D

DALBUL DE PRIBEAG
Denumire metaforică a mortului, folosită în majoritatea cântecelor ceremoniale de înmormântare; aminteşte de vechile construcţii metaforice bazate pe interdicţie verbală, este un tabú; în concepţia tradiţională românească, sintagma izvorăşte din ideea că moartea este o mare călătorie dinspre lumea celor vii spre lumea celor morţi; pribeag, în limbajul popular, desemnează pe cel care şi-a părăsit casa şi pe ai săi şi rătăceşte prin lume; dalbe sunt florile din refrenul colindelor, dalbă este şi fata de măritat din colinde, dalbe sunt şi visele, dalb este mândrul din cântecele lirice, sonoritatea particulară şi gingăşia deosebită a epitetului fiind date de vechimea şi raritatea lui (4.POP, p. 163).

DALIE v. GHERGHINĂ.

DALTĂ
Îl apucă durerile de cap pe cel care azvârle cu dalta din tinda casei în uşa podului - Tecuci (2.GOROVEI, p. 42).

DANS
Dansul cu arme al Cureţilor nu are nimic comun cu războiul; armele sunt folosite în aceste perioade străvechi nu numai împotriva duşmanilor umani, ci şi contra spiritelor ostile, pentru a înspăimânta şi a alunga duhurile rele; dansurile sunt executate foarte des pentru a provoca fertilitatea, încât dansul Cureţilor s-ar putea să fie un farmec de fertilizare (HERSENI, p. 316). Înainte, dansul era practicat de toată lumea, copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, exprimând veneraţie şi teamă, bucurie euforică până la căderea amorţitoare, precum şi jale funebră după cei plecaţi; se credea, prin anumite gesturi, că se pot obţine victorii asupra duşmanilor, vânat bogat, ploi pentru recolte, totul subsumat unui cod simbolic, fiind totodată practicat cu cele două funcţii esenţiale: sacră şi profană, prima fiind mai viguros atestată de documente; s-a afirmat, încă din sec. al XVIII-lea la români, că unele dansuri, în primul rând Căluşarul, ar fi o moştenire latină, după unii continuând practicile acelor faimoşi preoţi ai zeului Marte, Colii Salii, după alţii comemorând răpirea Sabinelor; faptele confirmă însă că este o realitate mai veche, traco-getă; cele mai multe dansuri româneşti se încadrează în chip firesc în categoria celor dionisiace: consum maxim de energie, tumult, frenezie; dansurile româneşti apolinice sunt mai puţine, deşi larg răspândite, în frunte cu Hora; de altfel, dansul popular se arată cel mai adesea în practica rurală drept o îmbinare a dionisiacului cu apolinicul, întrucât dansurile din prima categorie au momente de relaxare, pseudopauze coregrafice, iar cele din cealaltă categorie pot primi impulsuri de înviorare; dansul rural, spre deosebire de cel orăşenesc (erotic) are un ţel mai înalt, de a produce bucurie, voioşie; la origini, dansul ritual a avut, între altele, menirea de a asigura bogăţia recoltelor; în primul rând săriturile erau menite să aducă creşterea plantelor în virtutea similitudinii; cu cât sărea mai sus dansatorul, cu atât creştea mai înaltă planta cultivată pentru care se executa dansul; se pare că şi paşii mari, lungiţi, ar avea aceeaşi funcţie propiţiatoare; există dansuri de stimulare a diferitelor culturi, cânepă (ca să fie înaltă, se ridică braţele dansatoarei cât mai sus), cel pentru viţa de vie (la care se fac sărituri îndrăzneţe), altele pentru fructe sau pentru vite şi oi; după ce sunt cântate colindele potrivite stării din casă şi după ce sunt urate darurile primite, colindătorii iau la joc fetele şi nevestele prezente; de astă dată, virtuţile coregrafice sunt solicitate la maximum, tocmai pentru a promova prosperitatea culturilor, mai cu seamă a cânepei; de aceea, jucătorii se silesc să sară până în plafon, fiindcă, zic nevestele, „Să crească cânepa cât sare-n grindă"; există Hora apei, jucată cu prilejul aducerii apei de către mireasă: se pune găleata în drum, lângă fântână, şi se joacă o horă în jurul ei; Hora bradului, jucată de obicei după gătirea lui de către fetele invitate de mireasă, şi care urmăreşte probabil acceptarea lui în recuzita nupţială, cu sensuri felurite: „Să fie verde ca bradul", sfârşitul juneţii etc.; Busuiocul moldovenesc, prin care mirii şi nuntaşii ocolesc de trei ori masa nupţială şi care are rolul de a marca trecerea de la o fază a ceremonialului, masa mare, la alta, jocul din ogradă; Nuneasca din Muntenia, înrudită coregrafic cu Busuiocul, şi care este în primul rând o horă de ostentaţie a dansurilor tradiţionale cu care sunt gratificaţi naşii şi rudele apropiate; astfel, dansul marchează o consacrare a legăturilor de rudenie concordante cu prescripţiile nupţiale; în subsidiar, Hora nunească mai are şi rostul de a asigura belşugul casei, în primul rând „pentru a avea parte de pâine", după cum rezultă şi din aruncarea cu pâine peste capul mirilor sau din jocul unei femei cu pâine şi vin la spatele miresei; în Ţara Oaşului, există Jocul miresei pe bani, adică jocul este plătit de fiecare nuntaş şi există buna cuviinţă ca toţi nuntaşii să o joace; se pare că acesta urmăreşte primirea, integrarea miresei în noua comunitate, deci o fază de perfectare a riturilor de trecere; plata în bani ar presupune că jucătorii primesc ceva de la mireasă, parte din virtuţile ei sacrale producătoare de sănătate şi prosperitate; fiindcă ea, mai mult decât mirele, se bucură de unele prerogative care o fac deosebit de căutată, cum atestă şi credinţa că acela care vede mireasă nu îl mai vor durea ochii; în Mehedinţi însă, jocul miresei pare a urmări o eficienţă în domeniul textil, după cum s-ar deduce din credinţa că „joacă tare, zicând că bate pânza"; în sudul Transilvaniei şi în jurul Hunedoarei, colindatul s-a redus la jucarea fetelor şi nevestelor din casa colindată; obligaţia de a le juca pe acestea după terminarea colindelor e aproape generală în Transilvania, iar prin satele din Munţii Apuseni colindătorii iau în braţe şi pe fetiţele mici, chiar din leagăn, pentru a le juca, cu rostul de a le aduce sănătate şi bucurie pentru anul ce vine; practica din urmă se întâlneşte şi în jocul căluşului din Oltenia şi Muntenia; în ţinutul Pădurenilor din Hunedoara, jocul mai are şi semnificaţia semnalată de a asigura prosperitatea recoltei, îndeosebi a cânepei; prin sudul Transilvaniei, dar şi în Bihor, ceata colindătorilor mai păstrează câteva din prerogativele de iniţiere în joc; potrivit unor norme străvechi, fata trebuie introdusă în hora satului numai cu prilejul petrecerii generale de la sfârşitul colindatului; intrarea se face cu opoziţie din partea fetelor nubile, de aici denumirea de Trăgătoriu de fete, cu care este numit vătaful mic (care e şi ajutor de vătaf); acest prim joc este un dans de iniţiere, prin care fata e considerată de aici înainte integrată în rândul celor „mari", aptă de a răspunde noilor solicitări sociale; dansurile funebre apar destul de frecvent la popoarele mai puţin evoluate, cu rolul de a apăra pe cei vii, ca şi pe cel mort, de spiritele vrăjmaşe, inclusiv de strigoi; într-o fază mai nouă, ele au rostul de a stabili o legătură a celor morţi cu cei vii, precum şi a uşura sufletele morţilor să se întâlnească cu strămoşii lor; aşa sunt atestate şi în antichitatea greacă, iar Paul de Alep, în sec. al XVII-lea, le atestă şi pe teritoriul locuit de români; până la al doilea război mondial, pe Valea Bistriţei bănăţene, iar pe Valea Almăjului până în zilele noastre, se întâlneau jocul de înconjurare a mormântului; după ce mortul era îngropat, se juca un brâu în jurul mormântului, ocolindu-l în cerc; semnifică foarte probabil încheierea etapei de despărţire a mortului de cei vii şi deplina integrare în lumea semenilor lui; în Valea Almăjului, jocul acesta se face numai în jurul mormintelor celor tineri, necăsătoriţi, integrându-se în complexul reprezentărilor despre nunta mortului; mai dăinuie încă, în Banat şi Oltenia, Jocul de pomană, manifestare prilejuită de pomenile funebre, când se execută un brâu sau o horă „de sufletul lui"; se dansează în cerc, bărbaţii şi femeile ţinându-se de mână, dar având şi lumânări aprinse în mâini, precum şi flori date de familia celui pomenit; semnificaţia s-a pierdut, dar este foarte probabil ca dansul să se facă în credinţa că morţii pomeniţi revin şi asistă şi ei la petrecere, veselindu-se împreună cu jucătorii, deci este o punte de legătură între cele două lumi, dacă nu chiar un procedeu de a-i rechema ca să vadă de câtă afecţiune se bucură ei în rândul celor vii; în Vrancea, este cunoscut Dansul de priveghi (Chiperiul), dans bărbătesc, cu măşti anume confecţionate; jocul se desfăşoară în curte, în jurul unui foc şi pare un dans ciobănesc din grupa brâurilor; jucătorii se grupează în şir, unul înapoia celuilalt, ţinându-se cu mâna de brâul predecesorului; cel ce conduce ţine în mână un băţ sau o prăjină aprinsă; ţelul jocului este de a-i păcăli pe cei din şir să cadă în foc; cei mascaţi joacă rolul de a-i înveseli pe cei din jur; dar măştile funebre întruchipau în vechime pe cei dispăruţi, cel ce se îmbrăca astfel închipuind pe strămoş; astfel se actualizează comunicarea cu cei dispăruţi şi li se câştigă bunăvoinţa; dar în acelaşi timp este şi instrument de a speria pe morţi, ca să se îndepărteze şi să nu facă rău oamenilor, sau de a alunga celelalte spirite rele, deosebit de active în perioada de trecere, ca să nu facă rău nici celui mort de curând, nici celor strânşi în jurul lui (1. BÂRLEA, p. 10-11; 13; 15-16; 27-34; HERŢEA, p. 159). Marea plăcere a acestui popor este dansul; românii îl au din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, strâns legat de datinile lor religioase; astfel, chiar şi cu ocazia celor mai mari sărbători, precum Bunavestire, Naşterea şi Învierea Domnului şi Ziua morţilor, care cade la români în a doua zi de Paşte, ei dansează pe pământul sfinţit, adică în curtea bisericii unde în prealabil aduc cu toţii de mâncare de acasă, pe care o mănâncă în comun; aceste dansuri, executate de ambele sexe, în sunetele fluierului ori ale cimpoiului, constau din anumite cercuri în care se învârtesc, când mai repede, când mai încet, făcând şi diferite mişcări cu capul şi trupul (GRISELINI, p. 183). Pentru cine visează o horă înseamnă căsătorie - Suceava (NOTE, Băncescu).

DAR
În lumea contemporană, darul (cadoul) reprezintă un gest care conotează respectul, curtoazia, dragostea, iubirea şi, uneori, obligaţia unui om (sau grup de oameni) faţă de un alt om (sau grup de oameni); în contrast cu cele enumerate mai sus, mentalitatea tradiţională românească acordă darurilor, ca şi pomenilor, conotaţii ritualistice, din care cauză le găsim prezente în sisteme cutumiare bine structurate, care delimitează fie riturile de trecere, fie obiceiurile de peste an, sfera lor semantică fiind compusă din suma tuturor simbolurilor pe care le presupun obiectele care constituie darul sau pomana; din acest punct de vedere, ele funcţionează, mai exact, ca ofrande (nu neapărat cu sensul de sacrificiu; 1. KERNBACH, p. 521), menite să concretizeze, să revigoreze sau să reme-moreze relaţia dintre doi indivizi, dintre două grupuri sau dintre două lumi (NOTE, Antonescu). Structura, finalitatea şi contextul darurilor (pomenilor) au o extraordinară diversitate în mentalitatea tradiţională românească, din care motiv vor fi menţionate doar acele practici cu un conţinut demonstrativ pregnant; astfel, darurile trebuie făcute din toată inima, pentru ca acela căruia îi sunt destinate să se poată bucura de ele - Bucovina; să se dea fructe din livadă sau produse de la stână oricui vine să ceară, fiindcă şi Dumnezeu va da spor în toate roadele celui milostiv - Suceava; să nu se ponegrească darul, pentru că Dumnezeu se supără şi retrage pomana făcută - Tecuci; cel ce nu face pomană pe lumea asta nu are ce mânca pe lumea cealaltă - Ialomiţa; (2. GOROVEI, p. 8; 20; 198-199). În altă ordine deidei, darurile făcute în timpul nunţii întăresc legământul dintre cele două familii; mireasa dăruieşte mirelui o cămaşă, soacrei şi naşilor câte un ştergar, naşei o găină - Dolj (1. LARIONESCU, p. 449). De altfel, darurile de la nuntă au aceeaşi semnificaţie în toate zonele etno-folclorice ale ţării, iarcămaşa, ştergarul şi găina constituie o serie simbolică permanentă în acest context; dar, faţă de structura arhicunoscută a nunţilor, în satele de pe Valea Sebeşului (Caraş-Severin), iertăciunea se desfăşoară nu numai la casa părinţilor, ci şi la cimitir, unde tinerii se roagă la mormintele celor mai apropiate rude, după care intră în biserică pentru cununie; prima masă, după cununie, are loc acasă la mireasă şi este considerată masă de pomană (în capul mesei stă preotul satului, apoi, pe ambele laturi, bătrânii satului, părinţii, tânăra pereche şi naşii, iar, în final, restul invitaţilor); se împart colaci şi lumânări aprinse, date peste masă de către rudele tinerilor; tot în această zonă, prima masă (prânzul) care se serveşte invitaţilor la nedee este considerată ca fiind masă de pomană şi unde se împart, ca la nuntă, colaci şi lumânări (2. LARIONESCU, p. 283; 3. LAZĂR, p. 207; NOTE, Antonescu). Se obişnuieşte să se facă daruri şi înainte de botezul copilului, când se duc lăuzei zahăr, orez, fructe, făină, ouă, câte o pasăre şi o sticlă de vin sau de rachiu - Suceava; tot în Suceava, se pun şi bani în scutecele copilului, iar găina dăruită este trecută de trei ori pe deasupra sobei din cameră, ca pasărea să nu fugă de la casa femeii cum nu fuge soba; sau se duc rachiu, dulceaţă de cireşe amare şi o pasăre - Vaslui; în zona Iaşi, din găina adusă în dar se smulge o pană care se pune în apa de scăldat a copilului; în Valea Oituzului, Bacău, sunt dăruite lăuzei rachiu, vin, pâine, păsări tăiate, bani; despre toate aceste daruri, se crede că ele au semnificaţia de a augmenta norocul şi bogăţia copilului - Iaşi; Botoşani; Suceava; dar sunt date şi pentru sufletul celui care dăruieşte - Vaslui, sau chiar ca pomană pentru copiii morţi - Vrancea (1. BERDAN, p. 62). Cu aceleaşi semnificaţii augurale, se practică şi pomenile la construcţia caselor, când, imediat după înfigerea primului ţăruş sau aşezarea primei cununi de bârne, se dă ceva de gustat rudelor şi băutură meşterilor - Suceava (CAMILAR, p. 37). Un obicei cu totul aparte este darul în muncă, adică o clacă organizată în ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie) pentru săteanul care posedă pământ de arat şi semănat, dar nu dispune de uneltele şi vitele de tracţiune necesare; nu se consideră a fi păcat munca în această zi de sărbătoare, nici pentru cel ce cheamă la lucru oamenii, nici pentru cei ce o fac, fiindcă este ajutat în fond un om sărac - Chioar (1. POP, p. 354). Pentru cine visează că primeşte daruri înseamnă cinste şi câştig; dacă visează că împarte daruri e semn că va avea parte de avere şi bogăţie - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: găină(pasăre)-cămaşă-ştergar; găină(pasăre)-zahăr-orez-fructe-făină-ouă-pâine-bani-băutură. v. POMANĂ.

DATINĂ v. OBICEI.

DEAL
Gândirea tradiţională de pretutindeni operează deseori cu serii de opoziţii, care se reduc practic la perechile semantice mai generale de tipul jos-sus sau natură-cultură; ca atare, dealul (ca şi muntele) este un locus cu dublă semnificaţie: pe de o parte este loc al forţelor divine, pe de altă parte este spaţiu necosmetizat, unde sălăşluieşte maleficul, care simbolizează haosul (EVSEEV, p. 101-104). Este semn că va ajunge la onoruri şi mărire cel ce se visează urcând un deal, dar îşi va pierde cinstea şi respectul, dacă se visează că îl coboară - Bucovina (2. GOROVEI, p. 136). Pentru cine visează deal acoperit cu arbori verzi înseamnă speranţă şi câştig; dacă se visează suind din greu un deal e semn că va avea necazuri; visându-se că urcă un deal, fără a ajunge în vârful lui, înseamnă că nu va izbuti să finalizeze ceea ce a plănuit - Suceava (NOTE, Băncescu).

DECEMBRIE (Andrea, Indrea, Undrea, Neios = luna ninsorii)
Indrea, Undrea sau Andrea vin de la numele Sfântului Andrei, dar există şi explicaţia, de sorginte populară, conform căreia această lună calendaristică, fiind geroasă, frigul înţeapă de parcă ar înfige ace în piele, undrele cum spun bucovinenii la andrele (2. MARIAN, I, p. 74-75 şi 90). În anul 429 d. H. , împăratul Justinian declară ziua de 25 Decembrie drept sărbătoare a Imperiului Roman; în anul 567, Conciliul de la Tours hotărăşte drept zile sfinte ale religiei creştine cele 12 zile cuprinse între Crăciun şi Epifanie sau Boboteaza - 6 ianuarie; de acum încolo, Crăciunul, sărbătoarea naşterii lui Hristos se va răspândi treptat în întreaga Europă (PRESA). Conform decretului dat la 1166 de către Mihail Comneanul, este interzisă orice muncă în zilele de 9 decembrie - Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana, zi în care biserica dezleagă pentru hrană cu peşte, 20 decembrie - Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, Ignatul şi 25 decembrie - Crăciunul; sunt însă permise unele munci, probabil cele absolut necesare în gospodărie, în zilele de 4 decembrie - Sfânta Mare Muceniţă Varvara şi 6 decembrie- Sfântul Ierarh Nicolae, zi în care este dezlegat la peşte; la 6 decembrie 1786, episcopul Sibiului, Ghedeon Nichitici stabileşte ţinerea, ca sărbători ortodoxe, a zilelor de 6 decembrie - Sfântul Ierarh Nicolae, 25 decembrie - Naşterea Domnului, Crăciunul, 26 decembrie - Soborul Maicii Domnului şi 27 decembrie - Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (GRAMA, p. 69-70; 72). În ziua de 9 decembrie - Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana cade miezul iernii, sărbătoare care este cunoscută în nordul României sub numele de Ana Zacetenia; se crede că, începând cu această zi, „soarele se dă înapoi spre vară", mărindu-se ziua „cu cât sare cocoşul de pe pragul casei" (12. GHINOIU, p. 207). În oricare dintre serile, începând cu aceea a Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi până în aceea a Anului Nou, fetele iau un inel de aur jurat de nouă ori, adică purtat de nouă mirese la cununie, îl pun într-un pahar cu apă, iau o oglindă şi apoi aprind o lumânare, veghind în speranţa că vor zări în oglindă chipul ursitului - Maramureş (BOGDAN, p. 120). Spre solstiţiul de iarnă, sau din ajunul Crăciunului şi până în noaptea Anului Nou creşte teama că lumea se îndreaptă spre pierzanie, deoarece noaptea este cea mai lungă din an, frigul devine pătrunzător, iar întunericul este stăpân peste toate (PRESA).
4 decembrie - Sfânta Mare Muceniţă Varvara. Este sărbătoarea bubelor la Barbara; împreună cu Sava (5 decembrie - Cuviosul Sava cel Sfinţit) şi 6 decembrie (Sfântul Ierarh Nicolae) sunt trei zile de nedespărţit; prima se ţine contra bubelor de tot felul, în cea de a doua se face turta dragostei, iar în cea de a treia se dau de pomană, cu excepţia copiilor, boabe de fasole, de porumb etc. - Banat (MANGIUCA, p. 214-215). 4, 5, 6 decembrie - Zilele bubatului; sunt zile în care nu este bine să se dea copiilor de mâncare boabe coapte, ci numai fierte, pentru ca bubele ce le vor ieşi pe corp să fie moi şi nedureroase - Dolj (2. GOROVEI, p. 28). Se pun ramuri de măr într-un vas cu apă neîncepută; dacă ramurile înfloresc până la Florii, înseamnă că anul va fi bogat în roade (PRESA). v. VARVARA.
6 decembrie - Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirei Lichiei, numit de către românii din majoritatea zonelor ţării Sân-Nicoară; este dezlegare la peşte; sunt permise unele munci pe lângă gospodărie şi în casă (GRAMA, p. 70). Reproduce numele propriu grecesc Nikolaos, care cuprinde particula nik- (verbul nikao - a învinge; substantivul nike - victorie); în consecinţă, sărbătoarea românească nu este străină de această semnificaţie, simbolizând victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului; se crede că, de la venirea sa pe lume, s-a hrănit numai din sânul drept al maicii sale, iar, în zilele de miercuri şi vineri, pruncul Nicolae nu putea fi alăptat decât după asfinţitul soarelui (PRESA). Este imaginat ca un bătrân cu barbă albă, călare pe un cal alb şi care are ca sarcină să vegheze poarta cerului dinspre apus, pe unde soarele ar încerca să se strecoare în ţinuturile de miază-noapte, în timp ce poarta dinspre răsărit este păzită de Sântoader; o credinţă din Muscel ne spune că în această zi „se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace"; se crede că pe Sânnicoară oamenii îl pot zări în noaptea Anului Nou „în lumină mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori" - Bucovina; era invocat de către soldaţii care urmau să plece la luptă şi purta de grijă sufletelor celor morţi (12. GHINOIU, p. 93; 291-292). În Banat, Sfântului Nicolae i se spune Sâ-Micoară; se crede că, de la această dată, ziua începe să crească „cât sare cocoşul din pragul uşii"; este considerat patron al casei; când vine Sâ-Micoară cu cal alb (adică ninge în această zi) înseamnă că iarna va fi grea şi se va sfârşi abia la Sânt-Ion; tot în ziua aceasta se face „turta de dragoste"; zilele de 4-5-6 decembrie sunt considerate rele de bube; se socoteşte că este mijlocul postului de Crăciun (MANGIUCA, p. 14). În comunităţile tradiţionale româneşti se crede că Sfântul Nicolae păzeşte soarele să nu părăsească cerul în timpul iernii, tot aşa după cum este considerat un sfânt drept şi bun apărător al credinţei în Mântuitor; de asemenea, este considerat ocrotitorul caselor, al gospodinelor şi al fetelor de măritat, precum şi stăpân al apelor şi patron al pescarilor şi corăbierilor pe care îi păzeşte de furia apelor şi de la înec; de aceea pescarii au credinţa că tot Sfântul Nicolae este cel care a împiedicat apele să scufunde corabia lui Noe; apără soldaţii în războaie, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace pentru a-şi găsi un soţ, din care cauză, de ziua lui se practică anumite vrăji, farmece şi descântece; se mai crede că el este iscoada lui Dumnezeu pe lângă satana; când, în ziua de Crăciun, se deschide cerul, Sfântul Nicolae poate fi văzut şezând totdeauna la masa împărătească la dreapta Tatălui Ceresc; când moşul îşi scutură barba albă, cade pe pământ zăpadă; în dimineaţa acestei zile, copiii primesc daruri pe care le găsesc în pantofii şi ghetuţele pregătite din ajun (pentru cei care nu sunt cuminţi, moşul cel bun mai pune lângă daruri şi câte o vărguţă, dar, dacă se roagă să fie iertaţi, moşul va uita nuiaua pe drum); cei care vor merge la Sfânta Liturghie şi vor citi în această zi „Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae - marele făcător de minuni" vor avea linişte în familie, casele le vor fi ferite de inundaţii şi vor trece peste cumpenele vieţii; în ziua sau duminica imediat următoare Sfântului Nicolae, se fac praznice şi pomeniri pentru cei răpuşi de moarte năprasnică sau pentru cei pierduţi în lume şi despre care nimeni nu a mai auzit nimic. (PRESA). Sunt consideraţi a fi norocoşi copiii născuţi în această zi - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 92). În tradiţia populară, adevărata iarnă începe la 6 decembrie; în Bucovina Sfântul Nicolae sau Sân-Nicoară este considerat al doilea sfânt pe care l-a făcut Dumnezeu, bucurându-se de privilegiul de a sta alături de Părintele Ceresc; închipuit ca un moş cu barbă albă, el poate aduce ninsoarea, doar scuturându-şi bărbia de omăt; dacă ninge în ziua de 6 decembrie, se spune că Sân-Nicoară îşi scutură aprig barba; când nu ninge, sfântul întinereşte, căpătând o barbă neagră (PRESA).
7 decembrie - Sfânta Muceniţă Filofteia (Filoteea); s-a născut în cetatea Târnov, din părinţi creştini, bulgari la origine şi plugari de meserie; la scurt timp după naşterea sa, Filofteia a rămas orfană de mamă, tatăl recăsătorindu-se; mama vitregă o ura, iar tatăl său a urmărit-o într-o zi şi a văzut-o împărţind din bucatele ce trebuia să i le aducă la câmp, aşa că furios a aruncat cu o bardă după ea; astfel a ucis-o când avea doar 12 ani; trupul copilei a fost înconjurat imediat de o lumină divină şi nimeni nu i-a mai putut ridica moaştele; atunci preoţii şi arhiereii au desprins concluzia că Sfânta nu doreşte să se mai întoarcă în patria ei şi au început să pronunţe numele mai multor mănăstiri din împrejurimile cetăţii, printre care şi Biserica Domnească din Curtea de Argeş; în acea clipă trupul s-a uşurat, iar Radu Voievod, domnul Ţării Româneşti, i-a adus moaştele cu mare alai; astfel, în fiecare an, în ziua de 7 decembrie, racla cu moaştele sale, care cântăreşte circa 7 kg. , este scoasă în curtea mănăstirii, la ea rugându-se toţi pelerinii care vin aici să-şi uşureze sufletul; oamenii adună pietricele de pe aleea peste care a fost trecută racla, în credinţa că acestea, fiind binecuvântate, au darul să apere şi să vindece durerile trupului (PRESA).
9 decembrie - Ziua zămislirii Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana. Nu se lucrează şi nici nu se doarme în această zi, crezându-se că nu se vor mai putea scula din somn - Olt; în această zi, înainte de răsăritul soarelui, fetele şi femeile se scoală şi încep diferite îndeletniciri casnice, în credinţa că lucrul lor va creşte peste an, tot aşa cum ziua începe să crească de la această dată - Bucovina (2. GOROVEI, p. 8). Este bine de început tot lucrul, fiindcă merge cu spor; dar trebuie început înainte de răsăritul soarelui, pentru ca şi lucrul început peste an să crească, precum creşte ziua de la această dată; Sâmnicioara, adică sora Sfântului Nicolae, se ţine pentru ca sătenii să aibă noroc la negoţ, iar grâul să facă bob mare şi frumos (1. OLTEANU, p. 524).
13 decembrie - Sfinţii Mucenici Eustratie, Evghenie şi Mardarie; Sfânta Muceniţă Lucia Fecioara. Cum va fi vremea în următoarele 12 zile şi nopţi începând cu această zi (adică până în Ajunul Crăciunului - 24 decembrie), tot aşa vor fi şi lunile decembrie, ianuarie şi februarie (PRESA).
18 decembrie - Cuviosul Modest. Este sfântul care merge înaintea plugarilor, când aceştia ies la arat; ziua este ţinută pentru boli la vite şi pentru paza lor; pentru sănătatea vitelor, se dau de pomană făină şi mălai, iar acestea nu se pun la nici o muncă (1. OLTEANU, p. 536).
20 decembrie - Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu; Ignatul). Ziua cade în preajma solstiţiului de iarnă şi este, din această pricină, încărcată cu semnificaţii de sorginte precreştină; ţăranii afirmă deseori că „dacă n-ar fi Ignat, n-ar fi nici Crăciunul"; în Banat, familiile îl cinstesc pe Ignat drept patron al casei (MANGIUCA, p. 214-215). Să nu se muncească în ziua de Ignat, deoarece porcii vor rupe rufele puse la uscat în curte - Tecuci; să nu se umble cu lut în această zi şi nici să nu se zugrăvească, fiindcă se va împiedica şi va cădea cel care nu respectă rânduielile - Ţara Oltului; dacă nu vede sau nu aude porc tăindu-se în această zi, este bine ca omul să se înţepe cu un ac la un deget, ca măcar aşa să vadă sânge - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 200; GOLOPENŢIA, p. 112). Ziua este patronată de un personaj feminin numit Inătoarea, asemănătoare Joimăriţei, care pedepseşte femeile care nu respectă anumite interdicţii în privinţa reţinerii de la orice muncă, mai ales de la tors (12. GHINOIU, p. 126). Este ziua în care tot românul taie porcul, ritual cu rădăcini în perioada precreştină; se crede că, în noaptea premergătoare acestei zile, porcii visează că vor muri şi de aceea sunt agitaţi; cine nu are porc trebuie să taie o pasăre măcar, pentru că, în această zi, gospodina casei trebuie să vadă neapărat sânge, dacă vrea să aibă noroc şi să fie ferită de boli; femeile gravide ţin ziua pentru a da naştere unor prunci întregi la trup şi la minte; este bine ca, după sacrificiu, să se smulgă câteva fire de păr din coama animalului şi să se înmoaie în sângele scurs, pentru ca să nu se stingă neamul porcului; după ce este pârlit cu paie, i se face după ceafă, cu cuţitul, o tăietură în formă de cruce, în care se presară sare; dacă în inima porcului se găseşte sânge închegat e semn că stăpânul va avea noroc la bani; untura de la porcii de culoare neagră este folosită la vrăji, în special cu ea sunt unse trupurile celor morţi, bănuiţi că vor deveni strigoi, şi în leacurile pentru durerile de picioare şi junghiuri; porcul sacrificat este dus în casă cu râtul înspre îndărăt, pentru ca duhul său să nu spargă oalele din gospodărie; după tăierea porcului, se încalcă de obicei Postul Crăciunului şi se împarte, celor care au ajutat la sacrificare, pomana porcului, constând în carne friptă de la coadă, ficat, măruntaie, cu mămăligă şi murături, la care se adaugă ţuică fiartă; este bine ca o bucată de carne să fie sfinţită la biserică înainte de a se prepara ceva din porcul sacrificat; nu este îngăduită nici o muncă, mai ales pentru femei şi mai cu seamă în casă, nu este bine să se toarcă, să se ţeasă sau să se coasă, deoarece se crede că este primejdios în ceea ce priveşte atragerea bolilor şi a multor altor necazuri pe care le-ar avea familia drept pedeapsă; printre ele se numără şi posibilitatea ca porcii să rupă rufele întinse pe frânghie la uscat - Dolj; Hunedoara; numită şi Ignatul Porcilor, este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun; ţăranii cred chiar că un porc neînjunghiat în ziua Ignatului nu se va mai îngrăşa, pentru că atunci el îşi visează cuţitul (PRESA).
24 decembrie - Sfânta Cuvioasă Muceniţă Eugenia; Ajunul Crăciunului. Se face colindă, se umblă cu Cerbuţul (Turca, Tiurca, Brezaia şi Vasâlca); se varsă darurile pe capul primului vizitator sau oaspete, dacă este de parte femeiască; „se judecă" pomii sterpi; nu se dă nimic împrumut din casă; boabele de porumb aruncate de colindători în timpul ceremonialului sunt strânse şi puse sub masă şi chiar sub faţa de masă; se leagă mănunchiuri de fân la picioarele mesei; se aştern paie prin ungherele casei şi pe sub faţa de masă; se dă drumul din vârful dealului unei roţi aprinse (roată de foc); se pregăteşte „Steaua Vitleemului"; se fac vrăji de dragoste la râuri, la fântâni sau la izvoare în noaptea dinspre Crăciun; se pune pe foc un butuc gros (butucul Crăciunului); se face Colacul Crăciunului; masa pusă pentru cină în ajunul Crăciunului rămâne cu toate bucatele pe ea peste întreaga noapte; în plus, sunt aşezate pe această masă stele şi o vacă făcute din aluat; uneori se priveghează toată noaptea; din toate rămăşiţele bucatelor existente în casă şi rămase de la prepararea mesei de Crăciun se dă de mâncare păsărilor din curte, aşezându-li-se să ciugulească dintr-un cerc de putină - Banat (MANGIUCA, p. 214-215). Oamenii strâng din vecini ceea ce au dat cu împrumut, pentru ca sărbătoarea Crăciunului să găsească toate lucrurile în gospodărie; când se pleacă de acasă, pentru a se duce la biserică, se iau surcele şi se împrăştie prin încăperi, urându-şi „pui, vaci, oi, purcei, bogăţie, sănătate, că-i mai bună decât toate"; unele femei se scaldă de dimineaţă şi aruncă grăunţe păsărilor spre răsărit, crezând că astfel nu le vor strica semănăturile; unele pun în apa de spălat o nucă, să fie sănătoase ca nuca, sau un ban, ca să fie bogate; altele iau cu ochii închişi o poală de paie de la coteţul porcilor şi se aşează pe ea, ca să le stea şi cloştile pe ouă; bărbaţii, înainte de răsăritul soarelui, pun mâna pe uneltele din ogradă, ca să le folosească sănătoşi şi cu spor; la fel fac femeile cu obiectele din casă pe care le folosesc în muncile zilnice, în special cu uneltele de ţesut; unii pun câte o potcoavă în vasele din care beau apă ei şi vitele, ca să fie tari ca fierul; găinilor li se dă de mâncare din ciur sau dintr-o sită, ca să facă ouă multe; uneori li se dă de mâncare într-un cerc de poloboc, să se ţină toate la un loc peste an; unele femei dau de mâncare păsărilor îndestulător, iar în ziua de Crăciun nu le mai dau nimic, ca să nu se strice boabele semănate; dacă plouă în Ajunul Crăciunului este semn de ciumă; în mai toate zonele etno-folclorice, în ajunul Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei, nu se dă nimic din casă, pentru ca anul ce vine să nu găsească avutul gospodarilor împrăştiat peste tot (PRESA). În seara de ajun a Crăciunului, cine vede cerul deschis, la cântatul cocoşilor, va avea parte de sănătate şi noroc la bani - Muntenia; înainte de a se gusta, în ziua de ajun a Crăciunului, din grâul fiert şi amestecat cu miere, pregătit special pentru această zi, să ia din el o lingură şi să o arunce în tavan, pentru ca tot aşa să se ţină şi norocul de casă, sau pentru ca albinele să se prindă, când vor roi - Suceava; pe masa din ajunul Crăciunului se pune puţină otavă, care, după sărbători, se dă de mâncare la vaci, pentru a da lapte mai mult - Suceava; să nu se stingă lumina în casă, în noaptea de Crăciun, căci va muri cineva din familie - Moldova; ca să se poată prinde vara păsări, este bine să se postească în ajunul Crăciunului, până la miezul-zilei, şi să se ia, cu ochii închişi, două paie, care apoi să fie băgate în sobă - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 30; 63; 130; 189). În noaptea dinspre Crăciun, se aruncă cu pietre în pomi pentru a face roade mai multe; înainte de masa de la prânz, gospodina pregăteşte o soluţie care are menirea de a aduce noroc, protecţie şi bani; preparatul se face din agheasmă, infuzie de mentă, levănţică şi muşcată; stăpânul casei spune o rugăciune, iar soţia stropeşte casa cu această licoare, ritualul repetându-se timp de şapte zile; stăpânul casei aşează într-un vas un buchet format din spice de grâu, câte nouă crenguţe de mentă, pătrunjel şi busuioc, toate legate cu o panglică roşie şi un fir auriu; deasupra buchetului, se pune o iconiţă a Mântuitorului; după sărbători, acest buchet este păstrat la icoană, în credinţa că el va aduce prosperitate şi va alunga relele; în această zi, fiecare trebuie să fie vesel, să râdă, fiindcă înseamnă că acela care nu se bucură nu şi-a terminat treburile, sau că va mai avea mult de recuperat în anul următor; râsul este un pact cu lumea cosmică, cu îngerii păzitori (PRESA). În această zi sau chiar în ziua de Crăciun, dimineaţa, se dă de pomană pentru morţi, din această cauză ziua fiind numită şi Moşii de Crăciun; se împart colaci cu lumânare aprinsă, carne de purcel sau de porc, cârnaţi şi răcituri (aite, aituri), borăndău şi altele; în Moldova, această pomană poartă numele de masa preotului sau masa de ajun, bucatele fiind împărţite la vecini şi la oamenii săraci; se crede că morţii din familie revin în această zi pe la casele lor şi participă şi ei la ospăţ; alături de turte şi colaci, se pune pe masă şi grâu fiert, îndulcit cu miere sau cu zahăr - Banat; Moldova (3. MARIAN, III, p. 244; 12. GHINOIU, p. 129). Cete de copii umblă cu colindatul pe la casele gospodarilor (Bună dimineaţa la Moş Ajun), primind colăcei, nuci, mere, uneori bomboane şi bani - obicei atestat în toate zonele; seara, alte cete de copii şi tineri umblă cu Steaua, colind cu text religios, rememorând evenimentul naşterii Mântuitorului (NOTE, Antonescu). În noaptea de ajun a Crăciunului, umblă trei feluri de colindători: „Stelaşii" (copii de 6-10 ani) „Crăieşii" sau „Craii" (adolescenţi între 10 şi 18 ani) şi „Dubaşii" (tineri între 18 şi 25 de ani, adică feciorii înainte de a merge la armată, dar totodată neînsuraţi); „Umblatul cu duba" este un obicei specific unei zone etnografice din judeţul Hunedoara, cuprinsă în patrulaterul Deva-Brad-Săvârşin-Făget-Deva, cu puţine iradieri în judeţul Arad (satele din jurul Săvârşinului) şi în judeţul Timiş (satele din jurul Făgetului); în casele în care există fete mari („de joc"), după „strigarea cinstei", la comanda vătafului muzica intonează una-două melodii „de joc", iar fata este jucată de flăcăul care obişnuit îi face curte sau, în lipsa lui, de o rudă apropiată din ceata de „dubaşi"; uneori se adună mai multe fete la aceeaşi casă, aşa că se întinde horă pentru câteva minute; umblatul din casă în casă durează toată noaptea de Ajun şi continuă şi în dimineaţa de Crăciun, până la amiază, uneori până şi după masă; după ce este terminat satul de colindat, seara se organizează „jocul colacului", în care fetele, în a căror casă au fost primiţi dubaşii, au acces fără taxă de intrare, un fel de recompensă pentru cinstea făcută; dacă în această zi cerul va fi senin, vinul, pâinea, peştele şi carnea vor fi îndestulătoare în anul ce vine (PRESA). Serii simbolice: agheasmă-mentă-levănţică-muşcată-rugăciune; grâu-mentă-pătrunjel-busuioc-fir (roşu şi auriu)-icoană.
25 decembrie - Naşterea Domnului (Crăciunul). Etimologia cuvântului se cere a fi revizuită, acum când deja se ştie că, la albanezi, kraciun se numeşte butucul care se pune în vatră pentru a trece focul din anul vechi în anul nou; cuvântul este de substrat şi el denumeşte nu numai sărbătoarea, ci şi eroul principal al ritului colindatului; înfăţişarea bătrânului Crăciun este mitică; el poartă veşmânt „mohorât" (purpuriu), culoare socotită şi azi, în unele locuri, proprie numai solemnităţilor deosebite; veşmântul amplu cuprinde întreg pământul, probabil pentru că înfăţişează simbolic puterea gospodarului; stelele care lucesc la mâneci, luceferii dintre umeri, soarele de pe piept şi luna de pe spate sunt semne ale frumuseţii şi bărbăţiei, însuşiri care reies din textul colindelor (4.POP, p. 46). O interpretare teologică explică astfel denumirea Moş Crăciun: în popor, Mântuitorul Hristos este numit moş şi acesta cheamă pe toţi la mântuire; de la biblicul cara = a chema, a numi, s-a născut vechiul cuvânt românesc Caraciun, ulterior Crăciun, negând astfel originea slavă (Kračun), sau pe cea latinească (creatione), precum şi cuvântul caracioni care nu satisface din punct de vedere fonetic; noua etimologie ar însemna Mântuitorul cheamă pentru a dărui din izvorul nesecat al bunurilor Sale materiale şi spirituale (PRESA). Unul din rezultatele cele mai importante ale cercetărilor lui P. Caraman este determinarea unor motive certe de cult al morţilor la sărbătorile de iarnă; credinţa că, în noaptea de Crăciun, se deschid mormintele şi ies strigoii şi duhurile morţilor în lume este generală, atât la români, cât şi la slavi; sufletele morţilor umblă, în tot timpul celor 12 zile, noaptea; la Bobotează este vremea când libertatea lor încetează, duhurile trebuind să intre din nou în sălaşurile lor subpământene; cum nu vor să o facă singure, apare obiceiul „Alungării duhurilor", care poate fi întâlnit şi în Ţara Oltului sub denumirea de „Baterea tufei"; la care se adaugă faptul că, fiind solstiţiul de iarnă, cu noaptea cea mai lungă, şi cum noaptea şi aşa circulă tot felul de duhuri, cumulată această credinţă cu aceea că, fiind un moment de trecere, el este unul „slab" (neputincios), are loc o suprapunere de credinţe care conduc la formarea unui corpus unitar, dificil de disociat astăzi (HERSENI, p. 70-71; 77; 92; NOTE, Antonescu). Crăciun este o făptură sacră, care simbolizează prin excelenţă timpul creator, ceea ce romanii numeau tempus factum, în care toate se făceau şi se desfăceau; în mitologia geto-dacă este posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş, care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag; pe pământ marchează timpul sacru al solstiţiului de iarnă, a capului de an sau răstimpul dintre doi ani; cultul strămoşilor şi moşilor s-a îngemănat cu cultul soarelui, astfel încât mitologia gerontologică a devenit consubstanţială cu mitologia solară; legendele spun că Moş Crăciun este însoţit de fratele său, Moş Ajun, şi este închipuit ca un bătrân păstor cu barba de omăt; se spune că s-ar fi născut înaintea tuturor sfinţilor, devenind mai târziu mai marele peste toţi păstorii din satul unde a văzut lumina zilei Mântuitorul; avea turme şi coşare, grajduri şi multe vite; pe neaşteptate, în sat soseşte o femeie necunoscută, care cere găzduire, simţind că i-a venit sorocul să nască; ea bate întâi la uşa lui Moş Ajun, fratele mai sărac a lui Crăciun, dar acesta o refuză şi o trimite la fratele său mai mare; neştiind că străina este Maica Domnului; Moş Crăciun nu o primeşte, dar nevestei sale i se face milă şi o găzduieşte într-un grajd, ajutând-o să nască; furios că i s-a încălcat porunca, Crăciun îi taie mâinile Crăciunesei de la cot; Maica Domnului face atunci prima ei minune: face să-i crească la loc mâinile celei care o ajutase să aducă pe lume pe Iisus; după ce a aflat cine s-a născut în grajdul său, Crăciun se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatului săvârşit, devenind astfel primul creştin din istoria lumii (PRESA). Se crede şi acum că Moş Crăciun ar fi fost proprietarul ieslei din Bethlehem (Bayt Lahm), oraş în Iordania, locul de naştere al lui Hristos şi al lui David, iar Baba Crăciuneasa ar fi moşit pe Maica Domnului; Vicleim este vechiul nume românesc al Bethlehemului - Caraş-Severin (ŞĂINEANU, I, p. 31; 349; LĂPUŞTE, p. 79). Ca personaj uman, Crăciunul este imaginat ca un om bătrân, un păstor bătrân cu barba ca omătul, un uncheş bătrân cu barba albă, sau vecinul lui Moş Ajun; este rău, pentru că a tăiat mâinile Crăciunesei, când a aflat că a ajutat-o pe Maica Domnului să nască; dar apare şi ca fiind mai marele peste ciobanii din staulul unde s-a născut Hristos, sau este mai bătrân decât toţi apostolii, născut fiind mai înainte decât toţi oamenii, cunoscut ca soţ al celei care a moşit pe Maria etc. (12. GHINOIU, p. 145). Se crede că se deschide cerul, iar Crăciunul este sărbătorit ca patron al casei; se face alergare de cai - Banat (MANGIUCA, p. 214-215). Nu este bine să se doarmă în zi de Crăciun, în timp ce la biserică se oficiază slujba de prăznuire a Naşterii Domnului - Ţara Oltului; se crede că, în această noapte, vitele vorbesc între ele, dar nu este voie să fie ascultate - Ţara Oltului; pentru ca animalele sălbatice să nu atace şi să mănânce vitele, este bine ca, în ziua de Crăciun, să nu se mănânce carne - Suceava; în această zi, dacă va intra în casă mai întâi un băiat, vaca va făta viţel, iar, dacă intră o fată, vaca va făta viţică - Ţara Oltului; nu face păduchi peste tot anul cine se îmbăiază în ziua de Crăciun - Galaţi; ca să nu le iasă bube pe corp, copiii nu trebuie lăsaţi să mai rostească texte de colinde după ce a trecut ziua Crăciunului - Tecuci (GOLOPENŢIA, p. 111; 131; 2. GOROVEI, p. 142; 168; 182). În ziua de Crăciun, găinile nu sunt chemate la mâncare, ca să nu le mănânce uliul; în cele trei zile ale Crăciunului, furca de tors este ascunsă, fiindcă se crede că acela care o va vedea va fi muşcat de un şarpe lung şi gros ca furca; pentru a preveni acest pericol, se pune caierul în furcă, dar fără să fie legat cu aţă, crezându-se că, dacă se vede aţa, cânepa va fi încurcată şi se va rupe la cules; ciobanii pun un drob de sare învelit sub pragul uşii, care stă acolo până la „ales" (22 aprilie), când se scoate, se macină, îl amestecă în tărâţe şi îl dau oilor; nu se dă cu împrumut nimic, zicându-se că astfel se dă norocul din casă; cine împrumută foc în ziua de Crăciun îşi împrumută supărare şi pagubă; pe faţa de masă se pune pâinea, iar sub faţa de masă pleavă de grâu, pentru a avea noroc; contra deochiului şi farmecelor, în colţurile mesei se pune usturoi şi mac; se mătură coşurile şi funinginea se pune la vie şi la pomi, ca să facă rod bogat; nu este bine să se dea cenuşa afară, până nu se face pomană de sare şi ceapă; cine posteşte în ziua de Ajun şi de Crăciun are noroc; copiii mănâncă dovleac, să fie frumoşi şi graşi peste an; la scăldatul copiilor, în apă se pun o nucă şi un ban, ca să fie tari ca nuca şi norocoşi; se fierb tot felul de bucate, ca acestea să aibă rod bogat peste an; cei maturi se duc la biserică, iar tinerii stau acasă, ei mergând la biserică în a treia zi; când revin de la biserică, oamenii păşesc peste o bucată de fier, ca să fie sănătoşi peste an, iar în mână trebuie să ţină obiecte de ars, pe care le aruncă pe foc, zicând „Domnul să ne dea spor"; la masă se serveşte întâi carne de pasăre, ca să fie uşori ca pasărea; se mănâncă pâine de grâu nespălat, să se sature repede şi să fie sătui tot anul; este bine să se mănânce peşte; la cină, se mătură casa, dar gunoiul nu este dat afară, ca să nu aibă gospodarii pagubă la vite şi să nu le iasă norocul din casă; se crede că atunci boii vorbesc între ei, dar nu este bine să fie ascultaţi; la Crăciun, se deschide cerul, dar nu-l văd decât cei buni; fetele, ca să-şi vadă ursitul, pun sub fereastră tot felul de bucate, presupunându-se că acesta va veni să mănânce din acestea şi ele îl vor vedea; după ce se spală, fetele pun pieptenele şi săpunul sub pernă, ca să-şi viseze ursitul; zilele dintre Crăciun şi Bobotează se numesc Hârţa sau Câşlegi şi în aceste zile nu se posteşte; dacă Crăciunul cade într-o zi de duminică, iarna nu va fi caldă, ci rea, cu lapoviţe şi geruri („vremea va fi îndoită"); primăvara va fi călduroasă şi cu ploi multe; vara va fi secetoasă (veselă), cu vreme călduroasă, dar puţin ploioasă; toamna va fi ploioasă şi cu vânturi; va fi rod bogat în vii, la secară şi legume; de asemenea, fructele se vor face din belşug, iar vitele şi fiarele se vor înmulţi bine; va fi însă moarte printre bătrâni şi femei gravide; cei căsătoriţi vor avea parte de dragoste paşnică; dacă Crăciunul cade într-o zi de luni, iarna nu va fi nici cald, nici frig, primăvara va fi o lună bună, cu ploi, vara va fi cu ploi, dar şi cu vânturi secetoase, toamna va fi amestecată; se va face rodul viilor, dar mierea va fi puţină, pentru că albinele cad jos; vor fi fructe multe; va fi moarte între bătrâni, bucurie printre ostaşi, dar femeile nu vor fi luate în seamă în mod deosebit; dacă Crăciunul cade în zi de marţi, iarna va fi grea, lungă, cu multă zăpadă; primăvara va fi cu ploi şi vânt, totuşi bună; vara şi toamna vor fi secetoase, din care cauză rodul viilor şi al pomilor va fi sărac; sărăcie va fi şi în rândul animalelor; vor fi boli mai multe la femei, cei potentaţi nu vor simţi îndemnul să-şi sporească averea, cei ce umblă pe mare vor avea parte de încercări şi durere; totuşi cei mari vor avea pace, dar moartea va încerca mai ales pe preoţi; dacă Crăciunul cade într-o zi de miercuri, iarna va fi cu furtuni, dar cu zăpadă puţină; în schimb, primăvara va fi ploioasă, iar vara şi toamna vor fi frumoase şi se vor face bine grânele, fânul, strugurii, fructele, mierea; va fi rău pentru meseriaşii lemnului şi pentru negustori; cei buni vor avea parte de pagubă, iar moartea va încerca mai ales pe copii; dacă Crăciunul cade într-o zi de joi, iarna va fi cu ploi dese şi vânt, la început mai geroasă, apoi mai înmoinată, primăvara va fi ploioasă şi vântoasă, vara nu va fi nici ploioasă, nici secetoasă, iar toamna va fi ploioasă; grâul nu va fi rodnic; viaţa tuturor va fi paşnică, dar cei care stăpânesc lumea vor vorbi mai mult pentru ei; dacă Crăciunul cade într-o zi de vineri, iarna va fi grea, chiar năprasnică, primăvara ploioasă şi bună, vara nestatornică, cu ploi în vremea secerişului, toamna bună, dar cam secetoasă; vor muri dintre oi şi stupii; oamenii vor suferi de boli de ochi şi de gât şi vor avea parte de multe boli lumeşti; femeile gravide vor avea parte de unele necazuri cu păstrarea sarcinilor; dacă Crăciunul cade într-o zi de sâmbătă, iarna va fi cu neguri şi multă zăpadă, cu vânturi şi zile friguroase; vara va fi bună, iar toamna secetoasă, cu tunete, dar fără ploi; semănăturile vor fi arătoase, dar rodul va fi scăzut, cu grâu şi fructe puţine; în schimb, oile vor avea puţină pagubă; va fi vrajbă între oameni, boierii vor înregistra necazuri, chiar moarte, s-ar putea să fie şi războaie şi boli multe; dacă în ziua Crăciunului străluceşte soarele, oamenii se pot aştepta la un an bun; a doua zi de va ploua, va fi gâlceavă şi zâzanie între oamenii bisericii; de va fi soare în a patra zi, va fi moarte între tineri; dacă în a cincea zi va fi senin, grâul şi fructele se vor face îndestulător; cea de a şasea zi de va fi luminoasă, recoltele de legume vor bucura pe grădinari; a şaptea zi după Crăciun de va fi senin, vinul se va face, dar pâinea va fi scumpă; a opta zi de va fi ploaie, an bun va fi pentru prins peşte; a noua zi de va fi cu ploaie, an bun pentru oi va fi; a zecea zi de va fi ploioasă, anul va fi amestecat; a unsprezecea zi de va fi luminoasă, peste an va fi multă ceaţă (negură) şi multe boli; în cea de a douăsprezecea zi de va fi senin, anul va fi cu certuri şi bătălii; dacă în noaptea de Crăciun va bate vântul este semn de moarte între boierii cei mari; a doua noapte de va fi vânt, viile se vor strica; de va bate vântul în cea de a treia noapte, moartea va atinge o casă boierească oarecare; în a patra noapte de la Crăciun prezenţa vântului prevesteşte scumpetea pâinii şi foamete; în a cincea noapte, vântul înseamnă moarte printre cei învăţaţi; în a şasea noapte, vântul semnifică rod bogat în vii şi la floarea-soarelui; dacă în a şaptea noapte va fi senin, anul va fi unul cu recoltă mijlocie; de va fi vânt în a opta noapte, vor muri mulţi bătrâni şi copii; a noua noapte de la Crăciun de va fi vânt este semn de războaie; vor pieri vite multe, de va fi vânt în a zecea noapte; de va fi vânt în a unsprezecea noapte este semn de crime şi tâlhării (PRESA). Dacă este vreme rea în ziua de Crăciun tot aşa va fi şi în ziua de Paşte - Teleorman (2.CHIVU, p. 245). Serii simbolice: usturoi-mac; nucă-monedă; pieptene-săpun.
28 decembrie - Sfinţii 20. 000 de Mucenici din Nicomidia. În unele sate, în această zi se face „Îngroparea Crăciunului", un fel de parodie de înmormântare, în care sunt implicaţi numai flăcăi; unul este aşezat pe o scară de lemn şi, învelit ca să nu fie cunoscut de cei din sat, este purtat de alţi şase; ceilalţi formează alaiul care îl conduce şi cântă a mort ajutaţi şi de lăutari; textul este o invitaţie pentru Crăciunul abia sărbătorit să plece cu bine în ale lui, pe apa sâmbetei, să nu se mai întoarcă, pentru că va veni altul mai bun; după ce-şi iau iertare şi i se dezleagă păcatele, flăcăii aruncă „mortul" pe gheaţă, moment în care cel mort învie, se ridică şi poate fi recunoscut de către toţi cei de faţă; totul se sfârşeşte la „casa jocului", unde are loc petrecerea cu joc şi cântece şi la care sunt aduse cu forţa şi fete, aceasta fiind singura zi din an în care este permis acest fel de comportament faţă de fetele din sat - Satu Mare (12. GHINOIU, p. 152-153).
31 decembrie - Cuvioasa Melania Romana; Cuviosul Zotic preotul; Sfântul Mucenic Hermes. În această seară este aprinsă o lumânare de ceară curată şi lăsată să ardă toată noaptea în faţa icoanelor, cu deosebire în faţa celor care îl înfăţişează pe Mântuitor, în credinţa că astfel norocul va intra în casă; nu se doarme, nu se stinge lumina, nu este bine a se stinge focul în vatră, este bine să se stea de veghe, pentru ca Anul Nou, dar şi duhurile rele, să nu-i prindă pe ai casei dormind; se crede că în această noapte se văd arzând banii sau comorile acolo unde sunt îngropate; dacă se văd arzând de cu seară înseamnă că banii nu sunt buni, dar dacă se văd arzând în revărsatul zorilor Anului Nou atunci sunt buni şi oricine poate merge fără teamă să-i dezgroape şi să-i ia; femeile care se ocupă cu farmece, vrăji, descântece şi ghicitul în cărţi caută să fure, în această noapte, un resteu de la jugurile oamenilor cununaţi numai o singură dată, obiect pe care apoi îl păstrează peste tot anul, pentru a-l folosi la vrăjile de aducere a ursitului pentru vreo fată; când, spre dimineaţă, vor să se culce, aşează cărţile de ghicit sub cap, în credinţa că astfel vor putea mai bine ghici, sau că li se va arăta în vis cum trebuie să ghicească mai nimerit şi mai bine; unii gospodari fac gropiţe în pământ în care împlântă surcele de lemn cărora le dau foc; dacă tăciunii cad în groapă, acela care a făcut-o crede că va muri în acel an, iar de cad tăciunii în afara gropii înseamnă că nu vor părăsi lumea aşa de curând; oamenii mai cred că în această noapte toate vitele vorbesc şi că atunci când vorbesc nu este bine să fie ascultate, pentru că acela care le ascultă este pedepsit cu moartea; se zice că un om a vrut neapărat să asculte ce vorbesc între ei boii săi şi unul dintre animale l-a sfătuit pe celălalt să se odihnească, pentru că, peste câteva zile, îl vor duce pe stăpân la ţintirim, ceea ce s-a şi întâmplat; există şi credinţa că, în această seară se deschide cerul şi vitele vorbesc, dar nimeni nu le aude sau nu le poate înţelege - Bucovina; dacă se pune sub icoane un pahar plin cu apă şi a doua zi este găsit având promoroacă este semn de prevestiri bune pentru casă - Iaşi; se crede că, în această noapte, se deschide cerul şi oamenii pot cere lui Dumnezeu tot ceea ce doresc, pentru că li se vor împlini rugăminţile - Moldova; ca să se vadă care va fi soarta omului peste an, se iau tot atâtea pahare câte suflete locuiesc în casă, se umplu în mod egal cu apă neîncepută şi sunt aşezate sub icoane; a doua zi se măsoară apa din ele şi unde se găseşte apă mai multă aceluia i se prevesteşte noroc şi an bun, iar celui cu apă mai puţină o soartă rea - Moldova; în loc de foi de ceapă, se pun linguri pline cu apă, aşezate într-o tavă şi a cui lingură e seacă a doua zi acela nu va avea noroc peste an - Muntenia; Bucovina; se iau atâtea linguri, fără apă în ele, câţi locuiesc în casă şi se aşează la o anumită distanţă între ele şi sprijinite de ceva, pentru a nu cădea şi fără a le atingă pe celelalte; a doua zi, lingura răsturnată semnifică moartea în anul următor a celui căruia i s-a menit lingura - Muntenia; Bucovina (2.MARIAN, I, p. 6-9). În această zi, grupuri de colindători (piţărăi) trec din casă în casă, având în frunte un steag ceremonial; rostesc „Bună ziua lui Ajun. La anu’ şi la mulţi ani cu sănătate"; gazdele aşteaptă pe colindători cu străchini cu boabe de grâu, nuci sau cânepă, cu o „păpuşă" din turtă dulce, toate fiind oferite primului din ceată; tuturor li se dau colăcei (ţipăi), mere, pere, nuci - Valea Jiului; fetele se duc seara şi pun punţi confecţionate din ramuri de măr dulce, de care leagă busuioc, un ban de argint, fire de arnici roşu, un inel, un şirag de mărgele, pentru a-şi visa peste noapte scrisul, ursita, rânduiala - Muscel (PRESA). Cete de copii umblă cu Pluguşorul, colind şi obicei care au trecut din Moldova în absolut toată ţara prin intermediul manualelor şcolare (NOTE, Antonescu). Serie simbolică: ramură de măr-busuioc-monedă-fir roşu-inel-mărgele.

