" (12. GHINOIU, p. 75). Cine vede mai întâi, primăvara, cocostârc zburând nu îl vor durea picioarele, dar, dacă îl vede mergând pe jos, îl vor durea; sau, dacă îl vede stând, toată vara va sta şi omul ostenit şi leneş - Maramureş (BOGDAN, p. 109). Se crede că venirea berzelor anunţă venirea nou-născutului, sau că noul-născut este adus de barză (ZAHACINSCHI, p. 43). Se crede că pe noul-născut îl aduce barza, fiind considerată pasăre sfântă şi pasăre oraculară; se consideră un mare păcat stricarea cuibului berzei, această faptă putând atrage mari nenorociri, deoarece aduce foc în cioc, sau, mai grav, moare cineva din familie; în popor se spune că pentru suprema îngăduinţă de a-şi face cuibul pe case sau în apropierea lor, barza aduce un sacrificiu prin omorârea unuia dintre pui (1. BERDAN, p. 61-62). Să nu se taie pomul în care îşi face cuib, sau să nu se strice cuibul berzei, ca în cazul pupezei, pentru că se strică ordinea interioară a omului, deci şi a ordinii naturale, fiindcă între ordinea naturală şi cea morală este o strânsă concordanţă (2. CHELCEA, p. 22). Venirea cocostârcilor primăvara trebuie salutată cu bucurie, rostindu-se totodată: „Sănătate, viaţă nouă şi la mulţi ani!", făcându-se concomitent şi semnul crucii - Iaşi; cocostârcii aduc fericire şi bunăstare casei unde opresc şi rămân - Neamţ; se spune că este pasărea care aduce pruncii pe lume, dintr-o ţară unde trăiesc numai copii şi unde se duc şi cocostârcii pe timp de iarnă - Vaslui; Suceava; când se vede cocostârc pentru prima oară primăvara, el trebuie salutat cu bucurie, dar barza trebuie scuipată - Vlaşca; se crede că barza face numai două ouă, dar, dacă face trei ouă şi le cloceşte, pe cel de al treilea pui îl aruncă jos din cuib - Suceava; casa pe care îşi face cuib o familie de cocostârci este considerată ca fiind curată şi norocoasă - Suceava; Botoşani; să nu se omoare niciodată vreun cocostârc, nici să nu se distrugă cuiburile lor, pentru că acela care o face va fi blestemat de ceilalţi cocostârci şi-i va lua foc casa - Ţara Oltului; Galaţi; Suceava; sau îl blestemă pe cel ce o face şi mor toţi ai casei - Dolj; să nu fie împuşcat, fiindcă vânătorul va fi pedepsit cu mare pagubă prin foc - Suceava; este mare păcat ca un cocostârc să fie împuşcat - Tecuci; nu se va mărita în acel an fata care vede primăvara, la venirea cocostârcilor, o singură pasăre de acest fel - Suceava; sau va fi toată vara un om singur - Moldova; Vaslui; Iaşi; cine vede primăvara, pentru prima oară, cocostârci în zbor are semn că va face o călătorie, dar, dacă îi vede stând, înseamnă că drumul nu va mai avea loc - Muntenia; dacă îl vede umblând pe jos, omul va fi bolnav de picioare tot anul, sau pur şi simplu bolnav, dar, dacă îl vede zburând, va fi sprinten şi la picioare, şi la treburile ce le are de făcut - Ialomiţa; Buzău; Galaţi; Vaslui; dacă îl vede zburând, pe om nu-l va durea mijlocul la secerat - Galaţi; contra frigurilor, cel bolnav să fie afumat cu găinaţ de barză - Muntenia; este semn că va ploua, când cocostârcii zboară în cârduri, sau când doi-trei se învârtesc în aer - Suceava; când cocostârcii cântă este semn că vremea se va schimba şi va bate vântul - Dolj; cine visează cocostârci în zbor are semn că va întreprinde o călătorie în tovărăşia mai multor oameni - Vaslui; cine visează cocostârc stând îl vor durea picioarele peste an - Tecuci (2. GOROVEI, p. 21; 35; 55-56; 90; 94; 114; 170; 210; 266; 270; 280; 282; 287; GOLOPENŢIA, p. 71). Înseamnă căsătorie pentru cel care visează barză zburând şi copii mulţi va avea cel care o visează stând în cuib; în general, cine visează cocostârc se bucură de o prietenie credincioasă - Suceava (NOTE, Băncescu).

BASM
Se crede că nu este bine ca, în timpul zilei, să se spună poveşti sau basme, ca să nu se rupă cămăşile povestitorului - Bucovina (2. GOROVEI, p. 113). Se zice că de casa unde se spun poveşti nu se apropie nici un rău - Maramureş (4. POP, p. 112). Cine se visează spunând cuiva un basm înseamnă că, în tinereţe, a pierdut timpul degeaba; dacă se visează ascultând un basm de la o bătrână e semn că va avea noroc la bătrâneţe; dacă se visează ascultând un basm înseamnă că minciunile scornite împotriva sa nu vor avea nici o putere şi deci nici efect - Suceava (NOTE, Băncescu).

BASMA
Dăruită de către flăcău celei dragi, năframa devine simbol al dragostei; de altfel orice obiect dăruit reprezintă un simbol al feminităţii, el fiind considerat ceva din fiinţa iubită, reprezentând-o; schimbul tradiţional de cadouri între fată şi băiat se efectuează şi cu ocazia logodnei; de cele mai multe ori, fata îi oferă logodnicului o năframă cusută cu flori, simbol al feminităţii şi castităţii (EVSEEV, p. 179; 188). Pe toată durata nunţii, tânărului soţ nu îi este permis să pună mâna pe ceva, ci numai dacă are mâna acoperită cu o năframă, fiindcă altfel şi-ar da norocul şi şi-ar spurca mâna - Suceava; când cade de pe cap basmaua unei fete sau a unei femei, înseamnă că este dorită de cineva - Botoşani; nu este bine ca ouăle duse spre vânzare sau cumpărate să fie puse într-o basma şi apoi basmaua legată cu cele patru colţuri, pentru că din acele ouă nu vor ieşi pui - Suceava; când se sfârşeşte de ţesut o pânză şi se trece la tăierea ei de pe stativele războiului de ţesut, toate femeile din acea casă îşi acoperă capul cu basmale, ca să nu li se taie părul - Suceava; femeia care îşi va coase basmaua rămâne curând văduvă - Muntenia; cine se duce să pândească pe alţii ce fac să-şi ia cu el o basma roşie - Tecuci (2. GOROVEI, p. 111; 173; 180; 238; 249; 275). În Banat, atât la nuntă, cât şi la botez şi înmormântare, se păstrează până astăzi obiceiul de a dărui cârpe de cap, cu un colorit adecvat împrejurării; la botez cârpa de cap este folosită pentru purificarea moaşei şi naşului, care le primesc în dar de la părinţii copilului, lor turnându-li-se apă pe mâini, după care se şterg cu pânza primită în dar; folosită ca semn de doliu, cârpa neagră este purtată unul sau trei ani, în unele sate purtându-se şi 7 ani, dacă mortul este din familie; când fecioarele intră, după un an de doliu, mai întâi în joc, aştern o năframă la pământ, pe care calcă duse de mână de către un fecior, după care se prind în joc, crezându-se că dacă vreo fată joacă în perioada de doliu, poate scăpa de răzbunarea mortului numai dacă jocul nu este pornit direct de pe pământul în care zace acesta; boneta, specifică portului feminin bănăţean, este acoperitoarea de cap care marchează starea de femeie căsătorită, deci marcă de stare civilă (TURCUŞ, p. 19; 63). Pentru cine se visează purtând bonetă înseamnă supărare; când vreo fată visează că face bonetă altei fete înseamnă căsătorie, iar când cea care visează este deja măritată este semn de naştere - Suceava (NOTE, Băncescu).

BASTON v. TOIAG.

BATĂ (BETE) v. BETE; BRÂU.

BATISTĂ
Când se ridică o casă nouă, se atârnă la vârful acoperişului o ploscă plină cu rachiu sau cu vin şi o batistă, pe care o ia cel care ajunge primul sus, plosca fiind golită de către toţi lucrătorii, de bucurie că i-au dat casei de vârf - Argeş; când iubiţii ajung să-şi dea unul altuia o batistă drept amintire, este semn că dragostea lor nu va ţine mult - Botoşani; colţurile batistelor celor doi tineri căsătoriţi nu se înnoadă, ca să nu li se lege norocul - Moldova (2. GOROVEI, p. 45; 82; 169). După ce îi întreabă şi le obţine consimţământul, preotul face o scurtă slujbă religioasă a „încredinţării" (logodnă), în decursul căreia se schimbă batistele între miri, simbol şi pecetluire a unirii, schimbarea verighetelor fiind o practică străină în această zonă - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA, II, p. 415). În Moldova, în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), fetele iau prima îmbucătură dimineaţa şi o leagă în colţul batistei sau testemelului, o poartă toată ziua în sân, fără să mănânce nimic până seara; când trebuie să se culce, mănâncă bucata păstrată, nu vorbesc cu nimeni şi peste noapte se crede că îşi vor vedea în vis ursitul (3. MARIAN, I, p. 142). În satele de pe Valea Jaleşului-Gorj, mireasa împarte fetelor şi băieţilor câte o batistă, pe care le-o prinde în piept; tot câte o batistă împarte mireasa şi la ea acasă, până la venirea ginerelui (CĂRĂBIŞ, p. 87). Într-un sat din Dâmboviţa (Morteni), între Crăciun şi Bobotează, fetele brodează batiste, pe care apoi le încredinţează flăcăilor, care le prind de o prăjină din lemn de brad, foarte lungă, încăpând pe ea şi 1200 de batiste; în ziua prăznuirii Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), flăcăii se organizează în patru cete, care pornesc din patru părţi diferite ale satului şi intră în fiecare gospodărie unde locuieşte câte un Ion, îl binecuvântează, îl stropesc cu apă sfinţită (agheasmă) cu ajutorul unui buchet de busuioc şi-l pun pe sărbătorit să sărute crucea (busuiocul, căldăruşa şi crucea sunt luate de la biserică, cu încuviinţarea şi binecuvântarea preotului); purtarea prăjinii se face de către 4-6 flăcăi, pe orizontală şi într-un permanent balans; când cetele se întâlnesc, flăcăii încep un soi de întrecere prin trântă; gazda, numită Ion, le dă vin, cozonac, bani; în final, „steagul" (prăjina cu batiste) este ridicat pe verticală şi în jurul lui se încinge un joc la care participă şi fetele; se crede că, dacă un Ion nu este binecuvântat de către ceata de flăcăi, îi va merge rău tot anul; elementele componente nu au pertinenţă în ceea ce priveşte rolul pe care îl îndeplinesc în economia obiceiului, de aceea el pare mai degrabă o aglutinare a mai multor ritualuri a căror sorginte este greu de explicat, sau poate să fie şi un produs local, cu un scenariu finisat insuficient, din cauza necunoaşterii „logicii" gândirii tradiţionale; totuşi, informaţiile obţinute atestă faptul că odinioară prăjina era ţinută, imediat după Crăciun, legată sub streaşina bisericii (NOTE, Antonescu). Batistele de nuntă simbolizează unirea tinerilor, pecetluirea căsătoriei; după unii autori, schimbul de batiste ar fi precedat pe cel al verighetelor; în Vrancea, după cununie, batista este tăiată în două jumătăţi, fiecare dintre soţi fiind apoi înmormântat la bătrâneţe cu jumătatea sa de batistă, în gândirea tradiţională aceasta servind la recunoaşterea şi reunirea soţilor în lumea „de dincolo"; devenită element de decor al interiorului, batista se integrează perfect în structura interiorului tradiţional, folosită cu precădere în Argeş şi Muscel, Prahova, Rm. Sărat, Neamţ şi Moldova; decorul batistelor, cu buchete şi ghirlande, reproduce motive vegetale şi florale, tulpini cu frunze şi flori, corole simple, ramuri delicate, ordonate în reţele dense, adevărate labirinturi vegetale, care amintesc de ţesăturile fine ale orientului, vrejuri (cel mai adesea, viţa de vie), cu frunze şi fructe, trandafiri; este de presupus că simbolurile purtate de aceste motive sunt legate de ideea fecundităţii şi a perpetuării vieţii şi, implicit, de existenţa şi durabilitatea cuplului (AL-TERESCU, p. 83).

BĂRBAT
Înseamnă că va fi norocoasă casa nouă, în care intră pentru prima oară, ca oaspete, un bărbat - Suceava; în caz că atunci când se urzeşte băteala pentru războiul de ţesut în casă intră, din întâmplare, un bărbat, se crede că băteala va ajunge pentru dimensiunea pe care trebuie să o aibă pânza ce urmează a fi ţesută - Suceava; nu mai creşte părul fetei sau femeii care se spală înainte de a se spăla bărbatul din familie - Tecuci; dacă în ajunul Crăciunului (24 decembrie), dar mai ales al Bobotezei (5 ianuarie), primul intrat într-o casă este un bărbat, vitele gestante vor avea pui de parte masculină - Tecuci; dacă, în ajunul Crăciunului, în casă intră primul un bărbat, atunci oile vor făta numai berbecuţi - Vâlcea; o fată se fereşte să ia în căsătorie un bărbat văduv, pentru că se crede că, pe lumea cealaltă, ea va fi cea văduvă, iar bărbatul va avea de soţie prima femeie - Muntenia; înainte de tăierea porcului, bărbatul să fie curat, să nu se fi apropiat de soţia lui, pentru că altfel carnea va face viermi, şi nici să nu omoare câini sau pisici, fiindcă atunci nu mai poate sacrifica animale (viţel, vacă, porc, oaie etc. ), deoarece se strică toată carnea obţinută la sacrificare - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 171; 174; 188; 236; 249; 255; GOLOPENŢIA, p. 138). În Bucovina, însă şi în alte multe zone, bărbaţii nu au voie să intre în camera unde o femeie se află în travaliu, dar în Oltenia este atestată prezenţa celui mai în vârstă dintre bărbaţii din familie ca martor la naşterea unui copil, fiind vorba deci de o recunoaştere patriliniară a filiaţiei (COJOCARU, p. 129; NOTE, Antonescu). O atenţie deosebită este acordată priveghiului desfăşurat la decesul unui bărbat în vârstă, deoarece puterea fertilizatoare potenţială deţinută de cel mort sporeşte şansa comunităţii ca un nou născut să-i ia locul; descendenţa patriliniară şi reşedinţa patrilocală întăresc aceste constatări; astfel, priveghiul are loc în prezenţa celui decedat, al cărui trup, în Munţii Apuseni, este aşezat în colţul format de pereţii fără geam ai casei şi uşă, această poziţie asigurându-i mortului perspectiva asupra a tot ceea ce se întâmplă în camera respectivă; în multe sate din centrul Transilvaniei, „camera curată" este numită chiar „camera mortului", iar multe din jocurile de priveghi prefigurează coregrafic sexualitatea, iar altele starea de graviditate (12. GHINOIU, p. 115-116). În Bihor, în ajunul Crăciunului, în afară de cetele de feciori, mai colindă şi copiii de până la 9-10 ani; fetele merg mai rar cu colindul, pentru că există credinţa că numai intrarea băieţilor (sau a bărbaţilor) în casă, în zilele de sărbătoare, este de bun augur (PRESA). Imaginile bărbăteşti se regăsesc pe obiectele legate de îndeletniciri masculine, frecvenţa lor fiind mai mare pe bâtele ciobăneşti, pe căucele de pădurari şi vânători, pe păpuşarele bacilor; uneori ele apar şi pe obiectele legate de ocupaţii feminine, dar care sunt lucrate de bărbaţi, aşa cum sunt furcile de tors (PETRESCU, p. 70). Pentru cine îşi visează tatăl înseamnă sănătate pentru el; dacă îl visează viu sau mort, înseamnă că va avea parte de bucurie şi noroc; dar, dacă îl visează pur şi simplu, este prevestire de moarte; dacă visează bărbat dezbrăcat înseamnă că va avea parte de o supărare, iar visarea unui grup de bărbaţi semnifică prigonire sau urmărire de către cineva care doreşte obţinerea unor dovezi, pe care să le folosească în scop josnic - Suceava (NOTE, Băncescu).
BĂIAT
Mama şi celelalte rude din familie se bucură mai mult, dacă nou-născutul este băiat, pentru că este mai bun la muncă, pe când fata, chiar dacă se foloseşte mai bine de ea, este mai scăzută la treburile gospodăreşti mai grele - Ţara Oltului; când se naşte un băiat, de bucurie râd până şi chiotorile de la casă - Moldova; ca din ouăle puse la clocit să iasă numai cocoşei, cloşca să fie aşezată pe ouă de către un băiat - Tecuci (GOLOPENŢIA, p. 89; 2. GOROVEI, p. 100; 164). Dacă primul urător, colindător, semănător, care intră în gospodărie sau în casă în ziua de Anul Nou, este băiat, se crede că îi va merge bine acelei familii, iar vaca va făta un viţel; înseamnă ceartă pentru cel care visează băieţi bătându-se între ei, dar semnifică veselie şi zile bune visul în care apar băieţi jucându-se - Suceava (NOTE, Băncescu). v. FATĂ.

BĂTAIE (A SE BĂTEA)
Cel care se visează că bate pe cineva va trebui să se aştepte la oaspeţi - Moldova; pentru cine visează luptă (bătaie, încăierare) este semn de ninsoare - Tecuci (2. GOROVEI, p. 254; 262). Sau înseamnă că va câştiga la jocurile de noroc; dacă visează că este bătut de cineva este bine să se păzească cu atenţie în viitorul apropiat; dacă visează angajarea unor trupe militare într-o bătălie înseamnă ceartă şi, de aici, supărare şi necaz; dacă visează că asistă la două lupte deodată, desfăşurate distinct, este bine să întindă mâna şi să se împace cu adversarul pe care îl are în realitatea de zi cu zi - Suceava (NOTE, Băncescu).

BĂTRÂN(Ă)
Despre bătrâni să nu se vorbească de rău, fiindcă li se ia astfel din păcate - Botoşani; prescurile, pasca (Pâinea Paştelui), neporojna care se face în orice zi din Postul Paştelui şi pe care o slujeşte preotul pentru pomenirea morţilor, sau care se duce la biserică în seara de Rusalii tot pentru pomenirea morţilor, precum şi coliva sunt preparate totdeauna de către femei în vârstă, iertate, adică intrate în perioada de menopauză, şi în mod obişnuit văduve - Ţara Oltului; se crede că îi va merge rău aceluia care întâlneşte în drumul său o babă, din care cauză unii fac calea înapoi - Moldova; Suceava; va îmbătrâni mai repede cel care râde de oameni bătrâni - Suceava (GOLOPENŢIA, p. 138; 2. GOROVEI, p. 14; 17; 181). În vreme de secetă, pentru provocarea ploii, se desfăşoară slujbe la biserică, unde 8-9 bătrâne fac „Ruga ploii", postesc în acea zi şi rostesc rugăciuni pentru ploaie - Bihor (ROMAN, p. 4). Este semn de noroc şi voinicie pentru cel care visează bătrân, dar se va întâlni cu un om bolnav cel care visează o bătrână cu faţa foarte ridată; visarea unei bătrâne guralive înseamnă viaţă plăcută; înseamnă ceaţă, brumă, ploaie sau belşug în casă pentru cel care visează bătrână moartă - Suceava (NOTE, Băncescu).

BĂŢ
În zona montană a Banatului, se practică până astăzi „semnul" boatei (băţului) pus la uşa casei sau a colibei ocupată temporar pe timpul sezonului pastoral atunci când stăpânul lipseşte; trecătorul poate intra să bea apă ori să-şi ia de-ale gurii, urmând ca, la plecare, să lase semnul tot aşa cum l-a găsit la venire (DOLÂNGĂ, p. 19). În Mehedinţi sau Gorj (Valea Jaleşului), cu o săptămână înainte de Crăciun, copiii sau părinţii lor aduc din crâng nuiele de alun de grosimea unui baston şi cât se poate de drepte; în ajunul Crăciunului, părinţii le retează conform lungimii obişnuite a unui baston (sau mai mici, ca pentru copii) şi le decojesc; se lasă liber la partea mai groasă un capăt de circa 8-10 cm, iar de sub acest spaţiu în jos înfăşoară şerpuind o „sfoară" din coajă de tei sau din cânepă; ajunsă la capătul de jos al băţului, sfoara este întoarsă şi înfăşurată în sens contrar, avându-se grijă ca locurile goale rămase pe baston să fie mai mari decât cele acoperite şi să se obţină astfel spaţii de formă romboidală; după această operaţie, se ia o lumânare sau o lampă de gaz cu fitil, dar fără a-i fi pusă sticla, se aprinde şi se mişcă băţul prin fumul flăcării, de la un capăt la altul şi fiind răsucit pe toate părţile, ca să se înnegrească peste tot; apoi se desface sfoara şi băţul rămâne cu romburi negre delimitate de spaţii albe, care îi conferă un aspect plăcut vederii şi bucurie copiilor; cu acest băţ, numit colindă, umblă copiii în piţărăi (colindat), intrând din casă în casă, rostind urări şi scormonind cu bastonul în tăciunii din vatră; după ce se colindă, întorşi acasă, lovesc cu ele încet, pe spate, vacile gestante, ca să facă viţei pestriţi; apoi, beţele pot fi folosite ca bastoane; cei care au copii morţi dau de pomană, în prima zi de Crăciun, câte un astfel de băţ, însoţit de colac şi lumânare (CĂRĂBIŞ, p. 43). Când se sperie un copil, este bine să fie scăldat cu apă în care au fost fierte beţe din cele care se aruncă în pomi pentru căderea fructelor - Suceava (2. GOROVEI, p. 218). În Maramureş, se crede că băţul, cu ajutorul căruia au fost despărţiţi doi şerpi care s-au încăierat, poate fi folosit la despărţirea oricărui cuplu prin aruncarea băţului în calea celor doi (NOTE, Băncescu). În Mehedinţi, la pomana din ziua înmormântării, masa este ocolită cu bâtul, un băţ de alun, crăpat la un capăt de care se leagă un caier de lână şi unul de cânepă; băţul se înfige în pământ, în capul mesei, după care se dă de pomană, împreună cu o oală de apă, unei femei care este aşezată în partea dreaptă a capului de masă, dacă mortul este femeie, sau unui bărbat, dacă mortul este bărbat (CIOBANU, p. 81). Serie simbolică: băţ(alun)-lână-cânepă-apă.