DEGET
Dacă nou-născutul e fată, moaşa îi pune un deget pe barbă, în credinţa că în acel loc îi va apărea o gropiţă, care îi va da o înfăţişare atrăgătoare la maturitate; apoi îi pune pe obraji, concomitent, degetele mari de la mâini în acelaşi scop - Suceava (2. MARIAN, II, p. 63). Se crede că nu este bine, când se alăptează copilul, să se prindă sânul între degetul mijlociu şi cel arătător al mâinii, pentru că sugarul va creşte cu gâtul scurt, între umeri - Bucovina; pentru ca un copil să fie apărat de apă, de foc şi de alte pericole, părinţii săi trebuie să se taie superficial la degetul cel mic de la mâna stângă şi să lase să cadă sub leagănul copilului trei picături de sânge, zicând, totodată, un text care denotă că sângele este o ofrandă adusă cuiva căruia nu i se pronunţă numele, dar care este subînţeles practicii în sine („Ia şi ne apără pe noi toţi de foc şi de apă, de fier şi de piatră") - Transilvania; dacă pielea buricului degetelor unei fete formează puncte, ea va naşte, după căsătorie, băieţi, iar dacă formează linii va naşte copii de sex feminin - Bucovina; dacă nu vrea să aibă copii imediat după căsătorie, mireasa trebuie să se sprijine de uşa bisericii în atâtea degete câţi ani vrea să amâne evenimentul - Moldova; să nu se ţină inel în degetul mijlociu, pentru că acela care o face nu va avea noroc în dragoste - Tecuci; se crede că, dacă degetele cuiva pocnesc, când şi le întinde, aceluia îi vor tremura la bătrâneţe - Bucovina; dacă îngălbenesc cuiva din familie degetele, în curând va avea loc moartea unuia de-al casei - Bucovina; un deget îngălbenit observat în casă înseamnă moartea unei rude, iar observat afară din casă dă semn de moartea unui străin - Botoşani; hoţii cred că, dacă poartă cu ei degetul unui mort, nu vor fi destăinuiţi, adică nimeni nu va vorbi despre ei, aşa cum nu vorbeşte nici mortul - Bucovina; se zice că, dacă i s-au prins cuiva degetele în tocul uşii, îi vin musafiri - Bucovina; pentru a nu scoate ochii îngerilor, nu este bine a ridica degetul spre cer pentru a arăta soarele sau luna - Moldova; ca să nu crească subţiri, ridichile trebuie răsădite cu trei degete şi niciodată cu unul singur - Moldova; sămânţa de ardei să fie semănată numai cu două degete, ca să răsară planta în două săptămâni - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 41; 59; 73; 82; 109; 142; 162; 176; 207; 272; GOLOPENŢIA, p. 140). Este semn de moarte iminentă, când bolnavul se plânge că îi cresc degetele - Bârlad (BĂLĂNESCU, p. 268). Cel ce are degete păroase este om cu noroc, iar cel ce prezintă spaţii între degete, când le ţine alăturate unele de altele, este om risipitor - Maramureş (BOGDAN, p. 128). Se crede că, dacă degetul mare de la piciorul unei fete este mai mare decât următorul, atunci viitorul soţ va fi mai înalt decât ea, iar dacă e mai mic, atunci fata va fi mai înaltă decât soţul ei - Suceava; cine are degetele de la mâini scurte este om zgârcit şi egoist, iar cine le are lungi este generos şi altruist - Bucovina; a se visa cu mai multe degete la mâini sau la picioare înseamnă creşterea averii proprii, sau prieteni mai numeroşi; însă cine se visează că are degete frumoase e semn de vanitate - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: deget-sânge; deget-uşă(de biserică); deget-inel.

DEGETAR
Cine se visează cu degetar în deget e semn de lucru şi osteneală inutile - Suceava (NOTE, Băncescu).

DELFIN v. DULF.

DEOCHI (A DEOCHEA)
Deocheatul este puterea magică de a îmbolnăvi cu privirea, precum şi starea fizică negativă produsă de acesta (ŞĂINEANU, II, p. 385). Totul poate fi deocheat, iar manifestările sunt dintre cele care nu pot fi explicate imediat; astfel, copilul sau omul matur începe să aibă, ca din senin, dureri de cap; se înroşeşte la faţă şi are călduri; începe să-i ţiuie urechile; cască mereu fără să-i fie somn; are hemoragii nazale; nu mai are poftă de mâncare; vomită fără un motiv plauzibil; uneori se umple de bube, de spuzeală; vitele, caii şi oile tremură, îşi pierd vigoarea, zac şi apoi mor; florile se ofilesc, plantele se veştejesc, iar pomii nu mai dau roade şi se usucă; obiectele se manifestă ciudat: morile se strică din senin sau încep să meargă singure; viorile şi, în general, instrumentele muzicale îşi pierd calităţile lor sonore şi sună dogit; cu toate că totul şi toate se pot deochea, totuşi unele realităţi sunt expuse mai mult; astfel, dintre fiinţele omeneşti, copiii sunt cei mai predispuşi; la fel flăcăii şi fetele, mirele şi mireasa; lehuzele sunt şi ele deosebit de expuse şi de aceea moaşele, înainte de a intra un străin în casă, suflă peste capul proaspetei mame şi o descântă; se mai pot deochea vitele şi caii, păsările de casă, în special puii, albinele şi stupii, viermii de mătase, pentru care se pune un ou roşu între gogoşile larvelor; de asemenea, pot suferi efectele deocheatului legumele, fructele şi grânele, precum şi aluatul, care scade dacă este privit cu insistenţă prea mult timp, iar vacilor, din acelaşi motiv, poate să le sece laptele; paza de deochi se face în mai multe feluri: cel mai sigur şi mai răspândit mijloc de a feri o vieţuitoare, o plantă sau un copil de deochi este să nu se mire nimeni de calităţile lor, să nu le aducă laude şi să scuipe de trei ori, rostind concomitent „să nu-i fie de deochi"; mama trebuie să-i facă pruncului un semn pe frunte, folosind cenuşă, funingine, cărbune, înmuiate în apă sau folosind doar cerneală; copilul trebuie cântărit înainte de a i se face prima scaldă; pentru ca să fie păzit de duhurile rele, nu trebuie spus nimănui ce sex are copilul timp de trei zile de la naştere; ca să fie păzit de deochi, copilul trebuie dat să sugă la sânul unei ţigănci; nu trebuie lăsat până la vârsta de un an să se uite în vreo oglindă, ca să nu se deoache singur (PRESA).

DESTIN v. SOARTĂ.

DESCÂNTEC (A DESCÂNTA)
În Gorj, ca de altfel în toate zonele etno-folclorice ale României, persistă şi azi, mai ales în rândul femeilor, descântecul de deochi, de dragoste, descântecul de izdat, de rânză, de însurătoare, de măritat, de fată mare şi altele; deochiul este o stare maladivă, care se manifestă prin dureri de cap, mai ales la copiii mici, şi se crede că apare ca urmare a admiraţiei sau a dorinţei puternice a râmnitorului; descântecul de dragoste are menirea să înlăture ura purtată flăcăului sau fetei pentru a se face iubiţi; izdatul este o boală care se prezintă sub formă de crampe stomacale, provocate de paraziţi intestinali, descântecele în aceste cazuri fiind însoţite de o practică magică variată, care păstrează ca notă comună suflatul de trei ori în palme, masajul pântecului etc.; căderea rânzei (a stomacului) se vindecă prin descântece, folosindu-se concomitent practici ale medicinii empirice; descântecele de căsătorie transmit credinţa că vor fi înlăturate toate făcăturile şi vor dezlega drumul tinerilor spre formarea unei familii (SANDA, p. 29-30). Tot în Gorj, descântecele sunt în general practicate de femei în vârstă, rareori de câte un bărbat; femeia care descântă de obicei se închină înainte de a descânta; descântecul se face, cu rare excepţii, în străchini şi ulcele din lut, cu apă în ele, mestecându-se cu crenguţe de busuioc de la Bobotează („că-i cu leac"), cu un fir de mătură (că „mătură" durerea), sau cu un ac (pentru că „împunge" locul durerii) etc.; se folosesc cărbuni stinşi în apă, sare, os, cenuşă, aţă roşie, usturoi, rachiu, unt, untură etc. (CĂRĂBIŞ, p. 135). În unele variante ale Mioriţei (Moldova, Muntenia, Teleorman, Dâmboviţa), ciobănaşul este ucis de confraţii săi şi readus la viaţă printr-un descântec sau printr-o practică tămăduitoare executată fie de mamă, fie de mioară, fie de mamă ajutată de mioară, fie de către o călugăriţă; acestea folosesc apă-vie, buruieni de leac, îi adună rămăşiţele, îl oblojesc, îi suflă în gură, îl descântă, îl jelesc şi apoi îl poartă viu acasă (PRESA). Serie simbolică: apă(vie)-plantă-suflare-descântec-plânset (jelire).

DEZORDINE
Gândirea tradiţională operează cu extreme, nu cunoaşte şi nu acceptă nuanţe, din care cauză orice nu încape în ordinea prestabilită anunţă un sfârşit iremediabil; conform acestei teorii, sfârşitul lumii este însoţit şi totodată anunţat de potop, cutremure, erupţii vulcanice etc. , toate întâmplându-se ca o pedeapsă pentru încălcarea legilor lumii; căci răutatea nu este asimilată doar nesocotirii normelor umane de convieţuire şi comportare, norme care, în condiţia lor ideală, participă la bine, ci şi atentării la ordinea cosmică; ordinea, armonia se confundă cu binele, după cum dezordinea, disarmonia ar fi răul (VLĂDUŢESCU, p. 142).

DIAVOL
Diavolul este coetern lui Dumnezeu, deci nu depinde ontologic de el; aşa se explică participarea sa la creaţie; înfrângerea lui înseamnă trecerea stihiei sub ordine; nu dispare însă, căci forţa elementară se zbate mereu în strânsorile ordinii; diavolul „a fost făcut nu se ştie din ce", aceasta când, rareori, se pune problema apariţiei lui; pentru că, îndeobşte el, asemenea lui Dumnezeu, stătea pe apele începuturilor dintotdeauna; dacă este din eternitate ca şi Dumnezeu şi dacă, tot ca el şi cu el, creează lumea, dar nu ia nici măcar jumătate în stăpânire, nu se săvârşeşte un act de nedreptate, fiind firesc ca principiul negativ să treacă sub ascultarea celui cu valoare determinantă în cosmos; săvârşeşte şi multe fapte ilogice; cară lumina în casă cu sacul, pentru că făcuse casa fără ferestre; construieşte carul în casă; confecţionează ciubote, dar numai una pentru amândouă picioarele; a lucrat o scripcă, dar nu i-a făcut şi „borţile", din care pricină instrumentul nu cânta; ar fi cusut şi altiţa pentru cămaşa femeiască, dar punând-o mereu unde nu trebuia, la picioare, nu pe trup; nu ştia niciodată unde se înjugă boii, înaintea sau înapoia plugului; cară apă cu ciurul; a construit prima moară, dar fără „bortiţa" pe unde curge făina; Dumnezeu însă îl învaţă cum să facă bine toate lucrurile; tot ceea ce întreprinde diavolul este împotriva oamenilor, iar lucrurile pe care le inventează nu ştie cum să le folosească, ori nu ştie să le dea forma desăvârşită; de aceea, încă o dată, împotriva aparenţelor, el nu este un erou civilizator, ca Ghilgameş de pildă (VLĂDUŢESCU, p. 112-113; 119). Credinţele românilor în diavol se pot rezuma la următoarele: este întâlnit sub diferite denumiri, unele acoperind fie diferite demnităţi în ierarhia organizării comunităţii dracilor, fie ca interdicţie de limbaj, fie subliniind anumite mentalităţi legate de unele meserii sau etnii; printre cele peste 140 de denumiri ale dracului sunt de interes aparte următoarele: Scaraoschi, Diavolul, Necuratul, Ucigă-l Crucea, Ucigă-l Toaca, afurisitul, arap alb, buzatul, cadâna, ciumatul, colţatul, curvoaica, dălacul, despletita, diochiatul, domniţa, ginerele, grozavul, înfiorătorul, înţelenitul, jupâneasa, leul, lupul, maica, mătricea, negritul, pocitul, procletul, proorociţa, românca, săgetătorul, săsoaica, spurcatul, tătăroaica, turbatul, ţiganca, unguroaica, ucigaşul, urâtul, vârtejul, vrăjitoarea, zâmbatul şi zburătorul, drac fiind termenul de maximă generalitate; el este duşmanul neîmpăcat al omului şi al lui Dumnezeu; este suflarea cea mai rea de pe pământ; nu vrea niciodată binele omului, ci tot răul, şi chiar dacă pe pământ îl ajută pe om să se îmbogăţească, aceasta o face cu scopul de a-i lua sufletul, când va muri; în dracul sunt întrupate toate relele de pe pământ, el neîndemnând pe om decât la fapte rele; unde sunt beţii, tâlhării, omoruri, dracul este căpitan; dracul este făcut tot de Dumnezeu; lui i-a dat Dumnezeu puterea să chinuiască pe cei ce nu lucrează bine; de frica lui Dumnezeu, diavolul se cutremură; iadul este întruparea gospodăriei lui Scaraoschi, căpetenia tuturor dracilor; pe dracu l-a făcut Dumnezeu din nişte îngeri care se urcau mai sus decât el; dracul locuieşte în orice parte a pământului, fiindcă aşa l-a blestemat Dumnezeu când l-a azvârlit din cer; dracii sunt în aer, în apă, pe pământ şi sub pământ; se arată sub multe forme; de pildă poate să ia chipul tuturor vieţuitoarelor, numai în chip de vacă nu; unora li se arată sub formă de motan, altora sub formă de copil, are pe cap fes roşu, este îmbrăcat în negru, are ochii roşii şi scânteietori, la mâini şi la picioare are unghiile mari, iar la faţă i se deschide o gură mare; de nimic nu se teme ca de cruce; când se face semnul crucii, el fuge în codri şi în pustii; dar ca omul să nu-şi poată face cruce, el îi ia puterile şi atunci omul, dacă vrea să scape de diavol, trebuie să-şi facă semnul crucii măcar cu limba; în cazul că i se rosteşte numele, oamenii adaugă „Cruce de aur cu noi"; crucea, tămâia şi agheasma sunt lucruri pe care dracul nu le poate suferi, în faţa cărora nu poate rezista; ameninţat în descântece cu ele, diavolul trebuie să fugă; de pildă, în descântecele de deochi, diavolul este ameninţat cu botezul; în cazul altor descântece, nu toate plantele de leac sunt pomenite, ci doar cele care se presupune că ar înspăimânta pe diavolul care aduce bolile, cum ar fi: alun, boz, viţă de vie, pelin, corn, arţar, sânger, trestie, nuc; de pildă, alunul este folosit şi de solomonari pentru a îndrepta grindina în direcţia voită de ei, dar şi oamenii folosesc alunul şi un topor pentru a ameninţa şi a abate grindina peste păduri; dracul se arată omului numai de cu seară şi până la miezul-nopţii; de cum cântă cocoşii miezul-nopţii, dracul şi slugile lui părăsesc pământul; greu iese din trup sufletul celui dat diavolului; el poate intra şi în biserică, dar, dacă miroase a tămâie, nu intră; de asemenea, în altar nu poate intra; tovărăşie cu dracul fac numai vrăjitorii moşnegi şi babele; când este în serviciul omului, se hrăneşte cu pâine şi miez de nucă; dacă o comoară arde, fiindcă ele ard o dată pe an, de la amiază şi până la miezul-nopţii, atunci stăpânul acelei comori este necuratul; dacă însă comoara arde de la miezul-nopţii înainte, atunci ea este „curată"; dracul este tovarăş cu strigoii, stafiile, Muma-pădurii etc.; se crede că trăsnetele nu sunt altceva decât împuşcăturile după diavoli ale Sfântului Ilie, care îi urmăreşte peste tot (3. GOROVEI, p. 73-74; 148; 171-172; 181). Dracului i se mai spune Ucigaşul, Satana, Diavol, Răul, Samodiva, Împieliţatul, Ăl-cu-coarne, Pârdalnicul, Ucigă-l Tămâia, Aghiuţă, Ăl-din-baltă, Bată-l Crucea, Bată-l Sfinţii, Michiduţă, Necuratul, Spurcatul, Naiba, Vrăjmaşul etc.; apare sub formă de om, câine, pisică, cal, capră, bou etc.; numai sub formă de oaie nu apare, fiind aceasta considerată animal sfânt, pentru că ea dă lână pentru îmbrăcăminte, carne, lapte, brânză; de aceea şi la pomeni, în capul mesei, se dă de pomană un caier de lână de oaie; în chip de om, dracul este înalt şi negru, cu ochii mari şi roşii, cu urechi şi coarne, cu coadă şi picioare de ţap; e îngrozitor de urât, de aici expresiile: „Parcă-i dracul (gol)" şi „Omul să fie mai frumos ca dracul, ca să-i placă femeii"; dracul poate fi recunoscut şi pentru că umblă noaptea târziu, până la cântatul cocoşilor, după care dispare imediat; când este văzut, omul trebuie să scuipe şi să rostească „Ptiu! Ucigă-te Crucea! Piei din faţa mea!", caz în care dracul fuge şi se face nevăzut; există femei care ştiu „să facă cu dracul", când i se fură cuiva ceva mai important; păgubaşul recurge la una din aceste femei, care se duce noaptea, dezbrăcată şi despletită, la marginea unui râu sau a unei gârle, până la cântatul cocoşilor, şi acolo „bate" apa cu o prăjină, strigând pe rând trei draci pe numele lor; unul din numele mai frecvente este Filip; la strigătul vrăjitoarei, toţi cei trei draci se ivesc, pe doi îi trimite înapoi, oprind numai pe unul singur, căruia îi sacrifică un animal (vacă, bou, cal sau chiar un om întâlnit întâmplător în drum); aceasta este plata care se dă dracului pentru serviciul oferit; dracul se duce la cel care a furat, fiindcă el ştie cine este hoţul, iar la casa acestuia miaună şi chirăie, chemând hoţul pe nume; dacă hoţul nu aduce înapoi ceea ce a furat, îl vor apuca nişte dureri cumplite, care se vor înteţi până la moartea lui; înapoierea celor furate trebuie îndeplinită tot noaptea, după cântatul cocoşilor, obiectele însuşite fiind aruncate în curtea posesorului, fără să fie zărit de cineva; vrăjitoria cu dracul poate să dureze şi câteva zile; de pildă, dacă hoţul a furat o vită sau un obiect pe care l-a dus în altă parte, hoţului cuprins de spaimă îi va trebui ceva timp pentru deplasare şi pentru înapoierea furtului; în acest fel, păgubaşul îşi vede înapoiat ceea ce i s-a furat, iar hoţul rămâne tot necunoscut, dacă a avut grijă să nu fie văzut de nimeni; vrăjitoria aceasta are efect numai asupra omului necântărit; celui cântărit dracul nu-i poate face nimic, de aceea, hoţilor mari, de meserie, dracul nu le poate face nimic - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 117-118). În alte părţi, se crede că Fata-Pădurii este diavolul care a luat chipul unei fete frumoase; părul ei negru ajunge până la pământ şi făptura este foarte periculoasă mai ales pentru flăcăii care dorm la turmă sau la marginea pădurii; când flăcăii îşi dau seama de pericol încearcă să fugă şi să se ascundă; dacă nu reuşeşte să-i ademenească, Pădureana ţipă şi fuge ca nebuna, doborând în calea sa copaci şi stânci; dacă nu este recunoscută şi flăcăul răspunde chemării şi vorbelor ei dulci poate să rămână mut pentru toată viaţa; dacă vreo vrăjitoare are nevoie de ajutorul diavolului, pune o oală cu apă la fiert şi, când apa clocoteşte, apare şi necuratul; dacă vreunui om îi apare în drum diavolul şi îi mai trage şi o palmă, să-i răspundă, făcându-i cadou o năframă sau un clop, iar, pentru această plată, dracul îl va duce pe om într-un loc, unde sunt ascunse comori; când cineva doreşte să afle în ce loc se găseşte tăinuit un obiect, el poate cere ajutor chiar diavolului, pentru aceasta procedând astfel: să ţină o găină şi un cocoş negru în coteţ, până ce găina face un ou; să ia acest ou şi să-l ţină la subsuoară, până ce va ieşi din el un drăcuşor negru, care îl va întreba: „Stăpâne dragă, ce doreşti ?", el fiind dispus să satisfacă orice dorinţă, să caute comori ascunse; atunci când vine acasă, el trebuie ospătat numai cu coajă de pâine, ca să nu fugă de la locuinţa celui care s-a străduit să-l aducă pe lume; dacă diavolul apare în visul cuiva ca un coşmar, omul trezit să-şi facă semnul crucii cu limba, de trei ori, şi va scăpa de prezenţa lui - Sălaj (PRESA). Se crede că, dintr-un ou, făcut de o găină neagră, purtat la subsuoară timp de nouă zile, înainte de Paşte, va ieşi, în ziua Învierii Domnului, un spiriduş, care dă apoi celui ce l-a clocit toate averile din lume, dar îi ia şi sufletul după moarte - Suceava; din orice ou, purtat subsuoară timp de nouă luni, iese din el necuratul, care îl serveşte pe cel ce l-a clocit, dar care, dacă nu are de lucru cu alţi oameni, îl demonizează pe cel ce l-a adus pe lume - Suceava; dacă sunt clocite ouă mici şi cam moi, vor ieşi din ele spiriduşi, care vor da celui ce i-a clocit câţi bani doreşte el, dar, după moarte, al acestor spiriduşi îi este sufletul - Galaţi; alţii cred că necuratul este un ban, care are puterea de a aduce alţi bani de la cei care au din belşug, dar aceşti bani, care conţin spiriduşi, trebuie cumpăraţi, numai că, aduşi acasă, se poate observa că numărul lor a scăzut, iar apoi este de rău pentru cel ce are bani cu spiriduşi - Galaţi; se povesteşte că unele femei nasc, în loc de copii, purcei, numiţi crasnic, adică drac, care, imediat ce s-au născut, încep a ţipa şi a fugi prin toată casa; ca să scape de ei, bătrânele fac foc în sobă, cu jeratic mult, apoi gonesc crasnicii prin toată casa, până ce aceştia, neavând cum să mai scape, intră în sobă şi ard - Vaslui; diavolul se poate preface în orice vieţuitoare domestică sau sălbatică, numai în oaie şi albină nu se poate preface - Banat; tichia diavolului se găseşte întotdeauna în vârful vârtejurilor de colb, pe care le face vântul; dacă un om ridică de la bază acest con de colb, poate intra în posesia tichiei, care, pusă pe cap, îl face nevăzut şi astfel poate intra apoi oriunde, fără a mai fi zărit - Moldova; diavolul se iveşte întotdeauna la miezul nopţii, pe locul unde s-a petrecut un omor - Tecuci; se crede că diavolul aude tot ceea ce spune omul, dar niciodată ceea ce gândeşte - Suceava; el locuieşte în gropi, pivniţe părăsite, case pustii, biserici ruinate, în ape stătute, pe sub punţi şi poduri etc. - Tecuci; el se ascunde şi sub copacii mari şi de aceea nu este bine, în caz că tună şi fulgeră, să se adăpostească omul de ploaie sub copaci - Suceava; se mai ascunde şi în blana câinilor, din care cauză nu este bine a-i ţine în casă, când afară tună şi fulgeră - Suceava; dracul vine pe urmele omului care călătoreşte noaptea, atunci când i se pare că îl strigă cineva din spate, şi poate scăpa de el, dacă îşi face semnul crucii, rosteşte cuvântul cruce, sau chiar dacă îl înjură pe diavol de cruce - Tecuci; dacă, pentru moment, nu se găseşte un lucru, nici nu trebuie căutat, fiindcă înseamnă că şi-a pus dracul coada pe el - Tecuci; se spune că se naşte un drac, atunci când, într-o adunare de oameni, se lasă o tăcere neaşteptată - Muntenia; se mai spune că, atunci când doi oameni spun acelaşi cuvânt deodată, crapă un drac de ciudă - Muntenia; cu deosebire pe călugări îi urmăreşte diavolul până în pragul bisericii, îndemnându-i permanent să păcătuiască, dându-le visuri cu tot felul de bogăţii, plăceri lumeşti şi chiar femei goale; de aceea lupta călugărilor este mult mai înverşunată în a urma calea cea dreaptă; când se cutremură pământul, se crede că se bat dracii chiar în mijlocul lui (2. GOROVEI, p. 50; 64; 77-78; 80-81; 184; PRESA). Va fi ispitit la fapte nedemne sau va primi veşti proaste cel care visează diavol; va avea o soţie rea cel care visează diavol cu coarne; cine se visează că este urmărit şi necăjit de diavol înseamnă că se va confrunta cu vrăjmăşia oamenilor - Suceava (NOTE, Băncescu).