BĂUTURĂ
Există atestarea despre boriţa care „învaţă jocul pe butoi", obicei practicat la spargerea cetei de flăcăi şi în care vătaful cetei este pus să joace pe un butoi de ologhină (numele străvechi al berii din orz); interesant este că numele cetei, în Ţara Oltului, este bute, toană, chiar bere, la care se adaugă practica de a bea „până plouă piţule", adică până la halucinaţie, toate argumentând rămăşiţele unui cult bahic-dionisiac orgiastic şi nu al unei simple beţii de circumstanţă; cercetătorii cultului lui Dionysos sunt în general de acord că zeul acesta al entuziasmului, al contopirii mistice cu divinitatea, mai precis al posesiunii omului de către zeitate până la „nebunia sacră", a fost iniţial un zeu al vegetaţiei, apoi un zeu agrar, ca atâţia alţii, pentru a deveni un zeu al băuturii din orz (bere) şi numai în ultimele faze ale evoluţiei un zeu al teascului şi al vinului; cetele de feciori păstrează urme neîndoielnice dintr-un cult al băuturilor spirtoase, deci un cult dionisiac, însăşi boriţa apărând, după informaţiile lui Sulzer, ca un „duh al butoiului", un „demon al vinului", o zeitate a „beţiei", adică a entuziasmului (HERSENI, p. 273-274).

BERBEC (masculul oii - Ovis aries - DLRM, p. 551)
În diversele variante folclorice culese din Argeş, berbecul are calităţile hiperbolizate, dar pentru cântăreţul popular şi pentru auditoriul său nu este vorba de o figură de stil, ci de o sursă magică de fertilitate şi de putere în favoarea ciobanului; berbecul şi mioara bălană (albă) apar în variantele Mioriţei; mai apare şi una neagră, dar şi un berbec alb, eroi ai cântecului, indicând o posibilă reminiscenţă a unui mit de domnie (BUHOCIU, p. 361). Coarnele de berbec apar frecvent în arta populară ca motiv ornamental în ţesături şi sculpturi; atestările istorice relevă vechimea cultului închinat acestui animal pe pământul românesc; încă din neolitic, imaginea sa poate fi întâlnită în ceramică şi în motivele picturale; dacii adorau berbecul sacru, pe care îl considerau un simbol al sacrificiului adus divinităţilor familiei şi sufletului strămoşilor; aceste trăsături mitologice explică şi prezenţa unor imagini ale sacrificiului berbecului pe obrăzarele unor coifuri dacice, probabil ecouri ale unor credinţe funerare; de asemenea, acest animal avea un rol însemnat în cultul cavalerilor danubieni, unde era sacrificat pe altar divinităţilor, carnea lui se consuma în ospeţele care nu aveau un caracter mistic, pielea lui acoperea corpul nud al neofitului în timpul iniţierii, iar masca în forma capului de berbec se purta de către unul dintre gradele de iniţiaţi; de altfel, la alţi europeni, berbecul este simbol al demnităţii imperiale (COMAN, I, p. 19). Este semn de ploaie, când doi berbeci se bat cap în cap - Buzău (2. GOROVEI, p. 266). Înseamnă nenorocire pentru cine visează berbec zbierând, dar va face o călătorie norocoasă cel care se visează luptându-se cu un berbec - Suceava (NOTE, Băncescu).

BETE
Iubitul poate fi adus şi cu ajutorul betelor, care sunt aruncate în sus de trei ori, în timp ce se spune o invocaţie de aducere a ursitului; apoi se fac câte trei mătănii înspre răsărit şi altele înspre celelalte puncte cardinale, după care fata revine în casă cu ochii legaţi sau numai închişi şi, punând mâna pe un cleşte, îl învârteşte în foc, rostind din nou o vrajă de grăbire a iubitului; după ce sfârşeşte, pune betele şi cleştele la capul patului şi se culcă pe partea dreaptă, cu palmele strânse aşezate între genunchi, pentru că numai aşa îşi va visa ursitul - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 97). v. BRÂU.

BETEALĂ
În unele zone, pentru a se ghici viitorul fetelor în ajunul Bobotezei, se pune sub un blid, în afară de multe alte obiecte, şi beteală, ea semnificând că fata nu va duce lipsă de nimic în anul care abia a început (2. MARIAN, I, p. 67). v. IANUARIE.

BIBLIOTECĂ
Cine visează bibliotecă va fi implicat într-un proces - Suceava (NOTE, Băncescu). v. CARTE.

BICI
În concepţia tradiţională românească, biciul este considerat unealtă magică de mare importanţă, provocând, în general, metamorfoza oamenilor în animale sau transformarea fiinţelor vii în stane de piatră, uneori adunând la un loc dracii cu alte duhuri rele; la pocnetul lui, apar din nimic mănăstiri, poduri, palate, dar mai cu seamă contribuie la miniaturizarea obiectelor, cum ar fi palate devenite măr de aur, sau turme întregi concentrate într-o nucă; el poate transporta instantaneu eroul basmelor de pe un mal pe altul al apelor, sau dintr-un loc în altul; este rar întâlnit cu rol în învierea morţilor; unii cercetători afirmă că, în cadrul urăturilor de An Nou, biciul (element de recuzită aproape nelipsit grupului de colindători) avea, în egală măsură, scop profilactic şi unul apotropaic; există un bici folosit la îndemnarea balaurului la zbor, bici pe care îl posedă doar solomonarii, după cum există unul sacru pe care îl foloseşte Sfântul Ilie (Sântilie), pocnind în nori şi producând tunetele (2. KERNBACH, p. 307-308). Pocnetul biciului, la unele colinde de An Nou, este mai repede un rit de trecere de la un an la altul, o formă de alungare a vechiului şi a relelor, semnalat ca obicei independent („Pocnitul") la românii din Transilvania, dar şi la cei din Bihor şi din Teleorman; „Cu clopote" sau „Clopotele" este o manifestare, care se desfăşoară în seara zilei de 31 decembrie, când cete de 2-3 băieţi de vârstă şcolară, având bice lungi din cânepă şi clopote, trec din casă în casă, trăsnesc din bici şi nu spun nimic - Teleorman (ADĂSCĂLIŢEI, p. 117). Face parte din recuzita cetelor de colindători, fie folosit alături de tălăngi, pentru a face zgomot în faţa caselor unde se colindă, fără să se rostească nimic, sau rostindu-se o urătură simplă, fie este folosit în număr mai mare, alături de plug, buhai, tălăngi în obiceiul „Pluguşorului", ambele practicându-se în seara dinspre Anul Nou, sau, în cazul celui de al doilea obicei, şi în ziua de 1 ianuarie - Teleorman (CRISTEA, p. 43). Materialele etnografice referitoare la nunta românilor semnalează înlocuirea toiagului, folosit la lovirea rituală a miresei în momentul plecării ei la casa mirelui, cu un bici, evident cu aceleaşi semnificaţii simbolice (EVSEEV, p. 196). Biciul este şi semn al apropierii naşterii, deoarece moaşa satului ştia că este chemată să vină în ajutor la vreo nevastă gravidă, când vedea sosind la poartă pe soţul femeii ţinând biciuşca în mână - Bucovina (COJOCARU, p. 128). Pentru ca lăcustele să fie izgonite de pe câmp, agricultorii bat ogorul cu biciul - Neamţ (2. GOROVEI, p. 283). Serie simbolică: bici-clopot.

BIBILICĂ (Numida meleagris - DLRM, p. 78)
Pasăre domestică de mărimea unei găini, cu pene negre-cenuşii, împestriţate cu alb şi cu o proeminenţă cornoasă pe frunte (ŞĂINEANU, II, p. 140). Se crede că bibilica nu este bine să fie crescută pe lângă casa omului, pentru că este aducătoare de rău - Suceava (2. GOROVEI, p. 280). Când cântă bibilica des este semn de ploaie - Teleorman (2. CHIVU, p. 247).

BIJUTERIE v. PODOABĂ.

BIRT v. CÂRCIUMĂ.

BISERICĂ
Fără a intra în amănunte de ordin teologic, trebuie amintit că Noul Testament consemnează mai multe sintagme nominative pentru biserică: este „trupul lui Hristos", „poporul lui Dumnezeu", „templul lui Dumnezeu", „preoţie dumnezeiască", „mireasa lui Hristos", dintre acestea prima exprimând cel mai bine raportul dintre Hristos şi Biserică; nu trebuie trecută cu vederea însă şi semnificaţia pe care o cuprind enumerările de mai sus, în sensul de totalitate a credincioşilor din jurul lui Dumnezeu; Hristos este, după Înviere, Capul Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu sânge, a înălţat-o şi a aşezat-o la dreapta Tatălui, restaurând astfel întreaga Creaţie; din această perspectivă, Hristos şi Biserica sunt „concorporali şi consanguini"; biserica nu numai că transmite mesajul, ci şi prelungeşte întruparea lui Hristos, astfel încât Hristos nu poate fi întâlnit fără Biserică (BRIA, p. 61-62). Faţă de aura pe care o degajă biserica şi care ar trebui să determine un anumit comportament moral, mentalitatea tradiţională românească manifestă trei atitudini diferite: prima se orientează spre zona benefică, dar ponderat, aşa cum procedează şi cu personajele biblice, pe care şi le apropie, le dimensionează în limite umane şi le aşează în postură de colaboratori eficienţi, invocaţi să coopereze la actele de biruire a maleficului; cea de a doua acordă bisericii sensuri negative, percepând doar realitatea clădirii şi nu semnificaţiile sale relaţionale în planul credinţei; cea de a treia poziţie se caracterizează printr-o atitudine neutră, în care se acordă bisericii sensuri colaterale, aproape exterioare mesajului creştin; astfel, când se construieşte primul zid al unei biserici sau al unei mănăstiri, este bine să se aşeze la temelie „măsura" unui om bătrân, fără ca el să ştie când i s-a luat înălţimea; se crede că omul, căruia i s-a furat „statura" cu o nuia sau cu o sfoară, pentru acest scop, nu va mai trăi mult; în caz că nu se procedează în acest mod, clădirea se va dărâma - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 110). Se crede că omul blestemat, mai ales de preot, nu mai putrezeşte după moarte şi, după şapte ani, este bine să fie scos din groapă şi sprijinit timp de 40 de zile de zidul bisericii, iar trecătorii să-i zică „Dumnezeu să-l ierte", numai aşa el putând fi redat celor pământeşti - Muntenia; Moldova; se mai crede că biserica este un loc al duhurilor rele, unde se nasc liliecii, care mănâncă din anafură, iar strigoii stăpânesc lăcaşul în intervalul de timp dintre asfinţitul soarelui şi până la primul cântat al cocoşilor de după miezul nopţii - Tecuci; cel care cade în biserică va muri în acel an - Moldova; dacă, imediat după naştere, copilul are dificultăţi în a supravieţui, moaşa sa aleargă cu el la biserică şi, pe cine întâlneşte acolo, aceluia îl încredinţează să-l boteze - Muntenia; dacă unei mame îi moare primul copil, aceasta să nu-l însoţească la biserică în drumul spre cimitir, pentru că îi vor muri şi ceilalţi prunci pe care îi are sau îi va avea - Ialomiţa (3. MARIAN, III, p. 266-267; 2. GOROVEI, p. 21; 58; 61). Când, în noaptea Anului Nou sau în cea a Bobotezei (6 ianuarie), dacă fata, care priveşte atent într-o oglindă pentru a-şi vedea ursita, zăreşte o biserică înseamnă că va deveni călugăriţă - Brăila; Suceava; dacă, din plumbul sau cositorul topit şi turnat în apă cu scop de aflare a viitorului, se formează o imagine asemănătoare bisericii e semn de cununie apropiată sau că soţul sortit va fi preot - Buzău (2.MARIAN, I, p. 53; 67; II, p. 103). Pentru cine visează biserică înseamnă fericire; dacă se visează închinându-se într-o biserică este semn că supărările de acum vor lua sfârşit; este semn de nenorocire dacă se visează o biserică arzând; dacă se visează biserică şi clopotele ei bătând înseamnă că, în curând, va fi chemat la o mare petrecere; este semn de botez sau nuntă apropiată dacă se visează slujind sau cântând într-o biserică; dacă se visează tămâind credincioşii şi icoanele dintr-o biserică înseamnă că va avea mult noroc în perioada următoare; dacă visează slujbă care se desfăşoară în biserică este semn de bine; în schimb, dacă visează că se află, pur şi simplu, într-o biserică înseamnă că trebuie să se păzească de vreme rea - Suceava (NOTE, Băncescu). Cu toate aceste semnificaţii, biserica şi spaţiul din preajmă rămân în sfera sacralului, atâta timp cât românii, în special femeile, pot fi întâlnite stând în genunchi pe iarbă, la 10-15 m distanţă de edificiu, la orele după-amiezii, când biserica este închisă şi nimeni nu-i mai este în preajmă, rostindu-şi în tăcere ori cu voce scăzută rugăciunile, dovadă incontestabilă a religiozităţii neamului românesc - Maramureş (NOTE, Antonescu). v. CASĂ.

BIVOL (Bubulus - DLRM, p. 82)
Când fată bivoliţa (drugana), nu este bine să se dea nimic din casă, nici unelte din curtea gospodăriei şi nici restituite lucrurile împrumutate de la alţii, fiindcă îşi poate pierde laptele; la fel ca la femeie, bivoliţa nu trebuie scoasă din grajd timp de opt zile, după care i se face o sfeştanie, fără de aceasta neputând fi dusă la apă sau la păşune, căci o pot îmbolnăvi strigoaiele - Ţara Oltului; se crede că este de rău augur întâlnirea cu un bivol - Suceava (GOLOPENŢIA, p. 126; 2.GOROVEI, p. 280).

BLAGOVEŞTENIE (BUNAVESTIRE)
Ziua (25 martie) în care Arhanghelul Gavriil dă de veste Fecioarei Maria că va da naştere Mântuitorului (ŞĂINEANU, I, p. 33). v. MARTIE.

BLAJINI (ROHMANI; ROCMANI; ROGMANI)
Oameni caracterizaţi prin bunătate şi foarte evlavioşi, despre care se crede că ar trăi la marginea pământului; sunt puşi în legătură cu sărbătorirea Sfintelor Paşti, pentru blajini acesta căzând întotdeauna în lunea de după Duminica Tomii, aceasta din urmă situându-se la o săptămână după Duminica Paştelui; sunt cunoscuţi şi sub denumirea de Rohmani sau Rocmani şi Rogmani (ŞĂINEANU, I, p. 33; 259). Termenul vine din v. slv. blaženǔ = fericit, sau blaĵinǔ = blând, ascultător; după părerea lui Hanuch, numirea de rachman, care este utilizată de ruteni şi huţuli, ar fi o pronunţie orală a numelui de brachman sau braman; dar W. Hein atrage atenţia că, în limba arabă, rachmîn = îndurat; în Maramureş, li se spune răgmani şi pentru ei sunt aruncate cojile ouălor pe ape curgătoare în ziua de luni după Duminica Tomii (2. MARIAN, II, p. 241; 244). În concepţia tradiţională românească, Blajinii sau Rohmanii ar fi cei dintâi oameni care au populat pământul şi care au luat parte la Facerea Lumii, iar acum trăiesc la capătul ei, fie sub pământ, fie pe Tărâmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei, susţinând acolo stâlpii pe care se reazemă pământul; au părul blond şi fizionomia lor emană o permanentă fericire; oamenii îi comemorează de Paştele Blajinilor (prima sâmbătă post-pascală, sau în ultima sâmbătă de dinaintea Rusaliilor, sau miercurea din cea de a patra săptămână după Paşte, sau chiar în ziua de luni după Duminica Învierii); cu acest prilej li se dau de pomană mâncare şi băutură, mai ales în cimitire, în credinţa că ofranda făcută asigură sănătatea celor ce oferă şi fertilitatea ogoarelor; în alte zone ale ţării, cojile de ouă roşii şi resturile alimentare de mici dimensiuni, rămase de la masa de Paşte, se aruncă în apele curgătoare de la marginea satelor, crezându-se că astfel Blajinii vor avea ştire că a fost Paştele; în Bucovina, sunt cunoscuţi şi sub numele de Rogmani, iar sărbătoarea lor se face fie în ziua de joi din Săptămâna Luminată (prima săptămână de după Paşte), fie în Duminica Tomii (prima duminică după cea a Paştelui), în credinţa că pomenile oferite apără pe donatori de dureri de mâini şi de picioare şi asigură totodată rodnicia câmpurilor; legendele populare, contaminate pe diferite căi şi din diverse arii culturale, narează că Blajinii sunt un popor de creştini, locuind goi pe o insulă, trăind printre livezile de pomi roditori şi hrănindu-se numai cu fructele acestora; sau că ei ar fi urmaşii lui Set, al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, şi că duc o viaţă cuvioasă şi fericită, întemeiată pe virtute, fiind incapabili să facă rău cuiva; bărbaţii convieţuiesc alături de femeile lor numai 30 de zile pe an, iar copiii născuţi sunt crescuţi de mamele lor doar până ce se pot deplasa şi hrăni singuri, ulterior băieţii fiind încredinţaţi spre îngrijire taţilor (2. KERNBACH, p. 201; 250). Rocmani, rochmani şi rohmani, în Bucovina, blajini sau rogmani, în Suceava, se crede a fi copiii care mor imediat după naştere, sau că este un popor creştin care trăieşte într-o ţară depărtată, undeva pe lângă „apele cele mari", sau într-o mare pustietate aflată pe lângă o mare, sau pe nişte insule, sau într-o ţară păgână, sau într-o ţară situată la răsărit, unde stau toţi în nişte închisori ori lagăre mari, de unde văd cojile de ouă venind pe ape şi atunci află că este Paştele; se mai spune despre ei că sunt oameni buni, sau că sunt din Ierusalim, sau că trăiesc sub pământ, sau că trăiesc în hotar cu Raiul şi că acolo este întotdeauna cald, din care cauză nu au case, că vieţuiesc la umbra copacilor, umblă goi şi se hrănesc cu poamele pustiului; că ei s-ar trage din seminţia lui Sift, feciorul lui Adam, şi că sunt foarte buni şi blajini, că se ocupă toată ziua cu rugăciuni către Dumnezeu, iar singura lor sudalmă fiind: „Du-te la Domnul!" şi „Vino la Domnul!"; din această cauză, se spune că ei sunt sfinţi şi că după moarte merg direct în Rai; se întâlnesc o dată pe an cu familiile lor, stau câteva zile şi apoi se despart, timpul acesta fiind de Paştele lor; dar nu se ştie cât stau împreună, unii afirmând că ar sta şase săptămâni, din Joia Mare şi până la Ispas, alţii că ar sta la un loc 30 de zile, începând cu Paştele lor, după care se mai reîntâlnesc anul următor; că Postul Mare al lor ţine 10 săptămâni, dar că l-au scurtat la 8 săptămâni, dar se crede că durează în fapt 9 săptămâni, adică are mai mult cu două săptămâni decât cel al pământenilor; alţii afirmă că ei postesc tot anul şi că se înfruptă doar cu ceea ce a rămas pe cojile ouălor care plutesc pe apă, venite de la creştini; de aceea, toate găocile şi firimiturile din tot ce s-a pregătit copt (paşte, cozonaci, colaci etc. ) se adună şi se păstrează într-o covată şi, când se face curăţenie în casă, sâmbăta, înainte de Înviere, se duc la o apă curgătoare şi li se dau drumul acolo; despre femeia care nu adună aceste resturi, se crede că face un mare păcat; cojile de ouă plutesc pe apă până la Apa Sâmbetei, unii considerând că acestea ajung pe meleagurile blajinilor după 4 zile de la Paştele creştin, sau după o săptămână de la Paştele nostru, adică în Duminica Tomii, alţii afirmând că sosirea ofrandelor se petrece abia în ziua de marţi din cea de a treia săptămână de la Paştele nostru, iar pentru alţii data ar fi fixată la Rusalii; ajunse acolo, cojile se fac ouă din nou, iar dintr-un astfel de ou se înfruptă 12 blajini; în Bucovina, cea mai mare parte dintre români cred însă că Paştele blajinilor cade lunea după Duminica Tomii, ziua fiind ţinută şi pentru dureri de picioare şi de mâini, precum şi pentru rodnicia ogoarelor; femeile ies prin lunci şi dumbrăvi, cu pască, ouă roşii, miei fripţi, slănină, rachiu fiert cu miere şi vin şi petrec toată ziua, uneori având cu ele şi un taraf de lăutari; se crede că firimiturile căzute de la această masă sunt pentru cei omorâţi de hoţi, împuşcaţi, spânzuraţi, înecaţi şi este mai plăcut lui Dumnezeu în cazul că pică sau se varsă mai multă băutură; în Moldova, se crede că blajinii trăiesc pe lângă apa Sâmbetei, la marginea Pământului; cojile de ouă rămase de la masă se aruncă tot pe o apă curgătoare; cu toate acestea, sunt unele femei care serbează ziua cu mâncare de post; în Năsăud, se crede că pe dinaintea lăcaşului Sâmbetei trece un râu, care este apa Sâmbetei, iar pe lângă râu trec rugmanii; astfel, de Crăciun, femeile aruncă pe apă cojile de nucă, dând de ştire blajinilor că este Crăciun, aceeaşi credinţă existând şi de Paşte, când sunt aruncate cojile de ouă (2. MARIAN, II, p. 237-242). În Săptămâna Luminată, prima săptămână după Paşte, alteori mai târziu, oamenii ţin o zi când se crede că este sărbătorit Paştele de către Blajini; sărbătoarea este numită şi Paştele Mic, Paştele Blajinilor, Paştele Rohmanilor (12. GHINOIU, p. 166).