DIHOR (Mustela putorius - DLRM, p. 246)
Cine visează dihor înseamnă că va avea parte de o pagubă în viitorul imediat - Suceava (NOTE, Băncescu).

DIMINEAŢĂ
Interval de timp al zilei, situat cu precădere înainte de răsăritul soarelui; dacă zorii se ivesc la orizont de culoare roşie, urmează mai totdeauna vânt cu ploaie - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 86). Nu durează mult, dacă ploaia începe dimineaţa - Suceava (2. GO-ROVEI, p. 196). Descântecele, ca să aibă efect, se fac seara şi dimineaţa - Bucovina (CO-JOCARU, p. 233).

DINTE
Se crede că, dacă mai întâi copilului îi ies dinţii pe maxilarul inferior, acesta va trăi mulţi ani, iar dacă îi ies pe cel superior va muri în scurt timp - Suceava (3. MARIAN, II, p. 213-215; 2. GOROVEI, p. 145). Dacă unei fetiţe îi cresc mai întâi dinţii de sus, ea se va face preoteasă, iar, dacă îi cresc băieţelului, el va deveni preot - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 199). Dacă, la căderea unui dinte sau a unei măsele, curge mult sânge şi se simte durere puternică e semn de moarte pentru cineva apropiat; dacă nu, atunci moare o rudă mai îndepărtată - Mehedinţi (CIOBANU, p. 79). În Maramureş, când unui copil îi cade sau i se scoate un dinte de lapte este bine să-l arunce peste casă şi să zică: „Na, cioară, dinte de fier/Şi-mi dă altul de oţel!"; în Maramureş şi Bucovina, se crede că oamenii care au strungăreaţă sunt foarte pătimaşi în dragoste, iubăreţi (BOGDAN, p. 20; 128). Cine trage aşternutul de sub el cu dinţii îmbătrâneşte repede - Tecuci; să se strângă din dinţi când trebuie să se treacă pe lângă câini răi şi există temerea că se vor repezi să muşte - Vâlcea; dacă cineva doreşte să nu-l mai doară dinţii niciodată, să frece cu un deget dinţii unui om mort şi apoi, cu acelaşi deget, să-şi frece dinţii proprii - Bihor; nu este bine să înghită cineva dintele (sau dinţii) care i-au căzut - Tecuci; să nu se scrâşnească din dinţi, că se bucură dracul - Tecuci; femeii care are strungăreaţă între incisivii de sus îi place să facă dragoste - Tecuci; tâlharii poartă cu ei, în mod obişnuit, dinţi ai unui mort, pentru a nu fi daţi în vileag - Bucovina; dinţii de lup sunt recomandaţi ca leac în muşcătura de lup - Neamţ (2. GOROVEI, p. 5; 40; 76; 79; 85; 109; 128). Căderea dinţilor în vis, însoţită de senzaţia de durere şi de sânge, semnifică moarte; aceasta este cu atât mai apropiată în timp, cu cât senzaţia de durere este mai intensă şi sângele în cantitate mai mare - Suceava (3. MARIAN, III, p. 9). Înseamnă sănătate şi onoare pentru cel care se visează că are dinţi albi, netezi şi frumoşi; dacă se visează scoţându-şi dinţi fără durere este semn că s-a eliberat de tot felul de ispite; dacă visează că-i cad dinţii şi îi pune la loc înseamnă câştig într-o afacere; dacă visează scoţându-şi dantura falsă şi punând-o la loc înseamnă că va îndrepta o pagubă; dacă se visează trăgând de dinţii altcuiva înseamnă moartea unei rude sau a unui prieten; visarea dinţilor altcuiva negri, cariaţi şi căzând semnifică nelinişte sufletească; visarea dinţilor din aur înseamnă bogăţie; dacă se visează curăţindu-şi dinţii e semn că se va osteni pentru rezolvarea problemelor altora; dacă se visează că are dinţi lungi înseamnă întristare, iar dacă se visează că are dinţi din sticlă semnifică boală grea şi moarte grabnică; pentru cel care se visează crescându-i o măsea înseamnă sănătate, robusteţe, stare fizică viguroasă - Suceava (NOTE, Băncescu). .

DOCTOR
Pentru cine visează doctor înseamnă boală sau trăirea unor sentimente de părere de rău; dacă îşi visează vreo rudă în ipostaza de doctor este semn că va asista la căsătoria unui membru al familiei - Suceava (NOTE, Băncescu).

DOCTORIE
Pentru leacurile (doctoriile) primite de la cineva, gratuit sau cu împrumut, nu trebuie să se mulţumească - Maramureş (BOGDAN, p. 93). Dar există şi credinţa că doctoriile sunt „spurcate", pentru că ele sunt făcute din grăsimea oamenilor care mor în spitale, în special din cea a oamenilor graşi - Maramureş (3. POP, p. 111). Cine visează doctorii e semn că va trăi momente de neîncredere şi îndoială asupra oamenilor sau întâmplărilor petrecute; dacă, în schimb, visează balsam (substanţă lichidă, cu aromă plăcută, extrasă din răşini sau din diverse produse vegetale), va beneficia de cuvinte de laudă din partea prietenilor, pentru comportarea bună pe care o va manifesta - Suceava (NOTE, Băncescu).

DOI
În practicile premaritale, se întâlnesc frecvent numere pare sau cifra doi; dacă două picături de ceară se unesc în apă, dacă două fire de păr de porc, puse alăturea pe o plită încinsă, se unesc, dacă bobocii de gâscă sunt cu soţ; în toate fazele nunţii, apare cifra doi (sau număr par); la fata nemăritată sunt trimişi totdeauna doi peţitori; în număr par sunt solii care fac chemările la nuntă; acelaşi principiu, al parităţii, funcţionează în alegerea vorniceilor şi a druştelor; înşiraţi doi câte doi, vin călăreţii din alaiul mirelui; se angajează două formaţii de lăutari; din două sate este alcătuit convoiul care pleacă după mireasă, având înhămaţi doi-patru-şase boi; cu două lumânări se pleacă la biserică; nuntaşii se împart în două tabere, unii sunt cei care apără mireasa, ceilalţi sunt cei care solicită să le fie dată, sau vor să o răpească; diviziunea mesenilor rămâne valabilă şi pe parcursul petrecerii, în timp ce unii joacă în curte, ceilalţi trebuie să stea în casă etc.; de observat că cifra doi, spre deosebire de toate celelalte, nu are ferm conturată încărcătura simbolică, fiind asimilată curent cu şirul de numere pare, pentru că această cifră simbolizează în primul rând paritatea (EVSEEV, p. 186-187; NOTE, Antonescu). Face şi mai mulţi păduchi cel care este căutat în cap, concomitent, de alţi doi oameni - Tecuci (2. GOROVEI, p. 42). v. NUMĂR; TREI

DOISPREZECE
În trecutul îndepărtat, unele popoare (ex. babilonienii) considerau numărul 12 drept cifră de bază în calculul aritmetic, el oferind avantajul prin faptul că este divizibil cu 2, 3, 4, şi 6; astfel, numărului i s-au atribuit însuşiri cu totul deosebite; de pildă, astronomii au împărţit harta cerului înstelat în 12 constelaţii, anul are 12 luni, ziua are 12 ore etc.; dacă acestei cifre i se adaugă o unitate, rezultă cifra 13, care creează mari dificultăţi de calcul, deoarece ea nu este divizibilă decât cu 1 şi cu ea însăşi (PRESA). Cele douăsprezece zile aparţin tradiţiei indo-europene şi erau fixate simetric în jurul Anului Nou, care putea să aibă loc fie la solstiţiu, fie la echinocţiu; calendarul tradiţional românesc le-a preluat şi ele se găsesc şase înainte de Anul Nou şi şase după Anul Nou; în Moldova şi în satele de câmpie ale Olteniei şi Munteniei, flăcăii aleargă călări, cai şi călăreţi fiind împodobiţi frumos, în toate aceste douăsprezece zile, după care, în ziua de Bobotează (6 ianuarie) se rânduiesc aşteptând ca animalele lor să fie stropite cu apă sfinţită (BUHOCIU, p. 48; 67). v. NUMĂR; TREI.

DOLIU
În Bucovina, doliul după un părinte decedat este mai aspru, copiii trebuind să-l ţină timp de un an; în acest interval, ei nu se bărbieresc deloc şi nu au voie să joace la hore, pentru că se crede că astfel joacă pe pieptul mortului; când se visează doliu este semn de moarte, fie pentru cel care visează, fie a cuiva apropiat, rudă sau cunoştinţă veche (COJOCARU, p. 163; 170).

DOR
Unii analişti atribuie sferei semantice a dorului o origine pastorală, plecând de la ideea distanţei geografice reale care separă iubitele rămase în sat de flăcăii plecaţi la munte cu oile; în acest sens, sunt aduse ca argumente prezenţa muntelui în lirica de dragoste, sau drumul dorului, care iniţial ar fi fost drumul plaiului; dar nu trebuie ignorat că, în limba latină, dolor-dolus înseamnă dezolare, întristare, ori romanii erau agricultori, nu păstori; drumul dorului este în fapt distanţa care desparte visul erotic de împlinirea sa; deci nu este vorba de o distanţă concretă şi neapărat mare, ci este o reprezentare ideatică, configurată mental, depărtarea fiind existentă şi dramatică şi în cazul că îndrăgostiţii se află în cadrul aceleiaşi colectivităţi umane; drumul dorului este practic un simbol, o călătorie iniţiatică, o expediţie în căutarea şi aflarea unei noi personalităţi a omului, îmbogăţită printr-o experienţă erotică; lungul drum al dorului, pe care îl străbat partenerii, mergând unul spre celălalt, este dramatic nu pentru că este lung, ci pentru că este plin de obstacole; cele mai multe asemenea obstacole sunt dealurile, munţii, apele, pădurile şi văile adânci, toate fiind de fapt ipostazieri ale interdicţiilor impuse de morala comunitară, uneori fiind reală chiar distanţa dintre cei doi, care conduce la prelungirea dureroasă a unei iubiri la distanţă, deci neîmplinite; de remarcat că obstacolele sunt aceleaşi ca în basme, numai că în basme operează cu această funcţie gurile de foc ale balaurilor sau zmeilor; casa dorului este un fel de centru mito-poetic al spaţiului erotic şi se află amplasată pe o punte, pe o ciucă, pe un deal, sau pe o coastă din inima codrului; dacă dorul este comparat cu focul, cu chinurile cele mai mari, necredinţa şi părăsirea în dragoste sunt păcate atât de mari, încât duc la condamnări tot atât de aspre: iubitul să fie ars în casă, la miez de noapte, ca să nu-l poată salva nimeni; dar mai cumplită decât arderea prin foc este chinul dorului neîmplinit: „Să te-ajungă dor cumplit, /Să laşi lingura pe blid, /Să ieşi afară plângând/Şi părul din cap smulgând. /Să te bată, badeo, bată/Nouă boale dintr-o dată. /Când vei crede că te scoli, /Vie popa ca să mori!". (EVSEEV, p. 101-104, punând în discuţie interpretări semnate de O. Densuşianu, T. Papahagi şi Ion Coteanu; 113; NOTE, Antonescu); lumea de dincolo este fără dor, deci fără compasiune, rece; dorul rămâne celor în viaţă, este lăsat moştenire acestora, ca să nu-i uite pe cei morţi; ceea ce e o indicaţie fundamentală, deoarece lumea cealaltă din bocetele româneşti seamănă mai mult cu infernul antic, decât cu lumea cealaltă creştină (BUHOCIU, p. 17-18).

DOVLEAC (Cucurbita pepo maxima - DLRM, p. 259)
În mod neaşteptat, o credinţă seamănă cu mitul lui Sisif, în sensul că acela care fură bostani (dovleci) în timpul vieţii, pe lumea cealaltă este pus, drept pedeapsă, să ridice pe un deal bostani mai mari şi mai grei, dar, abia ajuns cu ei în vârf, îi scapă la vale, de unde îi cară iarăşi cu trudă şi tot aşa la infinit - Tecuci; nu este bine să se arunce vrejul dovleacului în foc, pentru că apar bube mari pe trupul celui care o face - Vâlcea; este semn de toamnă lungă, dacă într-un bostan se găsesc seminţe deja încolţite - Iaşi; în Ajunul Crăciunului (24 decembrie), se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie graşi în tot timpul anului următor - Tecuci; se crede că bostanul creşte bine numai la omul sărac şi prost - Galaţi; se îmbolnăveşte de râie cine mănâncă dovleac din ajunul Crăciunului înainte - Dolj; pentru a feri de vărsat de vânt (varicelă) pe copii, li se face semnul crucii cu dovleac pe frunte şi pe piept - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 25; 250; 275). Între darurile făcute moaşei de către tânăra mamă, a treia zi după naşterea unui copil, se numără şi seminţele de dovleac - Caraş-Severin (LĂPUŞTE, p. 67). Cine visează bostani de mărime apreciabilă e sigur că se va umple de bube; dacă se visează mâncând dovleci e semn de boală, iar dacă se visează semănând dovleci înseamnă că viitorul apropiat al său va fi liniştit - Suceava (NOTE, Băncescu).

DRAC v. DIAVOL.

DRAGOBETE
Conform legendelor, Dragobete este fiul Babei-Dochia şi are o fire opusă mamei sale, care este rea şi ursuză; i se mai spune şi Cap-de-Primăvară, ziua în care este sărbătorit de tradiţia populară fiind 24 februarie (Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul) sau 3 martie (Sfinţii Mucenici Eutropie, Cleonie şi Vasilise); se crede că, în aceste zile, toate vieţuitoarele, în special păsările, îşi găsesc perechea; din această cauză, Dragobetele simbolizează afectivitatea şi iubirea trupească (ŞĂINEANU, I, p. 82; 12. GHINOIU, p. 37; 78; 199-200; 202). v. BABA-DOCHIA.

DRĂGAICA
Denumirea populară a zilei de 24 iunie, când, în calendarul creştin ortodox, se prăznuieşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (ŞĂINEANU, I, p. 82). v. IUNIE.

DREGĂTOR v. CONDUCĂTOR.

DRUM
Nu-i va merge bine celui care, odată pornit, se întoarce din drum, pentru indiferent ce motiv, de cele mai multe ori deoarece a uitat ceva - credinţă atestată în toată ţara; este semn că mireasa nu este fecioară, când se întâmplă vreun accident în drum spre biserica unde urmează a se oficia căsătoria - Iaşi; se aruncă ştiuleţii de porumb goliţi de boabe în drum, pentru ca în toamna următoare ei să fie crescuţi având boabele bătute ca drumul - Suceava; gunoiul gândacilor de mătase se aruncă în drum, pentru ca firele din care se va ţese mătasea să fie lungi cât este şi drumul - Ilfov; când unei femei îi mor pe rând pruncii, pe cel nou-născut îl aşează în mijlocul drumului şi cine îl găseşte trebuie să-l şi boteze - Ilfov; să nu se traverseze drumul pe care urmează imediat să treacă un cortegiu funerar, pentru că vor amorţi mâinile celui care nesocoteşte interdicţia - Dolj (2. GOROVEI, p. 35; 61; 85; 101; 151; 186; NOTE, Antonescu). Alaiul de nuntă nu se întoarce niciodată pe acelaşi drum pe care s-a dus la cununie, fie pentru a deruta duhurile rele în probabila lor acţiune răuvoitoare, fie pentru a feri pe cei doi tineri căsătoriţi de revenirea la vechea stare, cu alte cuvinte, căsătoria să fie durabilă - Oltenia; Vâlcea (ŞEULEANU, p. 140-141). Cine întâlneşte în drum un alai mortuar să meargă împreună cu el şi nu înainta lui, pentru că se crede că drumeţul vrea să o ia el înainte spre lumea de dincolo, sau că acest fapt se va întâmpla în curând; întâlnirea unei nunţi cu o înmormântare este semn rău pentru tinerii căsătoriţi; se crede că omul care strănută pe drum este aşteptat cu nerăbdare acolo unde trebuie să se ducă, iar cei care îl aşteaptă vorbesc insistent despre el; se spune că acela care, mergând pe drum, uită pentru ce scop anume a plecat de acasă să se întoarcă pentru a-şi aminti de ce a plecat; este semn de noroc şi duşmanilor pagubă pentru cine visează un drum; cine se visează mergând pe drum curat înseamnă câştig; visarea mersului pe un drum cu mărăcini înseamnă că duşmanii se sfătuiesc în legătură cu răul ce îl vor face celui care visează; înseamnă neplăcere pentru cel care visează că a rătăcit drumul; îl ameninţă vreo boală pe cel care se visează mergând beat pe un drum; este semn de nenorocire pentru cel care se visează făcând drum lung şi nefericire, când se visează parcurgând un drum îngust; dar înseamnă că va fi primit în vizite cel care visează că parcurge un drum lat, o şosea; visarea unui drum cu mulţi oameni înseamnă că de prea multe lucruri s-a apucat cel ce visează, iar când se visează că munceşte la construirea unui drum este semn că va avea parte de supărări - Suceava (NOTE; Băncescu).

DRUMEŢ v. CĂLĂTOR.

DUD (Morus - DLRM, p. 264)
Pentru cine visează dud înseamnă bucurie şi spor în casă, dar dacă se visează mâncând dude e semn de boală, supărare sau învrăjbire - Suceava (NOTE, Băncescu).

DULF
Animal imaginar, pe care mentalitatea tradiţională românească îl situează între cele năzdrăvane, chiar vorbitoare, investite cu unele trăsături oraculare, seria lor fiind formată din mioară, berbec, cal, câine, cerb, ciută, şoim; în limba populară i se spune şi dolf, duh, duh de mare, duhul mării (Negre), dop de mare; vine din slavă, ca şi delfin, unde are şi sensul de prinţ moştenitor, trecând în limba română cu acest arsenal semantic şi născând o familie de cuvinte interesantă: dolfan, cu sensul de om de frunte, avut; dolofan - copil grăsuţ (BUHOCIU, p. 138; 413). Se crede că Dulful îşi are sălaşul în Dunăre sau în Mare; pentru navigatori şi pescari, el este inofensiv, dacă nu este provocat; se spune că, în timpul nopţii, Dulful iese din apă, se plimbă pe ţărm şi, unde găseşte un măr, îl fură pentru a-i mânca fructele şi frunzele; ca urmare, marinarii, care vor să-i obţină bunăvoinţa pe timp de noapte şi să şi-l facă aliat, aruncă în valuri mere roşii; Dulful le adună şi le mănâncă, aruncând parte din miezul lor înaintea valurilor, indicând astfel traseul de urmat (VULCĂNESCU, p. 478). Se atrage atenţia că se pot produce cu uşurinţă erori de interpretare asupra locului unde vieţuieşte Dulful, deoarece termenul dunăre (dunăriţă, dunărică, dunăreană) nominaliza, în vechime, orice apă curgătoare mai mare, expresiile în limba română fiind o dovadă concludentă în acest sens: „a creşte dunăre", cu sensul de a creşte peste măsură; „mânios dunăre", adică foarte mânios; „a se face dunăre", cu semnificaţia de a se mânia foarte tare (ŞĂINEANU, II, p. 445; CLEMENTE, p. 6).

DUMINICĂ
Este ziua Domnului şi reprezintă totodată zi de încheiere şi de început a săptămânii, având caracter pozitiv şi creator; de aceea se fac nunţi, se perfectează tocmeli, se încheie acte de întemeiere, urice etc.; este păcat să se lucreze, să se taie lemne, fiindcă „se dă cu barda în Dumnezeu"; nu este bine să se măture în faţa soarelui, pentru că „se colbuieşte" faţa Sfântului Soare; cel care se naşte duminica are noroc în viaţă, sănătate şi va trăi mult (BODIU, p. 419). Este zi de repaus şi de petrecere şi totodată ziua în care se fac cele mai multe nunţi; copiii născuţi în zi de duminică vor avea noroc în viaţă - Suceava; femeia însărcinată să nu mănânce în zi de duminică legume cu păstăi (mazăre, fasole etc. ), fiindcă va naşte un copil nătâng, care de-a lungul vieţii sale va face numai fapte rele - Transilvania; despre omul care doarme duminica dimineaţa, în timp ce la biserică bat clopotele, se spune că, în acele clipe, trec şerpii peste el - Galaţi; nu se realizează visele din noaptea dinspre duminică - Bucovina; nu se taie pasăre şi nici altfel de animal, pentru că este mare păcat şi poate să aducă pagubă în animalele din care s-a făcut sacrificarea - Iaşi; cel care sacrifică păsări sau animale în zi de duminică va face mătreaţă - Tecuci; duminica nu se sădesc plante, fiindcă se usucă - Muntenia; cine munceşte în zi de duminică îi ia foc gospodăria, iar, dacă înjugă boii, va atrage lupii la celelalte vite - Tecuci; nu este bine să se coasă, să se înjuge boii sau să se facă orice alt lucru în zi de duminică, pentru că acela este lucrul diavolului şi este pericol să fie trăsnit, dacă pe cel ce lucrează îl apucă ploaia pe undeva - Dolj; dacă o femeie gravidă coase în zi de duminică, ea va da naştere unui copil cu limba cusută - Suceava; cine lucrează în zi de duminică va fi trăsnit - Argeş; celui care ciopleşte duminica îi vor arde aşchiile pe piept pe lumea cealaltă - Tecuci; să nu se coasă în zi de duminică la cămăşi, pentru că i se cos minţile celui care poartă cămaşa; ca să nu se întâmple aşa ceva, trebuie să se pună purtătorului să ţină în gură câteva fire luate din ruptura ţesăturii - Tecuci; nu este bine să se împletească în zi de duminică, fiindcă lucrătoarea se va tăia la mâini cu ceea ce lucrează - Dolj; va mirosi urât cel care se spală pe ochi, în zi de duminică, cu apă provenită din ulciorul din care se bea în mod obişnuit - Teleorman; celui care se spală în zi de duminică îi putrezeşte trupul după moarte, iar părul îi rămâne lung - Suceava; să nu se măture duminica dimineaţa, în faţa soarelui, pentru că se umple de praf faţa sfântului soare - Galaţi; îl va durea capul mai rău pe acela care afirmă, în zi de duminică, faptul că suferă de această afecţiune - Ialomiţa; să nu se taie găini duminică dimineaţa, pentru că se îmbolnăvesc celelalte rămase în gospodărie şi mor - Galaţi; nu se pune cloşcă în zi de duminică, deoarece puii vor ieşi diformi - Iaşi; nu este bine să se spele cineva în zi de duminică, pentru că i se fac bube pe cap - Dolj; florile udate în zi de duminică fac viermi la rădăcină - Suceava; nu se pune varză la murat în zi de duminică, pentru că se cloceşte, se strică - Muntenia; cununiile se săvârşesc numai în zilele de duminică şi joi, pentru că se crede că nu vor fi fericite căsniciile încheiate în celelalte zile ale săptămânii - Suceava; părinţii care au copii decedaţi şi copiii care au părinţi morţi nu se piaptănă în zi de duminică, în special persoanele de sex feminin, în credinţa că prin actul pieptănării îi deranjează („îi zgrabătă") din odihna lor pe cei morţi - Banat (2. GOROVEI, p. 28; 38; 41-42; 54; 69; 82-83; 87; 98; 123; 161; 168; 215; 232; 2. MARIAN, I, p. 77). În Romanaţi, nu se descântă niciodată în zi de duminică, existând o singură excepţie, aceea a descântecului de venin, care se face duminica, la revărsatul zorilor (3. GOROVEI, p. 133). În Dolj, peţitul se face de regulă duminica, în prima parte a zilei; la început discuţiile abordează realităţi specifice sezonului agricol, starea recoltei, a vremii etc. , după care se rosteşte: „Dar nu ne întrebaţi la ce venirăm?/La ce venirăţi, Dumneavoastră o să ne spuneţi. /Noi venirăm după o spată, /Dar să fie cu dinţii mai mari şi mai tari/Şi dacă ne daţi spata, /Ne daţi şi fata!" (ENACHE, p. 129). În ziua de duminică, în zona muntoasă a Banatului, se întâlneşte un obicei original, constând din deplasarea, pe la ora 10-11, a mirelui, însoţit de prieteni şi muzicanţi, acasă la mireasă, iar de aici merg împreună la cimitir, la mormintele celor decedaţi din ambele familii; aici femeile bocesc, bărbaţii plâng, iar muzicanţii interpretează cântece de jale, adesea cele pe care le-au preferat cândva cei dispăruţi; după această „iertăciune", alaiul se deplasează la biserică pentru cununia religioasă şi apoi la casa miresei, unde naşul dă o masă, considerată a fi masă de pomană; în capul mesei stă preotul, apoi, pe ambele laturi ale mesei, sunt aşezaţi cei mai bătrâni oameni ai satului, după aceştia tânăra pereche, naşii şi părinţii, în final ceilalţi invitaţi; o cană mare de vin trece de la om la om, începând cu preotul, fiecare bea din ea, timp în care rude ale celor căsătoriţi dau, peste masă, tuturor celor prezenţi câte un colac cu lumânare (3. LAZĂR, p. 270; NOTE, Antonescu). Copiii născuţi duminică sau într-o zi de praznic mare (Crăciun, Paşte) sunt consideraţi norocoşi şi se crede că ei vor ajunge în viaţă oameni însemnaţi şi că pe aceia îi iubeşte Dumnezeu; se crede chiar că aceşti copii născuţi duminica pot să vadă spiritele şi să le ceară câte ceva; în schimb, dacă sunt născuţi sâmbăta, copiii nu vor trăi mult - Transilvania, Suceava (3. MARIAN, II, p. 47). Este ziua care celebrează victoria binelui asupra forţelor malefice acumulate în săptămâna abia încheiată (12. GHINOIU, p. 61). Cine se visează în zi de duminică va avea parte de veselie şi multă bucurie - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: duminică-cămaşă-fir; duminică-dans.
Duminica tânără. Poartă această denumire orice primă zi de duminică de după faza de lună nouă, zi în care se obişnuieşte să fie chemat preotul, ca să facă o rugăciune, însoţită de sfinţirea apei, pentru curăţenia casei şi a familiei; tot în această zi sunt străpunse urechile fetiţelor mici, pentru a le pune cercei; oamenii se tund şi îşi taie unghiile, crezând că numai astfel le vor creşte mai repede, precum creşte şi lumina lunii; la fel şi fetele, îşi taie vârful cozilor, ca părul să le crească mai lung şi mai des - Banat (2. MARIAN, I, p. 75; 78).
Duminica Lăsatului de sec pentru intrarea în Postul Paştelui. În Bucovina, sărbătorii i se mai spune Rafinea, Refenea (pl. Refenele), pentru că nu se organizează o singură adunare în care se distrează tinerii ca în alte duminici, ci mai multe; în alte zone, mai poartă şi numele de Vergel; strigăturile rostite la aceste jocuri sunt adresate în special tinerilor care nu s-au căsătorit până la această dată; în Bucovina, se şi spune „a le trage o refenea", adică a-i lua pe tineri în râs; obiceiul este atestat şi în Transilvania, în special în Banat, Sibiu şi Ţara Chioarului; în această zi, fiecare trebuie să joace până ce se satură, ca să-i fie de ajuns peste tot postul, totodată crezându-se că trebuie jucat mult şi bine, ca să crească înaltă cânepa - nordul Moldovei; în Bucovina mai este semnalat obiceiul ca, la încheierea petrecerii, să se consume ouă de găină fierte sau coapte (2.MARIAN, I, p. 204-206; 2. GOROVEI, p. 226; 12. GHINOIU, p. 187). În Călăraşi, în preajma Lăsatului de sec, se desfăşoară „Spălarea vaselor", un obicei care constă în spălarea vaselor folosite până atunci la prepararea mâncării, punerea lor la păstrare şi scoaterea altora destinate a pregăti mâncărurile de post; cei care nu pot dispune material de un număr suficient de vase le spală bine pe cele folosite, încât să piară orice urmă de preparat „de dulce", întrucât se consideră un mare păcat în a nu respecta cu stricteţe Postul Mare; în seara de Lăsatul de sec, are loc un adevărat pelerinaj, în cadrul căruia finii vin la naşi, copiii căsătoriţi la părinţi, nepoţii la unchi şi mătuşi, cerându-şi „iertăciune" pentru eventualele neînţelegeri ivite de-a lungul anului; cei care vin aduc daruri, sunt invitaţi la masă, pentru că se consideră că nu este bine să se intre în postul Paştelui având duşmănie pe cineva; în timp ce în case se petrece, afară copiii aprind focuri mari, în jurul cărora se strâng în două cete între care se înfiripă un dialog satiric, similar „strigării peste sat", numindu-se Urlalia, luându-se în râs fetele bătrâne şi flăcăii tomnatici, pentru că nu au avut curajul să-şi întemeieze propriile familii; în acelaşi timp, apar şi cete de flăcăi mascaţi, care bântuie toată aşezarea până a doua zi după amiază, atingând pe toţi cei întâlniţi cu o nuieluţă sau cu un bici, locuitorii numindu-i pe aceştia cuci, crezându-se că atingerea cucilor dă celor atinşi putere şi sănătate; există şi variante numite Cucii frumoşi sau Cucii mici, originea obiceiului fiind sud-dunăreană după aprecierea specialiştilor şi fiind întâlnită şi în unele aşezări din Ilfov (TUDOR, p. 74-75).
Duminica Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Este ultima duminică din Postul Mare şi poartă denumirea de Staulele Florilor, în Banat, Duminica Florilor şi Staurile Florii, în Năsăud, Duminica Floriilor, în Bucovina; în Suceava, mai poartă numele de Duminica Vlăstărilor, în amintirea ramurilor înflorite cu care a fost întâmpinat Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim; în general însă denumirea folosită de majoritatea românilor este Duminica Floriilor; sunt duse la biserică ramuri de salcie înverzite, preotul le sfinţeşte şi apoi le dă înapoi credincioşilor, pentru ca fiecare să ducă acasă ramuri sfinţite; în Suceava, se crede că, din această zi, toate plantele înmuguresc şi înfloresc, deci şi cele care servesc la încondeierea ouălor de Paşte (sovârv, pădureţ etc. ); pe la miezul nopţii spre duminică, fetele pun în apă busuioc şi fire din canafurile praporilor, pe care le fură la vreo înmormântare a unei fete mari, şi le fierb; cu această apă se spală pe cap, în dimineaţa zilei de duminică, pentru ca părul lor să fie frumos şi strălucitor ca firele din canaf, după care toarnă apa la rădăcina unui păr, rostind: „Cum se uită oamenii la un păr înflorit, aşa să se uite şi la mine!"; dacă se împărtăşeşte cineva astăzi, înainte de a ajunge în dreptul preotului să se gândească la ceva şi Dumnezeu îi va îndeplini dorinţa; cum va fi ziua de Florii, aşa va fi şi de Paşte; în Banat, fetele cred că nu este bine să se spele pe cap în săptămâna premergătoare Floriilor, ca să nu încărunţească, dar se spală în Duminica Floriilor cu apă descântată, ca să le crească părul frumos; în Gorj, nimeni nu se spală pe cap în această zi şi nici nu se rade, de teamă că-i va albi părul precum pomii daţi în floare; tot astăzi, în Muntenia, este începută construcţia scrânciobului sau dulapului, care va funcţiona pentru copii şi tineri din Duminica Învierii, apoi în următoarele două zile, în fiecare duminică ulterioară şi până la Înălţare (Ispasul), când se face horă mare, petreceri şi se ciocnesc din nou ouă roşii; încep Deniile şi este dezlegat să se mănânce peşte; sunt duse la biserică flori şi ramuri înmugurite, în special ramuri de salcie; se crede că tuturor celor care se vor spovedi în Duminica Floriilor Dumnezeu le va împlini dorinţele; din această zi, toţi pomii şi toate florile încep să înflorească; mâţişorii sfinţiţi la biserică sunt duşi acasă după liturghie şi aşezaţi în spatele icoanelor, considerându-se că sunt buni de leac; furtuna şi grindina pot fi împiedicate punând pe foc câţiva mâţişori aduşi de la biserică în această zi; se mai crede că acei ce înghit trei mâţişori sfinţiţi sunt feriţi tot anul de boli; cum va fi vremea în această zi, tot aşa va fi şi în Duminica Învierii; este ziua onomastică a tuturor fetelor şi femeilor al căror nume nu se regăseşte în calendar (2. MARIAN, II, p. 85; PRESA). În această zi, se culeg tot felul de flori de primăvară şi se duc la biserică, pentru că este ziua florilor; la ieşirea de la Liturghie, oamenii primesc nuiele înmugurite de salcie; ajunşi cu ele acasă, ei ating cu aceste ramuri pe copii, ca să crească şi să înflorească la fel ca salcia, după care le pun, sub formă de coroniţe sau de mănunchiuri la icoane; astfel ele se păstrează peste an, fiind bune împotriva unor boli şi ca să ferească gospodăria de grindină şi de furtună, în care caz se pune pe foc puţină salcie sfinţită şi se crede că fumul împrăştie tunetele şi fulgerele; tot ramuri verzi de salcie se pun şi pe morminte; de asemenea, stupii de albine se încing cu salcie adusă de la biserică, pentru ca să dea rod bogat în miere şi ceară, iar ramurile sunt lăsate în jurul stupilor până în anul ce vine; în case, masa trebuie să stea întinsă toată ziua şi este datina să se mănânce peşte; ca să fie feriţi de dureri de şale, oamenii se încing şi ei cu nuiele verzi de salcie, iar unii înghit mâţişori, eventual trei la număr, pentru a fi feriţi de dureri de gât; sunt atinse cu ramuri de salcie şi vitele, ca să fie şi ele peste an frumoase şi sănătoase; când omul vrea să vândă vreo vită (cal, vacă, porc, oaie etc. ), o atinge mai întâi cu mâţişorii sfinţiţi la biserică şi apoi o duce la târg, pentru ca oamenii să se adune în jurul ei şi să o admire, tot aşa cum oamenii se îngrămădesc la biserică pentru a obţine salcie; cine se spală pe cap în această zi va albi la păr ca florile pomilor; de Florii, se scutură pomii, spunându-se: „Câte flori, atâtea mere, /Dumnezeu ne dă avere!"; aşa cum este vremea în Duminica Floriilor, tot aşa va fi şi în Duminica Paştelui (PRESA). Această zi mai este numită şi „Staurele sau Staulele Florilor", mâţişorii de salcie fiind puşi la fiecare casă, unde sunt ţinuţi peste tot anul; mâţişori se pun şi la grajduri; în unele sate, pomenirea morţilor nu se face toamna, ci în Duminica Floriilor, când se duc la cimitir şi bucate preparate, care sunt date de pomană tuturor celor prezenţi, chiar şi celor veniţi de prin alte localităţi - Maramureş (BOGDAN, p. 45). Cum va fi vremea în ziua de Florii, tot aşa va fi şi în Duminica Paştelui - Teleorman; Iaşi; Suceava (2. GOROVEI, p. 268; 2. CHIVU, p. 245). Florile pe care oamenii le duc la biserică sau pe care le primesc după săvârşirea slujbei, împreună cu nuielele de salcie, sunt aşezate la icoane în casă, păstrându-se peste tot anul, fiindcă se crede că ele sunt bune contra grindinii, a bolilor etc. , cu ele sunt atinse pe spinare şi vitele, în această zi, ca să fie frumoase şi sănătoase; sau se pun la porţi, la uşile şi ferestrele casei, la şoproane, grajduri şi coteţe, considerându-se că ele apără gospodăria de forţele malefice - Gorj; Călăraşi (CĂRĂBIŞ, p. 21; TUDOR, p. 76).
Duminica Învierii Domnului (Paştele). Înainte de anul 325 d. H. , Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii, chiar şi vinerea, sâmbăta şi duminica; în acel an, Sinodul Ecumenic de la Niceea, convocat de împăratul Constantin, a emis legea pascală, care stabilea ca această sărbătoare să aibă loc în prima duminică după lună plină sau după echinocţiul de primăvară; astfel Paştele trebuia prăznuit într-o duminică din perioada 22 martie-25 aprilie; Paştele ortodox nu coincide totdeauna cu Paştele catolic sau protestant, explicaţia stând în faptul că, la 1923, în urma unui congres ţinut la Constantinopol, unele biserici ortodoxe au hotărât să renunţe la calendarul iulian şi să adopte calendarul gregorian; totuşi, data prăznuirii Paştelui se calculează încă pe baza calendarului iulian, în care echinocţiul de primăvară are loc cu 13 zile mai târziu, de aici rezultând neconcordanţa cu data Paştelui apusean; în noaptea de sâmbătă spre duminică, în biserici se face slujba Învierii, dându-se lumină din lumină; se sfinţesc pasca, ouăle roşii şi bucatele aduse, ca fiecare om să intre într-un anotimp nou sub semnul Duhului Sfânt şi al înnoirii sufleteşti; în noaptea Învierii, se veghează cu foc şi lumină aprinsă, aşa cum ostaşii romani au păzit mormântul lui Iisus; aproape de miezul nopţii, credincioşii se îmbracă în straiele cele mai frumoase şi noi, dacă se poate, şi, după ce se roagă, iau pasca şi bucatele şi merg la biserică, rămânând acasă doar bolnavii şi neputincioşii; se crede că acela care nu merge la biserică în această noapte va trăi tot anul în boli, necazuri şi nevoi, iar cine merge va avea parte de noroc şi bucurii; după ascultarea Liturghiei Învierii, cu lumânarea aprinsă în mână, oamenii îşi dau mâna, se îmbrăţişează şi se sărută, pentru a se şterge orice urmă de neiubire dintre ei şi a se întâlni împăcaţi pe lumea cealaltă; există credinţa că acum se deschid porţile Raiului şi rămân aşa timp de 7 zile, până în Duminica Tomei, sau chiar până la Înălţare (Ispas), sau până la Rusalii; de aceea, în biserică sunt scoase uşile împărăteşti ale altarului, care stau aşezate deoparte întreaga Săptămână Luminată; cine moare în ziua de Paşte sau în Săptămâna Luminată merge de-a dreptul în Rai; cine se naşte în aceste zile va fi norocos toată viaţa; lumânarea Învierii este păstrată tot anul, pentru a fi aprinsă în situaţii primejdioase; această lumânare mai este purtată în unele momente de către fete în sân, pentru a fi luminate, văzute şi iubite de toată lumea, precum este ziua Învierii; până la Ispas, creştinii se salută spunând „Hristos a înviat!" şi răspunzând „Adevărat c-a înviat!" (PRESA). În noaptea dinspre Duminica Paştelui, se crede că se deschid cerurile şi cine face de veghe este răsplătit de Dumnezeu, împlinindu-i-se dorinţele - Tecuci; Galaţi; sunt consideraţi a fi norocoşi copiii născuţi în această zi - Ţara Oltului; se crede că, dacă în dimineaţa acestei zile, se pune un fier sub pragul uşii, se poate scăpa de greieri - Ţara Oltului; acela care se scaldă în această zi va fi sănătos tot anul - Suceava; această baie trebuie făcută punând în apă un ou roşu şi o monedă de argint, ca omul să fie sănătos şi roşu la faţă ca oul şi să aibă bani - Suceava; nu este bine să se doarmă de Paşte, în timp ce la biserică se oficiază slujba de prăznuire a Învierii Domnului - Ţara Oltului; cel care doarme în ziua de Paşte va fi somnoros peste tot anul - Suceava; să nu se doarmă în această zi, fiindcă fură diavolul pasca de pe masă - Vrancea; în Duminica Paştelui, să nu se mănânce nici un fel de bucate, în afară de peşte, dacă se doreşte să nu existe probleme dificile cu vitele - Ialomiţa; când se pune cloşca pe ouă, trebuie să se calculeze de aşa fel ca puii să nu iasă din ouă în ziua de Paşte, pentru că ies betegi şi nu trăiesc - Suceava; după slujba din Duminica Paştelui, se mai trag clopotele încă o dată, pentru ca plantele de cânepă să se facă mari şi îndesate - Ţara Oltului; în această zi se pândeşte să se observe de unde sar bani din pământ - Bihor; să nu se fiarbă sau să se coacă ouă în zi de Paşte, pentru că se îmbolnăveşte de amigdalită cel ce o face - Argeş; nu este bine să se doarmă în această zi, pentru că va avea parte de vreme ploioasă în timpul călătoriilor cel ce o face - Suceava; să nu se plece de acasă în vreo călătorie în Duminica Paştelui - Bihor; îi va merge deosebit de rău peste tot anul celui care cade mergând la biserică, pentru a asista la slujba de Înviere - Tecuci; cine moare în ziua de Paşte merge direct în Rai, pentru că Raiul este deschis pentru oricine în această zi - Moldova; Iaşi; în această zi, femeile împart, pentru morţii din familie, pâine proaspătă, ceapă verde şi rachiu, crezându-se că atunci sufletele celor decedaţi se înalţă la cer şi ele trebuie să aibă merinde pe drum - Muntenia; se crede că, dacă plouă în această zi, cartofii se strică - Ţara Oltului; în ziua de Paşte, să se mănânce întâi ouă albe, pentru că acela care va mânca de la început ouă roşii va face buboaie; în Bucovina, se crede că nu este bine să se mănânce, imediat ce se iese de la slujba de Înviere, carne, pentru a nu se da lupul la vite; în Galaţi, dacă un copil „s-a spurcat" mâncând de dulce în Postul Mare, mama lui nu trebuie să mănânce de dulce în Duminica Paştelui (GOLOPENŢIA, p. 72; 92; 111; 144-145; 2. GOROVEI, p. 15; 35-36; 49; 57; 101; 190; 204; 210; 216; 225; 255). Se crede că acela care nu merge în această noapte la biserică se îmbolnăveşte (acuzând ameţeli şi neputinţe fizice) şi tot în această stare va vieţui până la Paştele următor, interval de timp în care va mai avea parte şi de multe neajunsuri în gospodărie şi familie - Banat; Sibiu; Suceava; este obiceiul ca, după slujba de Înviere, oamenii să se îmbrăţişeze şi să se sărute între ei - Banat; Suceava; când preotul şi cântăreţii rostesc „Şi unii pe alţii se îmbrăţişează", cei care asistă la slujbă îşi dau mâna şi se îmbrăţişează - Valea Jiului; aceste gesturi făcute de credincioşi sunt explicate a fi expresia dorinţei de a trăi cu toţii în împăcare, pace, fără duşmănie între ei - Ţara Oltului; sau înseamnă iubire, fraternitate, uitarea oricărei supărări şi asigurarea bunei armonii în viitor, chiar şi dincolo de mormânt, afirmându-se chiar că toţi cei care îşi dau mâna, se îmbrăţişează şi se sărută în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea cealaltă - Banat, dar credinţa aceasta se întâlneşte pe spaţii largi, la toţi românii; se mai crede că, în această noapte, se deschide Raiul şi deschis rămâne până în Duminica Tomei, adică timp de şapte zile; după alţii, Raiul rămâne deschis până la Ispas (Joia Înălţării Domnului) - Suceava; sau chiar până la Duminica Mare (Rusalii) - Transilvania; Năsăud; unii credincioşi afirmă că gestul preotului de a scoate uşile împărăteşti din balamale şi a le pune deoparte, rămânând scoase toate zilele din Săptămâna Luminată, reprezintă o dovadă în plus că Raiul este şi el deschis - Suceava; la miezul-nopţii, când cântă cocoşii şi pocnesc săcăluşurile, oamenii rămaşi acasă se scoală şi calcă neapărat pe ceva aşternut lângă pat, în credinţa că astfel nu-i va ustura tălpile peste vară; apoi se spală pe faţă cu apa dintr-un vas în care mai sunt puse un ou roşu, o monedă şi rămurele de busuioc - Suceava; un obicei care ţine de practicile religioase, dar pe care credincioşii îl săvârşesc în credinţa că astfel Dumnezeu îi va ajuta să treacă prin viaţă fără mari necazuri, este acela de a plăti, singuri sau în asociere cu mai multe familii, Darea Paştilor: sunt cumpărate 2-3 vase din lemn noi (ciubere sau donicioare), toate alese cu grijă, ca să fie bine executate şi frumos ornamentate, care se umplu cu vin încă din seara Miercurii Mari (din Săptămâna Patimilor), după care sunt acoperite bine, pentru a nu pătrunde nici o impuritate în ele; în dimineaţa Joii Mari, sunt duse la biserică şi sunt aşezate în altar, împreună cu 7 sau 14 pâinişoare din grâu curat, frământate şi coapte de prescurăriţa parohiei; se mai cumpără 2 sau 8 oale mari din lut smălţuit, având fiecare câte două toarte, linguri de lemn, un cuţit nou şi un cârpător (placă de lemn folosită pentru tăiat pe ea legume), pe care se taie pâinea în bucăţele pătrate, semănând cu zahărul cubic; pâinea, amestecată cu vin, precum Împărtăşania, se aşează în oalele acoperite cu năframe din lână sau din mătase, cumpărate şi acestea din târg sau de la magazine; mai sunt plătite rugăciunile „de dezlegare", care sunt citite de către preot în zorile Duminicii Învierii Domnului; „Paştile", adică vinul şi pâinea, sunt sfinţite în Joia Mare, la amiază, cu deosebită solemnitate; la revărsarea zorilor în Duminica Paştelui, preotul aşezat în uşa altarului, ajutat de cantor şi de crâsnic, fiecare dintre aceştia doi aşezat în alt loc al bisericii, de obicei în naos şi în pronaos, ţinând câte o oală în mână, sub care se află năframa cu care se acoperise vasul, ca să nu cadă absolut nimic pe jos, împart fiecărui participant Paşti, pentru a înghiţi pe loc şi pentru a duce într-o ceşcuţă şi celor de acasă; în schimb, credincioşii dau câte un ou roşu - Banat; Munţii Apuseni; Bihor; Maramureş; „Paştile" se coc în ziua de miercuri din Săptămâna Patimilor, se sfinţesc în Vinerea Mare şi se împart, fără a se pune şi vin, în dimineaţa Duminicii Paştelui - Năsăud; firimiturile „Paştilor" sunt date şi animalelor „curate" (rumegătoarelor), amestecate în nutreţ sau în boabe - Transilvania; credincioşii nu mănâncă nimic în dimineaţa Duminicii Învierii Domnului până nu pun în gură „Paşti" - Munţii Apuseni; Valea Jiului; Mureş; întorşi acasă de la biserică şi având „Pasca" deja sfinţită, credincioşii intră mai întâi în grajdul vitelor şi le pune acestora coşul sau legătura cu pasca, de trei ori, pe cap, iar, în cazul că are mai multe animale, aşează pasca, în mod simbolic, numai pe capul unora; se duc apoi la câini, le dau acestora câte o bucată de anafură şi îi lasă liberi din lanţ; după care intră în casă şi pun pasca pe capul fiecărui membru al familiei, rostind „Hristos a înviat!"; se aşează în fine la masă şi, înainte de a mânca, gustă fiecare câte o bucată de anafură şi una de pască, precum şi din toate celelalte bucate care au fost sfinţite odată cu pasca; celor plecaţi la munte cu animalele li se trimite dinainte anafură şi pască, ca să aibă în dimineaţa Duminicii Paştelui; în aceeaşi zonă, se procedează şi astfel: când cei care au fost la biserică se întorc acasă, se aşterne pe jos un lăicer sau mai multe de la uşă şi până la masă, pe care calcă persoana care poartă pasca, aceasta din urmă fiind apoi aşezată pe masă; din pasca însemnată cu cruce deasupra sunt tăiate atâtea felii cât se consideră că pot fi mâncate, după care se pune cuţitul jos şi este călcat, fiind apoi călcat de fiecare din cei prezenţi; capul familiei împarte apoi câte o bucată de prescură şi una de pască, acestea fiind mâncate înainte de orice altceva - Suceava; Bucovina; după ce se pleacă de la slujba Învierii Domnului şi se vine acasă, la intrare se rosteşte „Hristos a înviat!", apoi cei tineri sărută, în ordine, mâna tatălui, a mamei, ale socrilor, precum şi mâinile celor bătrâni, după care femeia sărută mâna bărbatului, pentru că el este „stâlpul" casei, iar acesta o sărută pe ambii obraji - Moldova (partea de sud şi centrală); tatăl familiei, după ce a mâncat din pasca şi slănina slujită, ia un ou roşu dintre cele sfinţite, îl sparge şi îl taie în atâtea felii câţi sunt în casă, dându-i fiecăruia să mănânce, crezându-se că atunci când unul dintre ei se rătăceşte pe căi necunoscute este suficient să se gândească la cei cu care a mâncat oul de Paşte şi găseşte drumul cel bun - Satu Mare; Ţara Oaşului; Năsăud; se mănâncă oul ca toţi să fie peste an sănătoşi, dar este bine ca, înainte de a mânca şi altceva, să se mănânce peşte proaspăt, ca să fie peste an vioi şi iuţi precum peştele - Transilvania; Moldova; Bucovina; se crede că nu este bine ca, în ziua de Paşte, să se bage degetele în solniţa cu sare, pentru că, peste an, îi vor transpira mâinile celui ce o face - Banat; Moldova (de sud şi centrală); se mai crede că, dacă sunt strânse oasele de la găina tăiată pentru Paşte şi sunt aruncate apoi peste casă, zicându-se totodată „Uliule, iacă-ţi partea ta!", răpitoarea nu se va atinge în acel an de găinile şi puii din curte - Ţara Haţegului; se cuvine ca în ziua de Paşte toată lumea să fie veselă, pentru că numai o dată în an este Paşte - Suceava; totuşi, în Duminica Paştelui nu se organizează hore cu muzicanţi, nu este bine să se facă vreo călătorie şi nici să se încheie vreo căsătorie, este sărbătoarea cea mai mare şi cea mai sfântă din an - Sibiu; Năsăud; Bucovina; îmbrăcaţi curat, cu cele mai scumpe haine pe care le au, tinerii iau ouă de acasă şi se întâlnesc în curtea bisericii, unde petrec împreună, ciocnind ouă - Transilvania; Bucovina; se crede că acei care se adună la biserică se vor întâlni cu toţii şi pe lumea cealaltă; se petrece astfel în curtea bisericii în Duminica Paştelui, luni, a doua zi de Paşte, când feciorii stropesc cu apă fetele, marţi dimineaţa, a treia zi de Paşte, le vine rândul fetelor să stropească pe băieţi cu apă, iar după amiază se duc cu toţii la joc - Suceava; se obişnuieşte să se dea de pomană colaci, miel, ouă roşii şi alte preparate în memoria celor morţi din familie; uneori se împarte caş şi ulcele pline cu apă; pomana se trimite pe la casele vecinilor, sau sunt trimişi copiii să o ia, în acest ultim caz gazdele având grijă să le intre prima dată în casă un copil căruia îi trăiesc ambii părinţi; sau se împarte celor sărmani ouă roşii şi colaci - Banat; tot copiii umblă pe la casele creştinilor, ţinând în mână ouă roşii, intră în casă, rostesc „Hristos a Înviat", apoi primesc ca dar ouă şi turte dulci - Sibiu; Năsăud; femeile care nu au copii sau au copii decedaţi dau de pomană copiilor câte un ou roşu şi câte o păscuţă - Galaţi; Vaslui; Bacău; Bucovina; se împart de pomană ouă roşii la mormintele celor decedaţi, rostindu-se totodată numele celui pentru care se face ofranda - Muntenia; în unele sate, pomana se face în ziua de luni, a doua zi de Paşte, când femeile duc la cimitir şi împart acolo pască, lumânări şi ulcele, pe care le dau celor sărmani - Bucovina; un obicei întâlnit numai în Banat şi Transilvania este numit Bricelatul şi se desfăşoară începând din Duminica Învierii Domnului, după vecernie, cu alegerea „craiului", în curtea bisericii, adică feciorii se adună la auzul bătăilor de toacă şi aleg dintre ei pe acela care a ieşit primul la arat, a fost harnic şi nu a avut nici un păcat în timpul Păresimilor (Postul Mare); acesta este dus cu alai până la râul cel mai apropiat, unde este ameninţat că va fi aruncat în apă, dacă nu promite că le dă de băut celorlalţi flăcăi o anumită cantitate de rachiu; se întorc apoi la biserică, alesul este aşezat pe un scaun şi invitat să judece şi să pedepsească pe toţi feciorii care au săvârşit vreun păcat în Postul Mare, adică nu au arat cum se cuvine, au pierdut vreo piesă de la plug, au muncit prea tare animalele puse în jug, au ieşit la vreo horă sau au purtat struţ, s-au certat cu părinţii etc.; cel pedepsit este luat pe sus de 4 sau 6 flăcăi şi dus la fiecare corn de biserică, unde este briceluit sau prişcăluit, adică este lovit peste tălpile picioarelor cu un băţ numit bricelă sau prişcală; după aceasta se duc cu toţii la petrecere, aici fiind invitate şi fetele; ultima secvenţă a datinii, petrecerea, se repetă şi în zilele de luni şi marţi; în unele sate din zona Năsăudului, sunt aleşi câte doi crai, care rămân un fel de lideri ai tinerilor un an întreg; ei sunt aruncaţi de mai multe ori în sus, iar asistenţa strigă „Crai nou în ţară"; cel indicat ca fiind vinovat pentru faptele sale petrecute în Postul Mare este întins cu faţa în jos şi bătut la tălpi cu un fel de lopăţele, la fiecare corn al bisericii; dacă vreunul dintre flăcăi loveşte prea tare, este pedepsit el cu tot atâtea lovituri câte a apucat să dea în celălalt; apoi toţi se duc la locul unde în mod obişnuit se organizează dansul de sfârşit de săptămână, loc care poartă prin acele părţi numele de Bere; ameninţarea că vor fi aruncaţi în apă, dacă nu promit ceva de băut se întâmplă în ziua de luni; cum se desfăşoară obiceiul la care iau parte numai feciorii, identic este organizat şi de către bărbaţii însuraţi, care îşi aleg dintre ei pe cel mai harnic locuitor ieşit primul la arat - Năsăud; în Ţara Oltului, obiceiul se numeşte Plugarul, iar „craiul" este purtat spre apă pe o grapă cu dinţii din lemn, apoi îmbrăcat în haine de lucru şi încins cu nuiele înverzite, care sunt prinse şi la pălărie; deasupra apei este aplecat de două ori, în formă de cruce, începând dinspre răsărit, după care el stropeşte cu apă pe cei din jurul său; în fine, se pleacă la petrecere; în unele sate din Ţara Oltului, pălăria este împodobită cu un colac şi un ou roşu, iar „craiului" i se leagă paie la picioare, la mâini, pe piept (în diagonală), la brâu şi la pălărie; în Banat şi în Bucovina, animalele au deplină libertate în această zi: viţeii sunt lăsaţi să sugă, vacile nu sunt mulse, câinii sunt eliberaţi din lanţ şi lăsaţi să alerge pe unde vor, indiferent cât de răi ar fi; în Ţara Oaşului şi în alte locuri din Transilvania, vitele au libertatea să pască şi pe holdele semănate şi încolţite, dar numai până după ieşirea de la biserică, dar în unele sate din Năsăud sunt lăsate în câmp şi toată ziua; în Suceava, fetele nemăritate, cărora li se spune „Hristos a înviat", răspund cu „Eu să joc înainte!", în credinţa că astfel vor fi scoase des la joc de către flăcăi; în Moldova, vânătorii şi pescarii răspund cu „Vânat prind!" sau „Peşte prind!", în speranţa că vor avea spor la vânat şi pescuit; cine doarme în ziua de Paşte va fi nu doar somnoros peste tot anul, dar îi va ploua fânul, iar Iuda îi va fura pasca - Banat; Bistriţa; Suceava; dacă plouă în ziua de Paşte, atunci toată perioada până la Rusalii va fi ploioasă - Banat; în ziua de Paşte să nu se plătească datorii şi nici să nu se dea cu împrumut, fiindcă se crede că tot anul se va da, iar de primit sau de luat înapoi nici nu va fi vorbă - Banat; mai mult, cele împrumutate înainte de această dată trebuie luate înapoi, ca toate lucrurile să fie acasă şi să nu fie împrăştiate peste tot de Paşte - Suceava; dacă plouă în ziua de Paşte, tot timpul va fi aşa până la Rusalii, iar, dacă bate grindina, se crede că anul va fi mănos - Suceava (2. MARIAN, II, p. 167-168; 181-183; 186-188; 195-198; 200-203; 206; 210; 12. GHINOIU, p. 172-174; 180). În loc de pâinea stropită cu vin, care este dată credincioşilor la finele slujbei de Înviere („Paşti"), odinioară se foloseau şi muguri de copac, obicei combătut cu vehemenţă de episcopul Petru Pavel Aron pe la jumătatea secolului al XVIII-lea (HERSENI, p. 205). În unele părţi ale Ardealului, în această zi feciorii îşi aleg un crai şi câţiva crăişori sau judecători; uneori craiul, care se întâmplă să fie flăcăul care a ieşit primul la arat, este condus la râu şi aruncat în apă, ritual practicat şi de către tinerii din Ţara Oltului, sub numele de „Plugarul"; craiul are de obicei şi dreptul de a pedepsi pe ceilalţi tineri pentru faptele lor mai puţin lăudabile făcute peste an, organizează jocul în cele trei zile ale Paştelui, dă feciorilor o masă etc.; în ziua întâi de Paşte, vechiul vătaf al Junilor mulţumeşte pentru cinstea ce i s-a făcut şi predă buzduganul noului vătaf, care este ales tot în această zi (MUŞLEA, II, p.; 53; 77). În dimineaţa Duminicii Învierii Domnului, la marginea satului, tineri cu nuiele în mână se înşiruie pe drum, de obicei dinspre deal spre vale; obiceiul poartă numele de „Alergarea prescurii" şi se desfăşoară sub forma unei ştafete astfel: prescura şi un litru de vin sunt lăsate în grija unui bătrân amplasat la „sosire", iar, la un semnal, tânărul (sau tinerii, în serii de câte doi) porneşte în goană şi, ajungând la următorul, îl loveşte uşor cu nuiaua pe umăr, iar acesta porneşte mai departe, raţiunea fiind ca toţi tinerii să ajungă cât mai repede în vale, încât moşul să nu aibă timp să consume prea mult din prescură şi vin; participarea moşului este simbolică, fiind poate o reminiscenţă a ritualului de An Nou, când acesta era sărbătorit primăvara; la sosire, prescura şi vinul revin băieţilor, care le împart între ei; informatorii bătrâni spun că, odinioară, se alerga întotdeauna dinspre ogorul semănat cu grâu spre cel cultivat cu porumb, fiind vorba clar de un ritual agricol de transfer de fertilitate, fără a se exclude posibilitatea ca alergarea să se fi făcut călare pe cai, ca un fel de „încurare a cailor" - Ţara Haţegului (NOTE, Antonescu). În noaptea de Înviere, unele fete se scaldă în covata de făcut mălai, în speranţa că se vor mărita mai repede şi tot cu acest scop se duc dimineaţa pentru a se scălda în pârâul de la marginea satului - Bucovina (COJOCARU, p. 240). În ziua de Paşte, la întoarcerea de la biserică, se aduc brazde cu iarbă verde, luate obişnuit din lanurile de grâu, fiind aşezate la pragul uşii de intrare în casă, peste ele trecând toţi membrii familiei în cele trei zile pascale, în credinţa că vor fi sănătoşi şi viguroşi tot anul - Teleorman (PRESA). Scăldatul, în sens purificator, este practicat de fete şi flăcăi, mai ales în dimineaţa Duminicii Paştelui, când tinerii se scoală, până a nu răsări soarele, se duc unul câte unul la un râu sau la o altă apă din apropiere şi se scaldă în ea, fără să fie văzuţi de cineva; ei cred că prin acest gest se curăţă de toate relele, făcăturile şi urâciunile, dar şi că vor fi peste tot anul feriţi de orice boală şi că vor fi iubiţi, sprinteni, uşori, harnici, sănătoşi; obiceiul poate să fie practicat în toate cele trei zile de Paşti, când fetele şi flăcăii se udă reciproc; chiar când flăcăii scufundă cu totul în apă fetele îmbrăcate, sau le udă turnând câte două-trei cofe peste ele, ele nu se supără, ci se bucură, crezând că astfel se vor mărita mai repede în decursul anului - Banat; Transilvania (12. GHINOIU, p. 181-182). În Banat, de dimineaţă se dau de pomană, pentru morţi, colaci cu miel, ouă roşii şi alte bucate, precum şi ulcele noi pline cu apă; se dă de pomană şi caş; în Muntenia, se dau de pomană ouă roşii peste mormânt, pomenindu-se totodată numele celui pentru care se face pomana; tot în această zonă, există credinţa că toţi morţii păcătoşi, ale căror suflete zac în iad, ies afară în această zi şi stau până la Rusalii; fetele duc apă de pomană pe la vecini în aceste zile, gestul fiind făcut pentru morţi, ziua mai fiind numită, datorită caracterului funerar al unor obiceiuri, şi Moşii de Paşti (3. MARIAN, III, p. 247-248). În ziua de Paşte nu este voie să se doarmă, pentru ca să nu fie somnoros cel care nu se scoală devreme - Bihor (ROMAN, p. 4). Tot în Bihor, obiceiul fetelor fecioare de a se prinde surate, care în trecut a avut o mare răspândire, este astăzi mai mult un joc şi se practică în Duminica Paştelui, de regulă în curtea bisericii, cu toate că, prin conţinutul său, el este un obicei profan şi are mai mult rolul de a introduce în lume, într-o nouă categorie de vârstă, fetele de 13-14 ani; adunate în cerc şi ţinându-se de mâini, ele cântă o melodie simplă, după care jocul se opreşte, fetele rămânând prinse de mâini; două dintre ele trec în mijlocul cercului şi acolo se prind „surate"; se aşează în genunchi, una în faţa celeilalte, şi rostesc un legământ: „Fată curată, /Vrei să-mi fii surată?/Vreau să-ţi fiu surată. /Dacă mi te prinzi surată, /Nu mi-i sudui de tată?/Nu te-oi sudui de tată. /Nici de mamă niciodată?/Niciodată. /Da` de sori ori de fraţi?/Nici de sori, nici de fraţi. /De mi-i sudui de tată, /Dare-ai cu capu` de pkiatră, /De mi-i sudui de mamă, /Nu te ieie lumea-n seamă!/De te-i despărţi de mine, /Pice poale de pe tine, /Ori la Paşti, ori la Crăciun, /Ori când îi ospăţu` bun!"; formulele jurământului sunt repetate şi de cealaltă fată, după care se schimbă două batiste şi două ouă „împistrite", se îmbrăţişează şi se sărută; obiceiul are aceeaşi valoare ca şi acela la legării fraţilor de cruce, legământul asigurând păstrarea prieteniei între cele două fete până la moarte, ca şi în cazul frăţiei de cruce; după tradiţie, „suratelor" le revin o seamă de îndatoriri: ele se consideră rude de sânge, luând parte, alături de celelalte neamuri, la toate evenimentele petrecute în familiile lor, fiind alături la bucurie şi la necaz; la moartea unei „surate", cealaltă poartă semne de doliu ca după o rudă bună (COLŢEA, p. 148-151). Pe Valea Jaleşului (Gorj), în noaptea Învierii, când bate toaca pentru prima oară, se obişnuieşte ca mulţi să se arunce într-un râu unde se spală în credinţa că acei care sunt bolnavi se vor lecui, iar cei sănătoşi nu se vor îmbolnăvi; la fel, femeile îşi spală copiii cu apă din râu; în dimineaţa primei zile a Paştelui, toţi ai casei se spală pe mâini şi pe faţă cu apă dintr-o ulcică nouă, în care este introdus un ou roşu şi o monedă de argint, ca să fie roşii şi sănătoşi toată vara; înainte de a se îmbrăca în haine noi, oamenii trec prin mijlocul lor un cărbune aprins, pentru a înlătura duhurile rele; în zilele următoare, se plătesc aşa-numitele „Hore de pomană", ofrande pentru cei morţi după care abia a fost ridicat doliul; cel care vrea să plătească o astfel de horă dăruieşte o batistă ornată cu „râuri", însoţită de un buchet de flori, unui băiat care începe hora şi o ţine până la sfârşit; ai casei şi rudele celui mort, prinşi în horă, calcă de trei ori pe batistă, apoi o dăruiesc celui care începe hora; în timpul jocului, se oferă fiecărui jucător câte un buchet de flori şi un pahar de vin; după încheierea horei, cei care au fost în doliu sunt liberi de aici încolo să joace în horă, fiindcă până în acest moment participarea le este oprită (CĂRĂBIŞ, p. 25; 27-28). A doua zi de Paşte, se merge la cimitir, pentru a cinsti memoria celor morţi, dându-se de pomană, peste morminte, cozonaci şi ouă roşii; tot acum, prieteniile legate în câşlegi, sau în serile de şezătoare, sau la hora satului sunt aduse la cunoştinţa satului, în faţa intrării la cimitir, obicei care poartă numele de Lioară sau Feleagă, textele rostite fiind un fel de declaraţii de dragoste; feleagă este numele pe care îl poartă o ştergură pe care fetele o pun la costumul cel nou îmbrăcat de ele în Duminica Paştelui, costum lucrat în timpul Postului Mare; fetele aruncă ştergura după gâtul băiatului ales, după care se sărută oarecum acoperiţi de feleagă, dar în faţa celor prezenţi, ceea ce ar fi un fel de logodnă publică; prin satele bihorene se crede că numele Lioara ar veni de la prima fată care s-a logodit astfel şi pe care o chema Lioara; în alte localităţi din Bihor, obiceiul poartă numele de Ţura fetelor, iar în câmpia Banatului i se spune Soră de cruce, având acelaşi loc de desfăşurare şi tot în ziua a doua de Paşte, în care fetele se leagă surori pe viaţă, când ele se sărută şi fac un schimb de ştergare şi ouă încondeiate; locul ales pentru desfăşurarea obiceiului este cel din faţa cimitirului, el fiind un spaţiu neprofanat, dar însemnând şi că strămoşii sunt luaţi drept martori la legământul depus (VĂRIEŞESCU, p. 29). Dacă în această zi este senin şi vremea este frumoasă, însorită, anul va fi roditor şi fără precipitaţii multe; dacă este moină în ziua de Paşte înseamnă că anul va fi sărac în recolte şi produsele vor fi vândute cu preţ ridicat, adică va fi scumpete; dacă în maximum trei săptămâni după Paşte nu răsare verdeaţa, anul va fi neroditor (PRESA). Serii simbolice: duminică-prag-fier; apă-ou roşu-monedă; apă-ou roşu-monedă-busuioc.
Duminica Tomii (Tomei). Prima duminică de după Paşte poartă numele de Duminica Tomii(ei), fiindcă, în această zi, Iisus Hristos s-a arătat pentru prima oară Apostolilor, după Înviere; Apostolul Toma, îndoindu-se de spusele celorlalţi învăţăcei, a spus că până ce nu va vedea el semnul cuielor în palmele lui Iisus şi nu le va atinge cu degetul său, până ce nu va pune el mâna pe coasta rănită a Mântuitorului nu va crede că a înviat, motiv pentru care a fost supranumit şi Toma Necredinciosul; în Năsăud, ziua mai poartă denumirea de Paştile Mici, iar, în Bihor, Droaşte sau Druşte; în schimb, în Banat, Paştile Mici poartă numele Mătcălăul şi este sărbătorit luni sau marţi după Duminica Tomei, credinţa fiind că Mătcălăul este fratele mai mic al Paştelui; în Duminica Tomei, se dau de pomană, pentru sufletul morţilor, colăcei pentru copii şi ouă roşii, colaci şi lumânare, după care se ospătează toţi lângă biserică, până către seară; se pot pune şi vase pe mormânt, dar acest fel de pomană poate fi făcută şi în ziua de luni după Paşte sau după Duminica Tomei; în această zi, există obiceiul să se aşeze pe mormintele celor decedaţi din familie vase cu pomană şi să se aprindă lumânări, să se dea participanţilor în vârstă câte un colac cu lumânare, iar copiilor să li se împartă ouă roşii şi colăcei, numiţi, în Bihor şi Vlaşca, pupi; în Munţii Apuseni, există obiceiul ca bătrânii din sat să se adune, după prânz, şi să hotărască dacă joile de după Paşte trebuie ţinute, apoi se duc toţi la preotul paroh pentru a-i aduce la cunoştinţă hotărârea luată, rugându-l să-şi spună părerea, după care această ultimă concluzie este respectată de toţi cu stricteţe (2. MARIAN, II, p. 230-231; 235; PRESA). v. JOI.
Duminica Teilor. Cade în a doua duminică după Înălţarea Mântuitorului (Ispasul), când se duc la biserică crengi de tei şi apoi se găteşte fiecare casă cu acestea; în ajunul acestei zile, este sâmbăta morţilor şi se dau de pomană lapte, covrigi, cofiţe, oale, străchini - Vrancea (2. STAHL, p. 194).
Duminica Rusaliilor (Pogorârea Sfântului Duh; Duminica Mare). Prăznuită în a opta săptămână după Paşte, sau la 50 de zile după Duminica Învierii, sau la 10 zile după joia Înălţării Mântuitorului (Ispasul), când Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt pe pământ, sub forma unui vuiet puternic şi a unor limbi de foc, care au zăbovit peste apostolii şi ucenicii aflaţi într-o casă; Apostolul Petru le-a explicat celor prezenţi că au fost martori la un eveniment care a împlinit făgăduinţa Mântuitorului; în această zi au fost botezaţi 3000 de oameni, acesta fiind momentul istoric al constituirii primei biserici creştine din lume; nu se lucrează nimic trei zile, nu se iese la câmp, nu se coase, nu se spală rufe, de teamă ca rusaliile să nu le strâmbe gura, să le rupă mâinile sau să le pocească pe femeile care încalcă tradiţia (PRESA). În sâmbăta din ajunul Rusaliilor, feciorii din satele moldovene aduc din hotarul localităţii ramuri de tei, folosite pentru a împodobi ferestrele şi uşile caselor, stâlpii prispelor şi porţilor; în Dolj, ramurile pot fi şi de plop sau stejar; se consideră că acestea au puteri nebănuite împotriva forţelor malefice, extrem de virulente la Rusalii şi de Joia Nepomenită, când încearcă să intre în gospodărie, în casă, în grajduri, pentru a schilodi oameni şi animale; în Moldova, cu aceste ramuri se ameninţă norii aducători de grindină, iar, în Vâlcea, cu frunzele de tei, mure, soc şi altele, adunate la Moşii de Vară (ce se ţin cu o zi înainte) sau în Duminica Mare, se vindecă diferite boli peste an; plantele cu puteri magice, de care se feresc Rusaliile, sunt însă avrămeasca, cristineasca, leişteanul, odoleanul, pelinul şi, fireşte, usturoiul; în Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Prahova, se obişnuieşte ca, în această zi, fetele să se prindă surate sau verişoare, iar băieţii să se prindă veri, prin legăminte de prietenii trainice; de-acum încolo îşi vor spune reciproc secretele, se vor ajuta în viaţă ca nişte adevăraţi fraţi şi surori şi, an de an, în această zi fetele îşi vor face pomeni una alteia şi vor petrece, iar băieţii se vor cinsti împreună, legământul fiind respectat până la moarte; plantele de leac culese de Rusalii sau în ajunul sărbătorii sunt considerate neeficiente, deoarece acestea „sunt pişcate de iele" (12. GHINOIU, p. 213-214; 273; 277). Pentru a nu fi luaţi de rusalii, oamenii nu trebuie să lucreze absolut nimic în această zi - Iaşi; în seara dinspre Rusalii, nu se lasă nici un lucru de-al casei afară, pentru că îl pocesc rusaliile - Iaşi (2. GOROVEI, p. 208). În Duminica Mare, se duc la biserică, se sfinţesc şi se împart ramuri de tei sau de nuc; în noaptea dinspre Rusalii ard comorile, dar oamenii păcătoşi nu le văd, ci doar cei buni şi drepţi înaintea lui Dumnezeu, care pot vedea chiar şi rusaliile cum zboară prin aer; dacă la Rusalii luna bate în geam pe faţa unui copil aflat în leagăn, acesta devine lunatic (PRESA). În seara de Rusalii, în zona Braşovului, se fac focuri în pădure şi se veghează toată noaptea, pentru a ajuta luminii să biruie, pentru că există credinţa că, în această noapte se aruncă vârcolacii la soare, încercând să-l înghită (3. RAICU, p. 39). Va fi rău dacă este senin în ziua de Rusalii, dar şi dacă plouă în această zi va fi prevestire de rele (PRESA).

DUMNEZEU
Dumnezeul legendelor cosmogonice nu este identic cu acela al religiei creştine; El are chip omenesc şi se poartă ca un bătrân înţelept, este creator al lumii şi veghează asupra ei, dar este lipsit de acea aureolă cu care îl înconjoară cultul creştin; diferit de Iahve, deşi vag îl reflectă, el este mai deosebit de modelul teologic creştin; ortodoxia românilor, observa L. Blaga, este „redusă la practica riturilor", nu are „preocupări teologice mai înalte" şi era „firesc ca zilele de robotă faţă de stăpânii lor să-i fi preocupat mai mult decât teologia"; acest Dumnezeu al legendelor îşi are locul în cer sau în soare (VLĂDUŢESCU, p. 140). În concepţia tradiţională, aşa cum transpare ea din legendele cosmogonice, Dumnezeu este prototipul înţelepciunii; El reprezintă atitudinea subiectului, adică ceea ce înţelege omul simplu prin noţiunea de bine, normă, model de conduită; rivalul (diavolul), dând dovadă de prostie şi de nechibzuinţă, înseamnă abatere de la normă, motiv de dezaprobare şi de batjocură; diavolul este prost nu numai pentru că nu poate duce la capăt treaba începută, dar, mai ales, pentru nesocotinţa de a se lua la întrecere cu Domnul; pe această cale, legendele cosmogonice prind să capete caracter religios, putând oricând să se laicizeze, aşa cum s-a şi întâmplat (URSACHE, p. 252). Atunci când apare, Dumnezeu îşi află un portret laicizat, care degajă blândeţe, bunătate şi înţelepciune, ca moşnegii stimaţi ai satului (ADĂSCĂLIŢEI, p. 71). Se va izbăvi de tot răul cel care se visează rugându-se lui Dumnezeu - Suceava (NOTE, Băncescu).

E

ELEFANT (Asia - Elephas maximus; Africa - Elephas africanus - DLRM, p. 273)
Visarea unui elefant înseamnă căsătorie târzie, „tomnatică" - Suceava (NOTE, Băncescu).

EVANGHELIE
Fiecare dintre cele patru cărţi ale Bibliei, care cuprind viaţa şi învăţăturile Mântuitorului (ŞEINEANU, III, p. 38). Se crede că nu este bine ca omul sănătos să-şi pună capul sub Evanghelie, pentru că, în mod sigur, se va îmbolnăvi - Bucovina; ca să se vindece, numai bolnavul cu dureri de cap să-şi aplece capul sub Evanghelie - Bucovina; dacă bolnavul, după ce a fost miruit, deschide Evanghelia la o pagină care cuprinde şi text tipărit cu litere roşii, cu siguranţă el se va însănătoşi şi va trăi - Bucovina (2. GOROVEI, p. 41; 42; 252).

EVREU
Se crede că atunci când cineva se întâlneşte pe drum cu un evreu este semn că îi va merge bine - Tecuci; Suceava; evreii au pistrui pe faţă, pentru că, imediat după ce a început să circule vestea despre învierea lui Isus, au tăiat şi au opărit un cocoş, zicând că Domnul va învia numai atunci când şi pasărea sacrificată va învia, moment în care cocoşul a bătut din aripi şi a stropit cu apă clocotită faţa celor prezenţi - Bucovina; evreii nu mănâncă ştiucă, pentru că această specie de peşte are, în frunte, un os în formă de cruce; când evreii intră în „cuşcă" (sărbătoarea „cuştilor", care se ţine toamna, când evreii mănâncă împreună sub acoperişul unei locuinţe improvizate, eventual un cort), se crede că ei se roagă să nu plouă, pentru că, dacă ar ploua, din fiecare sinagogă ar muri câte un om - Tecuci; în acelaşi timp, românii cred că atunci când evreii intră în „Sărbătoarea cuştilor" începe sezonul ploilor - Moldova (2. GOROVEI, p. 14; 64; 116, 196, 313; ŞĂINEANU, II, p. 356). Cine visează că este servit cu ceva de un evreu i se prevesteşte că un noroc neaşteptat îl va face fericit în perioada următoare; trebuie interpretat a fi de bine, dacă visează că s-a împrietenit cu un evreu; dacă se visează stând de vorbă cu un rabin înseamnă că afacerile sale vor evolua pozitiv - Suceava (NOTE, Băncescu).

EXCREMENT
Dacă, noaptea, copilul mic nu poate dormi, se crede că este bine să se ia puţină balegă de purcei, fără să simtă scroafa, şi să fie pusă sub perna copilului, care va dormi apoi la fel cum dorm purceii - Bucovina (2. GOROVEI, p. 217). Cine calcă, pe drum fiind, pe murdărie de câine, vede un câine făcându-şi nevoile sau se visează călcând în murdărie de câine înseamnă că va avea noroc - Muntenia (NOTE, Antonescu).

F

FAG (Fagus silvatica - DLRM, p. 290)
Există urme care indică fagul ca având o însemnătate deosebită odinioară, când a fost înregistrat obiceiul ciobanilor de a lua paştile din muguri de fag, în Duminica Învierii Domnului (în loc de pâine şi vin), după care spuneau „Hristos a înviat", obicei care s-a stins, în sec. XVIII-XIX, din cauza atitudinii deosebit de drastice ale conducătorilor locali ai bisericii - Mărginimea Sibiului (HERSENI, p. 204-205). În folclorul românesc, locul predilect, cu semnificaţie aproape sacră, unde se adăposteşte haiducul, este sub un fag (BUHOCIU, p. 331). Maramureşenii cred că, pentru a rămânea mereu tineri peste vară, este indicat să mănânce din primele frunze de fag apărute, neapărat cu mâna dreaptă adusă pe după ceafă (BOGDAN, p. 67). De Sfântul Gheorghe (23 aprilie), oamenii pun la uşi frunze de fag; sau se taie o crenguţă de fag şi se înfige în pământ şi, în caz că ea se va prinde, este semn că va muri unul dintre părinţi - Vrancea (2. STAHL, p. 194). În ziua de Armindeni (1 mai), se pun ramuri înverzite de fag la poarta curţii, ca să nu intre strigoaicele la vite şi să le ia laptele - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 130). În Bihor, ca simbol al venirii primăverii şi pentru fertilitate, se pune o creangă de fag la poarta gospodăriei, pentru a o feri de duhurile rele care iau rodul holdelor, laptele vitelor şi sănătatea copiilor (3. BOCŞE, p. 111).