BLESTEM (A BLESTEMA)
Blestemul părinţilor adresat copiilor, cu deosebire cel rostit de mamă, se împlineşte până la a doua generaţie - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 108). Se crede că mai ales blestemul părinţilor se perpetuează, din neam în neam, până la cel de al nouălea - Bucovina (NOTE, Băncescu). Blestemul de mamă îl face pe Constantin, în variantele maramureşene ale cântecului bătrânesc cu acelaşi nume, să învie vremelnic, să iasă din mormânt şi să-şi aducă sora, căsătorită în alt sat, pentru a alina dorul de fiică al mamei sale (NOTE, Antonescu).
BLID v. RECIPIENT; VAS

BOALĂ
În general, românii cred că toate bolile de care poate să sufere omul sau animalele sunt provocate de diavol sau de alte duhuri necurate, care lucrează direct sau indirect asupra fiinţei vii; lucrează direct când, de pildă, copilul suferă de „boala copiilor" (epilepsie), sau adultul suferă de „iele" (congestie cerebrală); în aceste cazuri, nici un organ nu prezintă aparent vreo anomalie, dar boala se manifestă totuşi, cu toată intensitatea, la un anumit moment; lucrează în mod indirect, când omul capătă afecţiunea din ceea ce mănâncă sau din băutură nepotrivită, ca la „gălbinare" (icter), ori din răceală, ca la „junghi" (pneumonie) etc. ; de altfel, vorbirea populară conservă această credinţă, deoarece a mânca şi a bea alimente incompatibile cu nevoile organismului, ori a sta îmbrăcat sumar în frig înseamnă „a căuta pe dracul", adică „a căuta boala"; tendinţa de „a căuta boala" apare tot la îndemnul diavolului; la fel, este lucrare indirectă a diavolului şi când acesta trimite un şarpe în calea omului, sau o nevăstuică în calea animalului, ca să-i muşte (3. GOROVEI, p. 146). Bolile acute sau cele de natură psihică erau considerate prevestitoare de moarte iminentă; folclorul păstrează numeroase descântece (în care gestica, obiectele, plantele, ţesăturile, gama cromatică, ritmul alert sau lent al rostirii constituie elemente magice cu valoare psihoterapeutică), utilizate în credinţa că ele pot înlătura maleficul, „deochiul", „ochiul rău", „luarea urmei", precum şi alte boli „aduse de vânt", „de furtună", „de cel ce nu-i a bună"; în fond, toate acestea sunt nominalizări-tabu pentru noţiunile de diavol, spirit rău, strigoi etc. , personaje interpretate ca fiind premergătoare şi prevestitoare ale morţii - Bihor (4. BOCŞE, p. 349). Iată câteva denumiri populare ale unor boli (sau manifestări ale acestora) şi echivalentele lor cvasi-ştiinţifice: albeaţă=cataractă; aplecate=indigestie; aprindere =congestie pulmonară; aruncături=boli de piele; brâncă=erizipel; ceas rău=epilepsie; cel perit=sifilis; ciumurleală=indigestie, diaree; dalac=antrax; de dânsele= reumatism poliarticular; dentroiele=reumatism poliarticular, spondiloză; fioruri=dureri; gălbinare= icter; gâlci=amigdalită; întâlnitură=congestie cerebrală; întâmpinat (tâmpinătură)=reumatism poliarticular; înveninat=infectat; junghi=pneumonie, pleurezie; lipitură=boală psihică cu aspect depresiv; lovitură de iele=congestie cerebrală; luat de vânt=congestie cerebrală; mătrici=colici intestinali; mâncătură de inimă=ulcer; năjit=otită; obrânceală=infecţie; orbalţ=erizipel; pocitură=paralizie facială; potcă=deochi; rac=cancer; rast=inflamaţia splinei; roşeaţă=pelagră; săgetătură=nevralgie, congestie cerebrală; zburător=isterie; soare sec=insolaţie; tragău=antrax, dalac; uimă=adenită; ulcior=mic furuncul la ochi; vârtej=reumatism poliarticular (1. PAVELESCU, p. 82). Boala copiilor=epilepsie; boală câinească=umflare a abdomenului la copiii sugari; boală uscată=atrofie; boală seacă=tuberculoză; boală lungă (sau mare)=tifos (ŞĂINEANU, II, p. 152).

BOCET
Caracterizate de către Constantin Brăiloiu ca făcând parte dintre producţiile folclorice spontane şi profund melodioase (BUHOCIU, p. 41), bocetele sunt uzitate, în foarte multe locuri din ţară, şi după actul înmormântării, în credinţa că ele bucură pe cei plecaţi pe lumea cealaltă şi alină dorul celor vii; astfel, în Ţara Oltului, femeile bocesc opt dimineţi la rând după înmormântare, iar, în Oltenia şi Muntenia, se boceşte în fiecare duminică şi, cu deosebire, în zilele când se prăznuiesc morţii; adesea, femeile care participă la o înmormântare rămân ulterior în cimitir şi bocesc la mormintele celor apropiaţi: copii, părinţi, soţi (4. POP, p. 170). Mortul tânăr este bocit la cimitir nu numai în zilele rezervate celor plecaţi în lumea umbrelor, ci ori de câte ori vreunei femei din familie (mamă, soră, soţie) i se face dor de el - Chioar (1. POP, p. 336). Se crede că femeia care boceşte bine (profesional vorbind) va avea parte numai de morţi - Tecuci (2. GOROVEI, p. 23).

BOLD v. AC.

BOLOVAN v. PIATRĂ

BOMBĂ
În înţelesul de încărcătură explozivă sau incendiară, indiferent de forma carcasei (alungită ori rotundă) în care este amplasată; pentru cine visează bombă înseamnă că scopul pe care şi l-a propus se va îndeplini - Suceava (NOTE, Băncescu).

BONETĂ v. BASMA.

BORBOASE
Denumirea comună a celor trei zile consecutive situate în intervalul 4-6 decembrie în care sunt prăznuiţi Sfânta Varvara, Sfântul Sava şi Sfântul Nicolae (ŞĂINEANU, I, p. 36). v. DECEMBRIE.

BORDEI v. COLIBĂ.

BORIŢĂ v. TURCĂ.

BORŞ
Termenul acoperă două realităţi în limba română: denumeşte lichidul cu gust acru, obţinut din fermentarea tărâţelor în apă, şi ciorba în care, pentru a-i da gust acru, se pune borş, această din urmă realitate nefiind însă încărcată simbolic sau folosită în credinţele tradiţionale (ŞĂINEANU, II, p. 160). Nu este bine să se dea de pomană borş cu „flori" apărute în timpul fermentării, pentru că, pe lumea cealaltă, acela care o face va bea numai apă cu „flori" - Galaţi (2. GOROVEI, p. 24). v. AGURIDĂ.

BORZĂ
În Bucovina se mai numeşte şi Buză neagră şi se arată copiilor în chip de femeie mânioasă sau măcar burzuluită, făcându-i pe aceştia să tresară noaptea prin somn, să dea din mâini şi din picioare, să plângă şi să strige, toate manifestările de acest fel fiind puse pe seama acestei năluci rele; poartă părul despletit şi parcă ciufulit de vânt, cu ochii zgâiţi şi dinţii rânjiţi, cu urechile clăpăuge, cu gura căscată, cu buzele negre, având pielea de pe mâini crăpată şi picioarele butucănoase; se poate scăpa de sperietura produsă de borză descântând copilul atins de ea în zilele în care se poate mânca de dulce, fiecare descântec fiind repetat de trei ori, mai cu seamă când pruncul doarme şi totodată afumându-l cu un şomoiog de cârpă; de remarcat că, în Bucovina, gândacului morţilor (Blaps mortisaga L. ) i se spune tot borză şi se crede că în casa unde el apare neapărat cineva din acea familie va muri, fiind considerat un fel de sol al morţii (1. MARIAN, p.107).

BOSTAN v. DOVLEAC.

BOTEZ (A BOTEZA)
În Transilvania, naşa copilului pregăteşte pentru acesta scutece, cârpe şi faşă în care îl duce pe prunc la botez; în Sibiu, se crede că pânza pe care o aduce naşa trebuie să fie atât de lungă încât să se poată încinge naşa cu ea; în Buzău, se crede că, dacă faşa se nimereşte prea lungă, acel copil se va însura bătrân, iar dacă va fi prea scurtă se va însura tânăr; în Muntenia, se spune că nu este bine ca mama copilului să se încingă cu betele folosite la botezul pruncului său, pentru că îmbătrâneşte prematur şi va fi mai tot timpul bolnăvicioasă; în Chioar, naşa dă copilului o pânză, numită cruşmă; în caz că pruncul moare până într-un an după botez, naşa lui îi face repede o cămaşă, încredinţată fiind că, la judecata de apoi, copilul se va înfăţişa îmbrăcat cu ea, dacă nu, copilul se va prezenta în pielea goală (3. MARIAN, II, p. 111-112). După ceremonia botezului propriu-zis, desfăşurat de regulă la biserică, naşa şi moaşa copilului se întorc acasă, unde are loc botejunea (ospăţul, sărbătoarea botezului), copilul fiind aşezat pe masă: dacă este băiat, i se pun sub cap unelte de dulgherit, iar, dacă este fată, ustensile folosite în ţesut, ca să fie deprinse uşor respectivele îndeletniciri; la această secvenţă a botezului, luat în ansamblul său, participă părinţii copilului, naşa, moaşa, neamurile, prietenii familiei; nu se aduc daruri, nu se joacă, dar se cântă, iar femeile prezente adresează noului-născut urări de sănătate şi fericire - Maramureş (DĂNCUŞ, p. 177). În Suceava, se crede că, dacă nou-născutul plânge mult fără motiv sau se îmbolnăveşte des, înseamnă că el „îşi cere botezul", credinţa fiind însă valabilă pentru multe alte zone ale României; înseamnă că va avea mulţi copii cel care visează botez (NOTE, Antonescu; Băncescu).

BOU (Bos taurus - DLRM, p. 90)
Despre vacă şi bou se spune că sunt „vite albe", se mai crede că sunt sfinte, plăcute lui Dumnezeu şi dăruite cu puterea ca „o zi în tot anul să vorbească şi ele ca oamenii"; boul conotează, în plan simbolic, valori culturale majore ca puritatea, beneficul, sacralitatea; de asemenea, conotează, împreună cu vaca, ideea de muncă şi de belşug; de aici, „înstruţarea sau ferecarea boului", care consacră pe gospodarul cel mai harnic dintr-o comunitate; pentru configurarea chipului său, deosebit de interesantă este sinonimia, în planul funcţiilor epice şi a valorilor simbolice, dintre acest animal domestic şi cerb; „boul ferecat" se obişnuieşte a se face la Rusalii, totdeauna în zori, undeva în afara satului, departe de privirile curioşilor; el este împodobit („ferecat", „împăunat", „înstruţat") pe spate cu un covor, cunună din flori de sânziene în coarne, ghirlande de flori, bete, clopoţei şi aşa trece pe uliţe, însoţit de o ceată de flăcăi mascaţi, având peste haine vrejuri de plante sau coajă de copac; ceata trece pe la fiecare casă, flăcăii joacă, iar gospodarul stropeşte boul cu apă; spre seară, boul este „desferecat", măştile aruncate, iar cununa se păstrează în casa gospodarului care a găzduit ceata; în unele sate, tot acum flăcăii merg la fântâna satului şi o curăţă; există opinia că acest rit, investit odinioară cu puteri magice, pare a urmări fertilitatea lanurilor de grâu, a păşunilor şi fâneţelor, obţinerea unor recolte bogate, prin provocarea ploii atunci când este mai mare nevoie de ea, în preajma sărbătorii Rusaliilor; această datină agrară, cu scop fertilizator, are în centrul ei animalul care, prin truda lui, asigură dobândirea unei recolte bogate, ceea ce conduce la concluzia că boul are valoarea unui operator ceremonial, mediind între cultură şi natură, în ipostaza ei domestică, între uman şi sacral, între dorinţele oamenilor şi puterile germinative ale firii; trecând peste ape, boul stăpâneşte de fapt apele; de aceea într-un cântec menit să alunge seceta, boul este chemat să dezlege apele fecunde, apele nestăvilite, el însuşi fiind posesor de atribute fecundatoare; obiceiul de a aşeza capete de boi la partea din spate a cumpenei de la fântână, având probabil rol apotropaic, în sensul că animalul cosmogonic consacrat apei o păzeşte şi o purifică prin prezenţa sa simbolică; în folclorul românesc, boul este asociat tuturor elementelor stihiale, pământul, apa, vântul; el ocoleşte doar focul, dacă nu cumva legendele în care naşterea lui Iisus se produce numai în ieslea boilor şi sub răsuflarea lor caldă nu sugerează că acest animal avea focul în sine, fiind, ca orice fecundator mitic, un purtător al căldurii şi arderii primordiale; pentru că au încălzit-o pe Maică, boii au fost blagosloviţi sa aibă pasul lin, să se sature din puţină mâncare, să fie domoli şi să muncească încet, cu tihnă; conotaţiile ignifuge şi cosmogonice ale lui sunt evidente şi în acele legende în care doi boi, Zorilă şi Murgilă, stăpânesc crugul şi poartă soarele de la o lume la alta: unul îl poartă de la răsărit la apus, celălalt îl duce invers pe tărâmul celălalt; alteori, doi boi fermecaţi determină mişcarea soarelui, aruncându-şi-l unul altuia cu coarnele; în repertoriul acţiunilor fabuloase şi atributelor hiperbolizante imaginate în basm, un singur amănunt reţine atenţia: lupta boului cu lupul cu cap de fier, acest motiv amintind de ciclul anotimpurilor, simbolizat prin înfruntarea dintre taurul solar şi lupul hibernal, prezent în miturile greceşti; indiferent de contextele epice în care apare (vânătoare eroică sau călătorie iniţiatică), boul relevă acelaşi nucleu esenţial: sacrificiul întemeietor; el se dezvăluie astfel ca un animal mitic originar, ca o figură primordială, care susţine şi făureşte (din sine) întreaga lume, întregul cosmos; lui i se datorează, în egală măsură, stabilitatea şi instabilitatea pământului, echilibrul şi dezechilibrul lumii, începutul şi sfârşitul cosmosului; conform unei legende apocaliptice, atunci când boul sacru va fi tăiat, din el se va porni o ploaie de sânge şi foc, care va arde întreg pământul; boul „alb" apare ca valoare pozitivă consacratoare, fiindcă pe brazda trasă de el se pune grâul „alb", grâul fertil, născător de viaţă şi speranţă, adică fecunditatea debordantă (COMAN, I, p. 1-7; 9-12; II, p. 164). Boul nu l-a ajutat pe Dumnezeu la construcţia lumii, nu a făcut nici dealuri, nici văi, nu a descoperit izvoare şi nici nu a fost mesager de la un actant la altul; în schimb, despre el se spune cu precizie că pământul este ţinut de către un bou, cu coarnele lui; când vine dracul înaintea boului şi îi cere să-i dea pământul, boul se scutură şi atunci pământul se cutremură; el va fi alături de oameni până în clipa Apocalipsei; el nu se teme nici de drac, nici de acoliţii acestuia, cum ar fi vântul; dârz, boul se va opune „vântului apocaliptic", care vrea să răstoarne pământul, fiindcă, la sfârşitul lumii, numai boul va putea rezista vântului năprasnic, care se va isca atunci, iar boul va fi atât de tare, încât va pune picioarele pe fundul mării şi nu va fi posibil ca vântul să-l biruie; el este cel care aduce de peste mări, de dincolo de ape, mireasa purtătoare de viitoare vieţi, de perpetuare; el este capabil de acţiuni miraculoase: tămăduieşte sau chiar îşi învie stăpânul, atunci când acesta se află pe patul morţii, răgetul lui poate răsuna atât de puternic, încât face să se cutremure munţii şi văile din jur, calcă în picioare, distrugându-le până la temelii, curţile şi palatele zmeilor, se luptă ca un viteaz şi are capacitatea de a dărui hrană îmbelşugată sau daruri miraculoase; desigur că un astfel de animal, iubit de Dumnezeu şi blagoslovit de Maica Domnului, este răsplătit după merit; acesta, ca şi vaca, are zile pentru cinstirea lui şi anume: Stretenia, Sângeorzul, Sântoaderii, Rusaliile, Sfântul Filip, Sfântul Andrei, Gădineţii, Ajunul Crăciunului; de asemenea, există credinţa şi practica de a nu-l pune la muncă în ziua de Armindeni (1 mai), sau în aceea de Marcul boilor, fiindcă este păcat; mai are capacitatea ca, o dată pe an, de Sfântul Vasile (1 ianuarie, Anul Nou), sau la Sfântul Gheorghe, sau în noaptea Crăciunului, să poată vorbi şi cine se culcă în ieslea lui îl poate auzi, dar este deosebit de primejdios, pentru că omul care l-a auzit poate muri, sau i se tulbură mintea; numele său îl aflăm în toponimice, în onomastică, la denumirea unor insecte, după cum tot el, care poartă soarele prin imensitatea cerului stelar, se află şi printre denumirile aştrilor; mai apare în diverse credinţe, proverbe, ghicitori, locuţiuni etc. (PRESA). În folclorul românesc, boul este un animal sfânt; natura solară şi benefică a boului apare destul de clar în colindele de iarnă, în obiceiul Pluguşorului şi în multe alte practici magice; capetele de boi sunt atârnate pe cumpenele fântânilor, pentru a le feri de duhuri rele; pentru a alunga bolile molipsitoare, se înjugă doi boi gemeni şi se trage o brazdă în jurul satului, conturându-se astfel un cerc magic (EVSEEV, p. 151). Pentru preîntâmpinarea molimelor, oamenii caută în sat doi boi negri, fătaţi sâmbăta de aceeaşi vacă, adică să fie gemeni, pe care îi înjugă împreună la o tânjală, după care, tot într-o zi de sâmbătă, doi sau trei oameni ocolesc cu ei satul bântuit de boală - Dolj; în Moldova, contra ciumei se foloseşte un plug tras de doi boi gemeni, iar, în Bihor, un descântec de bubă vorbeşte de aceeaşi tragere a brazdei în jurul satului, pentru a-l feri de ciumă (ADĂSCĂLIŢEI, p. 125). Se spune că are draci în el boul cu coarnele aduse pe spate - Tecuci; să nu se cumpere boi (bivoli) la care ultima coastă este mai scurtă, deoarece nu sunt buni pentru prăsilă - Suceava; boii sunt învăţaţi la jug numai în zilele de marţi, joi şi vineri şi nu în zilele de luni, miercuri şi sâmbătă, pentru că se învaţă cu năravul de a nu trage - Gorj; se crede că, în noaptea spre Sfântul Vasile (1 ianuarie, Anul Nou), boii vorbesc şi pot fi auziţi, numai dacă se culcă în ieslea lor cineva, dar cel ce o face poate muri - Tecuci; în ziua de Sfântul Vasile, fata nemăritată merge în grajd, la boul de hăis (de stânga), şi lovindu-l cu piciorul îl întreabă, la fiecare lovitură, în ce an se va mărita, iar, dacă boul se ridică după prima lovitură înseamnă că fata se va mărita în acel an, după a doua lovitură în anul viitor şi tot aşa mai departe - Vâlcea; pe furiş, fata unge cu seu de bou turbat pe băiatul dorit, ca acesta să vină turbat după ea - Ţara Oltului; când rage unul din boii carului în care mireasa este dusă la casa mirelui este semn de moarte - Moldova; tot semn de moarte este şi când îngenunchează unul din boi în timpul nunţii - Tecuci; prevesteşte moarte, când boul mugeşte în ajunul marilor sărbători - Suceava; când se aleargă boii este semn că vremea se va înmoina - Dolj (2. GOROVEI, p. 24; 26; 142; 146; 244; 255; 270, 281; GOLOPENŢIA, p. 85). Boilor de la plug(uşor), al căror număr poate fi variabil, li se vopsesc coarnele, pe corp li se fac diferite desene, li se pun şi rămurele de brad şi beteală (peteală) la coarne - Vaslui; Iaşi; boii au coarne ornamentate cu hârtie colorată în alb şi roşu, sau sunt vopsite cu roşu sub formă de inele, vopsindu-li-se totodată şi fruntea - Dâmboviţa (ADĂSCĂLIEI, p. 37). Cine visează boi va intra în relaţii cu oameni proşti; înseamnă nenorocire pentru cine îi visează păscând; dar înseamnă bogăţie pentru acela care se visează omorând un bou; va avea viaţă uşoară cel care se visează cumpărând un bou; va avea pagubă cel care se visează urmărit de un bou; dar cine se visează fugind de un bou înseamnă că va depăşi cu bine o primejdie; înseamnă căsnicie fericită pentru cel care visează bou înjugat la plug; este de rău pentru cine visează boi turbaţi - Suceava (NOTE, Băncescu).