FAGURE
Din fagurii recoltaţi de la o stupină să se dea de pomană, sau pentru a fi gustaţi, înainte de a fi folosiţi în familie sau comercializaţi, pentru ca apicultorul să fie sigur că, la recoltele viitoare, fagurii îi vor fi plini cu miere - Suceava (2. GOROVEI, p. 272).

FAMILIE
Pentru mentalitatea tradiţională, familia reprezintă un simbol al ordinii, coeziunii, apropierii şi comunicării directe; de asemenea, semnifică spiritul creator, fecunditatea potenţială şi bază pentru perpetuarea speciei; familia dezbinată este, prin contrast, simbolul dezordinii, urii, distanţei ireconciliabile, sterilităţii (COMAN, I, p. 76; NOTE, Antonescu).

FARAON(I)
O legendă din Dobrogea, cu sorginte în cărţile sacre, povesteşte că faraonii au fost oameni necredincioşi, care l-au urmărit pe Moise în fuga lui şi a poporului său din Egipt; ajuns la ţărmul Mării Roşii, Moise a despărţit apele şi a trecut cu tot norodul pe malul celălalt, dar, când faraonii au vrut să-l urmeze, apele mării s-au închis peste ei; au rămas totuşi vii, ca oameni de apă; vieţuiesc în acest imperiu lichid, au femei („faraonoaice") şi copii; câteodată se pot zări ieşind la suprafaţa apei; nu fac nimănui nici un rău; se spune că, la a doua venire a lui Hristos pe pământ, faraonii vor ieşi din apă şi vor deveni oameni ca toţi ceilalţi; această legendă a condus la interpretări diferite; astfel, se crede că faraonii provin din Faraon şi ostaşii săi, rămaşi în apă, cu trupul asemănător peştilor, de la brâu în jos, dar cu aspect uman în partea superioară şi care cântă mereu „Faraon, Faraon" - Hunedoara; sunt peşti-om, care au făurit şi făuresc în continuare cântecele de dragoste - Iaşi; faraonoaicele (faraoancele) sunt zâne care trăiesc în apă, fiind, până la brâu, femei deosebit de frumoase, iar în partea inferioară sunt peşti; lor li se datorează cântecele şi jocurile (dansurile), cele tinere cântând, în general, melodiile ritmate (de dans), cele în vârstă interpretând cântecele de jale - Suceava (MUŞLEA, II, p. 398-399). Într-o altă credinţă, Faraon, care este căpetenia dracilor, întreabă, în Duminica Paştelui, dacă oamenii au ouă roşii; un răspuns negativ l-ar scăpa din cele mai straşnice lanţuri, dar răspunsul că, în acel an, sunt mai multe ouă decât în cel precedent i-ar îngroşa lanţurile - Bucovina (2. GOROVEI, p. 181). În fine, numele faraon (faraoni) este dat de români şi ţiganilor - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 39; ŞĂINEANU, III, p. 57). v. PEŞTE.
FARFURIE
Credinţele construite în jurul farfuriei (blid, strachină, taier) demonstrează că aceasta este un simbol feminin; astfel, nu trebuie să se lege cu sârmă un blid crăpat, pentru că se mânie Dumnezeu - Tecuci; dacă blidele crapă în casă, fără să fie atinse, înseamnă că a trimis cineva vrajbă asupra acelei case; în acest caz, să se ia blidul stricat, să se pună în el firimituri de pâine şi untdelemn şi să se aşeze lângă ţăruşul de la stâlpul porţii, fiind sigur că astfel vrajba se va întoarce asupra celui care a iniţiat-o - Tecuci; când se sparg inexplicabil într-o casă farfurii, străchini, blide sau orice fel de vase din sticlă sau ceramică, de uz sau decorative, este semn că va muri cineva dintre cei apropiaţi - Muntenia; Moldova; să nu se dea de pomană sau de împrumut, pe înserat, străchini, pentru că nu se mai ouă găinile - Tecuci; nu este bine să se pună pe masă străchini goale - Suceava; dacă străchinile sunt lăsate nespălate, vitele care se rănesc fac imediat şi viermi - Tecuci (2. GOROVEI, p. 21; 148; 220; NOTE, Antonescu). La ferestrele caselor unde există fete de măritat se pun farfurii cu faţa spre drum, iar acolo unde fata a fost peţită sau logodită farfuria este întoarsă cu spatele la drum - Dâmboviţa (EVSEEV, p. 202). Pentru cine visează blid înseamnă călătorie - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: farfurie-pâine-untdelemn-poartă. v. VAS.

FARMACIE
Cine zăreşte, în vis, farmacie (spiţerie) sau farmacist înseamnă boală - Suceava (NOTE, Băncescu).

FASOLE (Phaseolus vulgaris - DLRM, p. 293)
Face bube cel care mănâncă fasole în prima săptămână din Postul Mare (Postul Paştelui) - Suceava; în ziua în care este prăznuită Sfânta Mare Muceniţă Varvara (4 decembrie), copiii nu mănâncă fasole, pentru ca, în caz că se îmbolnăvesc de vărsat (=variolă; ~ de vânt=varicelă), să nu li se facă bubele cât boabele de fasole - Muntenia; să nu se pună pe foc vrejurile de la fasole, pentru că se fac ploşniţe în casă - Suceava (2. GOROVEI, p. 29; 197; 250). Pentru a-i vindeca de bube dulci, mamele copiilor iau boabe de fasole negre, le pun pe vatră, ca să ardă, apoi le pisează şi cu pulberea obţinută presară zona afectată, iar bubele se usucă şi pier - Suceava (3. MARIAN, II, p. 247-249). Se crede că, de Anul Nou, la miezul-nopţii, este bine să fie în clocot o oală cu fasole, pentru ca şi banii să sară în buzunarele oamenilor, în anul care vine, tot aşa cum sar şi boabele de fasole puse la fiert - Banat (PRESA). Înseamnă ceartă pentru cine visează boabe de fasole - Suceava (NOTE, Băncescu).

FAŞĂ
La botezul copiilor, să li se dea acestora în dar feşi lungi - Suceava (2. GOROVEI, p. 25).

FATA-PĂDURII
Numită de unii şi Pădureana sau Pădureanca, este o fată tânără şi foarte frumoasă, care trăieşte numai prin pădurile mari, rar călcate de picior de om; statura ei este înaltă şi dreaptă ca lumina, cu mijlocul tras prin inel, cu ochi mari şi negri care sclipesc în întuneric, cu sprâncene bogate şi bine desenate; faţa îi este albă, obrajii roşii ca bujorul, părul negru ca pana corbului îi este lung până sub mijloc sau chiar până la glezne, purtat totdeauna despletit şi răsfirat pe spate; îmbrăcămintea îi este formată dintr-o cămaşă albă şi lungă, încinsă la mijloc cu iederă înflorită; umblă numai noaptea, de cum înserează şi până la miezul nopţii, dispărând la cântatul cocoşilor; nu face nimănui rău, plăcerea ei fiind doar plimbarea prin pădure şi cântatul foarte puternic, melodiile sale reverberându-se prin toate văile până departe; cântecele sale fiind deosebit de duioase determină o tristeţe generală: stâncile plâng, copacii se îneacă în lacrimi, încât le rămân dâre sau chiar crăpături pe scoarţă; oamenii, când le aud cântecul, amorţesc şi nu mai pot vorbi, suferind astfel până ce mor; este atrasă de foc, oriunde ar fi el aprins în pădure; dacă zăreşte foc la vreo stână, se duce repede acolo şi, dacă ciobanii dorm, le stinge focul şi aruncă tăciunii şi cărbunii aprinşi pe ei, dându-le astfel să înţeleagă ca măcar unul dintre ei să fie treaz şi să stea de pază, după care pleacă mai departe cântând; dar, dacă întâlneşte în drumul ei vreun flăcău de care este atrasă, îl ademeneşte într-o hârjoană erotică şi, după ce îl ameţeşte bine cu melodiile şi dezmierdările ei, îl ia cu ea la locuinţa ei, de unde nu-i mai dă drumul aşa curând; de remarcat că multele cărări întortocheate din pădure sunt urmele Fetei-Pădurii şi flăcăul care calcă în urmă rea nu mai poate scăpa uşor, pentru că este deosebit de insistentă în mângâierile ei şi, dacă el se opune, ea îl loveşte în piept cu vergi de sânger, îi despică pieptul şi îi ia inima, după care flăcăul se supune totalmente, deoarece în fiecare noapte este capabil să încalece fie şi pe o mătură şi să fugă în pădure la ea, unde aceasta îl joacă până îl osteneşte bine şi a doua zi, când se trezeşte, se simte foarte obosit şi lipsit de orice iniţiativă; mai mult, un astfel de fecior nici nu se mai poate însura, pentru că fata care îl ia ştie că s-ar putea ca Fata-Pădurii să vină pe neaşteptate la ea şi, din răzbunare, i-ar scoate ochii şi i-ar turna răşină în urechi, silind-o să umble desculţă prin bolovani şi sfărâmături de stânci, până va muri; se crede chiar că frumuseţea netrecătoare a Fetei Pădurii se datorează faptului că ea se hrăneşte cu inimi proaspete de tineri, căzuţi în mrejele ei, şi cu lacrimi din ochii fetelor nefericite; în plus, se spală cu frumuseţea răpită de pe obrajii fetelor cele mai frumoase din lume, amestecând-o însă cu frumuseţea furată de pe florile de primăvară, dar şi pentru că se scaldă în fiecare dimineaţă într-un izvor ale cărui ape tămăduiesc, înfrumuseţează şi asigură tinereţe perpetuă; când este bine dispusă, păşeşte uşor ca o adiere, dar când este supărată calcă apăsat, încât rupe toate uscăturile cât ar fi ele de groase, devenind de-a dreptul înfiorătoare şi speriind atât de rău pe oricine o vede, încât acela, căpătând ceas-rău, poate să se prăpădească în caz că nu se tratează; leacul cel mai eficient ar fi afumarea, de trei ori pe săptămână, cu firele de păr pe care Fata Pădurii le lasă prin crengi în fuga ei nebună sau în locurile unde s-a oprit să se scarpine; în fine, acest duh al pădurii nu poate fi prins şi legat, pentru că este aşa de puternic, încât rupe orice legătură ca pe un fir putrezit - Năsăud; Bucovina (1. MARIAN, p. 69-71). Să nu se cânte noaptea din trişcă, fiindcă aude fata-pădurii şi stârneşte copacii - Bihor (1. BOCŞE, p. 55-56). O legendă din Maramureş narează că odinioară o fată frumoasă s-a rătăcit prin pădure şi astfel a prins-o noaptea; dar ea nu s-a culcat, ci a tot umblat să găsească poteca spre sat; la un moment dat, s-a întâlnit cu un om îmbrăcat în negru, care i-a spus să meargă după el, fiindcă îi va arăta cărarea; dar el a dus-o într-o casă de piatră şi acolo a vorbit ceva de neînţeles, încât fata şi-a pierdut minţile, iar chipul i s-a transformat de nu mai semăna cu ea; apoi acel om i-a luat hainele şi i-a dat drumul prin pădure, dar fata nu s-a mai putut întoarce acasă şi a rămas să umble numai prin păduri, iar pe cine întâlneşte nu-l lasă din mână sănătos, îi suge sângele, îl schimbă la faţă sau îl omoară; aşa s-a născut Fata-Pădurii (BOGDAN, p. 104). v. MUMA-PĂDURII.

FATĂ
Când se naşte o fată, de amărăciune plâng până şi cheotorile de la casă - Moldova; la orice fel de praznic, la care obişnuit vine şi lume din afara familiei, nu este bine ca primul musafir care intră în casă să fie o fată - Bihor; se crede că fata unică la părinţi nu va avea parte de un bărbat bun şi de o căsătorie fericită - Suceava; fata care se gâdilă uşor va fi iubită de feciori - Suceava; când i se pare cuiva că o fată arată mai frumoasă decât este în mod obişnuit, cu siguranţă aceasta se va mărita în acel an - Botoşani; ca din ouăle puse la clocit să iasă numai puicuţe, cloşca să fie aşezată pe ouă de către o fată - Tecuci; fata să nu taie pui, că se face băiat - Moldova; fetele care călăresc comit un păcat similar cu acela al săvârşirii unei crime - Tecuci; după ce moare un copil sau un om matur şi după ce se săvârşeşte înmormântarea, casa să fie măturată de o fată căreia îi trăiesc ambii părinţi, iar gunoiul să fie dus la hotarul dintre vetrele a două sate - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 34; 36; 81; 100; 115; 154; 164; 172; 202). Fetele nemăritate îşi descântă de ursită şi pentru dezlegarea drumului spre căsătorie cu ajutorul unui tort, tors de o fetiţă de şapte ani - Banat (2. MARIAN, II, p. 194). Când ploile nu mai contenesc, se spune că trebuie să fie vreo fată mare gravidă şi nu se ştie nici măcar în care sat - Teleorman (1. CHIVU, p. 247). Când cineva intră într-o casă unde locuieşte o fată, trebuie să se aşeze neapărat şi să stea jos, măcar câteva momente, pentru ca şi peţitorii să zăbovească la fată - Suceava; înseamnă bogăţie pentru cel care visează fete în casă; va da dovadă de multă destoinicie cel ce visează fete făcând târguieli; se va face repede plăcut în societate cel care se visează glumind cu o fată; cel care visează fete fugind va afla curând un secret; se va certa cu soţia cel care visează că sărută o fată, iar pentru cel necăsătorit înseamnă cununie în curând; se va îndrăgosti cel care visează fete scăpând dintr-un pericol şi va dobândi onoare în societate cel care visează fete mergând în faţa sa; dar va fi trist cel care se visează dormind la o fată - Suceava (NOTE, Băncescu).

FAŢĂ v. OBRAZ.

FAŢĂ DE MASĂ
Simbolizează hrana (HERSENI, p. 244).

FĂCĂLEŢ
Băţ gros, rotund şi neted, folosit cu deosebire la mestecatul mămăligii (ŞĂINEANU, III, p. 60), numit, în unele zone, melesteu (melestău) şi mestecău; ca să nu mai moară încă un membru al familiei, rudele se duc la cimitir, înfig un făcăleţ în pământul mormântului celui decedat de curând, pun tărâţe şi apoi aprind deasupra câlţi, după care se reîntorc acasă, fără să scoată nici o vorbă între ei sau cu trecătorii ocazionali, tot aşa procedând şi la drumul de ducere - Dolj; se crede că mormântul îi va fi răscolit de lupi în căutarea trupului aceluia care mănâncă mămăligă de pe făcăleţ - Suceava; se crede că bătăturile de la picioare pot fi vindecate punând pe foc, la încins, coada făcăleţului, după care aceasta se aşează repetat pe locul suferind - Bucovina (2. GOROVEI, p. 139; 145; 193). Într-un singur context primeşte conotaţii falice: în noaptea de Anul Nou, la miezul nopţii sau imediat după aceea, fetele ies din casă, călare pe câte un făcăleţ, se suie pe poartă şi întreabă, cu glas tare, unde le este „partea"; apoi ascultă şi, dincotro latră câinii, din acea direcţie le va sosi viitorul soţ - Suceava; în Bucovina, în ajunul Bobotezei, fetele iau un făcăleţ şi cotrobăiesc cu el prin focul din vatră, zicând: „Cum sar scânteile din jeratic, aşa să scânteie inima lui şi nu înteţesc focul, ci înteţesc inima lui!"; când se culcă, pun sucitorul sub pernă, pentru ca, peste noapte, să-şi viseze ursitul (2. MARIAN, II, p. 105-106; 142). Serie simbolică: noapte(de An Nou)-făcăleţ-poartă-câine. v. CÂRNAT.

FĂINĂ
La naşterea copilului, se dă moaşei o strachină cu făină şi sare presărată deasupra; dacă e fată, se pune deasupra şi un fuior de cânepă, ca să-i crească părul mare şi bogat; strachina trebuie să fie plină, pentru ca pruncul să-şi ridice repede capul sus - Suceava; la botezul copilului, se dă tot moaşei o strachină cu făină, în care se înfige un fir de busuioc, ca pruncul să ţină capul ridicat mai repede - Suceava; pusă sub o strachină sau sub un blid, de Anul Nou, şi nimerită de către o fată nemăritată, făina prevesteşte că fata va lua ca soţ un bărbat bogat - Vâlcea; nu se cerne făină în Duminica Paştelui, deoarece din tărâţele rămase se fac lăcustele care apoi pustiesc lanurile cu semănături - Iaşi; dar se cerne făină în zilele de ajun ale Crăciunului (24 decembrie) şi Bobotezei (5 ianuarie), ca să nu se facă purici în casă - Suceava; după ce a fost preparat aluatul pentru pâine, făina de pe jos trebuie imediat măturată, ca să crească aluatul - Ţara Oltului; sămânţa păstrată pentru semănat să nu se ţină în saci care au fost folosiţi pentru făină, fiindcă grânele vor face tăciune - Suceava; o dată la trei ani, se face maslu pentru curte, slujbă religioasă pentru protejarea tuturor animalelor din gospodărie, în care preotul slujeşte făina şi apa puse pe o masă, după care făina este amestecată în hrana animalelor, iar cu apa sfinţită sunt stropite animalele, sau este pusă câte puţin în apa de băut a acestora, pentru ca vieţuitoarele, aflate în grija omului, să fie ocrotite de Dumnezeu şi omul să culeagă belşug de pe urma lor - Ţara Oltului; imediat ce cortegiul funerar pleacă de la casa celui decedat spre cimitir, este chemat un copil şi i se dă, peste prag, un vas cu făină, ca să-l aibă mortul pe lumea cealaltă - Dolj; când se taie porcul de Ignat (20 decembrie), să se dea de pomană o strachină de făină şi un pumn de sare, ca să nu moară ceilalţi porci de diferite boli - Botoşani (2. GOROVEI, p. 26; 63; 83-84; 154; 200; 209; 244; GOLOPENŢIA, p. 135; 137). Înseamnă ceartă pentru cel care se visează mâncând făină; dacă se visează văzând făină înseamnă bogăţie sau în curând căsătorie; când în vis apare o făină frumoasă, sclipitoare prin albul ei, înseamnă dragoste în familie; va fi un tată bun cel care se visează gătind cu făină ceva - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: făină-sare-cânepă; făină-busuioc.

FĂT-FRUMOS
Personaj din basmele româneşti, întruchipând toate însuşirile umane pozitive, dar mai cu seamă bunătatea, curajul şi isteţimea, simbolizând idealul de frumuseţe masculină, corelativ al Ilenei Cosânzeana (ŞĂINEANU, I, p. 97).

FÂN v. PAI.

FÂNTÂNĂ
În asociere cu apa, este simbol al femeii, loc preferat de întâlnire a iubiţilor; multe femei eroine în cântecele populare se metamorfozează în fântâni sau în izvor care să potolească setea feciorilor sau a trecătorilor; potolirea setei cu apă dintr-o fântână reprezintă simbolul dragostei împărtăşite, pentru că apa stinge focul iubirii sau al dragostei; prin similitudine, a bea apă este similar cu sărutul (EVSEEV, p. 57-58). A face o fântână sau a o curăţa înseamnă o faptă bună, un act cu valenţe ceremoniale şi consacratoare, pentru că, se şi spune: „Ca să ai pe lumea asta apă de băut, iar pe cealaltă să-ţi fie de pomană" (COMAN, II, p. 83). Puţul cu cumpănă reprezintă loc de meditaţie, de întâlnire ori de scurtă odihnă pentru oameni (12. GHINOIU, p. 76). Dacă un copil plânge necontenit noaptea, se ia apă de la o fântână străină, crezându-se că astfel se lasă acolo plânsurile şi se ia odihna - Suceava; fetele pun, cu deosebire sâmbăta seara, unt la cumpăna fântânii, ca să se uite lumea la ele ca la fântână - Dolj; cine face puţ pe lumea asta are apă pe lumea cealaltă - Ialomiţa; i se va da să mănânce numai catran şi foc aceluia care fură ceva de la vreo fântână (ghizdurile, găleata etc. ) - Tecuci; face bube la colţurile gurii cine bea apă direct din ciutura fântânii - Tecuci; dacă la miezul-nopţii cumpăna de la fântână scârţâie înseamnă că dracul scoate apă din ea; omul care aude un astfel de zgomot să nu-şi facă semnul crucii şi nici să nu rostească vreun cuvânt, fiindcă dracul piere singur; dar dacă un astfel de drac bea de 99 de ori dintr-o fântână sfinţită de om, atunci se transformă în duh bun - Tecuci; este bine să se uite în apa dintr-un puţ cel ce doreşte să scape de păduchii de găină - Moldova(GOROVEI, p. 78; 81; 97; 182; 195; 204; 270). Dacă s-ar face o clasificare a muncii în gospodărie, pe sexe, ar reieşi că, în Banat, sud-vestul Transilvaniei şi Oltenia, femeia aduce, de regulă, apa de la fântână, în vase purtate în mâini sau pe cap, fântâna devenind astfel loc de întâlnire zilnică pentru femei, unde se află şi se discută cam tot ce s-a mai întâmplat în ultimul timp în comunitatea sătească (7. GHINOIU, p. 13). Pentru cine visează fântână cu cumpănă înseamnă nefericire, iar de se visează săpând la o fântână înseamnă pagubă; când se visează căzând în ea înseamnă defăimare şi necazuri; înseamnă primejdie de foc atunci când se visează că apa izvorăşte tare într-o fântână; dar înseamnă bucurie şi câştig pentru cel care visează o fântână aruncând apa în sus; va scăpa de pericole cel care visează fântână cu apă limpede, în plus mai şi scăldându-se în ea; va primi frumoase daruri cel care visează fântână frumos ornamentată; va avea ocazia să se facă plăcut în societate cel care se visează la o fântână, lăsând însă pe alţii să bea înaintea lui; în general, cel care visează fântână va avea parte de abundenţă de mâncăruri şi băuturi - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: fântână-sâmbătă-unt.

FEBRUARIE (Faur; Făurar; Făurariu)
Zilele de 2 şi 3 februarie (2 februarie - Întâmpinarea Domnului sau Stretenia şi Dreptul Simeon în 3 februarie) erau zile interzise pentru orice fel de muncă şi trebuiau sărbătorite, în conformitate cu decretul dat, la 1166, de către Mihail Comnenul, decret ale cărui prevederi trebuiau respectate în Transilvania; conform aceluiaşi decret, ziua de 8 februarie (Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat) este declarată sărbătoare în care sunt permise unele munci, fără să se menţioneze ce fel de munci; de asemenea, ziua de 17 februarie(Sfântul Teodor Tiron)este considerată sărbătoare în care erau permise numai unele munci, fără să se spună care sunt acestea; dar conform circularei, emisă la 6 decembrie 1786, de către Episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, în urma consultării şi la cererea expresă a lui Franz Iosef, rămâne să fie sărbătorită de către românii din Transilvania numai ziua de 2 februarie (GRAMA, p. 69-71). Deşi are mai puţine zile decât oricare altă lună din an, se crede că este aşa de puternică, încât „crapă ouăle corbului", pentru a ieşi puii din ele; i se mai spune şi Făurar, pentru că este perioada când meşterii fierari făuresc sau repară uneltele agricole; pornirea plugarilor la timp, era înainte în atenţia sfatului obştilor săteşti, întrucât cei care întârziau cu aratul şi semănatul aveau să întârzie şi cu recoltatul produselor şi deci şi cu eliberarea terenurilor necesare păşunatului devălmaş (12. GHINOIU, p. 65; 67; 207). În tradiţia orală, denumirile Faur, Făurar, Făurariu vin de la „făurarii" (fierarii), care pregătesc, în această perioadă, fiarele aratului, de unde şi versurile: „Faur ferică/Şi desferică", adică „Două săptămâni ferică/Iar două desferică", versuri care explică şi caracteristica meteorologică nestatornică a acestei luni, în care este posibil să ningă şi să plouă, să fie îngheţ şi dezgheţ, ger şi căldură; în Bucovina, când, în această lună, este ger foarte mare, se spune „crapă ouăle corbului", iar, în Transilvania, se zice „gândeşti că-i luna Făurariu"; în Bucovina, mai ales în satele care nu îl ţin pe Sfântul Trifon, se ţin în schimb trei Filipi, sau Cilipi, sau Cilichi, numiţi generic Filipii de iarnă, ei fiind sărbătoriţi în zilele de 1-2-3 februarie contra acţiunilor păgubitoare ale lupilor, contra bolilor şi a tot felul de primejdii; totodată, această perioadă de trei zile mai poartă denumirea de Martinii de iarnă sau Sâ-Martinii, căzând totdeauna la 40 de zile de la Crăciun în aşa fel că Martinul din mijloc, numit şi Martinul cel Mare, cade totdeauna în ziua de Stretenie (2 februarie, Întâmpinarea Domnului), adică primul Martin este serbat în ziua Sfântului Trifon, cel de al doilea în ziua Întâmpinării Donului, iar cel de al treilea în ziua Dreptului Simeon bătrânul; toate aceste trei zile sunt ţinute contra lupilor, pentru ca aceştia să nu atace turmele, vitele şi chiar pe oameni; în aceste trei zile, ciobanii din Banat nu scot oile la păşunat; se pare însă că Martinii sunt sărbătoriţi şi împotriva ursului, pentru că Martinul cel Mare cade chiar în Ziua Ursului, căruia oamenii îi spun şi Martin, sau Gavrilă, sau Vasilică, precum există frecvent şi denumirile de Martin pentru urs şi Ancuţa pentru ursoaică (2. MARIAN, I, p. 73; 184-186; PRESA).
1 februarie - Sfântul Trifon (Trif cel Nebun sau Trifonul viermilor şi lăcustelor). Numit în popor şi Sfântul Trif, Trif cel Nebun sau Trif Nebunul; se crede că acela care va lucra în această zi va înnebuni; ziua se mai ţine şi pentru ca oamenii să nu sărăcească - Suceava; în Moldova se spune că Trif este mai mare peste animalele sălbatice, el fiind acela care le leagă gura, ca să nu mănânce legumele; se mai abţin oamenii să lucreze, ca să le fie ferite vitele şi mai ales oile de lupi şi alte animale sălbatice, pentru că Sfântul Trif, conform unei legende din Bucovina, dar atestată şi în Banat şi Muntenia, este şi patronul lupilor; în Teleorman, oamenii cred că Sfântul Trifon este cel mai mare peste păduri, codrii munţilor, turme de vite şi peste fiarele sălbatice, drept pentru care este sărbătorit pentru sporirea turmelor şi apărarea lor de boli şi lupi; în Mehedinţi, sărbătorite sunt zilele lui Trifon şi Stretenia (1 şi 2 februarie), pentru sporirea turmelor şi ca vitele să fie apărate de jivine, iar, în Dâmboviţa, pentru atingerea aceloraşi scopuri se ţine doar ziua Sfântului Trifon; în Bucovina, locuitorii spun că Trif cel Nebun este stăpânul şi patronul nu numai al lupilor, dar şi al omizilor, gândacilor şi al tuturor „juguliilor celor stricăcioase" şi, dacă nu se ţine această zi, ele se înmulţesc aşa de mult, încât pot deveni o adevărată pacoste pentru om; tot în Bucovina, dar şi în Suceava, locuitorii stropesc cu apă sfinţită pomii şi vitele, cărora le dau şi sare stropită cu puţină agheasmă; sunt credincioşi care cer preotului să le sfinţească apa folosită la stropitul pomilor, crezând că apa sfinţită în această zi este bună contra înmulţirii insectelor, cu deosebire a omizilor, care strică pomii şi varza; la fel cred şi cei din Banat, numind-o „Ziua omizilor", când ei amestecă apa sfinţită de preot cu unt şi apoi ung pomii contra larvelor; în Ialomiţa, se crede despre Sfântul Trifon că „umblă cu lăcustele", sau că el „stârpeşte tot felul de viermi, care fac stricăciuni pometelor", de unde nevoia de a solicita preotului să facă agheasmă, cu care sunt stropiţi apoi pomii şi semănăturile de grâu, orz şi altele; preoţii sunt chemaţi să facă sfeştanie la plantaţiile de viţă de vie, pentru ca ele să dea rod bogat şi să fie ferite de grindină - Muntenia; se crede că este ziua în care iarna se întâlneşte cu vara şi că, dacă nu este zăpadă, precis va cădea, iar, dacă este deja, cu siguranţă „se va sparge" (2. MARIAN, I, p. 176-180). Se ţine această zi în special de oierii care merg la munte cu turmele, pentru ferirea de atacul sălbăticiunilor, pentru paza stânelor şi pentru alte rele neprevăzute - Bucovina (COJOCARU, p. 193). La 1 februarie, calendarul popular grupează trei sărbători cu dată fixă: Filipii de Iarnă, Martinii de iarnă şi Trif Nebunul; în Teleorman, obiceiul se numeşte „Gurbanul Viilor" sau „Arezanul Viilor", prilej cu care se pleacă în grup la vie, în sănii, apoi fiecare proprietar se duce la via sa, dezgroapă sticla cu vin pusă de cu toamna în pământ, stropeşte viţa de vie cu vin din recolta precedentă, taie câteva corzi, pe care le pune peste piept şi în jurul mijlocului, după care toţi se întorc, în jurul unui foc, la petrecerea comună; ritualul reprezintă începutul activităţilor legate de cultura viţei de vie, cu obiceiuri de purificare şi fertilitate, cu jocuri rituale şi interdicţii de participare pentru femei; important este că locuitorii afirmă că această sărbătoare trebuie ţinută „până la tăiatul viilor", adică este practicată cam cu două luni înainte de tăiatul efectiv al viilor; atât data cât şi sărbătoarea cad în mijlocul altor sărbători concentrate, adică în mijlocul zilelor dedicate ursului; s-ar putea ca aceste practici să fie reminiscenţe ale unui străvechi început de an sau de sezon viticol, fixat la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie (12. GHINOIU, p. 228-229; CRISTEA, p. 45). La 1 februarie, adică la Sfântul Trifon, este chemat preotul de dimineaţă să facă slujbă şi să sfinţească apă, pe care oamenii o iau şi îşi stropesc via cu ea, ca aceasta să fie apărată de grindină, de lăcuste, de greieri şi de alte gângănii - Vâlcea; vierul se îngrijeşte din timp să aibă o lumânare de ceară şi ţărână luată din gunoiul din casă, măturat dinspre uşă spre spate în ziua de Paşte; cu o zi înainte, vierii merg împreună la una dintre colibele păzitorilor de vie şi mănâncă în grup o cină bogată, a doua zi efectuându-se „tăiatul de vie"; împreună cu paznicii de vii înconjoară lotul, având lumânarea aprinsă în mână şi azvârlind cu ţărână în diferite părţi, rostind totodată o rugăciune numită „Blestem a mucenicului Trifon"; în următoarele trei zile nimănui nu-i era permis să mai intre în vie, dar nici paznicilor să iasă; dacă totuşi cineva intră în vie pentru a munci, în caz că este vreme bună, nu poate să-şi aducă acasă uneltele de fier folosite, pe care trebuie să le lase la vie sau la coliba paznicului până în ziua culesului strugurilor; se mai procedează şi astfel: vierii vin de noaptea, împreună cu paznicii viilor, şi aduc cu ei trei obiecte: o lumânare de ceară, un lacăt şi un vas cu păcură; taie lumânarea în trei părţi, pe care le lipesc la jumătatea a trei pari din vie; cu păcură ung alţi trei pari, timp în care repetă de cinci ori trei rugăciuni religioase; aprind apoi lumânările, aruncă trei boabe de struguri din recolta trecută, luate din trei vii diferite, una spre răsărit, alta spre apus şi a treia în ce parte doresc, iar lacătul îl încuie pe un cerc, într-un loc mai ascuns, rostind totodată formula: „Voi, gadinilor, să vă duceţi în munţii neroditori!"; de remarcat că această formulă face parte din rugăciunea-blestem a mucenicului Trifon (DOBRE, p. 246-247). În această zi se fac slujbe religioase la vii, ca să fie roditoare şi ferite de grindină şi boli - Muntenia; dacă în această zi nu este zăpadă, înseamnă că va mai cădea, dar, dacă este deja pătură groasă de nea, este semn că se va înmoina - Suceava; lupii vor ataca vitele celui care munceşte în ziua Sfântului Trif - Tecuci (2. GOROVEI, p. 19; 127; 268). Dacă în noaptea de 1 spre 2 februarie vulpea poate trece pe gheaţa formată peste ape, atunci se împrimăvărează devreme, dar, dacă este vreme „moale" sau plouă, atunci nu se va putea ieşi cu plugul la arat până în luna aprilie - Maramureş (BOGDAN, p. 135). În această zi, se fac slujbe religioase la loturile plantate cu viţă de vie, pentru a le feri de grindină şi pentru rodire bogată; tot în această zi, stăpâna casei dă de pomană un castron de mălai, în numele lui Trif, pentru ca lăcustele să nu-i strice roadele (PRESA). Serii simbolice: sare-agheasmă; agheasmă-unt; lumânare-gunoi; lumânare-lacăt-păcură-struguri.
2 februarie - Întâmpinarea Domnului (Stretenia; Stratenia). La 40 de zile de la naşterea lei Iisus, după cum prevede rânduiala Legii lui Moise, Maria îşi duce pruncul în templul din Ierusalim, pentru a-l consacra Domnului, după cum se procedează cu orice întâi născut de sex masculin, ritual care este însoţit şi de sacrificarea unei perechi de porumbei; în tradiţia populară, această zi este considerată Ziua Ursului; legenda spune că, la ieşirea din templu, Maica Domnului a fost speriată de un cioban care, urcat într-un corn, imita cu sârg glasul cucului; aceasta i-a ursit ciobanului să se transforme în urs, cucului să rămână o pasăre singuratică, iar cornului să înflorească primul şi să rodească ultimul (PRESA). În această zi se crede, în nordul Moldovei, că „se întâmpină iarna cu vara"; dacă este cald şi moină, atunci vara va fi călduroasă şi mănoasă, iar, dacă este ger şi viscol, atunci vara viitoare va fi friguroasă şi neroditoare; în Banat şi Bucovina, se obişnuieşte să se spună că, până la Întâmpinarea Domnului sau Ziua Ursului este bine să se semene grâul, dar numai dacă este senin şi cald, pentru că numai aşa grâul va rodi peste vară; dacă este vreme posomorâtă, cu pâclă, atunci nu se seamănă mult grâu, pentru că nu se va face cu spic bogat; dacă în această zi este moină şi picură de la streşini, nu le va fi bine albinelor peste an, fiindcă mierea li se acreşte, se îmbolnăvesc şi mor, dar, dacă este senin, cald şi uscat, este semn că vara va fi mănoasă şi, în acest caz, le va merge bine şi albinelor - Suceava; unii locuitori ai Bucovinei cred însă exact invers, adică dacă este moină şi curge de la streşini atunci anul va fi bogat, iar rodul albinelor va fi pe măsură; în Suceava, se crede că Stretenia ar vrea să treacă peste vreo apă şi, dacă apa este dezgheţată, ea se mânie, pentru că este obligată să facă pod de gheaţă peste apă, adică dă ea un viscol de îngheaţă toate apele; dacă însă este deja pod de gheaţă, în zilele următoare vremea se va încălzi; cu alte cuvinte, Stretenia este percepută, în credinţele unor oameni, ca un fel de „cumpănă" a vremii, în sensul că o iarnă grea până la această dată va fi urmată de o perioadă de încălzire şi invers; în Banat, starea vremii este interpretată după cum ursul iese din bârlog, îl părăseşte definitiv, dacă nu-şi vede umbra, sau se reîntoarce în ascunzişul său, unde mai stă în hibernare încă şase săptămâni, în caz că îşi vede umbra, adică atât va mai dura iarna; ieşirea ursului din bârlog în această zi, numită şi Ziua Ursului, are loc între orele 9 şi 10 dimineaţa, când începe „a juca" în jurul vizuinii, bătătorind zăpada; oamenii de pe Valea Jiului consideră că ursul „joacă" în această zi de bucurie că perioada lui de hibernare s-a încheiat, că iarna şi-a pierdut din putere şi că din ce în ce va fi mai cald, ceea ce este conform cu credinţa că Stretenia este socotită cumpănă a vremii; în caz că ursul vede că afară e frig şi noros, atunci merge prin pădure şi caută să bea apă dintr-un pârâu; totul este ca un om să-l poată prinde înainte de a apuca să bea apă, pentru că atunci poate să facă tot ceea ce pofteşte cu el, dacă însă apucă să bea, ursul capătă imediat putere şi nimeni nu se mai poate apropia de el - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 181-184; 2. GOROVEI, p. 6). Poporul spune că, la Stretenie, ca şi la Dochia (1 martie), se întâlneşte iarna cu vara şi se iau la luptă, vara afirmând că „de-amu iarna să se ducă, pentru că vine ea, dar iarna nu se dă bătută şi se luptă"; ursul iese din bârlog şi îşi priveşte umbra; dacă este soare şi cald, îşi adună lemne, ca să-şi repare „locuinţa" şi se bagă din nou în bârlog; dacă este frig şi cer înnorat, nu mai intră în adăpost şi începe să se plimbe prin pădure: „Mă rog, cum ştie ursul care e ziua lui şi că are să fie frig ? Aşa-i de cuminte, dacă-i din om!"; în această zi, care este şi Ziua ursului şi în care se crede că fată ursoaicele, se fac observaţii şi previziuni meteorologice, se caută probe privind belşugul holdelor etc.; dacă, în ziua de Stretenie, este soare şi cald, atunci primăvara va fi friguroasă şi ploioasă (12. GHINOIU, p. 88-89; 200). Se spune că acum iese ursul din bârlog şi „joacă" împrejurul acestuia de trei ori; dacă afară este soare şi el îşi vede umbra, atunci reintră în bârlog, unde mai stă timp de şase săptămâni sau 40 de zile, dar, dacă vremea este înnorată şi el nu-şi zăreşte umbra, iese definitiv din starea de hibernare - Bucovina; credinţa în virtuţile oraculare ale ursului are în vedere faptul că zilele de la începutul lunii februarie, aidoma celor ale Babelor de la începutul lunii martie, sunt de multe ori înşelătoare (COJOCARU, p. 191; PRESA). În Bihor, în această zi este Ziua Vulpii, doar într-o singură localitate se consideră că este Ziua Ursului (informaţii culese de pe Valea Bistrei); dacă este timp frumos şi vulpea îşi oglindeşte coada pe gheaţă, sau se poate da pe gheaţă, atunci se desprimăvărează în curând, iar timpul călduros înseamnă că iarna se va prelungi (ROMAN, p. 4). Dacă în noaptea acestei zile este lună plină, peste vară timpul va fi bun şi anul va fi bogat în recolte; dacă peste zi este cald şi se topesc ţurţurii, rodul stupilor nu va fi bogat, iar, dacă este senin şi vreme uscată, vara va fi mănoasă şi albinele vor face multă miere şi ceară; dacă această zi este luminoasă, dar cu zăpadă bogată deja aşternută, este semn că anul va fi bun şi roditor (PRESA).
10 februarie - Sfântul Haralambie. Mai este numit şi Aralampie, Aralambie, Haralam şi Aralam; se crede că de acela care ţine ziua Sfântului Haralambie, adică nu lucrează nimic şi posteşte, nu se va atinge de el nici o boală peste tot anul; într-o legendă din Bucovina se spune că Dumnezeu i-a dat sfântului, s-o ţină legată în lanţ, pe Ciumă şi doar când oamenii nu serbează ziua lui să-i dea drumul; de aceea se crede că el are putere asupra Morţii, Holerei, Lingoarei, dar mai cu seamă asupra Ciumei, precum şi asupra altor boli grele care îl pot lovi pe om; el este stăpânul şi purtătorul tuturor bolilor, din care cauză ziua lui trebuie ţinută ca o zi de Duminică sau ca orice altă mare sărbătoare, pentru sănătatea oamenilor şi a vitelor, ca tot ce vieţuieşte în jurul casei omului să se bucure de sănătate peste an; se crede că Moartea nu are frică de nimeni, în afară de Sfântul Haralambie, care o pedepseşte şi o calcă în picioare, dacă nu îl ascultă - Moldova; Bucovina; în această zi, se duc la biserică în special colaci, mere, colivă sau grâu fiert, iar unii plătesc câte o liturghie şi se roagă să fie sănătoşi peste an - Muntenia; se fac şi praznice pentru morţi, la biserică şi acasă, mai ales pentru cei care au purtat numele de Haralambie; de asemenea, se dă de pomană pentru cei care au murit de moarte năprasnică; bolnavii roagă preotul să sfinţească apă, pentru ca bând şi spălându-se cu ea să se vindece de bolile de care suferă; sunt unii care dau şi vitelor să bea apă sfinţită, sau care stropesc animalele, grajdurile, şurile, pivniţele, alte acareturi, iar ceea ce rămâne din această apă se varsă în fântână - Muntenia; Moldova; se crede că este sărbătoarea cea mai mare pentru pomii din livezi, care sunt unşi cu coliva sfinţită adusă de la biserică; sau se păstrează din această colivă şi se dă păsărilor de curte, când sunt bolnave şi mor - Dâmboviţa; se duce la biserică grâu nefiert şi apoi aceste boabe sunt date păsărilor şi vitelor, ca să nu se îmbolnăvească - Olt; se face un colăcel, care este copt înainte de răsăritul soarelui, singur în tot cuptorul, apoi se iese cu el afară din casă, se rupe în patru părţi, care sunt aruncate în patru părţi ale zării, crezând că astfel oamenii dau de mâncare tuturor insectelor lumii; femeile se dezbracă la piele şi înconjoară casa de trei ori, dimineaţa, la amiază şi seara, considerând că astfel diavolul va ocoli gospodăria lor - Bucovina; se ţine ziua pentru sporirea turmelor şi apărarea acestora de boli, pentru că se crede că Sfântul Haralambie este pus de Dumnezeu stăpân peste toate vitele - Mehedinţi; Botoşani; nu este bine ca, în această zi, să fie înjugaţi boii, iar activitatea femeilor trebuie să fie redusă doar la scărmănatul lânii, la tors şi cusut - Suceava; Bucovina; dacă plouă în această zi, va ploua timp de 40 de zile neîntrerupt - Suceava (2. MARIAN, I, p. 194-195). Să nu se lucreze, ca să fie bine pentru vite, fiindcă Sfântul Haralambie poartă ciuma în lanţ şi, cum îl ţin oamenii, tot aşa ţine şi el ceea ce are omul - Ţara Oltului; de asemenea, nu se lucrează, pentru că se inflamează copiii la gât - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 110; 131). Sfântul Haralambie este considerat ca fiind cel care ţine ciuma legată cu un lanţ şi o slobozeşte în lume când oamenii se înmulţesc prea mult şi îşi pierd credinţa (PRESA).
11 februarie - Sfântul Vlasie (Vlăsiile, Vlăsii); Sfânta Împărăteasă Teodora. Se crede că, în această zi, păsările care nu pleacă spre alte ţări se întorc la cuiburile lor; de aceea mamele nu-şi lasă copiii să umble prin casă mâncând, în credinţa că nici păsările nu se vor atinge de semănăturile lor; fiind considerată o zi deosebit de primejdioasă şi ca să nu cadă vreun necaz pe capul lor, femeile nu lucrează nimic, pentru că nu doar păsările le vor strica ogoarele, dar le vor pândi şi mari pericole; se mai crede că în această zi copiii se întorc la pâine - Bucovina; sau că astăzi se deschide gura păsărilor, adică încep să ciripească - Neamţ; femeile însărcinate ţin ziua ca să nu nască prunci cu diferite malformaţii - Moldova; chiar şi femeile care nu fac copii sau care au intrat în menopauză trebuie să prăznuiască ziua pentru nepoţi, fraţi, surori, uneori ca să nu li se întâmple lor ceva; chiar şi omul singur pe lume se cuvine să ţină ziua Sfântului Vlasie pentru vite, fiindcă viţelul se poate naşte cu mai multe picioare, pasărea să iasă din ou cu un ochi sau cu două capete, sau cine ştie ce altă monstruozitate - Bucovina; cine se roagă la Sfântul Vlasie nu va rămânea niciodată fără bani în buzunar - Moldova (2. MARIAN, I, p. 197-198). În Muntenia, locuitorii numesc această zi Vlăsii şi cred că sfântul se adăposteşte în Codrii Vlăsiei, în scorbura unui stejar uriaş, el primind de ziua lui toate sălbăticiunile pădurii, care vin să fie binecuvântate şi miruite de el; se mai crede că este bine ca măcar în această zi se cuvine a vorbi frumos cu vitele, pentru că, în caz că vitele sunt lovite sau sacrificate, se supără Sfântul Vlasie şi omul nesocotit va fi pedepsit cu recolte sărace în vară şi toamnă, iar animalele vor rămâne sterpe şi se vor îmbolnăvi; în această zi, despre care tradiţia spune că este prevestitoare a primăverii, se crede că Vlasie dezleagă pliscul şi graiul păsărilor, care încep să ciripească; de aceea, este considerată zi a păsărilor şi ţinută în special de agricultori, în credinţa că astfel îşi feresc recoltele de stricăciunile pe care le-ar putea provoca păsările; ca să nu atragă zburătoarele cerului, copiii nu sunt lăsaţi să arunce firimituri prin casă; se mai crede că Sfântul Vlasie este un sfânt făcător de minuni şi că omul care a pierdut ceva îl va găsi, dacă se roagă acestui sfânt; se mai spune că acela care lucrează în această zi orbeşte; cum va fi vremea în această zi aşa va fi şi în Postul Mare (PRESA).
13 februarie - Prea Cuviosul Martinian. Dacă în această zi este ger, iar noaptea bate vântul, 40 de zile va tot bate vântul (PRESA).
24 februarie - Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (Dragobetele). Conform unei legende din Gorj, Dragobete Iovan este fiul babei Dochia; este ziua în care se împerechează toate păsările şi animalele; fetele mai întâi şi flăcăii apoi pleacă după ghiocei în pădure, dacă este zi frumoasă, dacă nu, se adună la vreo casă şi petrec; este obligatoriu ca pe fete, în această zi, să le vadă măcar un băiat, pentru a fi încredinţate că vor fi iubite tot anul - Gorj; Olt; Prahova; tinerii ţin să schimbe între ei cuvinte de dragoste, în credinţa că vor fi iubiţi tot anul şi se obişnuieşte să se facă înfârteţirea şi însurăţirea tinerilor - Gorj (2. MARIAN, I, p237; PRESA; NOTE, Antonescu). În ziua lui Dragobete, numită şi „capul de primăvară", se crede că este data de la care se împerechează toate păsările; fetele şi flăcăii fac petrecere, în credinţa că astfel vor fi îndrăgostiţi peste tot anul - Teleorman (CRISTEA, p. 45). Începând de astăzi şi continuând şi în zilele următoare, chiar şi în luna martie în unele zone, „se face Dragobetele": fetele strâng zăpadă şi se spală cu apa rezultată din topirea ei, ca să fie frumoase şi plăcute peste an; când dragobetele se face în luna martie, fetele adună din pădure frunze fragede de fragi, pe care le pun în apa provenită din topirea zăpezii şi se spală apoi, pentru a fi curate, sănătoase şi plăcute ca fragii (PRESA). Se crede că în această zi începe împerecherea tuturor păsărilor (COMAN, II, p. XIV). Dragobetele, sărbătoare ţinută, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie sau începutul lunii martie, este considerat timpul împerecherii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile; faptul că Dragobetele este fiul Dochiei pune în evidenţă opoziţia dintre bine şi rău, primul fiind întruchiparea principiului binelui, al înnoirii, al dragostei şi bunei dispoziţii (12. GHINOIU, p. 78). În această zi se împerechează toate păsările - Argeş; se crede că acela care lucrează în această zi cântă ca toate păsările - Argeş; dacă plouă în această zi, este bine să se scoată din grajd paiele nemâncate de vite, pentru că se vor face din belşug altele, dar, dacă nu plouă, oamenii să aibă grijă de aceste paie, pentru că va fi secetă - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 145; 2. GOROVEI, p. 81; 189). În ziua de Dragobete, băieţii caută să sărute sau să ciupească măcar câte o fată, dacă nu izbutesc de sâni, cel puţin de braţ; odată cu ciupitul, ei caută să smulgă fetei o batistă sau betele; se crede că fetele şi femeile care nu s-au sărutat sau nu au fost ciupite în această zi vor fi urmărite tot anul de Dragobete; în ziua de Dragobete se însoţesc toate păsările - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 54). Se spune că „se mărită păsările" - Maramureş (BOGDAN, p. 16). Cu deosebire în Gorj, Vâlcea şi Olt, ziua de 24 Făurar se numeşte Dragobete sau Cap de Primăvară şi este considerată ziua îndrăgostiţilor; sărbătoarea se ţine mai ales de către fete şi flăcăi, dar şi de tinerii căsătoriţi; în zorii zilei, ei se spală, se piaptănă, se primenesc şi, dacă timpul este frumos, pornesc după ghiocei şi toporaşi în lunci, sau după rămurele înverzite, plecând întâi fetele apoi băieţii; dacă vremea nu este prielnică, fetele se strâng pe la case, pe la rude sau pe la prietene, unde vin şi băieţii, caz în care cei care se iubesc îşi schimbă cuvinte de dragoste, în credinţa că astfel le va merge bine tot anul şi că vor fi îndrăgiţi; dacă în această zi o fată nu se întâlneşte cu un băiat înseamnă că tot anul nu va fi iubită; conform unei legende, Iovan Dragobete este fiul Babei Dochia; în Gorj, băieţii se prind de fraţi de cruce în această zi, iar fetele se prind surate; prinderea se face pe pâine şi pe sare, însoţite de un jurământ de credinţă până la moarte; în Olt, ziua este ţinută şi împotriva bolilor (PRESA).