BOUR (Bos primigenius - DLRM, p. 90)
Apare alături de cerb, ciută, vultur şi şoim sau de delfin şi „peştele cel mare" (vieţuitoare de Dunăre şi mare); se înfăţişează ca o fiară de excepţie a naturii, periculoasă pentru vânător, dar şi ca animal încărcat de daruri cu sursa în puterea lui, daruri cu putere de înmulţire şi de transmitere magică; urmărirea lui poate să dureze şi o săptămână, ceea ce solicită cai de schimb, hăitaşi, o bună organizare şi cunoaşterea locurilor; el nu mai este cunoscut românilor, ca şi europenilor, de pe la 1600, dar românii îi conservă memoria prin colinde, cu toate că ultimul exemplar de bour a fost vânat la 1627; de asemenea, melodiile acestor colinde „boureşti" sunt aceleaşi ca şi acelea care cântă leul, ciuta, cerbul, dulful, studiate de B. Bartok, G. Breazul, E. Riegler-Dinu, G. Ciobanu, E. Comişel; trebuie făcută distincţia faţă de zimbru (bizon); în Evul Mediu, ca şi în antichitatea îndepărtată, bourul aparţinea bestiarului regal sau imperial, căci era vânat cu predilecţie de regi; în Moldova, vânarea era organizată chiar de domn, pentru că numai el era cel care dispunea de mijloacele necesare: cai de rasă, vânători de elită, hăitaşi etc. ; încercuirea bourului sensibilizează şi terenul, care capătă şi el virtuţi sacre, mai ales prin sângele victimei sau al jertfei; de altfel, Moldova însăşi a fost „descoperită" prin urmărirea unui bour, dinspre Maramureş, prin Carpaţi, spre răsărit; bourul, prin virtuţile lui pure, a atras pe Dragoş Vodă, cu ceata sa de vânători, spre un pământ, o „ţară nouă"; prin vânarea bourului, locul acela a căpătat o calitate sacră, Dragoş uitându-se împrejur s-a simţit îndată atras de această ţară şi a simţit-o ca o cucerire a lui; în fond, bourul este şi el vânat de Dragoş, fiul unui dominus dintre cei vechi, adică un prinţ: de amintit că fundarea de poduri şi cetăţi (atenţie la construirea mănăstirii Argeşului) se face după indicaţii de acest fel; tradiţia este locală, cel puţin prin indo-europeni, şi destul de generală pe glob (şi Romulus „încercuieşte" locul pe care se va ridica Roma); prin carnea sa, bourul serveşte şi la masa nunţilor; scheletul său, ca şi cel al cerbului, serveşte la noua casă a tinerilor miri, ca locuinţă magică, acoperită cu pielea lui; din coarne se fac cupe de băut vin la zile mari, iar căpăţâna lui este pusă deasupra porţii, ca să nu permită intrarea spiritelor rele, credinţe ce există şi azi la populaţiile din jurul Cercului Polar; oasele bourului, ca şi cele ale cerbului, servesc la construirea unui pod măiestru, pe care trecându-l tânăra pereche ar atrage virtuţile cerute de o bună şi trainică familie; aşa cum puntea de oase duce departe în viaţă şi în avuţie tânăra familie, la fel faptul de a bea din pahare din corn de bour şi a mânca din farfurii din copite de bour dă sănătate, putere şi chiar frumuseţe, căci fiarele codrului sunt considerate, în folclorul românesc, cele mai „evoluate" fiinţe pe scara animală, după cum plantele de pădure, sălbatice, sunt cele ce posedă „toate" virtuţile curative şi de frumuseţe; de fapt, bourul este boul primitiv, dar de culoare neagră, aşa a rămas în colinde, semănând cu taurii de luptă din Spania şi sudul Franţei, care au aceeaşi morfologie; se pare că aveau în partea din faţă o înălţime de aproape 2 m; de reţinut că tracii sunt şi ei crescători de vite, nu numai sciţii, şi este de văzut chipul de bour de pe un scut daco-get; lungimea coarnelor acestuia este şi ea confirmată de colinde, spre deosebire de cele ale zimbrului; ele au permis uşor închipuirii să plaseze „leagănul" aurit sau de mătase verde, pe care să se aşeze fata mare, altă dată cu siguranţă o zeiţă, o protectoare a vânatului; bourul a intrat în literatură prin epopeea lui Ghilgameş; dar alături de bour, iranienii aveau şi un cult al taurului, care s-a întins, prin armeni, în Anatolia şi Caucaz; în Dacia, există documente arheologice relativ târzii, de pildă scutul de la Piatra Roşie, descris de C. Daicoviciu, datat din sec. I d. Ch. , în mijlocul căruia este figura naturalistă a unui bour în mers spre stânga, poate un animal sacru sau totemic; un basorelief găsit la Tomis reprezintă pe Selena într-un car tras de doi tauri; tezaurul de la Craiova conţine şase capete de tauri, în stil animalier, datate sec. al IV-lea î. Ch. ; un corn de bour aurit, luat din tezaurul dacilor, a fost consacrat de Traian lui Zeus Casios; deci, reluând, nişte păstori ce erau cu turmele prin munţi au luat bourul din urmă şi, cum păstorii sunt înarmaţi şi au câini, au descoperit îndată condiţia de vânător; urmărindu-l pe valea râului Moldova, l-au vânat, iar pe locul unde a căzut, s-a „descălecat" un sat care a luat numele fiarei; iar căţeaua Molda a dat numele râului şi ţării; de amintit că mai există cel puţin o căţea celebră în folclorul românesc, Dolca, după cum şi vânarea bourului la Boureni nu este unicul vânat mitic; de aici şi heraldica moldoveană a bourului; evident, Gr. Ureche nu ne spune „colinda bourului", ci este mai firesc ca bourul şi mitul său să fi inspirat atât colinda, cât şi mitul descălecării ţării; că numele Moldovei vine de la o căţea nu trebuie să surprindă, este în tradiţia popoarelor crescătoare de vite, care într-un stadiu precedent au aparţinut unei civilizaţii vânătoreşti; şi apoi dacii nu-şi au numele, cum a arătat M. Eliade, de la lupi?; după vânare, capul bourului este aşezat spre pomenire într-un par, pe malul râului, unde s-a făcut satul Boureni; acelaşi lucru se cântă şi în colindă (desigur, este vorba de parul de la poartă sau de la grădină), prin care se purifică locul de spiritele rele şi aduce noroc; este cunoscută expresia populară „a bate parul", cu sensul de a pune bazele unui sat, expresie care se rosteşte mai ales în cazul că satul a fost rău aşezat („cine va fi bătut parul în locul acesta?"); toate documentele concordă, atât cele savante, ale naturaliştilor, cât şi cele populare, adică specia de colinde, că se poate vorbi de un animal pe cât de real, pe atât de fabulos; urmele lăsate de bour în heraldica oficială, în gravură, pe frontispiciile şi vinietele cărţilor făcute în Moldova, în limbă, în toponimie, în dreptul popular şi juridic, ca şi în tradiţiile şi credinţele populare în general, constituie un enorm material demonstrativ; una din unităţile de măsură de suprafaţă era palma, cu denumirea oficială de „palma domnească", ce avea, în Moldova, 276 mm lungime; ea se prezenta ca o bucată de fier, de lungimea arătată, lată de cca. 3 cm şi groasă de 4-6 mm şi care avea la cele două margini câte un cap de bour, ceea ce însemna că măsura era oficială; fixarea hotarului unei proprietăţi se făcea prin folosirea unor stâlpi de lemn sau de piatră care aveau pe ei marca domnească, un bour (cap de bour); această marcă înroşită în foc era aplicată şi pe trunchiurile de copaci, de arbori de hotar; se pomeneşte în documente chiar şi de un stejar-bour din 1497; iată un fragment dintr-un document din 1605: „…din piatră şi din bour în bour, iar de aici… şi la bour, …în sus la bour, …iarăşi din bour în bour…la bour…la doi palteni şi la moviliţă şi la piatră şi la bour…prin dumbravă, din bour în bour la piatră şi la bour…", unde indicaţia „bour" arată marcarea punctului pe un stâlp sau arbore; astfel, capul de bour-emblemă a căpătat funcţii de drept cutumiar şi juridic; în realitate, toponimice ca „bou" şi „bour" se găsesc pe întreg teritoriul României, ceea ce indică prezenţa sa în majoritatea regiunilor ţării; în schimb, numele de locuri cu Dragoş se găsesc numai între Moldova şi Maramureş, ceea ce indică o amintire vie a lui Dragoş Vodă, cel care a existat cu adevărat, el fiind voievod al Moldovei între 1347 şi 1354, urmat de Bogdan, din aceeaşi familie, abia în 1363; mai poate fi amintit că botul luntrii se numeşte bour, iar vârful tălpii de sanie tot bour (BUHOCIU, p. 141-142; 145; 147; 158-162; 165-167). Bourul (sau taurul) este un vechi zeu sau demon al apelor (HERSENI, p. 184). Codul simbolic anulează clasificarea imanentă: boul domestic („sinonim" însă, în planul atributelor mitologice, cu cerbul) este imaginat ca o fiară a pădurii, care pradă câmpul de grâu şi secară al voinicului, îi calcă în picioare grădina cu flori, fuge apoi şi se ascunde în adâncul codrului; nu este exclus ca textul popular să păstreze aici amintirea bourului, animal sălbatic care a populat pădurile României până în Evul Mediu şi care a fost intens vânat încă din cele mai vechi timpuri; vânarea „bourului sur", ca şi aceea a cerbului, are funcţia unei probe de consacrare: junele care aduce trofeul în sat îşi dovedeşte prin aceasta puterea şi priceperea, maturitatea şi vitejia; actul eroic îl confirmă, ca individ de excepţie, şi, totodată, confirmă întreaga colectivitate, ca beneficiară a sacralităţii animalului vânat şi „coborât" din natură în cultură; astfel, se prefigurează o schemă mitică şi arhaică, despre care M. Eliade afirmă: „Tema vânătorii rituale a bourului este, în mod sigur, autohtonă; acest animal beneficia la daci de un deosebit prestigiu religios; oricare ar fi fost rolul său în mitologia şi religia dacilor, el făcea parte, cu certitudine, dintr-un ansamblu mitico-ritual de origine meridională, cu adânci rădăcini în preistorie"; M. Eliade consideră că mitul nu s-a pierdut, ci a luat forma unei legende autohtone care istorisea vânarea şi sacrificarea unui bour, act cu valoare de probă de tip eroic; casa tinerilor căsătoriţi este construită din părţile corpului bourului, la fel cum întregul cosmos era făurit, în „illo tempore", din trupul animalului mitic primordial; sacrificiul bourului permite descoperirea unui ţinut şi „descălecarea" Moldovei, asigură consacrarea şi prestigiul eroului-vânător, dăruie o mireasă şi „susţine" nunta, familia, care ia naştere acum, şi neamul, care se prelungeşte şi se eternizează prin acest act (COMAN, I, p. 7-9).

BOZ (Sambucus ebulus - DLRM, p. 91)
Plantă erbacee cu flori albe, fructe negre şi miros neplăcut, cunoscută şi sub denumirea de bozie (ŞĂINEANU, II, p. 163). Este folosită, împreună cu descântecele aferente, în magia medicală, la om şi la animale, mai ales în cazurile muşcăturilor de şarpe (2. KERNBACH, p. 161).

BRAD (Abies alba şi pectinata - DLRM, p, 91)
Vechimea mitului legat de dendrolatrie îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva nevoia de reprezentare plastică a credinţelor populare nu şi-a găsit o expresie adecvată, proprie, care să fie a populaţiilor băştinaşe; răspunsul pare să fie pozitiv, deoarece o seamă de date iconografice vorbesc de marea vechime, pe teritoriul României, a reprezentării bradului nu numai ca frunză, ci mai ales ca arbore, figurat cu rădăcini, atribut esenţial al mitului pomului vieţii; nu este nici o îndoială că bradul verde şi peren, folositor şi frumos, a inspirat din cele mai vechi timpuri credinţa oamenilor din aceste locuri în forţa sa vitală, alegându-l ca simbol al vieţii; se ştie locul important pe care bradul îl ocupă nu numai în literatura populară, dar şi într-o serie întreagă de acte legate de viaţa de toate zilele şi de credinţele românilor; se menţionează doar că bradul este „arborele nunţii", pus la începutul unei noi vieţi de familie, şi tot el este pus pe casă ca semn al noii construcţii; de aceea bradul a stat, cel puţin în unele zone, alături de stejar, în centrul cultului arborilor; aceasta explică marele număr de reprezentări plastice ale bradului în arta populară românească, precum şi vechimea, mult mai mare decât a celor două tipare cunoscute ale pomului vieţii, iranian şi elenistic, a unora din imaginile bradului ca pom al vieţii; o răspândire generală are tiparul traco-dacic a cărei vechime însă a făcut ca deseori să nu mai persiste figurarea rădăcinilor; dispariţia rădăcinilor conduce uneori la tratarea copacului sub forma ramurii de brad; tot marii sale vechimi i se pot atribui şi lipsa păsărilor însoţitoare, imagine ce necesita o compoziţie complexă ce a putut să se nască în regiunea Mediteranei orientale, locuită de popoare care au ajuns la un înalt stadiu de civilizaţie cu mult înaintea celor din spaţiul carpato-danubian; este de remarcat, în acelaşi timp, că, pe când cele două tipare venite de departe au intrat în varii combinaţii iconografice, tiparul local s-a menţinut simplu, bradul apărând de cele mai multe ori singur, fără nici un element ajutător; motivul bradului apare pe ancadramentele de uşi, în Ţara Oaşului, pe frontoanele caselor din Bihor, sau sub formă de cruce înconjurată cu ramuri de brad, în Dâmboviţa, expresie a fenomenului de sincretism dendrolatrie-creştinism; tot brad pus în glastră se regăseşte în tencuiala caselor din zonele Vâlcea, Argeş, Vlaşca şi Ilfov; de asemenea, bradul apare pe lăzile de zestre, ca fiind legat de actul nunţii, pentru că are un rol deosebit în cadrul ceremonialului; pe lăzile tip sarcofag din Bihor, bradul este plasat numai pe faţa lăzii, fie singur, figurat într-un cartuş, fie în combinaţie cu rozeta, ca simbol al soarelui; apare şi pe scoarţe, pe cămăşile din Argeş şi Muscel, amplasat pe piept şi mâneci, brodat cu fir de aur şi argint, în combinaţie cu arnici negru, roşu şi vişiniu; la fel, pe cusăturile din Banat şi pe cămăşile din Munţii Apuseni; apare pe vasele pirogravate din Ţara Moţilor şi din Vrancea şi pe căucele din Ţinutul Pădurenilor; motivul poate fi întâlnit şi pe pistornicele din Oltenia (Romanaţi), fiind dispus în combinaţie cu crucea; este sculptat şi la „păpuşarele" din Prahova şi Vrancea; este frecvent reprezentat şi pe ceramică, pe cea de la Marginea-Rădăuţi, pe cea de pe Valea Izei-Maramureş, în gama ornamentală a pieselor ceramice din Ţara Zarandului, pe numeroasele cancee din Transilvania, acestea însă de provenienţă săsească; apare pe ceramica din centrele din Vâlcea şi Olt; de asemenea, pe ouăle încondeiate din Oltenia şi Muntenia, ornamentate cu „brăduţi"; în multe zone din România, la înmormântarea celor decedaţi, alături de cruce se plantează un brad împodobit, sau se sădeşte un pom fructifer (PETRESCU, p. 40; 49-51). Bradul aparţine fundamentului culturii şi civilizaţiei arhaice româneşti; profilul mitic al bradului este la români cel mai vechi şi poate cel mai complet dintre toţi ceilalţi arbori de care vorbesc credinţele şi riturile autohtone; în domeniul culturii populare orale, se distinge clar o tradiţie a muntelui şi a bradului, vie în mituri cosmogonice, în medicina populară, în riturile de naştere, de nuntă, de moarte, precum şi ca temă poetică preferată, alături de cealaltă temă predilectă, a codrului; arborele-axă cel mai cântat în bocete este bradul; dacă puterea sălciei vine din faptul că trăieşte în locuri umede, pe uscat şi în apă, că se înmulţeşte direct şi repede, că e pe cât de firavă pe atât de rezistentă la frig şi ger, bradul se impune ca arbore uriaş, totdeauna verde, tânăr şi nemuritor; arborele sau coloana cerului, acel axis-mundi al savanţilor, este imaginat în acelaşi fel ca bradul, un stâlp care ţine cerul, iar uneori este un fel de osie între pământ şi cer, de la Polul Nord la Steaua polară; însă reprezentarea lui fizică este pur şi simplu o prăjină, un par înfipt în pământ, cu o pasăre sau o pasăre îngemănată în vârf, construită din lemn; este de reţinut că bradul tânăr, care se pune la mormântul unei fete sau al unui fecior este în fond aceeaşi prăjină-arbore al lumii, chiar dacă e mai stilizată în cazul când se prezintă sub formă de stâlp (în acest caz, mormântul poate să nu aibă cruce, iar mortul poate fi de orice etate); stâlpii de la morminte sunt sculptaţi îngrijit, au deasupra fixată o pasăre, vopsită în negru şi numită „pasărea sufletului"; locuitorii, în mare parte ciobani, ţin ca aceşti stâlpi să aibă circa 2 m înălţime, fiecare stâlp fiind sculptat într-un fel particular, după gustul fiecăruia, iar, la înmormântare, este împodobit în acelaşi fel în care a fost ornat bradul, cu panglici, un smoc de lână etc. ; asta înseamnă că stâlpul îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi bradul şi poate că la origine a fost chiar un brad - Sebeş-Alba; arborele-coloană a cerului este un mit şi un simbol comun tuturor popoarelor antice, din Asia şi până în Egipt, după cum „pasărea cerească", singură sau reprezentată îngemănată, bicefală, trimite la vulturul bicefal pe care vechile popoare ala Asiei Mici îl foloseau ca simbol al puterii supreme (BUHOCIU, p. 17; 25; 29-30; 41; 201). Bradul, aşa cum reiese din materialele folclorice culese din Ţara Oltului, este cel mai îndreptăţit produs al pădurii pentru a simboliza tinereţea fără bătrâneţe, vitalitatea, vigoarea; deoarece este veşnic verde, el a fost adoptat şi de cetele de feciori, care sunt rămăşiţe ale unor rituri iniţiatice; din această cauză, feciorii sunt asemuiţi cu brazii, cântecul brazilor este cântecul feciorilor; brazii simbolizează vârsta feciorelnică masculină (junii); există chiar, în colindele din Ţara Oltului, două categorii de brazi: unii „minunaţi", alţii „obişnuiţi", care simbolizează fraţii din ceată; din această perspectivă pare îndreptăţită ipoteza lansată de autor, conform căreia bradul, care, în general, sigur ipostaziază simbolic bărbatul tânăr, neînsurat, nu cumva ar putea fi, sub forma lui „minunată", o zeitate masculină, tot tânără, un „june divin" ?; şi dacă acest zeu tânăr, zeu-fecior, nu are o legătură directă cu cetele de feciori, cu nunţile, cu înmormântările celor tineri („Cântecul bradului" la înmormântările celor necăsătoriţi, cu un ceremonial nupţial simbolic în părţile Hunedoarei şi ale Gorjului), după întrebuinţările multiple care i se dau bradului la români, nu cumva ar reprezenta, prin verdeaţa lui veşnică, nu numai tinereţea, principiul sau divinitatea tinereţii, dar şi veşnicia, adică nemurirea ?; răspunsul este pozitiv, pentru că, după concepţia străveche a românilor, bradul era, ca şi la alte popoare, un simbol al tinereţii masculine, al nunţii şi al nemuririi; în plus, el era, în formele lui „minunate" (singular sau plural, până la „brădet"), un simbol al divinităţii masculine, ceea ce presupune existenţa unui „cult străvechi al bradului"; o dovadă este „spovedania la brad", atestată în Oltenia şi Ţara Vrancei: pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci, mai ales la brazi; făceau o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) şi-şi mărturiseau în faţa ei păcatele, ca la preot, în timp ce băteau mătănii; tăiau apoi cu toporul câteva aşchii din copac, pe care le aruncau; după jurământul pe care îl făceau, dacă într-un an copacul se usca sau nu însemna că erau iertaţi sau nu de păcate; ciobanii susţineau că spovedania aceasta este „mai bună decât cea făcută la preot"; mai bună, pentru că aveau credinţa, probabil, că se mărturiseau direct lui Dumnezeu, în chipul lui străvechi de „brad" (cuvântul însuşi este de origine tracică); o altă dovadă, înregistrată în Mărginimea Sibiului, dar menţionată şi de documente vechi, este şi obiceiul ciobanilor de a se împărtăşi (cumineca), în loc de pâine şi vin (trupul şi sângele lui Hristos), cu muguri de copaci, între care, din nou, cu preferinţă pentru mugurii de brad, cuminecătură considerată de către ei mai bună decât cea bisericească, probabil din aceleaşi motive ca şi în cazul mărturisirii; brazii apar în cadrul cetelor de feciori peste tot, nu numai în colinde: la poarta gazdelor, la biserică etc. , după cum apar în obiceiul junilor braşoveni, caracterizat şi ca o „călătorie cu brazi" sau „procesiune cu brazii a tinerimii române", ca şi jocul boriţei, unde bradul îndeplineşte o funcţie rituală bine determinată, ca o reminiscenţă a unui cult dendrolatric, adăugând şi faptul că însuşi cuvântul boriţă vine de la slavonescul bor=brad=brădet; dacă lucrurile ar sta aşa, se înţelege de la sine că s-ar lămuri, în bună parte, şi masca numită boriţă, care nu ar fi decât un demon sau un zeu al brădetului; în acest caz, boriţa ar reprezenta, într-o viziune mult mai complexă, pe Dumnezeul purtat de cetele de feciori în noaptea de Crăciun, sau însoţit de ei, Dumnezeul tinereţii, june şi el ca şi junii, amestecat printre ei, dar mai mare decât ei, care se naşte în vârful plaiului, stă într-un leagăn agăţat de brad şi este îngrozit de elementele naturii; mama lui este o veche „mamă a pădurii", adică, în Ţara Oltului, muntele roditor din care se naşte şi creşte pădurea, din care izvorăsc apele, care dă iarba vânatului, oilor şi altor animale, hrană oamenilor şi care, în ultimă analiză, apare omului simplu din neamurile arhaice ca „mama" tuturor vietăţilor (plante, animale, păsări, oameni), care se nasc, cresc şi vieţuiesc în sânul ei sau în preajma ei; dacă bradul sau brădetul este conceput nu ca soţ, ci ca fiul nemuritor şi veşnic tânăr al aceleia care va fi imaginată ca „Mama pădurii", pentru agricultori marea zeiţă a pământului cultivat era îmbinată cu cerul (în calitate de soţ), de unde cade ploaia şi cad razele soarelui, apoi, probabil, numai cu soarele, având ca rost principal grâul, ca fiind adevăratul fiu al mamei ţarină; bradul, cerbul şi Dumnezeul din brădet, ca şi bourul, sunt feţele aceluiaşi lucru, zeităţi ale brădetului, dar în etape diferite: dendromorfism, zoomorfism, antropomorfism; faţa originară a demonului, din care derivă toate celelalte, a trebuit să fie bradul sau, mai exact, brădetul (pădurea de brazi), codrul ocrotitor al omului primitiv, ca şi mama pădurii născătoare şi hrănitoare nu numai a pădurii, a cărei mamă este, ci a tot ce se găseşte în pădure; astfel şi animalele (cerbul, bourul, însuşi codrul) sunt duhuri ale ei şi, în final, bradul, conceput ca un „prunc", apoi ca „voinic"; până astăzi, în Ţara Oltului, apariţia unui grup de juni chipeşi este întâmpinată cu expresia „Ai noştri ca brazii", acest principiu al tinereţii masculine trecând şi la cerb, bour, vultur, şoim, june, brad; bradul crescut îngemănat devine simbol al iubirii şi căsătoriei, în textele de colind din Ţara Oltului; de Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie), carul sau sania cu boi se împodobeşte cu brazi mici, amplasaţi la jugul boilor, la ceglăul dinainte (care ţine loitrele); urmează împodobirea carului, dar mai ales a boilor şi chiar a brazilor înşişi, cu ştergare, cu „maci" (confecţionări ale fetelor, din hârtie colorată), ţoale, şorţuri, basmale, bete, mărgele, clopoţei - Mărginimea Sibiului; în practica pastorală, naşterea şi creşterea sunt dorite şi divinizate, fiind folositoare, pe când îmbătrânirea (coacerea) şi moartea (dispariţia fără urme) sunt considerate ca dăunătoare; idealul religios al crescătorilor de animale este îndreptat spre naştere şi tinereţe, niciodată spre moarte şi înviere, din acest punct de vedere bradul fiind un simbol inevitabil, ca şi iedera (HERSENI, p. 51; 182-185; 216; 223; 237; 307; IORDACHE, p. 154). Este simbol masculin prin excelenţă, prezent în lirica de dragoste şi în toate formele şi manifestările culturale folclorice şi etnografice; în poezia orală lirică, el apare cu destinaţia să compare statura mândră a iubitului, tinereţea şi vigoarea sa; bradul veşnic verde, simbolizând tinereţea perenă, poate să înfăţişeze iubitul, dar este şi un substitut al acestuia; motivul „furcii de brad", râvnită de fata îndrăgostită, trimite la semnificaţiile ancestrale ale bradului, considerat ca simbol masculin şi falic; o linie semantică uneşte trei imagini: brad-furcă de tors-flăcău şi se întemeiază pe un dublu transfer, metaforic şi metonimic, conservându-se vechiul simbolism erotic: „Măi, bădiţă, meu cel drag, /Tu mergi sara la vânat; /Să-mi adeşti, puiule, -un brad/Frumuşel, ca tine nalt; /Să-mi tai dintr-însul o făclie/Şi să-mi faci o furcă mie, /Că sara când m-oi culca, /S-o pun în pat lângă mine/Şi-oi gândi că dorm cu tine!"; de asemenea, bradul este asociat ceremonialului de nuntă şi de înmormântare, în ambele cazuri el simbolizând principiul masculin al vieţii; în ceremonialul nupţial, bradul adus la casa miresei îl reprezintă pe mire, iar în ritualul de înmormântare pe tânărul „nelumit", stins în floarea vârstei; în ceremonialul nupţial, bradului i se rezervă un loc important: împodobit cu panglici multicolore şi încărcat cu turte dulci, cu smochine, cu migdale şi nuci, bradul nupţial reprezintă pomul vieţii, semnificând belşugul, rodnicia şi perenitatea; acest brad se asociază cu mirele, pe care îl figurează simbolic în actele rituale menite să-i apropie pe cei doi tineri şi să stabilească legături cât mai trainice între cele două case şi două familii pe cale de înrudire; în unele zone din România, bradul este îngemănat cu un alt obiect ritual, simbolizând de data aceasta principiul feminin; astfel, în Transilvania, bradul este înfipt într-un cozonac mare şi frumos, care, prin simbolismul său, aparţine, de regulă, constelaţiei simbolurilor feminine; în Muntenia, bradul mirelui se pune într-o cofă cu apă adusă de la izvor, aşezată în mijlocul curţii flăcăului; în jurul lor se joacă o horă; în această conjuncţie simbolică, apa, ca şi recipientele respective (găleată, doniţă, cofă) reprezintă principiul feminin; rolul ritual al găleţii cu apă şi al bradului este subliniat şi de faptul că, după ce se termină hora ce pecetluieşte unirea simbolică a stihiei masculine cu cea feminină, bradul se pune pe patul din colţul miresei, iar vadra cu apă este jucată de nuntaşi într-un dans ritual numit „Jocul găleţii" (EVSEEV, p. 138; 191-192). Să nu se răsădească brad, pentru că atunci când rădăcina lui va fi cât capul celui care l-a răsădit, acesta va muri - Suceava; să nu se întâlnească mirele şi mireasa la bradul de nuntă, pentru că unul din ei moare - Muntenia; când nuntaşii a două nunţi se întâlnesc, se iau la luptă şi care tabără iese învingătoare câştigă bradul celeilalte nunţi - Vâlcea; bradul de la nuntă se pune, după ceremonia căsătoriei, pe casă, pentru a nu fi luat de cineva, care, dorind răul, îl poate duce la o răspântie, familia celor doi tineri căsătoriţi destrămându-se - Muntenia; când cade, din întâmplare, bradul miresei este rău de moarte - Vâlcea; dacă tânărul care poartă bradul la nuntă se împiedică şi cade, este semn că mireasa va muri nu peste multă vreme - Vâlcea; tot rău de moarte este şi dacă mireasa vede bradul încă din ziua de vineri seara - Vâlcea; atât mirele, cât şi mireasa să ia cu ei, în carul care îi transportă la biserică pentru oficierea căsătoriei, câte un brăduleţ, ca ei să se bucure de o viaţă veselă, cum veseli sunt oamenii, când văd, mai ales iarna, bradul verde - Suceava; când se unesc căpriorii la acoperişul unei case noi, se pun în vârf o creangă de brad şi flori din care se găsesc la acea vreme, pentru ca toate să fie în casă frumoase şi verzi, iar gospodarul tare şi sănătos ca bradul - Ţara Oltului; să nu se crească în curtea gospodăriei brazi, pentru că sunt copaci de pagubă - Iaşi; Suceava; să nu fie bătut nimeni cu beţe din lemn de brad, pentru că se poate îmbolnăvi fie cel bătut, fie cel care a lovit - Neamţ; anul va fi bogat în roade, dacă primăvara, când bate vântul, de pe pădurile de brad se ridică nori gălbui - Suceava; când brazii fac conuri multe şi din ei iese un praf gălbui este semn că anul va fi îmbelşugat - Suceava (2.GOROVEI, p. 19; 26-27; 58; 69; 142; 148; 173; GOLOPENŢIA, p. 70). În ziua de miercuri, înainte de Rusalii, junii poartă, sprijiniţi în scări, brazii, care au înălţimea de 1-1, 5 m. şi sunt tăiaţi din vreme; de fiecare brad, pe la mijloc, se leagă o cruce din lemn, vopsită în roşu şi albastru şi învelită cu foiţă aurie, numită şic; aceşti brazi sunt fixaţi lângă masa fiecărui grup de juni, apoi sunt transferaţi la troiţele din răspântiile din Şcheii Braşovului şi la porţile vătafilor şi armaşilor, unde rămân tot anul; aducerea brazilor, obicei de primăvară prin excelenţă, poate simboliza venirea primăverii pe care Junii o marcau şi în acest mod (MUŞLEA, II, p. 53-54; 66). În ziua de Rusalii, junii din Şcheii Braşovului taie cel mai falnic brad şi îl înalţă la locul ales pentru joc; femeile mai în vârstă îngroapă la rădăcina bradului buruiana numită „mama ploaia", ca să nu se schimbe vremea şi ploaia să le strice jocul tinerilor, şi un muşuroi de furnici, ca să se adune multă lume la petrecerea junilor (2. RAICU, p. 39). Obiceiul se numeşte „Târşul" şi constă dintr-o prăjină lungă, curăţată de coajă, ca să rămână albă şi curată; de ea se prinde la vârf un brăduţ verde, iar, de la acesta în jos, se înfăşoară în spirală, pe o distanţă de 2-3 m. , o cunună de cetină; apoi bradul se împodobeşte cu panglici de hârtie, iar în vârful lui se leagă o sticlă, în care, mai demult, se introducea o listă cuprinzând numele tuturor acelora care au participat la pregătirea târşului; spre seară, în mare taină, prăjina cu brad este înălţată la poarta celui care îşi serbează ziua onomastică, unde stă cel puţin o săptămână în văzul întregului sat, ca semn de mare cinste; flăcăul, mândru de această atenţie, trebuie să descopere pe cei care au făcut târşul şi într-una din duminicile viitoare să-i cheme pe toţi, chiar şi câteva dintre rudele apropiate ale acestora, şi să facă o petrecere ocazională; târşul este pus numai la flăcăi, nu şi la fete - Bucovina (COJOCARU, p. 203). În Oltenia, există obiceiul „dăruirii" rituale a noului născut în grija bradului sacru şi a soarelui şi datina scăldatului copilului în frunză de brad; dar bradul a fost investit şi cu puterea de a stimula fertilitatea ogoarelor; de aceea, în Oltenia, după terminarea aratului, plugul şi jugul sunt împodobite cu brad; de asemenea, în dreptul cutumiar românesc sunt amintiţi brazii de „jurământ", în faţa cărora se rosteau jurămintele, precum şi brazii de „judecată", sub care se oficiau judecăţile obşteşti; pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci (IORDACHE, p. 153-154). Bradul simbolizează, la români, semeţia, bărbăţia (voinicul este „verde ca bradul", „Verde Împărat" este unul din personajele cele mai întâlnite în basm), tinereţea eternă, datinile ce deschid noul an au bradul în centrul lor, deci ale începutului de ciclu sau de viaţă (ZAHACINSCHI, p. 41). La căsătorie, încă din ziua de sâmbătă fetele împodobesc bradul cu boabe de porumb, înşirate pe o aţă şi vopsite în mai multe culori; tot în această zi, se pun brazi pe coama casei, la poartă, uşă şi în capul mesei; la înmormântarea tinerilor necăsătoriţi, se taie un brad frumos, căruia i se retează crengile până la vârf, numindu-se suliţă, care este purtată de tineri în sat şi apoi aşezată la mormânt alături de cruce - Mehedinţi (CIOBANU, p. 79; 81). În ziua de sâmbătă seara, la asfinţit de soare, ginerele trimite un băiat, care are părinţii în viaţă, cu un braţ de crengi de brad la mireasă, ca să fie pregătită pentru nuntă; patru crengi se dau nuntaşilor şi anume „cumnatului de mână" al ginerelui, colocaşului şi celor două ajutoare ale colocaşului, iar restul de vârfuri de brad se pune la trei stâlpi ai porţilor; crengile care se dau nuntaşilor se împodobesc cu ciucuri din fir de diferite culori şi hârtie colorată, iar bradul care se dă cumnatului de mână se împodobeşte cu un şir de boabe de porumb, aşezate alternativ unul roşu şi unul alb, sau se pun mărgele - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 68). Paul de Alep, descriind obiceiul nunţii, la mijlocul sec. al XVII-lea, într-un sat din zona Doljului, consemna aducerea bradului de la munte şi semnificaţia lui; ramuri de brad erau înfipte în ziduri, în faţa porţii, de o parte şi de alta a drumului de la biserică şi până la casa mirelui; localnicii au spus că, după cum frunzele acestui copac nu cad niciodată şi sunt întotdeauna verzi, tot aşa să dea Domnul şi mirelui şi miresei (ENACHE, p. 130). Mama mirelui aşează în mijlocul odăii o masă joasă cu trei picioare, pe care pune un colac sau o pâine presărată cu sare, în care înfige o lumânare; mirele cinsteşte flăcăii cu ţuică, apoi începe împodobirea bradului; crăcile sunt retezate la tulpină, astfel încât să formeze trei sfere, una mai mare în partea de jos, una mijlocie şi una mică în vârf; apoi bradul este împodobit cu panglici multicolore, cu flori din hârtie şi beteală; astfel împodobit este înfipt în pâinea de pe masă, lângă lumânarea stinsă acum; în jurul lui se încinge o horă, iar nuntaşii petrec astfel până în zori; bradul apare deci ca un simbol de tinereţe şi fertilitate şi ca atare trebuie aşezat la loc de cinste; el este trimis, în cadrul ceremonialului nupţial, ca un mesaj solemn, cu închinături şi urări de sănătate (4. POP, p. 141; 143). Odată cu sosirea naşilor şi a mirelui, acesta din urmă aduce o ramură de brad, care este pusă într-o găleată cu apă, simbolizând constituirea noului cuplu; fetele şi flăcăii încing o horă mare, fiind şi ultima petrecere a miresei, înainte de a părăsi casa părintească; după nuntă, bradul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, rămânând acolo până se usucă şi cade singur; după aceea, întregul alai pleacă la biserică, unde se oficiază cununia religioasă, apoi alaiul se îndreaptă spre casa socrului mare, unde este întâmpinat cu apă, turtă şi sare; oamenii sunt stropiţi cu apă şi invitaţi în casă, gest care simbolizează integrarea miresei în familia ginerelui; înainte de a pleca la biserică, mireasa aduce o găleată cu apă, în jurul căreia se joacă „Hora miresei"; odată cu venirea naşilor, în găleata cu apă se pune un brăduţ sau o creangă de brad, având ca podoabe panglici colorate, batiste, ştergare, mere şi colăcei, în jurul acestuia încingându-se o horă mare; după căsătoria religioasă, brăduţul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, unde rămâne până se usucă - Călăraşi (TUDOR, p. 68-69; PRESA). „Închinarea pomului" (a bradului de nuntă), în unele zone nord-transilvănene, precum şi oraţia bradului din ceremonialul nunţilor olteneşti marchează momente diferite ale datinii căsătoriei în ansamblul ei, deoarece „închinarea pomului", care este tot o oraţie, este un poem de urare şi de influenţare, este în acelaşi timp o ipostaziere a devenirii, a regenerării, conform credinţelor în nemurirea sufletului; de aceea, el urmează să preia şi să conserve energiile vitale decuplate prin moarte; este menit deci să unească pe mire şi pe mireasă nu numai pe pământ, ci şi dincolo, pentru că, aşa cum spune o informatoare din Teleorman, „pe lumea ailaltă, toate bucăturile care le dau de pomană se strâng sub brad" (1. LARIONESCU, p. 448). Atât bradul de la nunţile românilor din Muntenia, Moldova şi Dobrogea, cât şi cel de la nunţile din Transilvania şi Bucovina înseamnă veselie, adică precum oricine se bucură de verdeaţa bradului, tot aşa să se bucure şi nuntaşii şi mai ales tinerii care se căsătoresc, să ducă o viaţă veselă, să fie mult timp voinici şi sănătoşi; de multe ori acest brad se pune pe coama casei, ca să nu poată fi luat de nimeni, pentru că, în cazul că este luat şi dus la vreo răspântie, casa celor tineri „se risipeşte"; în Transilvania, se face la mort brad cu flori, năframe, smochine, nuci, prune uscate, stafide şi se pune la casă; în Ţara Heţegului, pe drumul din pădure şi până la casa tânărului decedat, fetele însoţesc alaiul tinerilor care poartă bradul, cântând „Cântecul bradului" până ce trec de hotarul satului lor; în zona Hunedoarei, flăcăii care poartă bradul sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, după care vine alaiul de fete, ţinându-se cu mâinile pe după cap; în Munţii Apuseni, bradul este dus pe umeri de doi tineri, în urma carului care transportă sicriul cu tânărul mort; în Moldova şi Bucovina, se pun ramuri de brad sau brădan, având ca podoabe dulciuri, mere, ciucuri în culorile roşu, albastru, negru, un tort de lână roşie, flori; se mai leagă de acest brad un colac, o năframă şi o lumânare; în zona Sucevei, bradul se împodobeşte doar cu panglici roşii, albastre şi verzi, sau numai cu flori şi un scul de fire roşii, galbene şi verzi, dar numai la feciori, fete mari şi rareori la tineri însuraţi, celorlalţi nefăcându-se niciodată brad împodobit; în zona Sibiului şi în alte părţi din Transilvania, se pune în brad, dacă mortul a fost cioban, lână de oi; la decesul fetelor mari, se pune în acest brad inelul de logodnă şi cerceii, dacă a fost logodită; dacă nu există brad, se foloseşte o creangă de măr sau de prun, sau de orice pom fructifer; tot în zona Sibiului, se face un stâlp, care se pune la capul mortului, având în vârf un porumbel cioplit în lemn şi lână, dacă mortul a fost cioban, precum şi o năframă; în Dobrogea, se ia un prun şi se pun în el lână roşie, ştergare, busuioc şi panglici din hârtie albă; în Ţara Haţegului, se face o „suliţă" înaltă din lemn de brad, care se înfige în pământ, lângă cruce, dar aceste suliţe se pun numai la decesul fetelor şi flăcăilor; în vârful acestora se aşează o năframă, cusută cu fir roşu, de care se anină şi un clopoţel şi inelele mortului; în Banat, bradul este purtat numai pe umeri şi se pune numai la cei necăsătoriţi, fiind ornamentat cu trei năframe, care sunt date apoi ca plată tinerilor care au purtat bradul; de multe ori, la capul celor tineri, după înhumare, se plantează iederă, pentru că este mereu verde, apoi un liliac sau un trandafir (în sudul Transilvaniei, Moldova şi Suceava); după trecerea unui timp oarecare, se plantează un pom fructifer (mai ales dintre cei plăcuţi de cel mort): meri, peri, vişini, cireşi, mai rar pruni; pe mormânt se seamănă busuioc, magheran, lemnul Domnului, rozmarin, văzdoage, ochişele, fonfiu, budiene şi garoafe (budienele sunt un fel de imortele) (3. MARIAN, I, p. 265; III; p. 67-72). Obiceiul de a pune la capul mortului un brad sau de a planta un pom, de preferinţă un prun, are origine străveche, descinzând dintr-o datină care îndulcea adoraţia faţă de pomi; acest obicei a ajuns până în zilele noastre, manifestându-se ca o formă transfigurată a dendolatriei; bradul, în acest caz, este considerat a fi pomul vieţii; el apare şi în obiceiurile de nuntă, adică în momentele esenţiale ale vieţii omului; la nuntă, se foloseşte drept podoabă, o pâine împletită, o batistă albă şi un mănunchi de busuioc (GOLBAN, p. 75; 83). Tăierea bradului este identificată cu moartea feciorului „nelumit", iar strămutarea lui din pădure în „mijloc de ţară" reprezintă analogonul ritual şi poetic al strămutării omului din „lumea cu dor" în cea „fără dor"; desigur că acesta nu îl poate ajuta pe „dalbul de pribeag" în lumea de dincolo, deoarece există trei animale care păzesc vama de peste ape şi sunt gata să se repeadă asupra sufletului celui mort, acestea fiind şoimul, şarpele şi vidra, fiecare dintre ele stăpânind câte o stihie: văzduhul, pământul şi apa (COMAN, I, p. 199). După ce bradul este adus în curtea unde este mortul, femeile îl împodobesc, punându-i în vârf un clopoţel şi pe ramuri ştergare decorate cu broderii; bradul este aşezat la capul mortului, în loc de cruce şi se cântă şi aici, ca şi la aducerea bradului din pădure, „Cântecul bradului"; când cel decedat este tânăr şi în casa lui (este gazdă), odată cu groparii merg la cimitir dimineaţa şi femeile cântând melodii funebre, însoţite de câte un om care le acompaniază la fluier; mai merge încă o femeie, purtând un vas cu jeratic, pentru a tămâia groapa, înconjurând-o de trei ori, după ce este săpată - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA, p. 429). Dacă mortul nu este prea bătrân, se obişnuieşte şi acum să i se aducă din pădure, de către doi voinici, un brad sau un plop, iar, înainte de a se apropia de casa decedatului, bradul este învelit într-o pânză lungă din borangic; parte din cei care însoţesc bradul cântă melodia populară „Cântecul bradului" - Gorj (SANDA, p. 46). În cimitirele satelor de munte, la cele patru colţuri ale mormintelor sunt patru brăduţi, aceiaşi care au împodobit carul care a purtat sicriul în ziua înhumării - Bacău (ICHIM, p. 136-137). Cel care visează brad va avea noroc în perioada următoare - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: brad-mireasă-vineri; brad-colac-batistă-busuioc; brad-flori-năframă-smochină-nucă-prună-stafidă; apă-brad-panglică-batistă-ştergar-măr-colac.