FECIOR
Colindele de tânăr neînsurat au ca eroi, în afară de bour, pe fecior care dă proba bărbăţiei vânând animalul; el poate trece de la o categorie de vârstă la alta în acest fel, adică poate fi ales de fete ca mire; fata mare, în convorbirea cu bourul lasă să se înţeleagă că deţine secretul vieţii depline, în acelaşi timp sacră şi casnică, că este rădăcina şi sămânţa vieţii şi că posedă toate darurile pentru fructificare şi fertilitate (BUHOCIU, p. 141). Pentru cine visează fecior cumpărând ceva înseamnă bucurie; cine visează naşterea unui fecioraş înseamnă că va avea parte de cinste venită dintr-un loc neaşteptat - Suceava (NOTE, Băncescu).

FEDELEŞ v. VAS.

FELINAR
Este semn că va da de necazuri cel care se visează spărgând un felinar - Suceava (NOTE, Băncescu).

FEMEIE
Referitor la concretizarea ideii de om, este de observat că adeseori ea este reprezentată, în arta populară românească, printr-o imagine feminină; aceasta se leagă de străvechi credinţe şi rituri ale fertilităţii şi fecundităţii; de altfel, imaginile feminine apar de cele mai multe ori pe obiecte legate de interiorul casei şi de îndeletnicirile femeieşti, marele număr de scoarţe, în care imaginea femeii este prezentă, ilustrând această situaţie; un argument în privinţa perenităţii motivului se găseşte în celebrele figurine sau idoli de la Cucuteni, Cârna, Gumelniţa, Verbicioara etc. , care sunt întotdeauna reprezentări feminine, legate de cultul fertilităţii şi fecundităţii (PETRESCU, p. 66; 69-70). Ca motiv de sine stătător, Maica bătrână are numeroase paralele în folclorul neogrec, albanez, ucrainean, ba chiar şi în cel francez, putându-se prelungi lista cu aproape toate civilizaţiile globului; femeia-mamă este un excepţional impuls cultural, căci, identificată cu stihiile apa şi pământul, îndeplineşte în civilizaţiile arhaice un rol primordial în apariţia şi perpetuarea vieţii, de unde şi prezenţa ei unanimă în riturile de fertilitate (BUHOCIU, p. 287). Românii cred că femeia este lucrul diavolului şi din această cauză femeia poate fi îngrozită cu aceleaşi lucruri care îl îngrozesc şi pe diavol şi invers; cum cânepa este spaima femeilor leneşe, devine astfel şi cel mai îngrozitor lucru pentru diavol, drept pentru care ea apare deseori în textul descântecelor din Suceava (3.GOROVEI, p. 173). Femeia este creată din bărbat, coasta ei dreaptă fiind coasta stângă a bărbatului, iar coasta ei stângă este a diavolului; de aceea nu este bine să i se ia ceva din mâna stângă şi nici să se stea în partea stângă a femeii, pentru că ispiteşte de aşa manieră, încât omul îşi pierde firea - Tecuci; se crede că Anticristul se va naşte dintr-o femeie de culoare roşie - Muscel; când merii altoiţi fac prima dată roade, este bine ca mai întâi să guste din fructe femeia, pentru că ea naşte copii mulţi şi astfel şi pomii vor da roade mai multe - Ţara Oltului; femeia care se gâdilă la orice fel de atingere se va mărita cu un om tânăr - Muntenia; nu prea este de casă femeia care merge pe drum legănându-şi şoldurile ostentativ - Tecuci; femeia care nu are copii nu este bună la judecata lui Dumnezeu - Suceava; femeile care practică anumite procedee pentru a nu avea copii sunt considerate a fi drăcoaice, drept pentru care, pe lumea cealaltă, ele vor fi supte la sân de şerpi - Suceava; la orice fel de praznic, la care obişnuit vine şi lume din afara familiei, nu este bine ca primul musafir care intră în casă să fie o femeie - Bihor; femeile să nu taie găini, pentru că nu ar fi dulce carnea acestora, de aceea pun pe bărbaţi să le sacrifice - Suceava; războiul de ţesut să nu fie montat în casă de către femei, fiindcă tot ele vor lucra greu la el - Suceava; femeia să nu fie la ciclu, când pune varza la murat în butoaie, fiindcă se înmoaie verzele, iar saramura se întinde şi nu mai este limpede - Ţara Oltului; femeia, care îşi asistă bărbatul la sacrificarea şi tranşarea porcului, să nu fie la ciclu, pentru că altfel carnea va face viermi - Ţara Oltului; dacă unui bărbat îi mor succesiv trei neveste, să nu se mai însoare, pentru că a patra precis îl va îngropa ea pe el - Ialomiţa; se crede că acela care a avut în viaţă mai multe neveste, pe lumea cealaltă va trăi numai cu prima, celelalte stând în urma acesteia - Suceava; dacă în ajunul Crăciunului (24 decembrie), dar mai ales al Bobotezei (5 ianuarie), primul intrat într-o casă este o femeie, vitele gestante vor avea pui de parte feminină - Tecuci; dacă, în ajunul Crăciunului, în casă intră prima o femeie, atunci oile vor făta numai mioare - Vâlcea; femeia care, prin vrăji, ia mana (laptele) vacilor nu putrezeşte după moarte - Suceava; apariţia în vis a unei femei străine care cere apă este semn de boală molipsitoare, de care se va îmbolnăvi şi va muri o rudă apropiată - Suceava; dacă un bărbat visează că se distrează în compania unei femei, să ştie că acea femeie este zmeoaică, din care cauză a doua zi pe bărbat îl doare în piept şi în spate, durere care se vindecă prin ungere cu untură de la un porc sacrificat în ziua de Ignat (20 decembrie) - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 9; 36; 75; 98; 114; 120; 162-165; 172; 174; 181; 191; 196; 207; 228;; 255; 257; GOLOPENŢIA, p. 138; 140). În Maramureş şi Chioar, se crede că nu este bine ca femeia să meargă înaintea bărbatului şi nici ca femeia să intre în vreo stână, pentru că poate aduce mari prejudicii turmei (BOGDAN, p. 91; PRESA). În Chioar, se crede că femeia care face anume să nu aibă copii este drăcoaie (3. MARIAN, II, p. 12). Îl ameninţă o primejdie pe cel care visează femeie; este semn că va pierde din onoare, sau boală, sau pagubă pentru cel care visează femeie de moravuri uşoare sau femeie cu părul alb; visate sub formă de adunare de femei înseamnă clevetire şi minciuni; pierde bani cel care visează dama din cărţile de joc; este boală la copii şi necazuri pentru cel care visează doică; înseamnă nenorocire în familie pentru cel care se visează vorbind cu o femeie; visarea unei spălătorese înseamnă primirea unui serviciu de la un prieten bun; se vor uşura greutăţile vieţii pentru cel care visează femeie născând; este bine când se visează femeie jucând sau beată; se va îndrăgosti cel care visează o femeie frumoasă; visarea unei femei goale poate să însemne fie auzirea unei minciuni primejdioase, fie o stare de bucurie; anunţă timp ploios visarea unei femei despletite care se piaptănă - Suceava (NOTE, Băncescu).
Femeia gravidă. În Bucovina, o femeie gravidă este numită grea, îngreunată, însărcinată, încărcată, împovărată, groasă, în altă stare, neslobodă; în zona Năsăudului, pe lângă termenii de mai sus, se mai folosesc: tăroasă şi în starea darului; o fată mare însă, care este însărcinată, i se spune că este burduhoasă, burduhănoasă, cu pântecele până la gură, cu ciolane în pântece, iar, după ce a născut, se numeşte, în părţile montane ale Bucovinei, vădană; în Buzău, femeia gravidă, de câte ori mătură gunoiul şi îl ia în poală, aruncându-l zice: „Cum arunc gunoiul acesta de iute, aşa să şi fac de lesne!"; cea care va culege surcele în poală, copilul pe care îl va naşte va avea pe corp diferite pete; cea care va culege în poală talaş provenit de la rindea va naşte un copil cu părul creţ; în toate zonele din ţară, femeii gravide trebuie să i se dea tot ceea ce cere sau pofteşte, pentru că de nu leapădă; în Banat, îi este interzis să descalţe pe cineva şi nici să nu tragă cioarecii bărbatului, pentru că nu va putea naşte până ce acela pe care l-a descălţat sau dezbrăcat nu-i va da să bea apă din opincă sau cizmă; să nu dea nimănui apă, fiindcă nu va putea naşte până ce acela nu-i va da apă de băut din pumni; să nu sufle în cuptorul de pâine, că naşte copilul cu limba prinsă; să nu treacă prin războiul de învelit, pentru că va naşte copii gemeni; dacă femeia vede ceva urât, zice: „Nu văd unul, ci văd doi!"; dacă fură ceva, să nu ducă mâna la faţă, ca să nu apară pe corpul copilului semnul obiectului furat, şi să zică: „Nu iau unul, ci iau doi!"; se crede că nu este bine ca o femeie gravidă să mănânce fructe crude, dar, dacă pofteşte să i se dea, pentru că este un foarte mare păcat al celui care o refuză; să nu meargă în locuri extraordinare, pentru ca pruncul să nu se nască cu asemănări sau mişcări din acelea pe care le-a văzut mama lui; dacă, prin ceea ce a văzut a atras deja fătului unele neplăceri, trebuie să procedeze astfel: să ia în braţe, într-o duminică tânără (prima duminică după lună nouă), când oamenii sunt încă în biserică, cam pe la mijlocul Liturghiei, pe copilul cel cu semn, să se aşeze cu el pe pragul sobei (camera încălzită) unde locuieşte de regulă, să-l pună la sân şi să se gândească la acel fapt sau lucru care a mirat-o, rugându-se la Dumnezeu să înlăture neajunsul; cam după 2-3 minute, să se scoale şi să se aşeze pe pragul bucătăriei, la mijlocul uşii, şi iar să-i dea copilului să sugă; apoi să se aşeze pe pragul de la coridor sau târnaţ, ţinând picioarele pe pământ chiar în locul unde picură apa de la streaşina casei, să-i dea acolo din nou copilului să sugă şi să se roage la Dumnezeu pentru îndepărtarea necazului, rostind şi un descântec-rugă; această procedură se repetă de trei ori, adică în trei duminici tinere, timp de trei luni, crezându-se că astfel va dispărea semnul de pe trupul copilului; văzând un mort, ca să nu i se nască pruncul palid, rosteşte ca şi la vederea unui infirm: „Nu văd unul, ci văd doi!"; în Transilvania, femeia gravidă să nu mănânce în zi de duminică legume păstăioase, fiindcă i se va naşte copilul cu minte slabă şi toată viaţa lui va face numai lucruri rele; să nu se uite lung şi mult la sluţi, şchiopi, orbi, fie om, fie animal, şi la lucruri urâte, pentru că pruncul se va naşte cu defectul respectiv; ca să dispară semnele de pe trupul şi faţa copilului, mama sa se aşează pe pragul casei, timp de 6 zile de vineri, scuipând totodată pe copil; în zona Sibiului, se crede că nu trebuie să-şi pună legături pe după cap, pentru că va naşte copilul cu cordonul ombilical înfăşurat după cap; când termină de ţesut o pânză, trimite pe un alt copil de-al ei afară, călare pe fuşteii războiului, cu ochii închişi, pe care îi deschide însă în drum şi ceea ce vede întâi, băiat sau fată, bărbat sau femeie, de acel sex va fi şi copilul care urmează să vină pe lume; în Muntenia, se recomandă femeilor gravide, cărora le este poftă de ceva şi nu li se poate satisface imediat dorinţa, să nu se atingă cu mâinile pe trup, pentru că, în acel loc, copilul va avea imprimat semnul obiectului dorit; în Buzău, femeia însărcinată care va călca pe un topor va naşte un copil cu semne pe piept ca nişte crestături de topor; celei care va călca pe un foc i se va naşte copilul având pe trup un semn ca un foc, numit focul viu; să nu dea cu piciorul în vreun câine, căci pruncul va fi câinos la suflet; toate femeile care ştiu carte să citească zilnic „Visul Maicii Domnului", ca să nască uşor şi să le trăiască pruncul; în Vrancea, pentru a nu avorta, se încălzeşte o cărămidă, se pune într-o strachină cu rachiu şi apoi cu aburul care iese este aburit trupul femeii gravide de jos în sus; dacă nu este suficientă această metodă, se spală icoana Maicii Domnului şi i se dă să bea acea apă; în acelaşi scop, se ia o coasă, se deschide o fereastră, se apleacă cu vârful în jos coasa, se toarnă pe ea de trei ori apă, care se scurge într-un vas, i se dă să bea în trei răstimpuri din acea apă, iar cu restul o spală pe cap şi apoi pe tot trupul; după care se ia tortul de învăţătură, adică acela pe care învaţă fetele mici să toarcă, îl deşiră, îl udă puţin cu apă şi apoi îl leagă peste pântecele gravidei, care trebuie să umble aşa timp de trei zile, până trece primejdia de a avorta; în Moldova, se spune că, dacă o femeie pofteşte şi nu i se dă, şoarecii vor roade totul din acea casă; pentru a contracara efectele negative ce pot fi provocate de refuz, se caută repede cruce de nucă, adică mijlocul nucii, pentru că are formă de cruce, şi sâmburi de pepene, le pisează împreună, le amestecă în vin, rachiu sau apă şi apoi i se dă să bea; sau se ard bumbi de suman de orice culoare, scrumul se pune în apă din care se bea de trei ori, la diferite intervale de timp; se mai ia coadă de păun (o floare), se usucă, se râşneşte, se pune în apă şi se bea; în Suceava, în caz că păşeşte cineva peste o femeie gravidă şi nu-şi aduce aminte, copilul acesteia se va naşte cu buricul înfăşurat după gât; nu trebuie să mănânce poame îngemănate, fiindcă va face copii gemeni; să nu mănânce carne netăiată de pe frigare, că face copilul cu limba prinsă; să nu mănânce borş preparat în zi de post, fiindcă pruncul va face nişte bubuliţe numite focuri; să nu mănânce cât timp este gravidă aripi de găină, de raţă sau de gâscă, pentru că pruncul prinde boala numită aripi; să se ferească să fure de mâncare, fiindcă prinsă, de ruşine, îşi va pune mâinile pe obraji şi atunci copilul se va naşte având pe corp semnul lucrului furat; să nu-i treacă nimeni pe dinainte, pentru că acela, pe cealaltă lume, o va purta în spinare; să nu se azvârle în ea cu vreo floare, pentru că va naşte copilul cu semnul florii pe trup; se crede că, dacă mama fură ceva, copilul acesteia va deveni hoţ; să nu mănânce dintr-un măr început, pentru că va naşte copilul cu un semn asemănător muşcăturii de câine; să nu-şi pună floare la brâu, că face copilul cu semn şi, din acelaşi motiv, să nu se arunce în ea cu o floare; cu o lună înainte de a naşte, să umble mult şi să bea mentă fiartă; dacă i se face rău din poftă, o babă să ia 8-9 sâmburi de pepene şi vreo două rămurele de cimbru de grădină, să le piseze bine, să le pună în rachiu sau apă şi să i le dea de băut; apoi se pun câteva foi de ceapă într-o ulcea cu cărbuni şi o afumă cu fumul ieşit din coji, procedura repetându-se; sau o afumă cu nări de vulpe, metoda fiind folosită şi când femeia se sperie de ceva; să nu stea pe vreun prag, căci poate veni după aceea un duşman să dea cu toporul în pragul acela şi va naşte copilul cu buza crăpată; dacă femeia gravidă prinde un porc de păr sau umblă cu păr de porc în mână, atunci copilul ca căpăta boala numită părul porcului; să nu stea pe un sac, pentru că va naşte greu; cea care va sta pe treptele de la casă va naşte greu, iar cea care va sta pe o albie va naşte fată; femeii gravide care cunună îi va muri copilul, iar cea care se ştie însărcinată şi nu spune când este întrebată va naşte copilul mut; dacă va vedea foc mare sau arzând case, să nu pună mâna la faţă, nici să nu se mire, fiindcă nou-născutul va avea pete roşii pe faţă sau pe locul unde a pus mâna mai întâi mama; cea care poartă sarcina greu va naşte băiat, iar cea care o duce uşor va naşte fată (3. MARIAN, II, p. 13-19). În Maramureş, femeia care tăgăduieşte sarcina pe care o poartă va naşte un prunc care va vorbi greu, târziu; femeile gravide să nu privească după oameni cu semne, pentru că acele semne s-ar putea să le aibă şi copiii lor; nu-i este îngăduit femeii groase să treacă pe sub o funie, ca să nu nască pruncul cu „buricul peste grumaz" (BOGDAN, p. 89; 91). Pentru provocarea ploii pe timp secetos, se obişnuieşte ca femeile gravide, fără nici un fel de îmbrăcăminte pe ele, să facă baie în râul de la marginea satului, crezându-se că fertilitatea lor va atrage pe cea a pământului - Bihor (ROMAN, p. 4). Când este însărcinată, femeia să nu tăgăduiască situaţia în care se află, fiindcă pruncul nu va putea să vorbească şi să meargă curând; de aceea copiii bastarzi merg şi vorbesc mai târziu - Ţara Oltului; cade părul celui care îi permite unei femei însărcinate să-i pună mâna în păr - Ţara Oltului (GOLO-PENŢIA, p. 89; 109). Femeii gravide să nu i se treacă pe dinainte, pentru că acela care o va face o va purta în spinare pe lumea cealaltă - Moldova; să nu se păşească peste o femeie gravidă şi apoi să se uite să fie trecută înapoi, pentru că va naşte copilul cu cordonul ombilical înfăşurat după gât - Suceava; femeia gravidă să nu privească la oameni cu diferite infirmităţi (ciungi, ologi, chiori, cocoşaţi etc. ), pentru că va naşte un copil handicapat - Tecuci; comite un păcat cel care refuză să-i dea unei femei gravide ceea ce doreşte aceasta - Suceava; femeia gravidă nu trebuie să jure - Bihor; de asemenea, femeia gravidă nu trebuie să cunune (să fie naşă), pentru că îi va muri copilul - Muntenia; sau vor muri pruncii noilor căsătoriţi - Muntenia; îşi pierde sarcina femeia care este legată prin jurământ de altcineva, sau care plăteşte astfel pentru păcatele sale ori ale părinţilor săi - Transilvania; se crede că femeile deocheate nasc greu - Moldova; femeia gravidă care îşi neagă sarcina, când este întrebată, va da naştere unui copil mut şi care va putea să meargă singur cu mare întârziere - Muntenia; Suceava; copilul va semăna cu acela la care se uită mai îndelung o femeie însărcinată - Galaţi; când cineva refuză să dea unei femei gravide ceea ce aceasta şi-a poftit, şoarecii îi vor roade lucruri din casă - Suceava; dacă femeia însărcinată va fura ceva, copilul ei va deveni hoţ - Transilvania; Suceava; de asemenea, să se obişnuiască să ceară, ca să-i fie pruncul îndrăzneţ în viaţă - Tecuci; despre femeia gravidă, care este în durerile facerii, să nu ştie nimeni în afara moaşei, pentru că atâtea ore va sta în travaliu, câţi oameni în plus vor cunoaşte situaţia ei - Suceava; dacă intră cineva, pe neaşteptate, în casa unde o femeie este în travaliu, acesta nu mai poate să plece, până nu naşte femeia, fiindcă altfel ar avea o naştere grea - Moldova; femeii care moare din naştere Dumnezeu îi iartă toate păcatele - Tecuci; moartea unei femei gravide este socotită drept o mare nenorocire, deoarece se consideră că ea va umbla pe lumea cealaltă în aceeaşi stare - Suceava; dacă este secetă un timp mai îndelungat şi se doreşte ploaie, este bine ca o femeie însărcinată să se scalde într-o apă curgătoare sau să se toarne apă pe ea - Suceava (2. GOROVEI, 23-24; 69; 85; 149-151; 208; 235). În zonele din sudul şi centrul Moldovei, unde apa dispare frecvent din fântâni din cauza secetei, există credinţa că izvorul va fi bun şi va da apă dacă fântânarul reuşeşte să „sape", în timpul construirii puţului, umbra unei femei gravide, fertilitatea şi „moartea" femeii fiind astfel transferate izvorului sau pânzei freatice - Tecuci; pe timpul sarcinii, femeia poate mânca tot ce pofteşte, pentru a nu pierde copilul; nu trebuie să fure sau să ia un lucru fără să spună, pentru ca pe trupul copilului să nu apară semnul lucrului furat (ICHIM, p. 131-132; PRESA). În timpul sarcinii, o femeie nu trebuie să se mire, pentru că se crede că s-ar putea să i se nască pruncul cu semne imitând obiectele admirate (GOLBAN, p. 66). Momentul naşterii este precedat de o serie de interdicţii şi obligaţii, unele de natură practică: femeia să nu ridice lucruri grele, dar nici să nu stea degeaba; altele magice: să nu mănânce fructe îngemănate, ca să nu nască gemeni; să nu fure, fiindcă forma lucrului sau fructelor însuşite se va imprima pe pielea nou-născutului; să nu-şi înnoade părul, decât dacă îşi aduce aminte în momentele respective că este gravidă; să nu dea cu piciorul în câini şi pisici - Bârlad (BĂLĂNESCU, p. 264). Când este însărcinată, femeia trebuie să muncească mai ales la câmp tot timpul, ca să i se uşureze sarcina; când pofteşte ceva, să nu i se refuze, căci se poate întâmpla „să se stârpească", adică să avorteze; totuşi îi este interzis să mănânce fructe îngemănate (împerecheate), colaci lipiţi unul de altul etc. , ca să nu nască gemeni; să nu fure ceva şi să nu omoare şoareci, păsări, insecte etc. , fiindcă va naşte copilul având pe piele semnul obiectului furat sau al vieţuitoarei omorâte; dacă totuşi a comis un astfel de „păcat", trebuie să pună după aceea mâna la spate, pentru ca petele să nu apară copilului pe partea vizibilă a trupului; când copilul se naşte cu buricul înfăşurat în jurul gâtului, se crede că mama lui a pus pe foc nuiele sucite în timpul sarcinii - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 59-60).
Femeia lehuză. După ce a născut, femeia este numită, până la 40 de zile, nepoată, iar cea care a ajutat-o la naştere, moaşă şi, diminutivat, moşică - Banat; Bihor; Transilvania; Dobrogea; Bucovina; se mai fac şi hapuri, combinând: tămâie, smirnă, mir mare, târnoseală, praf de foi sfinţite, care se pun la icoane pe timpul cât o femeie este însărcinată; de remarcat că, după naştere, femeia lehuză trebuie să ia câte două asemenea pilule, timp de 40 de zile, până când iese la biserică - Muntenia; în general, după naştere, femeia este unsă pe tot corpul cu unt de oi sau cu untdelemn ori rachiu, după care este încinsă bine cu un brâu lat sau cu o chingă; sub bazin se pune o pânză în care este învelit lut frământat bine, ca să nu fie gloduros; după aceea, moaşa sau altă persoană din casă fierbe rachiu cu zahăr şi cu secară pisată, din care i se dă lehuzei un păhărel sau două; dacă femeia este slabă, nu i se dă nimic, pentru că o „zboară la inimă" - Muntenia; Moldova; Bucovina; ca să nu se deoache, în afară de descântece, se mai pun: în Banat, un şnur roşu la gâtul femeii; în Moldova şi Suceava, un canaf roşu la uşa camerei unde stă lehuza şi copilul; aceste fire roşii se păstrează la locul menţionat timp de 40 de zile, până când femeia are voie să meargă la biserică; totodată, i se pune la picioare usturoi, fie pentru a nu căpăta vreo boală - Muntenia; fie să nu se apropie strigoaicele de ea - Suceava; după naşterea unui copil, femeia este considerată ca „necurată" şi timp de şase săptămâni sau 40 de zile nu trebuie să se depărteze de casă; înainte de a se duce la biserică, împreună cu pruncul, pentru „îmbisericare", îi pune acestuia sub faşă o bucată de pâine şi una de sare; nu intră în biserică, aşteaptă în pragul acesteia să vină preotul şi să-i citească rugăciunile de 40 de zile, ea stând în genunchi pe pragul bisericii; după aceea ia copilul, îl închină în faţa uşilor bisericii şi îl duce apoi la altar şi îl închină şi acolo la toate icoanele împărăteşti; dacă este de parte bărbătească, preotul îl duce în altar pe uşa dinspre sud şi îl atinge de cele patru laturi ale mesei sfinte, după care îl scoate pe uşa dinspre nord şi îl pune jos, în faţa uşilor împărăteşti sau înaintea tetrapodului; dacă este fată, o închină doar şi o pune dinaintea uşilor împărăteşti sau a tetrapodului; la sfârşitul liturghiei, copilul este împărtăşit, dar atunci îl ţine în braţe naşa sau naşul sau unul dintre epitropii bisericii, niciodată mama sa; când merge la biserică, duce şi lumânările de la botez să ardă la icoana Maicii Domnului sau la icoana patronului copilului, fiindcă se crede că nu este bine să stea lumânările nearse în casă, mai ales dacă pruncul e fată, pentru că nu se va mai mărita; copilul este împărtăşit acum şi abia după şapte ani - Suceava; scăldarea nepoatei (a mamei care a născut) se face astfel: se pune într-o căldare mare apă în care au fost fierte diferite plante (mentă neagră, mărar, romaniţă, gălbenele, tămâiţă, zmeurică, sulcină, nalbă, poala Sântă-Măriei, calapăr, lemnul Domnului, toaie şi stroh de fân); această scăldare se face la o săptămână după naştere, în alte locuri mai repede, iar în unele sate chiar şi după trei zile; moaşa scaldă nepoata, care ieşind din apă se îmbracă într-o cămaşă curată, se încinge bine peste mijloc şi îşi pune pe cap basma; moaşa ia apă sfinţită, îi toarnă puţină pe creştetul capului şi o spală cu ea pe obraji, pe mâini, pe picioare şi pe piept, ca să fie curată, fiindcă înainte este considerată necurată, şi ca să poată face mâncare, să i se încuviinţeze să umble pe lângă casă şi să aducă apă de la fântână, deoarece până nu se scaldă nu îi este îngăduit să pună mâna pe ceva sau să iasă afară din casă; la rândul ei, nepoata îi spală moaşei mâinile tot cu apă sfinţită, fiindcă şi moaşa este considerată necurată din momentul când pune mâna pe copil şi îl ridică; în loc de ştergar, nepoata îi dă pânză nouă şi subţire de fuior pentru o pereche de mâneci; nepoata îi aşează moaşei pânza pe umeri şi până în vârful degetelor, pe marginea acesteia ştergându-se pe mâini; se crede că, dacă nu ar primi pânza, s-ar vedea pe lumea cealaltă cu mâinile pline de sânge - Suceava; o femeie care intenţionat a pierdut copilul este rău văzută de comunitate şi vorbită în acest sens, pentru că are un foarte mare păcat, crezându-se că, în cealaltă lume, va servi ca talpă a iadului şi va fi agăţată de limbă, iar copiii ei pe care „i-a lepădat" se vor preface în şerpi veninoşi, care o vor suge - Transilvania; Suceava (3. MARIAN, II, p. 21-22; 39-41, 43-44; 52; 176-177; 180-181). Femeia aflată la ciclu să nu intre în casa unei lehuze, fiindcă pruncul acesteia din urmă va face bube pe creştetul capului (rofii; rohii), dar, dacă totuşi a intrat, să-l strângă de nas pe nou-născut şi să-i spună că nu este curată - Suceava; femeia lehuză să nu culce copilul cu ea în pat, în primele trei zile ale vieţii acestuia, pentru că, la maturitate, lumea se va întoarce cu spatele la el, tot aşa cum şi mama lui se va fi întors cu spatele prin somn - Suceava; femeia care se duce prin sat, imediat după ce a născut, fără ca preotul să-i fi citit rugăciunea de curăţenie, va umbla, pe lumea cealaltă, pe jeratec - Suceava; se crede că femeia lehuză este spurcată şi din această pricină îngerul ei nu se poate apropia de ea să o păzească - Muntenia; femeia lehuză să nu meargă la fântână sau la puţ pentru a aduce apă, fiindcă acestea vor seca - Muntenia; mamele (femeile lehuze) să nu stea cu spatele la copilul lor până ce acesta este botezat, fiindcă le va mirosi gura - Muntenia; femeia lehuză să nu se uite pe vreo câmpie cu iarbă verde, deoarece aceasta se va usca - Muntenia; două lehuze să nu se vadă una pe alta, timp de 40 de zile, pentru că le vor muri pruncii - Muntenia; când pe patul unei lehuze se aşează o altă femeie, care are copil de sân, lehuza va rămâne fără lapte - Iaşi; despre femeia care nu are raporturi sexuale timp de şase săptămâni după naştere se spune, când se duce la biserică prima dată, că duce un miel în gură - Muntenia; femeii lehuze care a murit i se lasă câteva şuviţe de păr neîmpletite, ca să vadă Dumnezeu că este lehuză şi să-i ierte păcatele - Moldova (2. GOROVEI, p. 107; 157-160). După naşterea copilului, timp de şase săptămâni, mama nu trebuie să părăsească gospodăria, credinţa susţinând că ea ar fi necurată; tot aceeaşi perioadă de timp funcţionează şi interdicţia de a dărui ceva din casă, considerându-se că astfel copilul ei va deveni risipitor; până la botez, mama trebuie să doarmă cu faţa spre copil, altfel acesta, nebotezat fiind, poate fi uşor schimbat cu un altul de către duhurile necurate - Banat (LĂPUŞTE, p. 67). Femeia care a născut este considerată spurcată, din care cauză ea nu trebuie să se atingă de nimic, nu trebuie să pregătească de mâncare şi nici să pună mâna pe mâncarea altora, nu poate să se aşeze la masă cu alţii şi i se dă de mâncare separat, pe un scaun, în vasele şi cu tacâmurile ei, pe care nu are voie nimeni să le atingă, nu poate scoate apă din fântână, pentru că fântâna va face viermi; se spune chiar că piatra şi pământul ard pe unde calcă ea; ca să nu spurce copilul şi să-l umple de bube, femeia lehuză, timp de 40 de zile, trebuie: să nu întoarcă spatele copilului, după ce îl naşte; să îl aşeze totdeauna în faţa ei şi nu în spatele ei; când îl pune în pat să spună că ea este urâtă şi copilul frumos; să nu se culce cu spatele la el, când este la ciclu, şi nici să-l sărute; dacă totuşi copilul a fost spurcat şi i-au ieşit bube pe corp, să-l scuipe pe cap în dimineţile de luni, miercuri şi vineri; sau să-l treacă, de trei ori, prin cămaşa pătată de sângele menstrual; sau să îl afume cu un petic de pânză, luată din cămaşa pătată de sângele provocat la naşterea copilului; să nu calce nimeni în urma lăsată de o femeie lehuză, nici măcar cei ai casei, fiindcă va pierde laptele; dacă este nevoie să dea să sugă altui copil, să-l şteargă bine la gură cu o cârpă la sfârşitul alăptării, ca acesta să nu-i ia laptele; îşi mai pierde laptele şi când lehuza dă ceva unei alte femei, în special uneia care alăptează; să pună jos ce are de dat, să nu dea din mână; să nu bea nimeni după ea, mai ales femei care alăptează, pentru că îşi pierde laptele; de aceea este bine să bea din pahar şi ce rămâne în el să verse jos; să nu bea şi nici să mănânce nimeni din vasele ei şi nici cu lingura ei, mai ales alte femei lehuze şi ele, iar, dacă se întâmplă, să ia pământ din urma acelei femei şi să se ungă cu el pe sân şi-i va reveni laptele; când bea din pahar, să-şi şteargă urma gurii pe cămaşă, ca, în caz că altă femeie foloseşte paharul ei, să nu-i ia laptele; să nu umble desculţă timp de şase săptămâni, ca să nu calce altă femeie în urma ei; fiindcă femeile iau laptele una de la alta, să nu stea nimeni care are sân pe locul pe care a stat mai înainte o femeie lehuză; dacă se mai şi potrivesc la sânge una cu cealaltă, cu siguranţă îi va lua laptele, dacă se aşează pe scaunul sau pe hainele celeilalte; sau dacă îi curge lapte din sân şi o alta calcă pe locul acela, drept pentru care trebuie să fie foarte atentă şi să se ferească să-i cadă vreo picătură de lapte pe jos; trebuie să se ferească şi când este necesar să traverseze vreo apă curgătoare, ca să nu-i ia laptele apa; de aceea, se înmoaie vârful opincii (sau a oricărei încălţări), ori doar piciorul gol în apă, ca „să nu-i rămână ţâţa în vale", sau ia cu mâna puţină apă şi o duce la gură, ca să nu-i ia apa laptele, gestul trebuind să fie făcut de trei ori; sau să se spele cu apă luată din locul traversării; sau soţul femeii care şi-a pierdut laptele să ia o ceapă, să o lege de bici şi să o înmoaie în toate apele peste care trece în drumul său, după care să o dea de mâncare soţiei sale; când femeia lehuză este la câmp, să se ferească să-i curgă ţâţa, pentru că pe acolo umblă multe lucruri rele, care nu se mărginesc doar să-i ia laptele, dar o pot şi poci; în caz că i-a curs sânul, să ia ţărână din acel loc şi să se frece cu ea pe piept; dacă a stors lapte în vreo bucată de pânză, să vină cu ea acasă, să o spele, iar apa să o arunce după cuptor, ca să rămână ţâţa după cuptor şi să nu se piardă; dacă bănuieşte că o altă femeie i-a luat laptele, să fure ceva din casa acesteia (pâine, sare, cartofi sau apă de la fântâna din curtea acesteia), dar fără să fie văzută de cineva, să meargă acasă şi să mănânce ceea ce a furat şi-i va reveni laptele; sau este suficient să ceară şi să primească un lucru din mâna acelei femei; sau cheamă o soţie care are copil de sân şi o mulge în palma sa, după care izbeşte cu latul palmei celeilalte mâini, făcând ca laptele să sară ca şi cum l-ar fi împărţit în două, adăugând „a mea la mine, a ta la tine"; dar, în general, acest gest este refuzat de femeile chemate, de teamă să nu piardă ele laptele; în general, la prima naştere femeilor le vine laptele ceva mai târziu, caz în care este chemată o altă femeie care alăptează, aceasta trebuind să vină deja mâncată şi să nu fie la ciclu, dar, pentru a fi mai sigur, i se dă şi în casa nou-născutului o bucată de pâine şi un pahar de rachiu, totul făcându-se în credinţa ca pruncul să fie sătul toată viaţa lui şi ca nu cumva să fie spurcat de către femeia străină - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 93; 95; 98-101). Deoarece se crede că femeia, când naşte, o părăsesc îngerii, ei i se dă de mâncare, timp de opt zile, complet separat, obişnuit acolo unde stă, mănâncă în strachina ei, cu lingura ei, bea din paharul ei, iar la fiecare masă i se dă să bea un pahar de rachiu cu untdelemn - Vrancea (2. STAHL, p. 193). Mamei i se fac daruri după naştere, de obicei o sticlă de rachiu; în momentul naşterii, i se aştern pe jos paie, ţoluri şi peste ele toate pernele din casă; mama naşte în genunchi, ţinându-se cu mâinile de pat şi rămâne apoi trei zile în acest aşternut improvizat; oricine vine să o viziteze, lasă un ban pe fruntea copilului sau i se pun bancnote în scutece - Bârlad (BĂLĂNESCU, p. 264). Se aruncă apă pe femeile cu prunci sugari, ca să fie provocată ploaia, considerându-se că, aşa cum curge laptele din sânii lor, când suge copilul, tot aşa să curgă şi ploaia din nori - Dolj (ENACHE, p. 119). Serii simbolice: rachiu-zahăr-secară; pâine-sare; ceapă-bici-apă.