BRAHNĂ (BREAHNĂ; BREHNE)
Personaje imaginare, brehnele sunt nişte zâne rele sau, mai precis, duhuri silvestre, cu prezenţă în credinţele tradiţionale din Moldova mai ales; ele nu sunt propriu-zis malefice, acţionând doar asupra drumeţilor nocturni, fricoşi şi nătângi, care sunt speriaţi în timp ce traversează pădurile (2. KERNBACH, p. 316).

BRAZDĂ
În sensul de pământ răsturnat cu plugul şi porţiune de pământ, strat, cultivat cu legume şi flori (ŞĂINEANU, II, p. 165), dar şi în sensul de bucată de pământ înverzită; din cauză că brazda înverzită conotează o serie de simboluri similare cu acelea ale pământului, naşterea copilului se face pe o glie cu iarbă - Maramureş (4. ŞTIUCĂ, p. 101). Nu este bine să se ia masa lângă straturile din grădină, pentru că usturoiul şi ceapa vor face viermi - Suceava; se crede că, dacă visează cineva că face straturi, e semn că va muri o persoană din acea casă; în Duminica Paştelui, este bine să se ia, dezbrăcat şi cu ajutorul capului, o brazdă, care să fie pusă în faţa uşii şi să se intre în casă, păşind pe ea, când se vine de la biserică; această brazdă trebuie recoltată în ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), pentru că este bună de pus în hrana vitelor când li se împietreşte ugerul - Suceava; în ziua Sfântului Gheorghe, se pun brazde verzi pe la porţi şi se scot vasele de lapte la pârâu, ca să se facă multă smântână peste an - Suceava; aceleaşi brazde strânse la Sfântul Gheorghe sunt indicate să fie folosite la afumarea celor care suferă de sperietură - Bucovina; în ajunul zilei de Sfântul Gheorghe, seara, se aşează, la porţi, portiţe şi la intrările în grajdurile vitelor, brazde cu iarbă verde, pentru ca ielele să nu ia cumva mana vacilor, iar strigoaicele să nu strice somnul copiilor, visul fetelor şi norocul flăcăilor - Bucovina (2. GOROVEI, p. 134; 149; 190; 214; 218; 248). Se spune că glia cea dintâi brăzdată de primul plug ieşit la arat primăvara este bună pentru farmece şi de aceea bătrânele o păstrează peste an (PRESĂ). În zona de munte a Banatului, unul din gropari scoate cu sapa o bucată de glie, pe care o pune alături; apoi se sapă groapa, la care lucrează, în general, patru sau şase bărbaţi; după terminarea acesteia, unul din ei rămâne să o păzească; după înmormântare, groparii se aşează roată în jurul gliei, iar o femeie, stând pe această bucată de brazdă, le toarnă apă dintr-o oală, ca să-şi spele mâinile şi uneltele; în fine, oala este spartă de o piatră care are pe suprafaţa ei semnul crucii (3. ANTONESCU, p. 277).

BRĂCIRE v. BRÂU.

BRÂNCĂ
Maladie infecţioasă, erizipel, care se manifestă, la om şi la animale, prin inflamarea şi înroşirea pielii, însoţită de dureri şi temperatură ridicată (ŞĂINEANU, II, 168; III, p. 29). v. BOALĂ.

BRÂNDUŞĂ
Românii au asimilat, sub denumirea de brânduşă, două specii de plante, la care asemănarea este dată doar de culoarea liliachie a florilor; una înfloreşte primăvara (Crocus heuffelions herb), cealaltă toamna (Colchicum autumnale L. ), ambele simbolizând începutul şi sfârşitul ciclului vegetal; prin asimilare, brânduşa de primăvară este floarea celor vii, care se bucură pentru că, prin înflorirea ei, le vesteşte primăvara; se crede chiar că ea apare înainte de topirea zăpezii din cauza răutăţii mamei vitrege a Pământului, care o scoate cu forţa afară, ca şi Baba Dochia care îşi trimite nora în pădure să culeagă fragi copţi la începutul lunii martie; în Banat, numele brânduşei a fost dat măcinicilor care se împart drept pomană la Moşii de Mărţişor - 9 martie (12. GHINOIU, p. 101). Cine doreşte să-şi întinerească ochii este bine să-i frece cu o brânduşă de primăvară - Transilvania (2. GOROVEI, p. 177). Brânduşa de toamnă este plantă toxică, denumită, în multe zone, floarea-brumei (DLRM, p. 308) şi ceapa-ciorii; în realitate, ultima denumire este dată altor trei plante erbacee din familia liliaceelor (DLRM, p. 130). Este ultima plantă care înfloreşte toamna prin poienile umede, fiind, în acelaşi timp, şi floarea celor morţi; în Suceava, se crede că este păcat să o rupi (12. GHINOIU, p. 101). Se crede că florile brânduşei de toamnă, mâncate, apără de brâncă (erizipel) sau că bolnavului de brâncă este bine să i se dea, ca leac, brânduşe din sân - Bârlad (2. GOROVEI, p. 200). În Ţara Haţegului, se freacă pielea cu aceste flori ca să nu mai muşte puricii (BALASZ, p. 80). Când înfloresc brânduşele este semn de toamnă lungă - Maramureş (BOGDAN, p. 10). De altfel, brânduşa de toamnă apare, ca motiv ornamental, pe cozile lingurilor de lemn folosite în păstorit - Suceava (ŢUGUI, p. 39).

BRÂNZĂ
Să nu se scalde nimeni la râu, primăvara, până nu va gusta brânză proaspătă, deoarece s-ar putea îneca - Iaşi; Suceava; nu se pune brânză pe foc, pentru că se umflă ugerul oilor - Tecuci; pentru ca o vacă să fete viţel pătat, să i se dea să mănânce brânză rămasă de la Lăsatul secului de brânză pentru Postul Mare (Postul Paştelui) - Muntenia (2. GOROVEI, p. 214; 246). Vrăjitoarele se pot cunoaşte numai în Duminica Paştelui astfel: oamenii care mănâncă brânză în Săptămâna brânzei (Săptămâna albă) strâng brânza de pe dinţi într-o hârtie, în prima zi de luni din Postul Paştelui, iar, când se duc la biserică, pentru a asista la slujba de Înviere, iau hârtia cu brânză cu ei şi astfel pot vedea toate vrăjitoarele şi toţi strigoii, pe care îi însemnează, ca să-i poată recunoaşte ulterior (2.MARIAN, II, p. 185; 3. GOROVEI, p. 115). Se crede că acela care visează brânză va avea noroc; înseamnă câştig în afaceri pentru cel care se visează mâncând brânză; dar înseamnă boală pentru cel care se visează făcând brânză; va avea parte de supărare cel care se visează mâncând brânză - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: brânză-dinte-luni-duminică(Paşte). v. LAPTE.
BRÂU
Brâul avea un rol important pe vremuri, azi păstrându-se două reminiscenţe: în loc de dezlegarea brâului de către mire, mireasa este cea care îi dăruieşte acestuia un brâuleţ ţesut de ea; dezlegarea brâului nupţial de odinioară sau dăruirea lui subliniază decizia fetei de a accepta o nouă stare existenţială şi de a renunţa la regimul de castitate; de regulă, brâiele nupţiale aveau culoarea roşie, culoare căreia i se atribuie puteri apotropaice, de apărare împotriva deochiului, izgonirea duhurilor rele etc. (EVSEEV, p. 149-150). Ca să grăbească naşterea şi să nască uşor, femeile gravide fac o frânghie din mai multe brăciri înnodate între ele, pe care o aruncă în apa peste care traversează o punte, zicând că atât cât apa zăboveşte sub punte, tot atât să mai întârzie şi pruncul în pântecele lor - Banat; când cineva botează, nu este bine să ofere bete de lungime mare, pentru că, se crede, finul sau fina nu se vor mai căsători - Ilfov; cu betele primite la botezul copilului să nu se încingă mama sa, pentru că va îmbătrâni repede - Muntenia; fetele şi femeile să se ferească să li se taie, pe furiş, din bete, fiindcă bucata este luată special de vreo rivală care doreşte să le facă farmece - Ţara Oltului; când, fără să-şi dea seama, cade brâul unei femei înseamnă că o doresc iubiţii - Suceava; dacă brâul cade în timp ce merge pe un drum înseamnă că ştiu şi alţii că respectiva nu duce o viaţă tocmai corectă - Tecuci; mortul să nu fie încins cu lejeritate, pentru că, în drum spre lumea cealaltă, s-ar încurca în hainele puse pe el - Vâlcea; dacă o femeie se visează încinsă cu bete înseamnă că a rămas gravidă - Galaţi (2. GOROVEI, p. 17; 20; 25; 27; 152; 159; GOLO-PENŢIA, p. 86). În Ţara Oltului, brâul este simbol al legăturii prin cununie, al unirii, în esenţă al nunţii (HERSENI, p. 224). În jocul căluşăresc, vătaful cetei poartă mai multe brâie decât ceilalţi membri ai formaţiei; femeile bolnave sau care nu au copii dau aceste brâie căluşarilor să le „joace", adică să le poarte pe toată perioada de performare rituală (ENACHE, p. 125). La fel ca şi opregul, brâul este o marcă a stării civile, fiind purtat, în Banat, numai de către femeile căsătorite; valoarea magică a brăcirei este dată de folosirea ei în ritualuri, precum vrăji şi descântece de ursită; în unele localităţi din Banat, există obiceiul ca fetele să invoce astrele cu ajutorul brăcirii, pentru împlinirea ursitei lor în căsnicie; practica se desfăşoară în ajunul Crăciunului, seara; înainte de a se culca, fetele pun sub cap o opincă şi o bucată de colac, apoi ies afară cu brăcirea, trăgând-o după ele până la poartă, rostind în acelaşi timp o invocaţie către lună, care este rugată să le caute din sat în sat ursiţii şi să-i aducă în vis; apoi pun brâul sub pernă; uneori, în locul lunii este invocată steaua, conform credinţei străvechi că fiecare om are steaua lui, care veghează asupra destinului său; de asemenea, brâul este un element nelipsit şi în cazul trecerii noului născut prin colac, la trei zile după naştere, în cadrul ritualului de invocare a ursitelor, obicei păstrat până astăzi în Banat; „la trei zile după naştere, moaşa aduce ursitorii: un colac cât ţestul, cu mijlocul gol, un tănieri, trei linguri, nouă bani şi o brăciră; vine acolo şi petrece de trei ori copilul prin colac, pune colacul pe masă, pe el tănierul, lingurile şi brăcirea roată"; colacul trebuie să fie nesărat, iar a doua zi îl mănâncă părinţii copilului; prof. Mihai Pop spune că „trecerea copilului prin colac înseamnă introducerea noului născut în comunitate; la culturile orientale, aceasta se face prin circumciziune; la culturile europene, de factură creştină, se face prin tăierea moţului acestuia; în cultura tradiţională românească, introducerea noului născut în comunitate se face prin trecerea copilului prin colac, exact aşa cum copilul care este bolnav, când trebuie să i se schimbe numele, ca să scape de duhurile rele care l-au îmbolnăvit, este trecut pe sub pământ"; la nuntă, brâul devine simbol al unirii tinerilor căsătoriţi, al integrării miresei într-o nouă familie; astfel, în momentul intrării ei în noul cămin, soacra o întâmpină cu o pâine, după care îi trage pe cei doi tineri înăuntru cu ajutorul unei brăciri (TURCUŞ, p. 36-37). Când mireasa este îmbrăcată pentru ceremonia nupţială, brâiele de la poale şi cele de la „şurţ" nu se înnoadă, ca să nască uşor primul copil - Maramureş (DĂNCUŞ, p. 182). Când cineva este bolnav de colăcit (colită abdominală) se va căuta brâul sau cureaua unui bărbat, pentru o femeie suferindă, şi de la o femeie, pentru bărbatul suferind, cingătorile fiind înfăşurate în jurul mijlocului celui bolnav; persoanele de la care provin respectivele piese nu trebuie să fie cununate la biserică şi să nu fie suspectate de moravuri uşoare, pentru că altfel bolnavul nu se vindecă - Banat (LĂPUŞTE, p. 90). De remarcat că, în multe naraţiuni populare, puterea voinicilor luptători stă în brâu, fiindcă, îndată ce acesta le cade, ei devin mai slabi, mai neputincioşi; miresele se încing cu un brâu sau o cingătoare, căreia i se face un nod, pe care bărbatul trebuie să-l desfacă în patul nupţial; în Chioar, este obiceiul ca miresele singure să înnoade brâul, însă nu înainte de cununie, ci în timpul desfăşurării acesteia; pentru aceasta, mireasa îşi lasă o parte din frâmbie liberă, pe care o înnoadă o dată sau de mai multe ori, fără să o vadă nimeni, cu scopul de a avea copii numai atunci când va dezlega câte un nod; brâul astfel înnodat este pus într-un loc ascuns, pentru ca nimeni să nu-l găsească şi să nu se piardă (3.MARIAN, I, p. 187; 274). În Bucovina, de Anul Nou, unele fete se dezbracă de toate hainele şi rămân numai în cămaşă; iau apoi brâul şi catrinţa, precum şi o mână de sămânţă de cânepă, merg la locul unde se taie lemne în mod obişnuit, „ară" cu brâul printre surcele, apoi seamănă cânepa, după care grăpează cu catrinţa; bat mătănii şi se roagă Sfântului Vasile să-şi vadă în vis ursitele lor; se întorc în casă, aştern pe pat catrinţa, iar sub pernă pun brâul, mai fac câteva mătănii şi se culcă, în credinţa că-i vor visa pe cei care le vor lua de soţii; locul unde se taie lemne este numit „la lemnari", unde se află şi butucul pentru despicat lemnele de foc, despre el crezându-se că este locul unde nu creşte nimic, deci ursitul să nu aibă stare în acel loc, ci să vină la ea; tot de Anul Nou, femeile din Bucovina iau un brâu şi îl pun cerc în faţa uşii, dând în el de mâncare grăunţe găinilor, în credinţa că procedând astfel nu le va mânca uliul peste an, fiind aici vorba de desenarea unui cerc protectiv cu ajutorul brâului (2. MARIAN, I, p. 101; 111) Este semn rău, de necredinţă şi lenevie pentru cea care se visează că şi-a pierdut brâul (cingătoarea), dar va primi o veste bună persoana care visează că şi-a găsit brâul - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: brâu-ajun-seară-colac-opincă; brâu-colac-blid-lingură-monedă; brâu-catrinţă-cânepă-lemn.

BREBENOC
Pe teritoriul României, cresc trei specii de brebenoc: Vinca minor, Vinca major şi Vinca herbaceea; cea mai răspândită, în parcuri şi păduri este Vinca minor, întâlnită în toată Europa Centrală şi Meridională, fiindu-i prielnice terenurile argiloase şi calcaroase; este deci o plantă cultivată şi de cult, mai puţin o plantă medicinală, fiind folosită ca plantă decorativă în special la nunţi; în Ţara Zarandului, soacra mare iese în întâmpinarea miresei cu o lumânare aprinsă, cu sare, cu un colac şi „fonfiu", adică brebenoc, ca să fie de noroc la semănăturile de grâu şi nicicând să nu lipsească cele trebuincioase din casă; planta o ia mireasa, ca să „nu-şi piardă faţa", adică să nu îmbătrânească repede, ci să fie tot tânără, cum este „fonfiul" verde şi vara, şi iarna; în Ţara Oltului, în seara de Anul Nou, se pun ramuri de brebenoc în apă, atâtea fire câţi membri are familia, iar cel căruia i se înnegreşte ramura lui se crede că va muri în anul ce vine; în Suceava, se spune că, dacă se face dintr-o tufă de brebenoc o cunună pentru mort, nu este bine a se face din aceeaşi tufă şi una pentru mireasă; se pune ca plantă ornamentală şi pe morminte; mai este numită şi saschiu (PRESA). Serie simbolică: brebenoc-lumânare-sare-colac.

BRICI
Cine visează brici (răzându-se cu el sau pe altul făcând aceeaşi operaţie) este semn că nu va avea noroc în căsătorie - Suceava (NOTE, Băncescu).

BROASCĂ (Rana esculenta - DLRM, p. 94).
Este prima vieţuitoare care apare în procesul cosmogonic, dar nu este implicată direct în actul facerii lumii, ea doar îl precede şi îl pregăteşte, aducând o veste bună, confirmând gândul sau bănuiala divinităţii supreme cum că, la fundul apei, este nisip sau pământ; în alte texte folclorice, rolul broaştei este mult mai mare, deoarece ea nu numai că vesteşte, dar şi făureşte, nu este doar martor pasiv, ci şi participant activ, cu un rost bine definit în procesul complicat al făuririi lumii: „Dumnezeu i-a poruncit să care apă cu gura şi să care ţărână pe nişte beldii de urzică; ea tot a cărat, până s-a făcut pământ destul de mare; pământul broasca l-a făcut"; deci, unele legende afirmă că broasca a vestit pe Demiurg de existenţa pământului (s-a scufundat o singură dată), iar Demiurgul a poruncit ca apele să se retragă (creaţie pe orizontală); în celelalte legende, broasca face numeroase drumuri, pe verticală, până ce reuşeşte să adune o turtiţă de pământ din care se va naşte lumea; rolul important al ei, în cosmogonia populară, se datorează poziţiei ei (naturale) de mediator între apă şi pământ, pentru că ea trăieşte şi într-un mediu şi în celălalt şi astfel „le ajută", în plan simbolic, să comunice; în unele texte folclorice, broasca (animal care, atunci când pluteşte pe apă, se lăţeşte, mişcându-se surprinzător, deosebit de felul de a înota al altor fiinţe de baltă) apare ca suport al lumii: „Pământul este aşezat pe un picior şi acest picior este aşezat pe spinarea unei broaşte, mare cât toate zilele, iar broasca este pe apa unei mări fără margini, care este sub pământ; şi când broasca se mişcă de la un loc la altul, pe apă, atunci se mişcă şi pământul, mai tare sau mai încet, după iuţeala cu care se mişcă broasca"; ea nu face lumea de la început, ci reface universul, dând viaţă naturii, deci are loc la nivelul energiei vitale care animă universul; stăpânind viaţa şi mai ales tainele regenerării ei, broasca înfrânge blestemul divinităţii şi alungă tristeţea „de moarte" a acestuia, eliberând energiile stăvilite şi declanşează un nou ciclu vital, pentru care, drept răsplată a fost blagoslovită; ea este sfântă, consacrată, puternică: „E păcat s-o omori, pentru că e blagoslovită sau sfinţită, pentru că împreună cu ariciul a urzit pământul"; „În Moldova, broaştele şi aricii se socotesc sfinte şi nimeni nu se atinge măcar de ele; se îngăduie să umble şi prin case"; credinţele populare susţin că „acela care calcă sau ucide o broască, va ucide pe maică-sa"; „ori când omori o broască îţi moare mama"; cel care omoară broasca, omoară o fiinţă dotată cu puteri sacrale; cum broasca este fecundă şi regeneratoare, cum ea făureşte lumea şi ajută natura să renască, ea este o „mamă" a firii; deci, omorârea ei poate fi, în plan simbolic şi arhetipal, un matricid; deci consecinţa este logică, îi va muri mama; „Fiecare om are o broască-ştimă; pe ea când o omoară, moare şi el"; aici broasca are aceleaşi puteri şi funcţii cu şarpele casei, apărând ca o divinitate protectoare, de a cărei existenţă şi securitate depind existenţa şi securitatea omului, a familiei şi a casei sale; teama faţă de broasca sacră răzbate şi din precauţiile ce înconjoară întâlnirea cu ea; este bine, afirmă credinţele tradiţionale, ca broaştei să nu i se spună pe nume; atunci când sunt auzite cântând, trebuie să se exclame: „Cucoanele cântă" şi, drept răsplată, ele vor ura: „Să fii frumoasă ca o cucoană"; sau, văzând o broască, este bine să i se spună „cal", „cal de apă", ori „iapă"; mulţumită de respectul cu care este tratată, ea va răspunde: „Să fii tu tare ca calul"; se crede că acela care sapă o fântână şi dă acolo de o broască să fie sigur că va da şi de izvor; dacă, într-un izvor sau râu, există broaşte, atunci cu siguranţă apa aceea este bună de băut, faptul concret găsindu-şi explicaţia în conformitate cu sistemul legendelor (care ipostaziază realul într-o consecinţă a evenimentului mitologic), prin binecuvântarea unei divinităţi; astfel, drept mulţumire pentru faptele sale, acestei vieţuitoare i s-a hărăzit darul de a trăi numai în apele curate şi de a asigura, prin prezenţa ei, puritatea lor: „Apa unde trăieşte broasca e bună de băut, omului să nu-i fie scârbă, fără broaşte apa se-mpute şi apoi scade"; izvorul, apa abia ruptă din matcă, „nespurcată" de cele lumeşti, reprezintă puterea ingenuă a vieţii; primăvara, anotimpul începuturilor, când totul se schimbă şi renaşte, întrupează momentul de cumpănă fertilă, clipa când puterile naturii sunt intacte, pure, concentrate, gata să izbucnească; corelându-se, în plan simbolic, broasca şi primăvara asigură puterea magică şi bogăţia: „Când broaştele cântă întâi primăvara, e bine să te dai de trei ori peste cap, dacă vrei să fii sănătos peste an, sau dacă vrei să ai noroc"; „Broasca e din inelul Maicii Domnului; ea l-a pierdut toamna şi l-a găsit primăvara; l-a luat, l-a sărutat şi l-a lăsat printre buruieni"; de aceea, când este găsită, trebuie sărutată de trei ori, dată peste umăr şi printre picioare de trei ori; deci broasca se naşte primăvara, ca toate divinităţile vieţii; se crede că, dacă se omoară o broască, „se mânie Dumnezeu, care se porneşte pe ploi şi pe potoape, de nu se mai opreşte", ba, se mai crede că aceluia care va omorî o broască îi va muri o vită; broasca mediază între dimensiunile şi polii ei opuşi, între pământ şi apă, ud şi uscat, fertil şi arid, viaţă şi moarte, pieritor şi nepieritor; pentru că broasca este pură, curată, ea poate fi folosită pentru a curăţa omul, lucrurile, de spurcăciuni; broasca e socotită ca având darul să absoarbă toate necurăţeniile din apă şi din aer; tot astfel se crede că poate extrage veninul din orice rană şi de aceea e deseori întrebuinţată în medicina populară; pe acelaşi mecanism analogic se bazează şi credinţele care susţin că broasca este bună contra frigurilor, a durerilor de şale, contra umflăturilor de buze, a înecului etc. ; cel ce vrea să oprească grindina trebuie să prindă o broască, să o jupoaie de vie şi să o atârne în vârful unui arin, crezându-se că, omorând broasca, se omoară ploaia, sau că, punând în pom pielea vieţuitoarei ce tutelează ploile, sunt apărate câmpurile de puhoaiele dezlănţuite; există însă şi o broască malefică, anume broaştele râioase; despre ele se crede că sunt creaturi ale diavolului şi că ele întrupează adeseori strigoaicele şi fermecătoarele; „broasca râioasă e strigoaie şi, dacă o iei în mână, te umpli de râie"; în chip de broască râioasă, frigurile demonice pot aduce casei şi omului fel de fel de rele: ele poartă farmecele, duc bolile, fură mana şi bogăţia gospodăriei: „De multe ori strigoaica vine să fure tot grâul din şura omului, dar nu-l poate duce şi cheamă broscoii în ajutor şi tot neamul broştesc, cu gura cât o şură, de cară tot"; credinţele afirmă că, pentru a fi îmbunată, broaştei trebuie să i se spună „iapă"; în acelaşi timp şi în sens invers, descântecele spun o „iapă albă", de la marginea lumii, ca să stăpânească şi să neutralizeze puterile malefice ale broaştei; astfel, broasca „bună" este iapă (are deci puterea şi fertilitatea acestui animal), iar broasca „rea" stă sub puterea iepei, este alungată şi înfrântă de aceasta; apa în care ea s-a scăldat vindecă pe cel bolnav; tăiată şi pusă pe rană are valori curative nemaipomenite; cea „spurcată" este Muma-pădurii; ori afirmaţia „Dracul mănâncă broaşte", adică hrană spurcată; eroina pedepsită va scoate pe gură, ori de câte ori va vorbi, broaşte şi şerpi; cea bună declanşează ploile („să nu se omoare broasca, pentru că vin ploile mari"), purifică izvoarele, îmbunează şi înveseleşte divinităţile triste (inclusiv moartea) ale vieţii şi fertilităţii, vesteşte naşterea zeului-prunc (inclusiv a naturii reînnoite), aduce sănătate, putere şi noroc; dominantă în manifestările orale şi materiale (în ornamentică, o întâlnim prezentă pe cruci, ceramică etc. ) este figura benefică a broaştei; nu are zile consacrate special ei, ca lupul, ursul etc. , ci întreaga primăvară îi este consacrată (COMAN, I, p. 95-96; 98; 100-110; II, p. 167). În unele legende, se spune că unul dintre animalele alese de Maica Domnului este broasca; aceasta ar fi fost cea care a vestit Sfânta Naştere şi, drept urmare, trupul ei nu putrezeşte, ci se usucă, nefiind mâncat de viermi; de aceea, a omorî o broască este un păcat mare (PRESA). În Bucovina, se crede că broaştele sunt şi vestitoare de frig, omăt şi răceală, dacă ies şi cântă înainte de Alexii (17 martie); iar dacă ies ele la timpul cuvenit, adică după ce trec Alexiile şi după ce se încălzeşte, se poate spune: „Să n-ai frică/De nimică" (2. MARIAN, I, p. 88). Să nu se omoare broasca, pentru că ea îşi adună palmele a rugăciune către Dumnezeu şi îl blestemă pe cel care a ucis-o - Ţara Oltului; este considerată sfântă şi de aceea nu trebuie omorâtă - Neamţ; primăvara, cine vede un brotăcel prin iarbă să-l ia, să-l scuipe de trei ori în gură şi apoi să-i dea drumul, pentru că nu se va mai îmbolnăvi de friguri peste an - Muntenia; se crede că omorârea broaştelor de către cineva atrage moartea mamei aceluia; sau că gestul de a le omorî echivalează cu uciderea propriei mame; de aceea, poate ucide o broască numai acela căruia i-a murit deja mama - Suceava; moare unul dintre părinţii celui care omoară o broască - Botoşani; sau îi va muri o rudă - Muntenia; este semn rău pentru cel ce calcă o broască - Galaţi; îi devine vaca stearpă aceluia care omoară o broască - Suceava; să nu se omoare broaşte, pentru că aluatul frământat de mâna ucigaşă nu va dospi - Bihor; să nu se vorbească seara, în preajma copiilor, despre broaşte, deoarece ele pot aduce răul asupra celor mici - Suceava; nu este semn bun, dacă intră o broască în casă - Suceava; când intră broaşte în casă e semn că un membru al familiei va muri - Suceava; sau că a fost trimisă cu farmece şi vrăji; în acest caz, cu un băţ este scoasă afară, adăugându-se: „Cu ce te-a trimis, dă lui şi de capul lui să fie" - Iaşi; dacă în casă este un bolnav şi, pe înserate, soseşte la uşă o broască sau intră în casă, este clar că a fost trimisă cu farmece; de aceea, este pusă într-o ţepuşă şi aşezată în pod ca să se afume - Suceava; este rău de moarte, când cântă broasca sub talpa casei - Vâlcea; se consideră că apa din fântâna unde nu trăiesc broaşte nu este potabilă - Muntenia; Suceava; de aceea, este păcat să fie omorâte broaşte de fântână - Galaţi; ca să închidă gura vecinilor prea clevetitori, femeile prind o broască din fântâna din care iau apă acei vecini şi îi leagă gura (sau îi cos gura) cu un fir roşu, după care o aruncă înapoi în fântână - Tecuci; când cântă de prima dată broaştele primăvara, este bine să se dea de trei ori peste cap cel ce le aude, pentru a fi sănătos peste tot anul şi a avea noroc - Teleorman; Vaslui; Iaşi; sau să se dea de trei ori peste cap, pentru a creşte bostanii mari - Vaslui; sau ca să nu fie anul secetos - Muntenia; sau ca să-i fie viaţa uşoară peste vară - Suceava; cine vede pentru prima oară, primăvara, ouă de broască să se frece cu ele peste tot trupul, pentru a fi ferit peste an de friguri; dacă vrea să fie ferit permanent de friguri, să se frece cu ouă de broască de-a lungul întregii primăveri - Suceava; ca să-i treacă frigurile, cel afectat de boală să pună o broască în sânul unui om fricos - Tecuci; nu va fi bolnav de friguri peste an cel care, văzând primăvara broască, pentru prima oară, o ia şi o scuipă în gură - Bihor; sau să fie sărutată pe spate de trei ori şi apoi aruncată peste cap - Suceava; broasca prinsă primăvara se dă de mâncare şi porcilor, pentru a le trece unele afecţiuni ale gurii - Argeş; cine se duce la scăldat, pentru prima oară în acel an, să-şi pună o broască în sân, ca să nu se înece - Arad; pentru diagnosticarea dalacului (antrax), se pune pe zona afectată o broască vie şi, dacă aceasta moare, este sigur că boala este dalac - Vaslui; este bine să se pună pe pântecele unei femei aflate în travaliu o legătură cu rămăşiţele pisate ale unor broaşte moarte, pentru ca naşterea să se producă uşor - Tecuci; negii se fac mai ales din cauză că broaştele din bălţi urinează pe mâinile şi picioarele unor oameni şi pot fi trataţi cu firimituri de mămăligă găsită - Tecuci; să nu se omoare broască, fiindcă plouă - Dolj; când cântă broaştele ziua este semn că va ploua - Muntenia; Buzău; Suceava; de cântă pe înserat e semn că vremea a doua zi va fi bună - Suceava; grindina poate fi alungată, dacă este prinsă o broască, este jupuită de vie, iar pielea i se agaţă într-un băţ de arin - Iaşi (2. GOROVEI, p. 27-28; 30-31; 94; 142; 159; 165; 200; 266; 273; 283; 286; GOLOPENŢIA, p. 110; NOTE, Antonescu). În Maramureş, se crede că, dacă îşi doresc copiii să cânte frumos, să ţină o broască verde în sân; limba de broască pusă pe pieptul unei femei o face să spună tot; omul să se ferească de broască, să nu i se ude în ochi, pentru că orbeşte, iar dacă pune cineva mâna pe ea, să nu se atingă pe la ochi, pentru că orbeşte (BOGDAN, p. 33; 117; 126). Pentru a-şi face rost de iubit sau iubită, în Sălaj există următoarea vrajă: se prinde o broască, cu 9 zile înainte de Sângiorz, şi se pune într-o cană găurită în 9 locuri; cana cu broasca în ea se îngroapă în grădină, în dimineaţa zilei de Sângiorz; după alte 9 zile, se scoate cana în zori şi se vor găsi în ea două oase: unul având formă de cârlig, celălalt în formă de furculiţă; este apoi atins cu osul în formă de cârlig cel care este plăcut, iar cel care urăşte pe cineva îl atinge cu osul în formă de furculiţă (PRESA). Apa din fântâna în care sunt broaşte nu este bună de băut - Gorj (1. CHIVU, p. 246). Dacă broaştele încep să orăcăie înainte de Alexii (17 martie), primăvara va fi lungă şi rea, cu zile friguroase (PRESA). Înseamnă onoare pentru cine visează broască; broască orăcăind înseamnă desfrânare; primeşte o veste bună cel care se visează mâncând broaşte şi înseamnă nefericire pentru cel care visează broaşte multe - Suceava (NOTE, Băncescu).
Broască ţestoasă. Se crede că este aducătoare de bine pripăşirea la casa omului a unei broaşte ţestoase - Neamţ (2. GOROVEI, p. 280).

BRUMĂ
Dacă nu cade brumă până în ziua în care este prăznuită Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (29 august), nici nu va cădea aşa curând şi toamna va fi mai călduroasă - Suceava (2.GOROVEI, p. 261). Pentru cine visează brumă este semn că va duce un trai nebulos, plin de nesiguranţă - Suceava (NOTE, Băncescu).

BRUMĂREL Brumărel sau Brumariu Mic sunt denumirile prin care este cunoscută luna octombrie, iar Brumariu sau Brumariu Mare sunt folosite pentru luna noiembrie; dar sub aceste nume se ascunde şi o fiinţă mitologică, un fel de Făt-Frumos care umblă totdeauna călare pe un cal murg şi este îmbrăcat în haine brumării sau albe; este în fapt personificarea brumei, care, aşa cum îl descriu versurile dintr-un cântec, „florilor mirosul stric" şi „iau cu mine orice floare", pe care o duce acasă la mama lui Toamna sau Tomnica, iar aceasta, cum îi vede, îi şi cunună - Suceava (1.MARIAN, p. 47-49).

BRUN
Este simbolul pământului cel roditor (ZAHACINSCHI, p. 7). v. PĂMÂNT.

BUBĂ
Când îi iese cuiva o bubă, să ştie că îi vor ieşi şi altele, până la nouă bube, pentru că buba are totdeauna nouă rădăcini - Tecuci (2. GOROVEI, p. 30).

BUBURUZĂ (Coccinella septempunctata - DLRM, p. 96)
Românii numesc aceeaşi specie de insecte cu doi termeni: buburuză şi gărgăriţă, chiar dacă ultimul nominalizează mai multe specii de gândaci (în special de culoare roşie), dăunători ai cerealelor şi zarzavaturilor (DLRM, p. 330). Se crede că buburuza este metamorfoza unei fete de împărat, ucisă de fratele ei în urma disputei pe care au avut-o cu privire la dreptul de a conduce destinele împărăţiei; această imagine nefericită i-a determinat seria de credinţe, conotaţiile buburuzei fiind legate de iubire: aşezată pe dosul palmei sau pe braţ, arată, prin direcţia zborului ei, locul unde se află viitorul soţ (sau viitoarea soţie); uscată, pisată şi apoi pusă în mâncare, stârneşte dragostea feciorului dorit; aruncată în apa de îmbăiere, ajută fetele să fie mai frumoase; purtată pe pălărie sau în năframă, atrage asupra posesorului dragostea celor din jur; buburuza este „prietena Maicii Domnului" şi „nepoata dragostei"; ocupă o poziţie similară aceleia a plantelor iubirii - busuiocul şi ruja, sau a păsărilor erotice - porumbelul şi cucul; dar, pentru că este cunoscută şi cu atribute negative, este considerată o insectă hulpavă, care aduce pagube în hambare; se zice că a fost trimisă de Creator să mănânce toată recolta unui om bogat, dar zgârcit, pentru că acesta nu vroia să dea şi altora nici o fărâmă din bucatele sale; de aceea tradiţiile populare româneşti recomandă, alături de o serie de practici magice de luptă împotriva ei, şi un descântec prin intermediul căruia gărgăriţa este aruncată (metaforic vorbind) din interiorul gospodăriei (ca spaţiu apărat) la polul opus, în inima naturii sălbatice (ca spaţiu destructurat), acolo unde stăpâneşte Muma-Pădurii (COMAN, II, p. 134-135). În jurul buburuzei sunt credinţe conform cărora, dacă ea apare după ziua lui Simeon Stâlpnicul (1 septembrie - Cuviosul Simeon Stâlpnicul), usturoiul va da recoltă bogată - Bucovina; să nu se omoare „văcuţele Domnului" (o altă denumire a buburuzei), pentru că este păcat - Suceava; când cineva le vede mergând pe o cărare lungă e semn că acela va face o călătorie îndelungată, ori va muri - Tecuci; totuşi, la vederea ei, omul trăieşte sentimente de plăcere şi bună dispoziţie, pentru că, în popor, se crede că ea prevesteşte binele - Neamţ; Galaţi (2. GOROVEI, p. 19; 249; 280). Când copiii găsesc o buburuză („păpăruză"), o iau în palmă, apoi răsucesc palma până ce insecta se urcă pe degetul arătător, timp în care i se descântă să zboare, direcţia zborului fiind cea în care sau dinspre care le va veni perechea sortită - Maramureş; Muntenia; demn de reţinut este şi faptul că, în Maramureş, fetiţelor li se spune, în semn de alint, „păpăruză" (BOGDAN, p. 60-61; NOTE, Antonescu).

BUCIUM v. APRILIE.

BUCUR
Păstor legendar, pe care tradiţia îl aşează la obârşia localităţii Bucureşti, capitala României (ŞĂINEANU, I, p. 41).


BUCURIE (A SE BUCURA)
Se crede că este bine să se păzească, pentru a nu da de un necaz mare, omul care încearcă o bucurie prea intensă - Tecuci (2. GOROVEI, p. 31).

BUFNIŢĂ (Bubo bubo - DLRM, p. 98)
Face parte din bestiarul de bază al culturii tradiţionale româneşti, moştenit de la daco-geţi (BUHOCIU, p. 20). Caracteristicile naturale ale bufniţei (buha), din care mai evidente sunt regimul nocturn, strigătul lugubru, zborul lin ca o nălucă, culorile închise ale penajului său, o amplasează într-un context depreciativ, asociind-o în special întunericului şi tărâmurilor infernale; deoarece cântă numai noaptea, vesteşte evenimente nefaste (COMAN, II, p. 1; 99-100). Dacă bufniţa cântă pe casă e semn de moarte - Mehedinţi (CIOBANU, p. 79). Când cântă ziua sau prin cimitire, prevesteşte moarte, boli, război; când cântă seara sau spre răsăritul soarelui, prezice vreme frumoasă, dar poate determina şi împiedicarea desfăşurării unei nunţi sau, cel puţin, amânarea ei (3. MARIAN, I, p. 123-124). Când cântă în luna februarie e semn de primăvară timpurie - Ialomiţa (2. GOROVEI, p. 268; 272). Pentru cine visează bufniţă înseamnă pagubă - Suceava (NOTE, Băncescu).

BUHAI
Instrument muzical primitiv, cu posibilităţi fonice reduse, cunoscut mai ales în Moldova şi folosit cu deosebire în ceremonialul Pluguşorului (ADĂSCĂLIŢEI, p. 44). Este alcătuit dintr-un butoiaş (cutia de rezonanţă), având un capăt acoperit cu piele de animal, prin mijlocul căreia ies câteva fire de păr din coadă de cal; firele sunt frecate în lungul lor cu degetele înmuiate obişnuit în oţet sau, pur şi simplu, în salivă, obţinându-se un sunet gutural, ritmic, prelung (2. KERNBACH, p. 211). Fiind simbol al fertilităţii, buhaiul, care imită răgetul taurului, înlocuieşte, în ceata de colindători, taurul (4. POP, p. 77). În limbaj regional, buhai înseamnă şi taur; pornind de la această realitate, unii cercetători susţin apariţia buhaiului şi a sunetului puternic produs de el în obiceiul Pluguşorului ca semnificând amintirea scenei antice a jertfei anuale a taurului, dar şi faptul că zgomotul produs, alături de tălăngi, bice şi alte instrumente şi obiecte cu încărcătură rituală conjuncturală, ar fi menit să alunge spiritele malefice din preajma plugului şi să purifice spaţiul la început de an, celebrat odinioară primăvara (NOTE, Antonescu; PRESA).

BUHĂ v. BUFNIŢĂ.

BUJOR (Paeonia - DLRM, p. 99)
Pentru ca faţa copilului să fie rumenă, sau să fie voinic, dacă este băiat, florile de bujor se pun în prima scaldă a nou-născutului, alături de alte obiecte, dezvoltând seria simbolică menţionată mai jos - Munţii Apuseni; Transilvania; Bucovina; se cultivă numai bujori de grădină, pentru că se crede că acela care va muta planta, ori va aduce rădăcini sau seminţe de bujori din pădure nu va mai face copii - Tecuci (3. MARIAN, II, p. 58; 2. GOROVEI, p. 31; 212; 2. CHELCEA, p. 10). În fine, bujorul apare, ca motiv ornamental, pe cozile lingurilor de lemn folosite în păstorit - Suceava (ŢUGUI, p. 39). Serie simbolică: agheasmă-busuioc-bujor-monede de argint-miere-pâine-zahăr-ou-lapte dulce

BULCI DE BALTĂ v. CALCE.

BUNAVESTIRE (BLAGOVEŞTENIE) v. MARTIE.