FEREASTRĂ
La casa în care se află copil mic, noaptea trebuie închise ferestrele şi obloanele, ca să nu fie furat somnul pruncului - Suceava; sau ca să nu intre plânsul pe fereastră şi să-l facă pe copil să plângă neîncetat - Suceava; când ginerele vine la mireasă, ca să o ia la biserică, se uită la ea, în casă, prin fereastră, iar mireasa, din casă, la el printr-o salbă de bani, pentru a avea copii frumoşi - Muntenia; nu se doarme peste noapte cu ferestrele deschise, fiindcă pot intra în casă duhurile necurate - Iaşi; ar putea fi lovit de fulger cel care stă sau se uită pe fereastră, în timp de furtună, cu tunete şi fulgere - Suceava; să nu se dea nimănui de mâncare pe fereastră, sau să nu se mănânce din ceea ce este dat pe fereastră, fiindcă turbează cel ce mănâncă - Muntenia; Vrancea; Suceava; sau celui care mănâncă îi va veni gândul să plece prin lume, îi va veni dor de ducă - Suceava; să nu se dea nimic de pomană pe fereastră, fiindcă este rău de turbare - Vâlcea; este rău de moarte, dacă se croieşte fereastra unei case după ce aceasta a fost deja construită - Vâlcea; când mor copiii unei familii, cel rămas în viaţă este imaginar vândut pe fereastră, de obicei unei familii care are numai băieţi, iar cu banii obţinuţi astfel se cumpără produse, pe care părinţii le prepară şi ulterior le dau de pomană - Muntenia; Suceava; cel care cumpără copilul pe fereastră îi dă acestuia alt nume, după care aduce părinţilor copilul înapoi - Suceava; ca să nu-i facă rău strigoaicele, viţelul de bivoliţă, după ce a fost fătat, este trecut, de trei ori, printr-o fereastră - Ţara Oltului; imediat ce mortul a fost scos din casă şi pornit spre cimitir, cei ce vor să-l uite, sau să nu le pară rău după el se uită de trei ori pe fereastră - Suceava; să nu se privească pe fereastră imediat după ce omul s-a trezit din somn, pentru că uită visele pe care le-a avut peste noapte - Suceava; să nu se privească din afară în casă pe fereastră, pentru că există credinţa că acea casă va rămâne pustie - Galaţi; sau că acela care priveşte în casa altcuiva pe fereastră va face urcior la ochi - Suceava; să nu se asculte la fereastra altei case, pentru că este rău de foc - Vâlcea; când geamurile ferestrelor se aburesc înseamnă că se strică vremea şi va ninge, sau este doar semn că va ploua - Suceava; când plouă, nu se ţin ferestrele deschise, fiindcă s-ar putea să trăsnească în casă - Suceava (2. GOROVEI, p. 46; 58-61; 82; 86; 90; 135; 150; 164; 195; 197; 234; 239; 253; 262; 265-266; GOLOPENŢIA, p. 127). În Ţara Almăjului, se spune astfel: „Dacă roata are mai multe spiţe, pe golul dintre ele se bazează folosul cerului; casa cuprinde uşi şi ferestre, pe golul dintre ele se bazează utilitatea ei, iar ocheţii nu sunt decât ochii casei, ferestrele ei" (DOLÂNGĂ, p. 7). În Transilvania, de Sântoader, fetele care vor să aibă păr frumos se trag de el prin fereastră (una de afară trage prin fereastră părul celei care stă în odaie); în alte zone, pruncii trag pe fereastră părul fetelor, zicând: „Să crească coada fetelor/Cât coada iepelor!", zicere întâlnită şi în Moldova (2. MARIAN, I, p. 255). Se crede că sufletul omului care moare iese pe ferestre şi de aceea ele trebuie să fie deschise în acele clipe, pentru că un înger vine, ia sufletul şi îl duce la Dumnezeu, în cer - Banat (3. MARIAN, III, p. 311-313). În Maramureş, după ce s-a înnoptat şi a fost aprinsă lumina în casă, nu este bine să se mai privească pe fereastră; copilul „luat de frumuşele" poate să se vindece dacă mama lui îl dă de pomană unei femei pe fereastra amplasată spre răsărit, pe latura îngustă a casei, apoi îl cumpără de la aceea cu bani şi îi schimbă numele; dacă un copil se îmbolnăveşte de mai multe ori de aceeaşi boală, este „vândut" pe fereastră unei vecine care are copii mulţi şi sănătoşi, schimbându-i totodată şi numele; „cumpărătoarea" stă afară pe prispă, lângă geam, iar mama i-l dă pe fereastră, spunând: „Eu îţi vând pe N (numele vechi al copilului) şi tăte bolile şi beteşugurile, tăte relele şi năcazurile lui; tu, vecină, să-mi dai înapoi pe L (numele nou al copilului) curat şi luminat şi de beteşuguri rele scăpat"; vecina îi dă copilul înapoi, zicând: „Eu îţi dau înapoi pe L, curat şi luminat şi de tăte beteşugurile scăpat; boalele lui N le-am aruncat pe apă în jos şi pe L ţi-l dau acum sănătos!"; după ultimele cuvinte, vecina, care cumpără copilul, ia o ulcică în care mama a pus apă din copăiţa copilului bolnav, iar vecina o aruncă spre vale, rostind: „Aşa cum cură apa la vale, aşa să se ducă şi să piară tăte beteşugurile de pe pruncu meu şi el să rămâie curat, luminat şi sănătos!"; numele noi ale copiilor sunt prestabilite, pentru Ion, se dă numele Lupu, pentru Ioana, Lupa, în general se dau nume de animale, pentru că acestea sunt sănătoase şi puternice (DĂNCUŞ, p. 177; BOGDAN, p. 17; 84; 107). Este semn de ploaie atunci când se aburesc geamurile ferestrelor, cu toate că este vară şi este cald (2. MARIAN, I, p. 86). Pentru cine visează fereastră este semn că va trebui să fie cu mare băgare de seamă; va pierde ce a câştigat cel care visează o fereastră din spatele casei; îl vor călca hoţii pe cel care visează fereastră mare, dar înseamnă siguranţă şi onoare pentru cel care visează hoţi suindu-se pe o fereastră - Suceava (NOTE, Băncescu).

FETELE DE APĂ v. APĂ.

FICAT
În cântecul liric românesc, ficatul preia parte din necazurile unui alt organ esenţial al trupului, inima, cu deosebire ale acelor sentimente care sunt simbolizate prin culori: verde-galben (în directă legătură cu secreţia biliară), care este culoarea geloziei, sau negrul, care este culoarea urii; în acelaşi timp, în gândirea tradiţională românească, ficatul este şi locul emoţiilor şi instinctelor negative, de unde şi sintagmele din vorbirea populară: „îl roade la ficaţi", „a seca pe cineva la ficaţi" (EVSEEV, p. 161-162). Dacă aspectul ficatului animalului sacrificat pentru ospăţul de logodnă este „plin" înseamnă că viitoarea familie va avea parte de abundenţă materială, iar dacă e „sec" e semn că viaţa acesteia va fi încercată de multe lipsuri - Transilvania; Bucovina (3. MARIAN, I, p. 123). Cine visează ficat înseamnă că îi este poftă de mere, iar cu cât dimensiunea acestuia este mai mare, cu atât şi pofta este mai puternică; dacă se visează cineva mâncând ficat înseamnă că se va bucura de sănătate şi robusteţe fizică - Suceava (NOTE, Băncescu).

FIER
Într-un descântec de „soare sec", adică de durere de cap, în primele 6 versuri cuvântul fier se repetă ca un refren, căci fierul este cel care posedă magia vindecătoare; magia fierului este o moştenire veche, descoperirea acestui metal determinând ieşirea din Epoca bronzului, fiind considerat, în mentalitatea tradiţională, cel mai tare şi chiar o putere demonică (BUHOCIU, , p. 152). Există credinţa, destul de răspândită, că duhurile rele se tem de fier; gestica însoţită de un obiect făurit din fier poate preveni sau potoli stihiile naturii; astfel, cu o bardă pot fi alungaţi norii în altă direcţie, cu un cuţit înfipt în pământ se poate abate grindina, cu o bucăţică de fier azvârlită în calea vântului sau chiar a vârtejurilor se poate diminua forţa acestora; în descântece, un rol important îl are cuţitul, acesta putând fi de găsit, de furat, spurcat etc.; când o femeie nu poate naşte şi se chinuieşte în dureri, bărbatul ei înconjoară casa, ameninţând cu toporul în mână, după care îl înfige în vreun stâlp al cerdacului, sau în vreo grindă a casei, sau în prag; uneori sunt folosite două topoare; aceeaşi gestică se foloseşte şi când un om nu poate muri; după naşterea copilului, moaşa îl descântă de deochi şi îi bate un fir roşu deasupra uşii camerei în care stă pruncul, firul fiind prins cu un ac (în Moldova), cu un cui (în Bucovina), sau înfige un topor în pragul uşii (în Ardeal), pentru a nu se apropia duhurile rele şi să-l răpească; când moare un om, se înfige un cuţit sau un topor în grinda casei, unde rămâne până când cei ai casei şi rudele se întorc de la înmormântare (PRESA). Femeii care se chinuieşte să nască moaşa îi strecoară sub aşternutul de pe pat un topor, sau un cuţit, sau orice alt obiect din fier, ca să-i aline durerile şi să grăbească naşterea - Suceava; ca să fie sănătos ca fierul, naşa, când înfaşă prima dată copilul, îl încinge pe deasupra şi cu un lanţ de fier - Banat; după botezul copilului, se pun lângă el un fier, o mătură, se presară tărâţe şi spuză din foc, ca să nu vină Muma-Pădurii să-l omoare sau să-l schilodească - Muntenia; Buzău; ca să nu fie deocheat, copilului i se pune un inel din fier în leagăn, lângă faţă sau la căciuliţa de pe cap - Ţara Oltului; nu se loveşte cu fierul un copil, fiindcă va rămânea ca fierul - Ţara Oltului; deoarece de fier fug toate duhurile rele, femeia lehuză să nu iasă din casă fără să aibă la brâu sau în sân o bucată de fier, ca să nu se îmbolnăvească - Vâlcea; femeii lehuze i se pune un fier lângă pat şi nu este lăsată nici o clipă singură, ca să nu o ologească lucrul-slab, sau să rămână fără lapte şi să nu mai aibă cu ce să-şi hrănească pruncul; sau i se pune un fier în pat, iar când iese din casă trebuie să ţină un fier în mână, fiindcă diavolul fuge de fier - Ţara Oltului; după cele 40 de zile de lehuzie, femeile, după ce au fost introduse în biserică, se întorc acasă şi trebuie să calce neapărat pe un fier aşezat pe pragul uşii, ca să fie sănătoase ca fierul - Suceava; înainte de a fi îmbrăcată, pentru prima oară, o cămaşă nouă, se trece prin ea, de trei ori, un obiect din fier, pentru ca acela care o va purta să fie sănătos ca fierul - Dolj; la întoarcerea de la biserică, în ziua de Paşte, se pun pe pragul casei un fier (ciocan, cleşte etc. ) şi o brazdă de iarbă verde, pe care cei ai casei trebuie să calce obligatoriu, pentru ca, peste an, să fie tari ca fierul şi veseli ca iarba - Ţara Oltului; dacă în casă sunt obiecte de fier ascuţite, atunci cu siguranţă va fi ceartă în acea familie - Argeş; ca să nu vină dihorul la gospodăria cuiva, se obişnuieşte să se pună lanţuri din fier prin copaci - Galaţi; să nu se fure lanţuri de fier, pentru că, pe lumea cealaltă, făptuitorul le va purta atârnate de gât - Teleorman; dă semne de sărăcie cine adună fier ruginit - Tecuci; cine aude primăvara, pentru prima oară, tunând este bine să se lovească în frunte cu o bucată de fier, ca să-i fie capul şi trupul sănătoase ca fierul - Muntenia; Suceava; sau să atingă fruntea cu muchia toporului, ca să fie capul tare şi să nu aibă dureri - Galaţi; dar să nu se ţină fier în apropierea oamenilor, când tună şi fulgeră, fiindcă se apropie de ei lucrul-slab - Ţara Oltului; animalele din curte să nu fie lovite cu vreun fier, pentru că vor rămâne ca fierul - Ţara Oltului; dacă doi copii dintr-o familie sunt născuţi în aceeaşi lună calendaristică, adică sunt lunateci, şi unul din ei moare, celălalt trebuie dus undeva, legat cu lanţuri de fier, păzit să nu scape şi apoi adus să vadă faţa mortului, fiindcă altfel moare şi el - Tecuci; punerea în fiare şi scoaterea din aceste legături se fac, pentru cei născuţi în aceeaşi lună, atât la nunţi, cât şi la moartea unuia dintre ei, avându-se grijă ca pe băiat să-l dezlege o fată, iar pe fată un băiat - Dolj; când moare unul dintre doi fraţi, născuţi în aceeaşi lună, cel rămas în viaţă este legat cu lanţuri, pentru un timp, de cel mort, ca să nu moară şi el - Ialomiţa; dacă mirele şi mireasa sunt născuţi în aceeaşi lună, este bine ca mireasa să fie legată la picioare şi ţinută aşa de la asfinţitul soarelui şi până vine mirele să o ia la casa lui, pentru că altfel nu va avea parte de ea - Tecuci; în timpul rostirii unor descântece, sunt folosite diferite obiecte din fier existente în casă; de pildă, se bate o frigare sub patul unde dorm cei din casă, în vârful acesteia se pune usturoi, crezându-se că prin aceasta se bate în loc inima strigoiului; sau se strâng mănunchi frigările înroşite în foc şi se aruncă în apă neîncepută, în timp ce se rosteşte descântecul; mai pot fi folosite fiarele de la coş, toporul, ace etc. - Neamţ (3. MARIAN, II, p. 125; 2. GOROVEI, p. 37; 47; 76; 86; 126; 156; 160; 210; 233; 3. p. 145; GOLOPENŢIA, p. 94; 96; 107; 109-110; 136). Când o femeie, având copil la sân, este obligată să plece de acasă pentru câteva zile, la întoarcere să nu-l pună pe prunc imediat să sugă, până ce nu-i trece prin gură un fier, ca să nu i se îmbolnăvească rău şi să moară - Vrancea (2. STAHL, p. 186). Înainte de a aşeza ouăle sub cloşcă, femeile pun mai întâi în cuibar un cui de fier şi o brazdă luată de sub fierul plugului, ca să apere puii şi să nu moară în găoace când tună; în Duminica Paştelui, se pune fierul plugului sub pragul uşii, iar meşterii pun foarfecele, pentru ca primii să aibă spor la arat, ceilalţi la meseria pe care o practică - Sibiu (2. MARIAN, II, p. 194; 257). Cu prilejul facerii focului viu, imediat după Rusalii, oile sunt trecute peste secure şi afumate, pentru a fi păzite de duşmani; li se mai pune şi un lanţ de fier în strungă, ca să se ţină laolaltă ca lanţul şi se păstrează o tăcere totală, până ce oile ies din strungă, ca să fie încleştată gura lupului (COMAN, I, p. 22). Când oile trebuie să plece la munte, se pune în calea lor un lanţ, peste care ele sunt obligate să treacă, iar femeile le stropesc cu apă, pentru ca animalele să nu se deoache, cum nu se deoache lanţul şi vasul cu apă şi crezând că astfel vor avea spor în lapte - Bihor; peste pieptul mortului se aşează o seceră, un piron sau o coasă, uneori un cuţit; simpla lor prezenţă, ori străpungerea mortului cu acestea constituie măsuri de profilaxie magică şi de apărare a vieţii celor rămaşi vii, cel dispărut primind „liniştirea" prin exorcizare drastică a spiritelor malefice; unii informatori însă spun că „se pune secera peste piept ca mortul să nu se umfle", crezându-se că fierul poate întârzia procesul biodegradării - Banat (1.BOCŞE, p. 55; 4. p. 354). În Sălaj, primăvara, la primul fulger, femeile iau o piatră sau o bucată de fier şi se lovesc peste cap cu ele, zicând: „Ler, Ler, capul meu să fie tare cum este un fier"; în Maramureş, ca să nu le trăsnească peste an, femeile se lovesc în cap cu un fier, când aud primul tunet, rostind: „Ler, Ler, /Capu mneu de fier!"; se crede că obiecte cu valoare magică (secera, cuţitul şi fierul plugului), plasate sub pat în momentul actului procreării, aduc familiilor tinere urmaşi de sex masculin; prezenţa fierului este atestată şi în riturile casnice din ajunul Crăciunului, cât şi în momentul naşterii grele, sau atunci când copilul trebuie apărat de spiritele malefice, sau când mama îşi pierde laptele; unelte din fier sunt puse şi în prima scaldă a copilului, pentru ca însuşirile acestui element să treacă la prunc; în Dolj, pentru a ploua, sunt aruncate în fântână obiecte din fier care au fost folosite la determinarea unei naşteri mai uşoare a femeilor gravide; obiectele sunt furate de către flăcăii satelor, fiind aici clară dorinţa de a atrage fertilitatea omului asupra fertilităţii solului; în alte zone, înainte de a intra în casă, în ziua de Crăciun, gospodarul trece peste o bucată de fier, să fie sănătos peste an, iar în mână trebuie să ducă obiecte combustibile, pe care le aruncă în focul din vatră, rostind: „Domnul să ne dea spor!"; o oraţie de nuntă, rostită cu prilejul înfruntării celor două alaiuri, cel al mirelui şi cel al miresei, subliniază rolul major al fierului: „Dar Liteanul ce-mi făcea?/Mâna pe ochean punea/Şi nunta că mi-o zărea, /Porţile le zăvorea, /Tot cu zăvoare de fier/Şi cu cuie de oţel, /Şi cu fierul plugului; /Puterea pământului!"(BOGDAN, p. 19; 4. ŞTIUCĂ, p. 99; ENACHE, p. 119; GOLBAN, p. 77; PRESA). Pentru cine visează că se taie cu un fier înseamnă ceartă, chiar încleştare fizică; cine visează fier va avea o răsplată după o muncă grea, iar cine se visează înroşind fier în foc va avea parte de amici şi de un chef - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: fier-mătură-tărâţe (de grâu)-foc; fier-prag; fier-iarbă; fier-usturoi; fier-brazda de sub plug; fierul plugului/foarfece-prag; fier-apă.

FIGURINĂ
Cine visează figurină din ghips e semn de voie bună şi trai luxos - Suceava (NOTE, Băncescu).

FILIPII
La Lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Crăciunului (14 noiembrie) şi la Trei Sfetite (30 ianuarie), se ţin câte trei zile consecutive de Filipi, când nu se scoate gunoiul din casă, că este rău de lup, nu se lucrează nimic, ci doar se pot spăla cămăşi, ca să se oprească gura lupilor - Dolj; mor oile celor care, în zilele Filipilor, ţes cu aţă de culoare roşie, sau împletesc fire din lână - Dolj; nu se dă gunoiul afară din casă şi nici cenuşa din vatră, fiindcă vitele vor fi mâncate de lupi - Ialomiţa; în cele trei zile de Filipi, nu se coase, căci vitele vor fi atacate de animale sălbatice - Suceava (2.GOROVEI, p. 86-87). Începând cu 25 sau 30 ianuarie şi până la 2 februarie sunt sărbătoriţi Filipii de Iarnă sau Martinii de Iarnă; fără a diminua importanţa Filipilor de Toamnă, Filipii de Iarnă încheie perioada de împerechere a lupilor; acolo unde nu sunt cunoscuţi Filipii, este sărbătorit ca patron al lupilor Sfântul Trifon sau Trif Nebunul (1 februarie) - Banat; Oltenia; Muntenia; Bucovina (12.GHINOIU, p. 284). În Muntenia, de la 10 noiembrie se ţin Filipii, în număr de şapte: trei înainte de Lăsatul de sec de Crăciun şi patru în post; la 21 noiembrie, în ziua Intrării în biserică a Maicii Domnului, se spune că este Filipul cel şchiop; alţi şapte Filipi se ţin de la 25 ianuarie până la 2 februarie; alţi trei Filipi, numiţi şi Berbecari, se ţin toamna, de la 26 septembrie; la aceşti Filipi nu se coase, nu se împunge în piele, nu se dă cu împrumut, nu se duce nimic la moară, nu se dă foc la vecini, nu se mătură în casă, în fine, nu se lucrează nimic, spunându-se că este rău de lupi şi aduc pagubă în vite; în Olt, Filipii sau Pilipii se serbează în fiecare an de la 15 până la 21 noiembrie, la 30 ianuarie şi la 1 şi 2 februarie; în Ialomiţa, Filipii sau Pilipii sunt socotiţi ca sfinţi mai mari peste fiarele sălbatice, mai ales peste lupi; zilele ţinute cad la 2 februarie, apoi alţi doi Filipi la o săptămână după 2 februarie şi încă unul la Lăsatul secului de Crăciun (2. MARIAN, I, p. 186).


FILMA
În basmele din Banat, reprezintă întruchiparea unei zâne care chinuieşte sufletele oamenilor (ŞĂINEANU, I, p. 99).

FIN
Timp de nouă ani trebuie finul să-l viziteze pe naş la marile sărbători, pentru că altfel i se înstrăinează sufletul - Tecuci; este bine ca un om să aibă fini mulţi, botezaţi de el, pentru că aceştia îl vor scoate din întuneric pe naş, pe lumea cealaltă, prin mulţimea lumânărilor pe care le vor ţine în mână - Galaţi (2. GOROVEI, p. 26; 86).

FIOR (A SE ÎNFIORA)
Se crede că trece moartea pe lângă omul care, urinându-se, în final este scuturat de fiori - Tecuci (2. GOROVEI, p. 145).

FIR
Se crede că nu este plătit croitorul, dacă într-o haină nouă rămâne vreun fir de la însăilare - Suceava; pentru ca femeia care naşte să nu fie deocheată, se leagă la poarta casei un fir sau o cordea roşie - Suceava; este bine ca femeile lehuze să ţină la gât un fir roşu, până se duc prima oară la biserică, pentru a nu se deochea - Muntenia; ca să nu fie deocheat, pruncului i se prinde la căciuliţa de pe cap un fir de arnici roşu, sau i se leagă la încheietura mâinii un fir roşu sau negru - Ţara Oltului; copiilor li se leagă la gât un fir roşu cu o cruciuliţă - Dolj; copilul, care trece pe sub un fir depănat pe ghem, nu mai creşte - Suceava; copiii care aruncă gheme de aţă în sus fac guşă - Ţara Oltului; când unei femei care coase cămăşi i se încurcă aţa din ac, este semn că acel ce va purta cămaşa se va mândri cu ea - Vâlcea; Suceava; când se răsuceşte un fir, activitatea fiind făcută de către două persoane, din care una stă jos iar cealaltă în picioare, înseamnă că va ologi ea sau unul din copiii celei care stă jos - Muntenia; unei vaci care fată i se leagă un fir roşu în coadă, ca să nu se deoache - Argeş; ca să nu se deoache, animalului de curând fătat i se leagă un fir de culoare roşie - Muntenia; tot ca să nu fie deocheaţi, cailor li se împleteşte un fir roşu în părul de la coamă sau de la coadă - Oltenia; se pune un fir roşu animalelor în frunte, ca privirea celor care admiră vieţuitoarele cuiva să se oprească la acest semn şi să nu le deoache - Ţara Oltului; în general, tuturor vitelor li se leagă un fir roşu, ca să nu se deoache - Muntenia; când se face săpun, se leagă de făcăleţul cu care se mestecă la fierbere un fir roşu, ca să nu se deoache - Argeş; nu se pune fir pe răşchitoare seara, pentru că se naşte ceartă în casă - Suceava; nu se coase o haină cu aţa descusută de la o altă haină, pentru că se îmbolnăveşte cel ce va îmbrăca acea haină cusută - Tecuci; să nu se înnoade o aţă de mai multe ori, apoi să fie aruncată fără a fi deznodată, pentru că, pe lumea cealaltă, o va deznoda cu ochii cel ce a uitat să desfacă nodurile - Muntenia; este bine ca trupul mortului să fie măsurat cu o aţă, care apoi să fie păstrată, ca norocul să rămână în casă - Suceava; hainele puse pe trupul unei fete, moartă necăsătorită, trebuie cusute cu aţă neînnodată, pentru ca băiatul care i-ar fi fost sortit ca soţ să se poată căsători - Muntenia; dar, în general, la un mort se coase totul, fără să se înnoade firul - Muntenia; Moldova; când se visează aţă înseamnă drumuri: aţă albă înseamnă drumul celui ce visează, aţă neagră este drumul ascuns al duşmanilor care doresc răul celui ce visează - Galaţi; cine se visează depănând fire va vedea sau i se va întâmpla ceva - Tecuci (2. GOROVEI, p. 13; 22; 60; 73-75; 95; 150; 152; 244; GOLOPENŢIA, p. 94; 109; 131; NOTE, Antonescu). În serile de toamnă, în Maramureş, pentru a le veni flăcăi în şezătoare, una din fete îşi ia fusul şi, trecând pe la celelalte fete, îndrugă tort din fire de cânepă din caierele lor, rostind totodată un blestem, care s-ar împlini în caz că feciorii nu ar veni în şezătoare; sau, o fată toarce din partea superioară a caierului, de la toate fetele, ghemul astfel obţinut fiind format din aţă groasă; cu ajutorul acesteia, ea „leagă" drumul feciorilor ori poarta de acces (BOGDAN, p. 99). Aţa cu ajutorul căreia se prinde în tavan alviţa (alviţa „se bate" în duminica de Lăsatul secului pentru Postul Paştelui, obicei cunoscut numai în Muntenia), aşa mânjită cu alviţă cum este ea, este folosită la aflarea viitorului copiilor prezenţi; se fixează un punct pe ea, apoi i se dă foc şi, dacă arde mai jos de semn, se spune că nu va avea noroc în anul acela; apoi, iar i se dă foc, pentru „sorocirea" altuia; când firul arde până la semnul făcut, se spune că acel copil va avea noroc în acel an (2. MARIAN, I, p. 214). Pentru cine visează fir de aţă înseamnă că se va întoarce la ceea ce a părăsit; ţine un secret în inimă cel care visează că adună fire; nu va săvârşi nimic cel care visează că ţine în mâini un fir de aur - Suceava (NOTE, Băncescu).

FLAUT
Cine se visează cântând din flaut înseamnă că va fi iubit pentru comportamentul său - Suceava (NOTE, Băncescu). v. FLUIER.

FLOARE
Fetele sunt asemuite cu florile, cântecul florilor este cântecul fetelor; florile simbolizează, ca în multe părţi ale lumii, vârsta feciorelnică feminină, de unde şi termenul deflorare (HERSENI, p. 184). Se crede că, dacă o femeie gravidă pune o floare în brâu sau în păr, pruncul ei se va naşte cu un semn pe trup asemănător florii - Muntenia; Moldova; floarea, pusă la ureche de către o femeie gravidă, va determina ca şi copilul ce va fi născut să aibă părul în acea zonă mai deschis la culoare - Tecuci; din florile care ornează lumânarea de botez nu are voie să ia nimeni niciuna, pentru că astfel i se ia somnul copilului - Suceava; copilului mic să nu i se dea în mână flori, pentru că nu va începe curând să vorbească - Vâlcea; dacă o fată îi ia alteia floarea pusă în păr, ca podoabă, înseamnă că îi ia cinstea şi norocul - Suceava; în tot Postul Paştelui, să nu se aducă în casă flori de culoare galbenă, pentru că nu se vor mai oua găinile - Muntenia; să nu fie aruncate florile duse la mort, pentru că este un gest care poate atrage decesul celor în viaţă - Tecuci; şi nici să nu fie mirosite florile de pe morminte, pentru că nu-i va merge bine celui care o face - Suceava; când înfloresc toamna florile, este semn că va ninge devreme în acel an - Suceava (2. GOROVEI, p. 25; 87; 99; 161; 262; NOTE, Antonescu). Fetele nemăritate îşi descântă de dragoste cu flori adunate de pe patru dealuri sau patru pajişti care sunt dispuse faţă în faţă - Bihor (2. MARIAN, II, p. 194). Femeile iau de la icoana Maicii Domnului câteva flori uscate, pe care le pun copiilor în scutece, în ziua când se duc să-i boteze, ca să doarmă liniştiţi, să fie buni şi să nu plângă - Bihor, Ţara Chioarului; pentru a vindeca bubele apărute pe trupurile copiilor lor, mamele folosesc flori care au servit la colorarea ouălor de Paşte, numite „flori din Joia Mare", pe care le pun în apă, le ţin în acest fel până a doua zi, apoi din această apă toarnă în trei scalde consecutive ale copilului; uneori se folosesc chiar şi cârpele întrebuinţate la încondeierea acestor ouă, afumându-se cu ele copilul, timp în care se rosteşte şi un descântec - Suceava (3. MARIAN, II, p. 182; 245-247). La fel, în Călăraşi, în prima scaldă a nou-născutului se pun flori, pentru ca el să fie frumos (PRESA). În cadrul obiceiurilor de investigare a destinului uman din noaptea Anului Nou, indicarea vasului sub care au fost puse flori înseamnă că fata trebuie să se aştepte la puţină bucurie în viitorul an; mirosul florilor este prevestitor de vreme; dacă cerul urmează să se însenineze, aroma acestora este mai uşoară, mai fină, iar, dacă vine ploaia, mirosul florilor se face mai greoi, mai pătrunzător (2. MARIAN, I, p. 67; 87). În Maramureş, înfloritul florilor de Sânziene (24 iunie) indică momentul favorabil pentru începutul cositului fânului (12. GHINOIU, p. 265). În textele folclorice, dragostea, cea mai frumoasă dintre podoabele vieţii, este comparată cu un pom sau cu o floare ce creşte din miracolul iubirii şi pe care numeroşi duşmani îşi pun în gând să o suprime sau să-i stăvilească creşterea; ca termen generic (indiferent de ce fel de floare se vorbeşte în cântecul liric), floarea are intrinsec o semnificaţie feminină, a iubitei, a dragostei; floarea este nu doar un atribut al esteticului, prezent în ornamentică, este o purtătoare de seninătate, bucurie, destindere, un fel de porte-bonheur, pentru că floarea se poartă la pălărie şi în păr; asemănarea iubitei cu o floare reprezintă un loc comun în poetica folclorică; imaginea florii subliniază frumuseţea fetei, de aceea este necesar să fie însoţit, de multe ori, de un epitet cu rolul de a potenţa valorile estetice (floare plină, floare mare, floare rară etc. ), în unele cazuri apărând floarea-florilor; în cadrul semnificaţiei floare - frumuseţe, comparaţia cu metafora florală poate fi aplicată atât fetei, cât şi flăcăului, cu condiţia ca denumirea florii, în ultimul caz, să fie de genul masculin: „Dragă mi-i floarea de crin, /Bădiţa cu păr galbin"; oricum, în afară de cazurile când, din nevoia de simetrie (trandafir - el, rujă - ea), floarea ţine exclusiv de sfera femininului, onomastica feminină fiind deosebit de amplă; indiferent de creaţia populară în care apare, inclusiv în mit, legendă sau basm, floarea nu este doar o metaforă, ci o identificare; mândra nu este ca o floare, ea este într-adevăr o floare; este în fapt o temă cvasiuniversală, făcând parte din tezaurul simbolic al multor popoare, florile fiind în egală măsură produse ale naturii şi ale culturii; în fapt, există şi un proces: boboc-floare-fruct-sămânţă care parcă ar imita vârstele omului şi şirul generaţiilor; destinul florii este asociat cu destinul femeii, sortită procreării (înflorire-dăruirea în iubire-ofilire, lăsând după ea să înflorească alte vieţi); că este aşa este şi frecvenţa, în cazul tonului optimist, în care apar fată-boboc, fată-floare rourată, dar şi fată-floare scuturată, în care conotaţia este moralizatoare; florilor li se atribuie calitatea de semne aproape în orice tip de cultură; există credinţa că ele „vorbesc" („Florile şi toate buruienile vorbesc"; „Când te duci pe câmp, e aşa frumos cine ştie limba lor! Una zice: Ia-mă pe mine că eu sunt bună de dragoste! Alta zice: Ia-mă pe mine că eu sunt bună pentru cinste! Iar alta că-i de noroc. Alta spune: Ia-mă pe mine că bani mulţi vei avea. Şi de boli, de leacuri, de toate spun…Numai trebuie să pricepi limba lor"); uscarea florilor (sau a florii) semnifică sfârşitul iubirii, ofilirea florilor; fetele din Ardeal dăruiesc flăcăilor, ca semn al dragostei lor, un bucheţel de flori, denumit pană, buchet purtat de către aceştia la pălărie; floarea primită de la fată sau ruptă de el din grădina fetei şi pusă la pălărie ori după ureche este purtată de flăcău cu multă fală, căci semnifică pentru toată lumea o cucerire erotică, iar fata se identifică într-un anume fel cu această floare; simbolurile florale gravitează în jurul sferei femininului, dar pot fi utilizate şi ca semne pentru protagoniştii masculini, această repartizare ţinând mai repede de genul gramatical al denumirii lor; mireasa poate fi o floare, în general, fără indicarea speciei; în alte cazuri, frumuseţea şi puritatea miresei este redată printr-o floare anume, crescută în grădina părinţilor şi ajunsă să împodobească ospăţul de nuntă (EVSEEV, p. 99; 118-121; 127; 175; 191). Este prevestitor de bucurii şi veselie sau alinarea durerilor pentru cine visează flori de culoare albă; înseamnă onoare şi urmarea unor zile benefice pentru cel care se visează cumpărând flori; este semn de viaţă liniştită pentru cel care se visează culegând flori; cel care se visează primind în dar flori îl aşteaptă numai bucurii; va atrage atenţia tuturor şi va fi aşteptat undeva cel care se visează lucrând la confecţionarea unor flori; dar dacă se visează culegând flori de dafin trebuie să se aştepte la pierderea multor speranţe - Bucovina (NOTE, Băncescu).

FLOAREA-SOARELUI (Helianthus annuus - DLRM, p. 308)
Fiind adusă în Europa din continentul american, aureola ei simbolică nu s-a constituit pregnant; deoarece se deschide şi se orientează după soare, devine simbolul iubirii neîmpărtăşite, din pricina distanţei care separă făpturile terestre de idealul înalt, întruchipat de strălucirea astrului zilei; în general, i se atribuie un simbolism solar: „Câte flori sunt pe pământ, /Toate merg la jurământ", spune cântecul popular, iar legendele aşează floarea-soarelui la porţile Raiului, în postura de judecător al florilor-fete, care se prezintă, pe rând, pentru a da seamă de faptele lor pământene, cele cu virtuţi morale fiind răsplătite; nu este exclusă o contaminare cu Sora-Soarelui din cântecele bătrâneşti şi cu simbolismul creştin al Sfintei Fecioare (EVSEEV, p. 121; ZAHACINSCHI, p. 41). Se afumă cu sămânţă de floarea-soarelui cel care are dureri de cap - Gorj; iar cel bolnav de friguri se afumă cu floarea-soarelui furată - Mehedinţi (2. GOROVEI, p. 42; 94). În ornamentica populară românească, o întâlnim prezentă pe cozile lingurilor de lemn folosite în păstorit, ca imbold pentru om spre muncă şi lucru temeinic făcut - Suceava (ŢUGUI, p. 38).