BURIC
Câţi noduli se vor număra pe cordonul ombilical al unui prim copil nou-născut, atâţi prunci va mai avea respectiva tânără mamă - Muntenia; partea care cade din buric, după naşterea unui nou-născut, se păstrează, învelită bine, la grinda casei, iar, când copiii sunt mai mari, este udat în apă, ca să i se redea elasticitatea, şi li se dă să se uite prin el, ca să nu se deoache, sau să ajungă cunoscători în toate cele ale vieţii; tot prin buric se uită copiii şi la venirea preotului de Bobotează (6 ianuarie), crezându-se că aşa vor ajunge mari gospodari, îndemânatici - Ţara Oltului; buricul căzut la naşterea copilului se păstrează până ce acesta împlineşte şapte ani, când i se dă să-l dezlege şi, dacă o poate face, înseamnă că va deveni un om deştept - Moldova; se păstrează buricul până se face copilul mare şi, dacă îl dezleagă, de este băiat, va fi isteţ la învăţătură, iar, de este fată, va deveni foarte îndemânatică la ţesut şi cusut - Suceava; se păstrează şi, când copilul e mare, se înmoaie în apă şi i se dă să se uite prin el, ca să devină îndemânatic şi să poată realiza tot ceea ce vede prin el - Muntenia; sau, băiat mare fiind, se uită prin buric, ca să nu fie văzut de către autorităţi şi luat la îndeplinirea serviciului militar - Ţara Oltului; sau pentru a-l păzi de cele rele în timp de război - Ţara Oltului; buricul să fie dat copilului să-l rupă el, când a crescut mai mare, iar bucăţelele să le arunce peste ogor primăvara, pentru că numai aşa va deveni deştept şi ceea ce va vedea cu ochii va înfăptui cu mâinile - Teleorman; buricul căzut după naştere se înveleşte bine şi se introduce în vreo gaură din duşumelele casei, dacă se vrea ca următorul copil să fie băiat, sau într-o crăpătură din podele, dacă se doreşte să fie fată - Galaţi; sau se îngroapă într-o gaură, făcută în tocul uşii ori în pragul casei, după care se astupă cu un dop de lemn - Ţara Moţilor; se crede chiar că restul de buric îngropat deasupra uşii păzeşte casa de intrarea duhurilor rele în ea - Maramureş; Suceava; copilul cu buricul proeminent este înclinat spre îmbolnăviri de tot felul, iar cel cu buricul înfundat în abdomen va avea o constituţie fizică rezistentă - Tecuci; ca să mai aibă copii şi toţi să-i fie dragi, mama ultimului născut ia buricul acestuia, îl usucă, apoi îl pisează şi îl pune la macerat într-o sticlă cu rachiu, din care bea din când în când - Tecuci; ca să mai aibă copii, moaşa ia buricul nou-născutului şi-l îngroapă la rădăcina unui măr tânăr şi sănătos - Banat; ca să nu mai facă şi alţi copii, femeile obişnuiesc să îngroape buricul nou-născutului şi cămaşa pătată de sânge a lehuzei într-o răspântie de trei hotare, considerând că vor avea copii, când acele obiecte vor fi dezgropate - Banat (2. GOROVEI, p. 30-32; 162-163; GOLOPENŢIA, p. 90; PRESA). Dacă buricul uscat este desfăcut uşor de către copil, se crede că el va fi isteţ şi priceput la orice lucru; dacă este fetiţă, se crede că va şti orice să coasă, să ţese; dacă se munceşte mult cu desfăcutul, înseamnă că el va fi greu de cap; unii întreabă copilul de ce animal este buricul şi, dacă răspunsul indică o vită, înseamnă că pruncul va fi norocos în vite; în Sibiu, buricul se păstrează la grindă, iar al fetelor ceva mai ascuns; după ce cresc mari, se ia de unde este ascuns, se găureşte cu un fus, atâta cât să poată privi prin el, crezându-se că la lucrul la care va privi prima dată pe acela îl va deprinde cel mai uşor; dar, în unele părţi, se spune că este bine să se dea buricul copilului să se joace cu el, ca să-l piardă, să nu se ştie ce s-a făcut cu el; în Buzău şi Bucovina, mama, după prima naştere, se uită prin buricul copilului şi câte noduri zăreşte atâţia copii va mai naşte; în Banat, buricul copilului este tăiat pe un băţ de corn, pentru ca micuţul să fie mlădios şi tare precum cornul; apoi este învelit într-o pânză şi, dacă tânăra mamă vrea să mai aibă copii, se îngroapă la rădăcina unui pom tânăr şi sănătos sau la rădăcina unui gorun; în Bihor, Satu Mare şi Ţara Chioarului, ca să nu facă alţi copii aşa curând, buricul este înnodat de 7 ori şi spălat în apă rece, în credinţa că va mai naşte abia după 7 ani (3.MARIAN, II, p. 262-264). Imediat după naştere, moaşa trece la „tăierea buricului", operaţiune foarte importantă sub raport medical, dar şi în privinţa desprinderii fătului de vechea stare; ombilicul apoi se păstrează în casă, până când copilul creşte mare, când i se dă să-l dezlege şi în caz că reuşeşte înseamnă că pruncul va fi cuminte - Maramureş (DĂNCUŞ, p. 176). După tăiere, legarea buricului nou-născutului se face cu cheotoarea de la o cămaşă a tatălui, sau cu una de la cămaşa mamei; cu sângele care curge din buric, moaşa unge cu degetul pe copil pe frunte, bărbie şi obraji, ca să fie roşu toată viaţa, dar trebuie remarcat faptul că, făcând acest gest, moaşa îl închină astfel pe copil - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 60). Serie simbolică: buric-cămaşă-răspântie.
Buricul pământului. În general, este conceput ca centru al Lumii, dar având concretizări în funcţie de poziţia pe care o ocupă informatorul în contextul cultural arhaic pe care îl colportează; o primă ipostază a localizării buricului pământului este de natură biologică, în sensul că este „centrul", „mijlocul" pământului, „mijlocul lui dinlăuntru", prin analogie cu trupul uman; a doua ipostază are rădăcini în mentalitatea creştină, folclorizând însă valorile şi simbolurile creştine: este „centrul pământului şi se găseşte la Ierusalim", „la mijlocul pământului, la casele lui David", „la mormântul lui Hristos", „la muntele Golgota, unde s-a răstignit Isus. Acolo e capul lui Adam", „la Ierusalim. . . acolo e drumul soarelui"; a treia ipostază este de natură etnică şi naţională: „un pământ fertil în toate", „loc bun răzăşesc", „aici în Ţara Românească", „la locul cel mai ridicat al ţării, la Bucureşti", „e la mijlocul ţării, la Focşani", „e unde stai cu picioarele. Cine nu crede să sape, să se convingă"; a patra ipostază proiectează gândirea metafizică tradiţională, frecvent întâlnită în textele folclorice, fie că sunt realizări în versuri sau proză, caracterizate printr-o accentuată ubicuitate: „Buricul pământului este un fel de deschizătură ce se află în mijlocul pământului şi prin care trec vitejii din poveşti pe celălalt tărâm"; „prin Buricul pământului răsuflă pământul; când răsuflă, se cutremură; pământul şade pe o piatră şi piatra pe foc"; „Buricul pământului se face pe pământ în formă de bureţi (ciuperci)" (PRESA).

BURSUC (Meles meles - DLRM, p. 929)
Animal carnivor care, în mentalitatea tradiţională românească, ocupă un loc de neinvidiat, deoarece, dacă este prins, este ars de viu - Suceava; untdelemnul, în care a fost fiert un bursuc, este folosit în frecţionarea locurilor afectate de reumatism - Bacău; Neamţ; Suceava (2. GOROVEI, p. 284; 285).

BURTĂ v. ABDOMEN.

BUTOI v. VAS.

BUTUC v. LEMN.

BUSUIOC (Ocimum basilicum - DLRM, p. 102)
Este mult cultivat de români, fiindcă se crede că busuiocul este o floare ce aduce noroc în casa omului; este întrebuinţat mai mult pentru farmece de dragoste; fetele, când merg la joc, au obiceiul de a lua cu sine fire de busuioc, iar mamele flăcăilor le ţin acestora cămăşile curate, punând între ele fire din această plantă; se pune busuioc, împreună cu alte daruri, pentru Ursitoare, la căpătâiul pruncilor nou-născuţi; şi probabil, din cauza frecvenţei utilizărilor sale magice, mănunchiul de busuioc a ajuns, în ritualurile creştine, instrumentul de sfinţire a locurilor şi fiinţelor prin stropirea cu agheasmă (2. KERNBACH, p. 304). Cuvântul busuioc dintr-o poezie populară de dragoste sau semnul natural, floarea, purtată la brâu de o tânără (şi nu de o bătrână), care merge la horă, propune un enunţ specific în contextul obştii, din care se desluşeşte o anumită latură a comportamentului fetei, intenţiile ei matrimoniale, dorinţa de a-şi îndeplini rolul destinat de colectivitate; dacă se va duce cu bucheţelul de busuioc, nu la horă, ci la biserică, valoarea enunţului va fi categoric alta; de data aceasta, semnul vizează tot un simbolism erotic, dar nu laic, ca primul, ci mistic; criteriul vârstei nu mai funcţionează în al doilea caz, de aceea şi tinerii şi bătrânii pot folosi acelaşi simbol religios pentru a-şi comunica adeziunea la realitatea ceremonialului (URSACHE, p. 72-73). Busuiocul (care este iubita, în cântecele de dragoste) este o plantă „fermecătoare"; este calificat drept floarea fetelor, ca simbol erotic; unii îi atribuie şi un uşor iz melancolic, dar el îndeplineşte funcţia unui puternic stimulent erotic şi are multiple întrebuinţări în magia dragostei; se aşează sub pernă, pentru ca tânăra să-şi viseze ursitul; pus în păr sau în sân, are puterea să atragă dragostea celui dorit; fetele au mare interes ca în faţa casei lor să crească busuioc: „La fiecare casă de gospodar, trebuie să se găsească busuioc de dragoste"; la Sfântul Gheorghe (23 aprilie), înainte de răsăritul soarelui, fata seamănă busuioc cu gura şi îl udă tot cu gura, până a răsări soarele, cu apă neîncepută, şi tot din gură îl udă până nu încolţeşte; se crede că acest busuioc are puterea să facă fata drăgălaşă flăcăilor; în zilele de sărbătoare, fetele trebuie să aibă busuioc în brâu şi, dacă este mai îndrăzneaţă, trebuie să pună busuioc unui flăcău în brâu sau în păr, ca el să îndrăgească fata (EVSEEV, p. 116; 123-124). Busuiocul şi trandafirul, în colinde, sunt dăruite fetelor şi flăcăilor ca semn al viitoarei lor căsătorii, grâul este dat gospodarului pentru rodirea câmpului, crucea, element nou, de provenienţă creştină, este dată bătrânilor, mărul apare cu acelaşi sens ca şi în ceremonialul de nuntă (4. POP, p. 47). În colindele din Ţara Oltului, busuiocul este dat fetelor (HERSENI, p. 244). Interpreţii obiceiului „Chiraleisa", în ziua de Bobotează (6 ianuarie) poartă costumele tradiţionale ale zonei respective, iar la căciuli pun busuioc, brad, vâsc, cercei din mlădiţe de salcie, plante cu numeroase semnificaţii benefice (12.GHINOIU, p. 146). În Ţara Haţegului, în ziua botezului, vine nănaşa să ia pruncul de acasă la biserică, purtând cu ea o ulcică nouă, de toarta căreia este legat un buchet de busuioc şi o lumânare, pe care o aprinde când este botezat pruncul şi care, după ceremonie, se păstrează în casă şi este aprinsă numai când este scăldat copilul; există credinţa că, dacă lumânarea se stinge în biserică, în timpul botezului, copilul nu va trăi; îi mai aduce şi pânză pe care o sfinţeşte şi apoi o dă mamei („nepoatei"), ca să-i facă din ea cămaşă copilului; este prima cămaşă pe care o poartă copilul, dăruită de nănaşă şi sfinţită la biserică (CLOPOTIVA, II, p. 410). Sămânţa de busuioc se sfinţeşte împreună cu pasca, în Duminica Învierii Domnului, pentru ca planta care va răsări şi va creşte din ea să înflorească mai frumos şi să miroasă mai tare şi mai plăcut ca de obicei; fetele nemăritate, după ce se îmbracă, în zile de sărbătoare, îşi freacă hainele cu busuioc, ca să miroasă frumos, să fie plăcute şi căutate de feciori cum este căutat busuiocul - Banat; în cadrul ritualului de aflare a destinului, indicarea de către fetele din Bucovina, în noaptea Anului Nou, a blidului sub care se află busuioc înseamnă măritiş sigur şi din dragoste; în aceeaşi noapte, fetele din Muntenia obişnuiesc să pună într-un vas cu apă o rămurică de busuioc şi una de măr şi, ca punte, o monedă de argint, lăsându-le astfel până dimineaţa, în credinţa că, peste noapte, vor visa pe cei care le vor lua în căsătorie; dacă alături de tineri visează şi verdeaţă este semn că vor fi norocoase; dar dacă visează bivoli este semn rău şi trebuie să caute repede vreo vrăjitoare care să le descânte şi să le „desfacă" de o astfel de ursită; în Transilvania şi în Bucovina, fetele aşează o „punte" peste o fântână şi pun pe ea busuioc, sperând că, după ce adorm, vor visa că trec pe o punte de mână cu mirele; a doua zi dimineaţa, de Anul Nou, merg la fântână şi, în caz că de busuioc se prinde promoroacă, este semn că mirii lor vor fi bogaţi; alte fete coboară rămurelele de busuioc în fântână şi se duc a doua zi să le cerceteze, interpretarea fiind aceeaşi; când este zăpadă multă afară, iau trei fire de busuioc, care semnifică numele a trei băieţi care le joacă mai des la horă, şi le înfig în omăt; dacă a doua zi au chiciură pe ele înseamnă că acel băiat va fi mai bogat pe a cărui ramură s-a adunat mai multă chiciură; ca să se mărite, fetele din Moldova iau busuioc de la clopoţeii unui „plugar" care vine cu „aratul" în dimineaţa Anului Nou, pun o bucată în gură, sub limbă, şi apoi se culcă seara, crezând că astfel îşi vor visa peste noapte ursitul; în Bucovina, iau de la clopoţeii primilor urători busuioc, cu de-a sila sau contra plată, se duc la o apă curgătoare şi proptesc ramura cu o aţă de mal, lăsând-o apoi acolo până dimineaţa; dacă a doua zi o găsesc cu brumă pe ea înseamnă că se vor căsători cu un bărbat vârstnic, dacă nu s-a prins nimic este semn că vor lua unul tânăr; alte fete iau busuiocul şi se duc cu el la un râu îngheţat, fac o copcă şi lasă acolo rămurica plutind pe apă; dacă se prinde brumă înseamnă că au noroc şi se vor mărita; în seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află câteva fire de busuioc se crede că va lua de soţie o fată frumoasă, dar săracă; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; se mai crede, în Suceava, că firele de busuioc sfinţite sunt bune să se afume cu ele cei care au dureri de urechi (2. MARIAN, I, p. 9; 53; 100; 141; II, p. 177-178; 194). Se pune în apa de la prima scaldă, pentru ca nou-născutul, mai ales dacă este fată, să fie curată, iubită şi atrăgătoare ca busuiocul (3. MARIAN, II, p. 58). Ca să miroasă frumos, busuiocul să se semene într-o zi de vineri - Vâlcea; busuioc luat din steagul de la biserică se pune în codiţele fetelor, ca flăcăii să se uite la ele ca la steag - Vâlcea; busuiocul luat de la clopoţeii colindătorilor din seara de ajun a Anului Nou este pus în apa în care se spală fetele, ca să fie dragi flăcăilor - Botoşani; cel căruia i se fură ceva să bage o crenguţă de busuioc în fântână şi va găsi repede ce i s-a luat - Muntenia; se pune busuioc la baza ghizdului fântânii, în seara dinspre Anul Nou (1 ianuarie - Sfântul Vasile) şi, dacă este găsit a doua zi acoperit cu promoroacă, este semn că fata din acea familie se va mărita în iarna aceea - Suceava; în ajunul Bobotezei, seara, fetele pun busuioc în gard, iar dimineaţa se uită al cărei fete este acoperit cu brumă, crezând că acesta este semn că respectiva fată va lua drept soţ un tânăr bogat - Muntenia; tot seara, în ajunul Bobotezei, fata nemăritată pune busuioc pe ghizdul fântânii, gândind în acelaşi timp la un anume flăcău şi, dacă găseşte a doua zi dimineaţa ramura de busuioc umedă, este semn că flăcăul o va lua în căsătorie - Muntenia; în speranţa că se vor mărita curând, fetele schimbă, la plecare, bucheţelul de busuioc din căldăruşa preotului, venit cu botezul în ziua de ajun a Bobotezei, cu un buchet nou de busuioc; cu busuiocul luat şi pus sub pernă, se culcă noaptea, crezând că-şi vor visa ursitul şi vor vedea şi cum arată el la chip - Ţara Oltului; Vâlcea; pentru a-şi visa ursitul, nu este suficient să pună busuiocul luat de la preot, când vine cu Iordanul, ci să şi postească în ziua de ajun a Bobotezei - Bihor; celei căreia i se pare că în jur miroase a busuioc îi va sosi în casă un bărbat străin - Moldova; Suceava; guturaiul trece, dacă bolnavul este afumat cu busuioc şi pene - Suceava (2. GOROVEI, p. 30; 32; 81; 108; 176; 243-244; 258; GOLOPENŢIA, p. 83). În Maramureş, busuiocul este purtat de fete în sân sau în păr, feciorii îl poartă în clop ori la cuşmă, atât verde cât şi uscat; se pune în vase de flori, după oglinzi, sub perne; bătrânii îl poartă în buzunar; este una dintre cele mai îndrăgite plante, poetul Tiberiu Utan, originar din această zonă, afirmând că „Eu şi în stema ţării ţi-aş găsi un loc"; se pune busuioc în apă şi se păstrează peste tot anul, apa fiind bună de leac, fiindcă „nu se tulbură şi nu se strică" (BOGDAN, p. 66; 83). În Teleorman, fetele iau de la preot, când acesta vine cu botezul în ajunul Bobotezei, un fir de busuioc, pe care îl pun sub pernă şi, în noaptea spre Sfântul Ioan, cred că vor visa chipul celui predestinat (1. CHIVU, p. 243). În Ţara Zarandului, după ce a fost încredinţată mirelui, mireasa primeşte un buchet de busuioc amestecat cu fonfiu, pe care, înmuindu-l în apa dintr-un vas, stropeşte roată adunarea, de trei ori (1. DASCĂLU, p. 23). În Bihor, când se formează turmele şi ies la munte, preotul merge la fiecare dintre aceste ciopoare şi le stropeşte cu un buchet de busuioc, hodolean, leuştean, salcie verde şi iederă, binecuvântându-le să fie sănătoase şi cu spor în lapte (1. BOCŞE, p. 55). Se pune în scalda copilului; înseamnă iubire; se dă în dar fetelor; îl pun fetele sub limbă, înainte de culcare, ca să-şi viseze peste noapte ursitul; aduce noroc; se pune în clopul feciorilor, alături de pană, ca marcă a stării lor sociale (ŞEULEANU, p. 198; NOTE, Antonescu). În Gorj, când se pregăteşte leacul împotriva deochiului, bătrâna descântătoare mestecă cu busuioc într-o ulcică în care este apă şi stinge astfel cei 3 cărbuni, sau 6, sau 9, dacă se ştie că bolnavul a fost deocheat de cineva care „îi rău de deocheat" (CĂRĂBIŞ, p. 127). În consecinţă, devine firească întrebarea: unde a fost oare mai întâi busuiocul, la clopoţelul urătorului sau la căldăruşa cu agheasmă a preotului?; desigur, la clopot, fiindcă sunt prea multe credinţele şi practicile rituale legate de această plantă, inclusiv furatul crenguţelor de busuioc de la pluguşor, pe care apoi le folosesc la spălatul pe cap, pentru a le creşte frumos şi mari gâţele, ca să se mărite mai repede sau pentru vrăjile pe care le fac (ADĂSCĂLIŢEI, p. 96). Serii simbolice: busuioc-brad-vâsc-salcie; busuioc-ulcică-lumânare-pânză; busuioc-măr-monedă; busuioc-pană; busuioc-apă-cărbune-3(6; 9); busuioc-clopot-colind; busuioc-fântână-apă(promoroacă); busuioc- hodolean-leuştean-salcie-iederă.

BUZĂ
În vechile credinţe, gura şi buzele reprezentau locul de intrare şi de ieşire a sufletului (EVSEEV, p. 168). Dacă i se bat cuiva buzele, se crede că acela va avea o ceartă cu un cunoscut - Bucovina; dacă îl mănâncă buzele pe un sugaci înseamnă că el îşi va vedea visul cu ochii - Tecuci; cel pe care îl mănâncă buzele va săruta pe cineva - Iaşi (2. GOROVEI, p. 33). Se crede că omul cu buzele cărnoase este om bun la suflet, iar cel cu buzele subţiri este afurisit şi zgârcit - Maramureş; Moldova (NOTE, Băncescu).

BUZDUGAN
Buzduganul este, în întreg folclorul european, simbolul cetei; şi cuvântul englez „club", intrat şi în limba română, derivă din mai vechiul termen nordic kylfingar, kolbiangen= buzdugan, deci vestitele cluburi englezeşti de astăzi au fost probabil cândva nişte cete cu rosturi ceremoniale (4.POP, p. 91). În cadrul cetei cunoscută sub numele de Junii Braşovului, în mijlocul desfăşurării horei, unul din feciori aruncă buzduganul, îl prinde în mână, dacă poate, dacă nu îl lasă să cadă; cel dintâi care o face este vătaful, care îşi lasă pălăria celui de lângă el în cadrul horei, iese în mijloc şi aruncă în aer buzduganul de trei ori, încercând să-l şi prindă; după vătaf, care trece apoi la celălalt capăt al horei, aruncă buzduganul, în acelaşi fel şi tot de trei ori, armaşii, apoi sutaşul şi ceilalţi Juni, pe rând; după ce buzduganul a fost aruncat de toţi, Junii sărută mâna protopopului, prezent şi el la ceremonie, care îi îndeamnă să asculte de vătaf şi de armaşi, iar vătaful este sfătuit să ţie cea mai bună disciplină între Juni; astăzi, buzduganul este în întregime turnat din aramă; cele vechi au o lungime de cca. 30 cm şi cântăresc ceva mai mult de 1 kg; sunt făcute dintr-o bucată de lemn înfăşurată cu sârmă; într-un capăt se fixează, cu un cui, o măciulie de aramă modelată în formă de pară, în celălalt capăt are un fel de toc de plumb, de forma unui cilindru, care cumpăneşte greutatea măciuliei de aramă; partea care rămâne între capete şi de care se apucă buzduganul este înfăşurată cu piele; la cele două capete, cam pe unde se îmbucă arama şi plumbul cu lemnul, sunt două sfârleze de piele, care joacă în vânt atunci când buzduganul este aruncat; aruncarea buzduganului ar putea fi probă de bărbăţie; în favoarea acestei ipoteze pledează şi manifestările din Şcheii Braşovului, la Bunavestire (25 martie) şi Duminica Floriilor, pe care unii cercetători înclină să le califice drept „procesiuni de pregătire" (MUŞLEA, II, p. 44; 49; 88; 92).