FLUIER (A FLUIERA)
Unele obiecte făurite de om se bucură de-a dreptul de veneraţie din cauza contextului deosebit în care ele sunt folosite; de pildă, se crede că nu este bine să se arunce pe foc fluierul, pentru că este primejdie să se coacă degetele de la mâini - Vâlcea; cine aude primăvara, pentru prima dată, că tună este bine să-şi lovească uşor capul cu un fluier (sau cu o piatră), zicând totodată: „Tunul ca ciurul, /Capul ca fierul. " - Suceava; le este interzis fetelor să sufle în fluier, pentru că, se crede, le cresc sânii prea mari sau prea lungi sfârcurile acestora - Suceava; Tecuci; să nu se fluiere în casă, fiindcă cel ce o face trage a sărăcie, a pustiu, sau face a pagubă - Vâlcea; Muntenia; Tecuci; Suceava; este primejdie de foc, când se fluieră seara în casă - Teleorman; iar cine fluieră pe drumul din sat îşi atrage duşmani - Tecuci; plânge Maica Domnului, când o fată fluieră - Suceava (2.GOROVEI, p. 46; 73; 87; 91; 211; 229; 233; 234; NOTE, Antonescu; Băncescu). În Banat, la trei luni de la naştere şi mai târziu, copilului i se dă să bea apă prima dată dintr-un clarinet sau fluier, ca să aibă glasul ca sunetul instrumentului (3. MARIAN, II, p. 264). În schimb, se crede că virtuozitatea în interpretare se câştigă apelându-se la forţele malefice ale nopţii (draci, iele, ştime, duhuri ale morţilor), precum şi printr-un procedeu magic complicat: se fură ceară de albine din biserică şi cu ea se astupă toate orificiile fluierului; apoi se fură laptele unei capre roşii şi se umple tubul; dezbrăcat complet şi cu mâinile la spate, fluierul este îngropat într-o încrucişare (răspântie) de drumuri; după nouă zile sau trei săptămâni, viitorul interpret dezgroapă fluierul şi-l aduce acasă, fără să privească înapoi, în caz contrar el riscând să-şi piardă vederea, graiul sau să fie „pocit" (paralizat) de duhurile rele (dar niciodată nu-şi pierde auzul!); ajuns acasă, interpretează din fluierul adus câteva melodii, pentru a goni din preajma casei zgomotele şi spiritele necurate; de remarcat că toate aceste acţiuni se petrec cu precădere noaptea, toamna târziu, dar numai până la Sfântul Andrei (30 noiembrie); de subliniat şi faptul că, uneori, interpretul îşi însoţeşte gesturile sale cu diverse imprecaţii grave, cum ar fi încredinţarea bisericii celor răi, duhurilor malefice - Transilvania de S-E; Vrancea (DICULESCU, p. 45). Cine aude în vis fluierătură este semn că va trăi o mare spaimă, dar poate să însemne şi că va primi o veste cu totul nouă - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: noapte-toamnă-ceară-biserică-lapte(de capră roşie)-nuditate-răspântie(loc)-9 zile /3 săptămâni-privire înapoi-melodie.

FLUTURE
Textele folclorice susţin că toate sufletele curate şi, cu deosebire, ale copiilor mici se prefac în fluturi pe lumea cealaltă; de acolo, ele trec, sub această înfăţişare, în lumea celor vii; uneori, sufletele răposaţilor vin pe la casele unde au trăit sub formă de fluturi; aceasta se întâmplă cu sufletele copiilor, dar şi cu cei de o vârstă mai mare; este aşezat, în legendele populare, la începutul creaţiei universale; astfel, Dumnezeu s-a născut din aer, ca şi cariul din lemn; apoi, din cariu s-a făcut fluture şi din fluture s-a făcut om; în unele genuri folclorice, fluturele apare ca mesager erotic, fără să i se adauge alte conotaţii simbolice; invers decât striga, datorită prezenţei sale primăvăratice, fluturele roşu (Aglais urticae) este considerat o apariţie benefică, fiind un semn de sănătate şi voioşie; fluturele numit inelariul este temut pentru pagubele sale pe care le produc omizile sale; dar ouăle sale sunt considerate a fi „stupitul cucului"; astfel, conform credinţelor tradiţionale, după ce mănâncă orz, cucul „stupeşte" boabele pe crengi, în forma unor inele suprapuse; după aceea i se leagă limba şi nu mai poate cânta; aceste inele au numeroase puteri magice, ele aducând iubire fetelor care le culeg, noroc târgoveţilor, prestigiu bărbaţilor şi somn uşor copiilor (COMAN, II, p. 128-129). Într-o legendă din Ialomiţa, se spune că fluturii au fost la început oameni fericiţi, care trăiau înainte de potop muncind şi închinându-se lui Dumnezeu; atunci, Împăratul Ceresc, dorind să-i salveze de la înec, a trimis pe Arhanghelul Gavril să le dea dreptul în Rai; însă unii dintre oameni s-au rugat să mai fie lăsaţi să stea pe pământ, neîndurându-se să părăsească lumea şi atunci Domnul i-a transformat în fluturi; în timpul potopului, Arhanghelul Gavril a vegheat deasupra norilor, cu aripile pline de fluturi, iar, când apele s-au retras, a coborât cu ei pe pământ şi le-a dat drumul printre florile care tocmai se deschideau (PRESA). Se crede că primul fluture văzut primăvara trebuie neapărat prins - Ialomiţa; nu este bine să fie omorât fluturele care zboară prin casă, pentru că el este sufletul vreunui copil din familie decedat - Galaţi; poate fi orbit de colbul aripilor cel ce pune mâna pe un fluture - Suceava; cel ce vede primăvara, pentru prima dată, fluture de culoare albă va fi bolnav toată vara - Bihor; Muntenia; sau poate să fie şi semn că va fi sănătos peste întregul an - Ialomiţa; fluturele alb este prevestitor de bine, dar poate să indice şi o anume slăbire a sănătăţii - Neamţ; fluturele alb prevesteşte că omul va fi bolnăvicios - Suceava; fluturele colorat, în special cel colorat în roşu, este prevestitor de bine - Neamţ; Suceava; cine va vedea fluture de culoare roşie este bine să se frece pe faţă, pentru a fi roşu - Bihor; când se zăreşte fluture roşu înseamnă că acel om va fi sănătos - Iaşi; Suceava; sau că recoltei de cereale îi va merge bine - Galaţi; când se zăreşte fluture de culoare galbenă este semn că omul va fi bolnav şi galben la faţă - Ialomiţa; Iaşi; Suceava; sau că recolta de cereale va fi slabă - Galaţi; prinderea unui fluture roşu poate să însemne că, peste vară, vor fi prinse cu uşurinţă roiurile de albine - Vaslui; este semn de bine, dacă seara zboară fluturaşi în jurul luminii - Suceava; unele fete nemăritate poartă, între mărgelele de la gât, şi stupitul cucului, crezând că astfel ele vor fi plăcute şi scoase mai des la joc - Suceava; să nu fie omorât fluturele din subspecia „cap de mort", pentru că el este cel care duce apă morţilor - Ialomiţa (2. GOROVEI, p. 88; 260; 280; 282). În Hunedoara, Ialomiţa şi Suceava, se crede că acela care vede, primăvara, pentru întâia dată fluture alb va fi toată vara alb, adică palid, bolnav, dar în caz că vede fluture roşu va fi roşu la faţă, sănătos; despre fluturele roşu şi despre fluturele de zi cu ochi de păun (Inachis io) se crede că acela care îi va prinde prima dată va prinde peste vară un roi de albine; inelarul sau fluturele inelat (Malacosoma neustria) stă şi el la baza unei legende din Transilvania, conform căreia acesta este concretizarea unui blestem adresat de Dumnezeu, în urma căruia un tânăr hoţ, care furase inelul Sfintei Ana, a fost transformat în fluture inelat; tot despre acest fluture, românii din unele părţi ale Transilvaniei cred că „Inelarul, primăvara, pe crengile ramurilor de vei afla, pune-l la grumazul copiilor care nu pot dormi şi ei vor dormi de aici încolo"; sau „când vezi fluturele inelat, este semn că are să fie vreme bună şi secetoasă", adică uscată (BURNAZ, p. 41-42). În Maramureş, se crede că acela care vede fluture galben sau alb pentru prima oară, primăvara, înseamnă că tot anul va fi bolnav, iar dacă vede fluture roşu este semn de sănătate şi voioşie, deci el fiind, în acest caz, o apariţie benefică (BOGDAN, 24). În contexte decorative, fluturele semnifică renaşterea (ZAHACINSCHI, p. 43). Prezenţa sa în vis semnifică nestatornicie şi schimbarea vremii - Suceava (NOTE, Băncescu).

FOARFECĂ
Ombilicul fetelor nou-născute se taie cu foarfecele, ca fata să devină o bună cusătoreasă, să ştie bine să coasă râuri şi alte ornamente pe cămăşi şi diferite piese de îmbrăcăminte - Ţara Oltului; să nu se bage foarfecă în gură, pentru că acela care procedează aşa va face băşici sub limbă - Ialomiţa; prin prima cămaşă făcută unui copil să i se treacă, înainte de a fi îmbrăcată, foarfecele folosit la croirea ei, pentru ca pruncul să fie tare ca foarfecele - Muntenia; când se îmbracă o cămaşă nouă, să se treacă, de trei ori, o foarfecă prin ea, ca să fie sănătos cel ce o va purta - Vâlcea; este semn de ceartă în casă, când se uită foarfecele cu lamele deschise, după ce s-a lucrat cu ea - Muntenia; Botoşani; nu este bine să se pună foarfecele pe masă - Suceava (2. GOROVEI, p. 38; 47; 88; 113; 122; GOLOPEN-ŢIA, p, 90; NOTE, Antonescu). Când copiii mici bat din picioare, îşi încordează pântecele şi plâng mult se spune că au căpătat „aripi" şi, pentru a fi vindecaţi, după ce sunt scoşi din albia în care au fost scăldaţi, femeile iau o foarfecă şi taie apa din copaie, în cruciş, de trei ori consecutiv, considerând că astfel le taie aripile, după care copiii dorm adânc şi nu mai plâng - Suceava (3. MARIAN, II, p. 247). Este semn de noroc pentru croitorul care visează foarfecă - Bucovina (NOTE, Băncescu). v. FIER.

FOC
„Focul pe lume Dumnezeu l-a făcut, ca să sfinţească o biserică"; „Dumnezeu ascunde focul său în piatră"; „Focul e mare putere, e al doilea după Dumnezeu; el ţine cerul; văzduhul pe care e pasărea e foc"; ar mai fi fost făcut de Iisus Hristos, „cu cremene şi amnari", ar fi „însuşi Dumnezeu", alteori l-ar fi făcut „Domnul Hristos" sau „Sfântul Ilie"; fiind „binefacere pentru oameni", este sfânt, deci nu trebuie blestemat, chiar să nu i se zică pe nume, ci „lumină" sau „vatră"; nu trebuie scuipat, fiindcă se răzbună şi cel ce îl scuipă face bube la gură; când pârâie şi scoate scântei este prevestitor de rele; focul are un fel de rol justiţiar în lume, dacă arde în iad pe cei păcătoşi şi dacă, atunci când va să vină sorocul pământului, zmeii din cer, care sunt „puteri ale lui Dumnezeu", şi balaurul „bun la Dumnezeu" vor coborî să ardă toată suflarea; sau va să cadă ca o ploaie care va topi pământul până la 9 sau 12 stânjeni; motivul, evident, este de inspiraţie creştină, pentru că şi în „Apocalipsa lui Ioan" se spune că „îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ; şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ"; chiar dacă motivul este de inspiraţie creştină, cu inserţia credinţei mai vechi în purificarea prin foc, toate vin totuşi să confirme simbolismul intelectual al lui, fiindcă folosirea focului marchează etapa cea mai importantă a „intelectualizării" cosmosului; de aceea, cel mai adesea este socotit „darul lui Dumnezeu"; cel mai adesea, dar nu totdeauna, pentru că în una din variantele nord-moldoveneşti ale producerii lui, diavolul îl aprinde, iar cei doi protagonişti ai creaţiei devin, rând pe rând, un Prometeu sui-generis; analogia cu mitul prometeic se opreşte însă aici, pentru că diavolul, cel puţin, nu îi dă focului o destinaţie benefică, iar Dumnezeu, obţinând focul, totuşi printr-un rapt şi nu chiar jucându-se, nu suportă sancţiuni de felul celor date de Zeus lui Prometeu; totuşi, producător sau numai dăruitor al focului, Dumnezeu, ca şi în alte împrejurări, apare şi de această dată în mitologia populară ca un erou civilizator în seria lui Ghilgameş, Marduk, Prometeu, aducând mai mult cu o divinitate, mai degrabă păgână decât biblică (VLĂDUŢESCU, p. 82-84). În mentalitatea tradiţională, care foloseşte simboluri pentru a găsi o legătură de corespondenţă între macrocosmos şi microcosmos, focul este asociat cu sângele, care este purtătorul forţei vitale, ca suport cauzal al tuturor manifestărilor active ale persoanei, de la furie la ardenţa dragostei; în majoritatea limbilor indo-europene, cuvinte ca „mânie", „frenezie", „patimă" sunt înrudite cu focul; cu focul este comparat chinul mistuitor al dragostei; de altfel, focul este simbolul vieţii, al dragostei şi al sexualităţii la multe popoare străvechi, fiind o stihie de bază; mai întotdeauna, dorul este asociat cu focul în folclor; în fond, focul viu este obţinut prin frecarea a două beţişoare, din care cel de deasupra reprezintă principiul masculin, iar cel de dedesubt principiul feminin; simbolismul gestului este mai evident la popoarele care aprind focul prin răsucirea între palme a unui beţişor în orificiul practicat într-un lemn cu un diametru mai mare; focurile de la Lăsata secului mai sunt cunoscute sub denumirea de alimori, hodăiţe sau priveghi şi au rolul magico-agrar de a încălzi pământul roditor; ele mai au şi funcţia de incitare a fetelor rămase nemăritate la dragoste şi fecunditate, deoarece obiceiul este însoţit şi de „Strigarea peste sat" sau „Legatul în coastă"; cântecul liric românesc mai evidenţiază şi dualitatea foc-apă, în care focul este asociat dragostei, iar apa este asociată urâtului şi lacrimilor (EVSEEV, p. 49-52; 158). Este principiul masculin şi poate fi reprezentat sau simbolizat şi de cărbunii, cenuşa sau gunoiul scoase din casă şi aruncate la locul unde se adună toate celelalte resturi; fără aceşti cărbuni aruncaţi de gospodine, lupoaicele ar rămâne sterile, dacă nu ar mânca din ei în perioada lor de împerechere; deşi aprinderea rituală a focurilor nu este legată numai de marcarea scurgerii sezonale şi anuale a timpului, se constată că majoritatea ocaziilor când au loc aceste spectaculoase ceremonii sunt concentrate la solstiţii (Sânziene, sărbătorile de iarnă), echinocţii (Măcinici, sărbătoare populară care, până la reforma calendarului din anul 1924, coincidea cu echinocţiul de primăvară, Blagoveştenii, Lăsatul secului, Florii, Joimari, Paşte, toate fiind sărbători echinocţiale „mişcate" de sărbătoarea mobilă a Paştelui) şi la schimbarea anotimpurilor (Sângiorz, Sâmedru); focurile solstiţiale pot fi considerate încercări ale oamenilor de a ajuta soarele, fie să-l menţină la aceeaşi înălţime pe boltă, la solstiţiul de vară, fie să-l sprijine în urcuşul lui pe cer, la solstiţiul de iarnă; până de curând, locuitorii din Muscel obişnuiau „să îngroape anul vechi" pe dealuri, în jurul focului, iar, în Oltenia, colindătorii scormonesc cu beţele în focul din vatră în timp ce rostesc textul colindului; sărbătorile de iarnă oferă şi ele numeroase prilejuri pentru aprinderea focurilor rituale, la Crăciun, în noaptea Anului Nou, la Bobotează; uneori se afumă vitele, alteori se sare peste focuri; aprinderea rituală a focurilor presupune însă şi stingerea lor rituală; naşterea (aprinderea) focurilor este precedată, cel puţin în momentul tăierii timpului calendaristic, de moartea (stingerea) focurilor; de pildă, stingerea luminilor la miezul nopţii din pragul Anului Nou însumează practici şi credinţe arhaice, simbolizând, la cei vechi, haosul şi moartea anului vechi, fără de care nu este posibilă naşterea celui nou; actele de profilaxie periodică concentrate în ciclul sărbătorilor de iarnă şi la alte sărbători de peste an cuprind un întreg arsenal de practici arhaice: luminaţii, trecerea vitelor prin foc, sărirea peste foc, fumigaţii, arderea răşinii şi a unor produse urât mirositoare, stropirea cu apă, scăldatul în râu, ungerea cu usturoi a uşilor, ferestrelor, vitelor şi oamenilor, producerea zgomotelor cu ajutorul bicelor, tobelor, buciumelor, strigătelor, chiar a armelor de foc şi a improvizaţiilor bazate pe detonarea unor substanţe explozive (12. GHINOIU, p. 82; 131-134; 144). Focul este considerat, în mentalitatea tradiţională, nu numai ca un fenomen fizic, ci şi ca forţă divină; „Focul viu" este aprins primăvara la sosirea vitelor în munte, la Joia Mare, la Mucenici (9 martie), în timpul verii la Sânziene (24 iunie), sau toamna, la Sâmedru, adică la 26 octombrie, dată socotită a fi Moşii de Toamnă sau Moşii Mari (2. CHELCEA, p. 307-308). În cultul arhaic al zeiţei Geea (zeiţă a pământului) există rituri care urmăresc să reanimeze, mai ales prin folosirea focului, energiile telurice istovite; s-ar putea deci ca „focurile Sfântului Ioan", atestate şi pe teritoriul românesc până de curând, să nu aibă o origine solară, ci una telurică; s-ar putea reconsidera, în aceeaşi viziune, şi problema „babei roate", mijloc de încălzire a pământului roditor, de incitare magică la rodire a fetelor nemăritate, pentru a se mărita şi a procrea etc. (HERSENI, p. 327). Practicile rituale legate de aprinderea focului la date fixe din anul calendaristic sunt comune întregului spaţiu european, relevând în cultura tradiţională românească un dens conţinut multifuncţional; deşi aceste date calendaristice ocupă întregul an, ele se concentrează masiv în special în lunile de primăvară: Mucenici, Alexii (17 martie), Bunavestire (25 martie), Sfântul Gheorghe (23 aprilie) sau în funcţie de data când cade Paştele: Sân Toader (prima duminică din Postul Mare), Lăsata secului, Săptămâna Mare din Postul Paştelui, din care Joia Mare este cea mai semnificativă, la Paşte şi la Rusalii (7 săptămâni după Paşte); aprinderea focurilor ilustrează o polisemie a coordonatelor funcţionale legate de ciclul muncii, cu funcţie de purificare şi fertilizare şi legate de cultul morţilor şi de comemorare; cercetarea momentului de aprindere a focurilor rituale relevă faptul că ele se încadrează în orele limită ale zilei: zorii zilei (Mucenici, Bunavestire, Joia Mare) şi seara (Lăsata secului, Înviere), acestea fiind momentele cele mai semnificative pentru practicile magice; focurile nu sunt aprinse de actanţi specializaţi, ci de grupuri specializate, alcătuite pe categorii de vârstă şi sex: la Lăsata secului, rolul principal revine flăcăilor, la Înviere, maturilor, iar la Mucenici şi Joia Mare, în special flăcăilor; dar obiceiurile legate de aprinderea focurilor au şi o altă componentă funcţională, aparţinând cultului morţilor; Mucenicii, Joia Mare, Sfântul Gheorghe sunt „moşi", zile consacrate, în concepţia tradiţională românească, pomenirii morţilor; dacă pentru unele zile ca Mucenicii şi Sfântul Gheorghe se pune în evidenţă o concomitenţă funcţională, corelând funcţia funerară cu cea apotropaică şi de purificare, în cazul focurilor din Săptămâna Mare a Paştelui, în special Joia Mare, apare relevantă numai latura funerară, focul ritual constituind o încercare de menţinere a echilibrului dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi; în multe zone, există credinţa că „vin morţii să se încălzească" (1. COMĂNICI, p. 7-8). În Ţara Lăpuşului, prezenţa focului în unele obiceiuri şi ritualuri tradiţionale simbolizează vremea bună (2. LATIŞ, p. 9). Flăcările de pe comori se pot vedea o dată pe an, fie în noaptea de Crăciun, în noaptea de Anul Nou, noaptea de Paşte sau, mai ales, în noaptea de Sânziene (Drăgaica, 24 iunie); culoarea flăcărilor indică natura comorii: flăcări roşiatice pentru aramă, galbene pentru aur, roşii pentru rubine, verzi pentru smaralde, albe pentru argint (2. KERNBACH, p. 157). În Banat, piatra vetrei de foc, simbol al statorniciei casei şi a familiei, lespedea pe care se aşează vasele trebuie păzite, ca focul să fie mereu viu, ca semn al vieţii şi durabilităţii ei; se crede că stingerea focului este semn prevestitor de moarte (4. BOCŞE, p. 348). În Bucovina, se crede că vremea va deveni ploioasă când flăcările focului scot scântei, iar acestea se rotesc în gura hornului; de asemenea, va fi ploaie când flăcările focului şi ale lumânărilor nu ard cum trebuie; când vâlvătăile focului se preling pe pirostrii ori pe vasele puse la fiert este semn că vor urma vânturi şi furtuni (2. MARIAN, I, p. 86). Focul este curat, are puterea să sfinţească apa şi toate câte există pe lume, la fel cum sfinţesc preoţii - Ţara Oltului; să nu se calce pe foc, pentru că şi acesta îl va călca pe om, când nici nu bănuieşte el - Argeş; este păcat să se pună foc peste alt foc - Suceava; sau este primejdie să se aprindă casa în cazul că se ia foc de la o vatră şi se pune peste alt foc făcut în altă vatră - Muntenia; focurile făcute în Joia Mare (din Săptămâna Patimilor) prin curţile oamenilor, înainte de a cânta cocoşii pentru a treia oară, simbolizează focul unde a fost oprit Apostolul Petru, când s-a lepădat de Iisus, înainte de a cânta cocoşul pentru a treia oară - Moldova; aceste focuri se fac aprinzând pentru fiecare mort din familie câte o grămăjoară de vreascuri, ca să fie şi aceştia luminaţi pe lumea cealaltă - Tecuci; venită de la cununie, una dintre primele griji ale miresei este să învelească focul de pe vatră, ca să astupe astfel gura bărbatului - Muntenia; femeia gravidă să nu sufle în acelaşi timp în două focuri, în cel din cuptor şi în cel de la vatră, fiindcă va naşte copii gemeni - Ţara Oltului; când focul nu se aprinde este semn că, în sat, a născut o femeie - Vâlcea; florile pe care le rup fetele, ca să le pună la brâu sau la piept, sunt trecute în prealabil pe deasupra flăcărilor unui foc, pentru a fi astfel apărate de duşmănia altor semene de ale lor - Suceava; dacă o femeie însărcinată se sperie de foc, copilul pe care îl va naşte va avea pe corp semne semănând cu flăcările focului - Suceava; nici să nu calce pe foc, pentru că va naşte copilul cu un semn care poartă denumirea de „foc viu" - Muntenia; când copilul mic este rău, să nu se dea foc din casă, pentru că va începe să urle - Vâlcea; din casa cu prunc mic să nu se dea seara foc, cărbuni etc. , fiindcă nu va mai dormi toată noaptea copilul - Suceava; în locul focului cerut, solicitantul trebuie să lase puţină iarbă verde, ca să nu ia cu el şi norocul la puii de găină din acea casă - Muntenia; dacă vreo vecină vine cu vasul ei pentru a solicita foc, să se caute un alt vas în gospodărie şi să se pună jarul în acesta, pentru că altfel va fi rău pentru vite - Tecuci; fac bube la gură copiii care se joacă, în timpul zilei, cu focul - Suceava; sau se urinează noaptea în pat copiii care se joacă seara cu foc - Muntenia; nici să nu facă rotocoale cu beţe aprinse, pentru că se urinează în pat peste noapte - Tecuci; focul nu se înveleşte cât timp există în gospodărie cloşcă pe ouă, pentru că puii se înăbuşe - Tecuci; nu se dă foc din casă seara, pentru a nu da şi norocul din casă - Ialomiţa; nu se dă foc din casă după apusul soarelui, pentru că vor ataca lupii vitele pe câmp - Dolj; va avea pagubă toată săptămâna cel ce dă foc din casă dimineaţa - Dolj; focul dat altcuiva în zi de luni aduce uliul la găini - Suceava; este vorbit de rău cel căruia îi vuieşte focul în sobă, în care caz se ia sare şi se aruncă în flăcări, ca să i se dea în ochi celui care cleveteşte - Galaţi; înseamnă ceartă în casă, când focul fâsâie în sobă - Vâlcea; când focul vâjâie în soba cuiva, înseamnă că acela se va certa cu cineva - Suceava; ca să fie acru, puţin iute şi să nu prindă miros urât, femeia care pune borş la preparat trebuie să arunce câteva linguri de amestec în foc, în credinţa că borşul va fi acru şi iute ca focul - Suceava; când sar scântei din foc este semn că vor veni oaspeţi - Tecuci; pentru a afla cine a pus foc unei case sau unui acaret, este suficient să se privească unde este focul mai mare şi va vedea acolo figura făptuitorului - Suceava; în credinţa oamenilor, există şi strigoii focului, în special ai focurilor rele (datorate fulgerelor), spirite malefice, împotriva cărora se foloseşte usturoiul - Ţara Oltului; dacă ştiuleţii de pe care au fost scoase boabele sunt aruncaţi în foc, porumbul semănat va face tăciune (mălură) - Suceava; după ce se mulge vaca, să nu se umble cu foc, până nu se spală pe mâini cel care a muls, pentru că ţâţele vacii se inflamează şi se infectează - Vâlcea; Argeş; cine are cloşcă pe ouă să nu învelească focul peste noapte, fiindcă mor puii - Vrancea; când nu arde focul, este semn că se va înmoina - Tecuci; pentru cel care visează foc este semn că a doua zi vremea va fi călduroasă, cu soare - Vaslui; sau că va fi bătut - Suceava (2. GOROVEI, p. 24; 29; 58; 70; 82; 85; 89; 91; 99-100; 161; 171; 186; 247-248; 263; 270; GOLOPENŢIA, p. 74; 89; 96-97; NOTE, Antonescu). Nou-născutul este prima oară spălat cu apă neîncepută, încălzită într-o oală, în care s-a pus şi o ramură de busuioc, ţinută la focul din vatră, pentru ca pruncul să fie curat şi sănătos ca focul (PRESA). Când se află vreo găină cloşcă pe ouă, timp de trei săptămâni focul din vatră nu se înveleşte peste noapte - Vrancea (2. STAHL, p. 186). Se spune că se strică vremea când pârâie focul în sobă - Teleorman (2. CHIVU, p. 248). În Maramureş, dar şi în Muntenia, se crede că atunci când pocnesc lemnele în foc, cineva vorbeşte de rău pe cei din familie; în Maramureş, se crede că nu este bine să se arunce în foc fus, fluier şi lingură de lemn (BOGDAN, p. 21; 94; NOTE, Antonescu). În Gorj, este atestat respectul „sfânt" al oamenilor pentru foc; ei nu aruncă murdărie şi nu scuipă în foc, pentru că nu este bine, dar firimiturile de pâine se aruncă în foc (CĂRĂBIŞ, p. 23). În Moldova se crede că, dacă focul i se aprinde repede unui tânăr, înseamnă că acesta este iubit de o ţigancă sau de o fată brunetă, sau că inima lui arde de dragoste; dacă focul se aprinde greu, înseamnă că nu este iubit de nimeni şi că este o fire morocănoasă; în Suceava, înseamnă că se va îndrăgosti, dar apoi se va potoli cel care visează foc, dar, în general, înseamnă noroc; pentru cine se visează închinându-se la un foc înseamnă că va fi întâmpinat cu onoare şi va fi ridicat în slavă; pentru cine se visează aprinzând focul înseamnă că va fi iubit fără de veste; prevesteşte de bine celui care visează foc în vatra casei sale; va descoperi nişte aspecte până atunci secrete cel care se visează că îşi face lumină cu o făclie; va umbla ceva pe calea adevărului cel care se visează purtând o făclie; se va însoţi cu o femeie rea cel care visează foc cu fum; cel care se visează stingând un foc va părăsi o activitate deja începută; prevestire rea pentru cel care se visează pierzând foc (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: apă (neîncepută)-busuioc-foc; floare-foc.
Focurile de Crăciun. În seara zile de 24 decembrie, ajunul Crăciunului, are loc în Banat „Slobozirea roatei de foc", ceea ce este o indicaţie că ritul solar de la echinocţiu s-a practicat şi la solstiţiul de iarnă (BOHOCIU, p. 35). Tot în seara de ajun, în Banat, se pune un butuc în vatră, care se numeşte „Buşteanul Crăciunului" şi se crede că focul nu trebuie să se stingă deloc; în alte părţi ale ţării, în noaptea Crăciunului, nu se ard lemne tăiate, ci numai buturugi, cărora, când ajung la incandescenţă, li se înalţă cântări; în fond, ziua de 20 decembrie (Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul sau Ignatul, cum îl numeşte poporul) îşi regăseşte numele în lat. ignis=foc, adică „ziua (omului) Focului"; atunci, la marea cumpănă a cursei solare, cuvântul de ordine este mobilizarea tuturor forţelor naturii şi a oamenilor pentru a susţine bătrânul soare să reînceapă anuala cursă solară; zgândărirea focului din cămin ori din vatră cu bâtele de către colindători, în noaptea dinspre Crăciun, nu poate să însemne decât incitarea şi învierea focului, adică o simbolică sprijinire sau provocare a învierii soarelui, care, în concepţia vechilor popoare, se petrecea în noaptea de 24 spre 25 decembrie, ultima dată fiind considerată ziua naşterii soarelui neînvins (PRESA).
Focurile de Anul Nou. În Suceava, locuitorii obişnuiesc să strângă gunoiul care se mătură din casă în perioada de la Crăciun la Anul Nou, care nu se scoate afară, pentru că este considerat a fi sporul casei, şi să-l aprindă în ziua Sfântului Vasile între vite, ca să le afume şi ca vitele să nu păţească nici un fel de rău peste tot anul (2. MARIAN, I, p. 112). Se adună în prealabil găteje din 9 garduri şi din ele, în noaptea spre Anul Nou, fetele fac foc în cuptor; când rămâne numai jeratic, o fată desparte cu un cuţit focul în două, o parte trăgând-o spre vatra cuptorului; fetele se aşează în jurul lui, iar una dintre ele descântă, focul fiind invocat să-l caute în lume pe ursit; în timp ce este rostit descântecul, celelalte fete se uită într-o oglindă (BOGDAN, p. 122-123).
Focurile de Bobotează. De 6 ianuarie, după sfinţirea apei, flăcăii fac un foc mare pe care îl înconjoară din toate părţile şi încep a juca în jurul lui; când flăcările se mai potolesc, tinerii sar peste el; în Bucovina, obiceiul se numeşte Ardeasca, în jurul focului jucând fete şi flăcăi; în Munţii Apuseni, feciorii şi fetele sar peste foc în credinţa că peste an nu-i vor mai pişca puricii (2. MARIAN, I, p. 157).
Focurile de Mucenici (9 martie). B. P. Hasdeu afirmă că, în Muscel şi Tecuci, la 40 de Mucenici, se aprind paie şi cârpe prin casă, să nu se apropie şerpii şi Joimăriţa, care este o femeie slabă, stă îngropată în pământ şi la martie iese afară; de aceea se arde gunoi prin curţile caselor, pentru că ea umblă prin sat fără să fie văzută (MUŞLEA, II, p. 226). În Maramureş, se aprind spre seară toate gunoaiele de pe lângă casă, pentru a fi curat tot anul, adică să nu fie gospodăria invadată de cele văzute şi nevăzute; în jurul focurilor, se adună familia, se râde şi se strigă (BOGDAN, p. 45). Aprinderea focurilor în grădini şi livezi este un act ritual de purificare, de fertilizare, de preîntâmpinare magică a stricăciunilor provocate de dăunători (12. GHINOIU, p. 223). În Gorj, focurile care se aprind la această sărbătoare sunt, în parte, destinate morţilor; de fapt, în concepţia tradiţională, multe dintre comemorările morţilor sunt plasate în perioadele de cumpănă a anului, în cazul de faţă, la echinocţiul de primăvară, când se crede că spiritele strămoşilor revin pe pământ (SANDA, p. 37). Aprinderea focului la Mucenici evidenţiază atât funcţia inaugurală, semn că a venit primăvara, dar şi o funcţie de apărare; funcţia apotropaică a focului are o arie largă, cuprinzând întreaga gospodărie, casa în primul rând, anexele, grădina, cât şi membrii familiei; funcţia de apărare apare în două acte rituale, foarte frecvente pe teritoriul ţării, săritul peste foc şi „fumatul cu cârpa arsă"; trecerea peste foc a oamenilor, în special a copiilor, este comună mai multor date calendaristice, pe când trecerea animalelor prin fum este un act ritual desfăşurat numai la Sfântul Gheorghe (1. COMĂNICI, p. 7).
Focurile de Lăsata Secului. La Priveghiul cel Mare, tinerii iau din focul priveghiului lemne aprinse şi le învârtesc repede în jurul trupului, desenând în noapte un cerc de foc; la rotirea inversă a beţelor aprinse, se strigă Alimori, Alimori!; în alte locuri, tinerii confecţionează din nuiele o roată, sau chiar iau o roată veche de car, uneori de plug, o învelesc cu paie legate, apoi aprind paiele şi o lasă să se ducă în vale, strigând Alimori!; Hodăiţele se aprind în deal, purtându-se în mână şi făcând cu ele tot felul de figuri, încât văzute din sat apar ca nişte jocuri de artificii; îndată ce s-a înserat, flăcăii fac iluminaţii prin sat; de pildă, leagă de cumpăna fântânii câte un vas cu păcură, îi dau foc şi apoi îl lasă în fântână, dar numai până a nu ajunge la suprafaţa apei, adică vasul să fie suspendat, arzând astfel până la consumarea conţinutului; practica confecţionării unui om din paie şi incendierea lui pe un câmp liber este arhaică şi pare că aminteşte de vremurile când înnoirea timpului cerea sacrificii umane (12. GHINOIU, p. 188-189). Ceremonialul se desfăşoară în seara de Lăsata secului, participanţii fiind flăcăi şi copii; aceştia aprind torţe, beţe înfăşurate în cârpe, roţi de paie pe dealurile din preajma satelor sau la răscruci; actul acesta este însoţit cu strigături succinte, comentarii făcute cu umor şi spirit critic, în special la adresa tineretului din sat, a fetelor rămase nemăritate; roţile aprinse, specifice unei largi arii europene, apropie semnificaţia ritului de funcţia sa solară (1. COMĂNICI, p. 8). În Dolj, în seara zilei de Lăsata secului, pe uliţele satelor se aprind focuri peste care sar copii şi flăcăi, pentru a fi sănătoşi tot anul, dar focuri se aprind şi la alte date ale anului; tot acum, se afumă casele, acareturile, oamenii şi vitele, ca să fie feriţi de şerpi în timpul verii; de menţionat că focuri aprindeau şi romanii, la 23 februarie, când păstorii făceau focuri şi săreau peste ele, însuşi poetul Ovidiu afirmând, în „Fasti", că „Focul lacom purifica totul, /El curăţa metalele de amestecuri străine, /Tot astfel, el purifica oile odată cu păstorii" (ENACHE, p. 123). În Tulcea, la Lăsatul secului de brânză, se obişnuieşte să se aprindă focuri, obiceiul numindu-se „Olăriile mici"; „Olăriile mari" se fac la Lăsatul secului de carne; la ambele participă tineri între 10 şi 25 de ani; sunt arse resturi vegetale din gospodării, se mănâncă şi se bea, uneori au şi caracter competiţional, în sensul rezistenţei la somn peste noapte; se crede că acela care ştie cel mai bine să întreţină „viaţa focului" poate să se scalde în Dunăre când este „gerul Bobotezei", sau poate să aibă un cal frumos şi bine hrănit cu ajutorul căruia îi va întrece pe ceilalţi tineri (MIHĂILESCU, p. 43; 48).
Focurile de 23 aprilie (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă; Sângiorzul). Mai mult ca la oricare sărbătoare de peste an la care se aprind focuri, la Sângiorz scopul lor este să distrugă sau să ţină în frâu vrăjitoarele răspunzătoare de toate necazurile şi calamităţile ce se pot abate asupra oamenilor, a vitelor şi a recoltelor, cum ar fi boli, grindină, stricăciuni provocate turmelor de către animalele sălbatice şi recoltelor de către insecte şi păsări, necăsătorirea fetelor şi a flăcăilor etc. (12. GHINOIU, p. 234-235).
Focurile din Joia Mare. Se face un ospăţ formal în curtea sau în cimitirul bisericii; împrejurul focului se pun scaune, pe care stau morţii ce vin să se încălzească; pe lângă aceste focuri nu stă nimeni dintre cei vii, ele fiind rezervate „moşilor"; se crede că, după cum se pierde fumul acestor focuri, tot aşa să se piardă şi Joimăriţa şi să nu nimerească vreo casă (MUŞLEA, II, p. 225-226). Focul din Joia Mare are semnificaţie funerară, aprinzându-se câte o grămăjoară de lemne pentru fiecare mort, ca să fie şi ei luminaţi pe lumea cealaltă (PRESA).
Focurile din noaptea Învierii. În Sibiu şi Suceava, în noaptea Învierii Domnului, oamenii aprind focuri pe lângă biserici, pentru a se încălzi şi pentru a face lumină; acesta arde până se termină slujba de Înviere; în jurul lui, oamenii spun poveşti, legende, alţii veghează să vadă cum se deschid cerurile sau pentru a zări flăcări pe comori; dacă acela care vede cerul deschis şi aude o voce necunoscută care îl întreabă ce doreşte, iar acel om îşi cere iertarea păcatelor sau altceva, ceea ce doreşte i se va împlini; alţi oameni nu dorm, ci veghează toată noaptea, pentru că ei cred că aşa este bine; alţii fac focuri din gunoi şi fân stricat pe lângă propriile case şi pun pe el usturoi, apoi stau toată noaptea şi veghează (2. MARIAN, II, p. 156).
Focurile de Sânziene (Drăgaica, 24 iunie). Se crede că acela care sare peste focul de Sânziene şi nu are pe cap cununiţa de flori va cădea în foc (PRESA).
Focurile de toamnă. În Maramureş, la şezătorile organizate toamna, fetele, în lipsa feciorilor, iau cărbuni aprinşi, îi aruncă în grinda casei, apoi îi calcă în picioare, după care îi bat cu mătura, îndreptându-i spre uşă; când bat din picioare tăciunii, ele simulează un dans dezarticulat, în acelaşi timp strigând numele feciorilor care lipsesc (BOGDAN, p. 100).
Focurile de 26 octombrie (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir; Sâmedru). În Oltenia, Muntenia şi, parţial, în Moldova, în seara de 25 spre 26 octombrie, se aprind focuri pe înălţimi, la răspântii, în mijlocul satului, lângă ape şi în alte locuri propice adunării spiritelor, aceste focuri purtând numele generic de „Focul lui Sâmedru"; în Argeş, flăcăii aduc din pădure un brad „cât o turlă de biserică", îl împlântă în pământ, iar în jurul lui îngrămădesc cetină, crengi şi aşchii uscate; când se dă foc imensului rug, deasupra căruia se ridică vârful bradului, se strigă „Hai la focul lui Sâmedru!"; femeile vin atunci cu pere, nuci, prune uscate, colaci, pâine şi le împart copiilor şi tinerilor adunaţi în jurul focului; în forme mai puţin spectaculoase, aceste ruguri se aprind şi în satele de deal ale Muscelului; copiii, după ce primesc darurile de la femei, sar peste vâlvătaia focului şi merg apoi spre casă, luând cu ei tăciuni pentru a-i arunca prin livezi, cu scopul de a le spori rodul în anul viitor; în alte sate, băieţii şi fetele se aşează pe două rânduri, la puţină depărtare de foc şi încep să sară peste el; cel ce poate sări, crede că peste an se va căsători; după ce vin femeile şi împart fructele, covrigii şi pâinea, unul dintre băieţi începe să cânte la fluier, iar toţi ceilalţi, tineri şi bătrâni, se prind în horă şi joacă, uneori chiuind; darurile oferite sunt aceleaşi ca la colindat şi au o dublă funcţie: pe de o parte, să aducă recolte bogate şi să sporească turmele în noul an, pe de altă parte, să împace spiritele morţilor cu produsele obţinute în anul care se încheie (12. GHINOIU, p. 249-250).
Focul viu. ÎnMaramureş, focul viu se face luându-se o sfoară, care se înfăşoară împrejurul unui lemn de brad şi se trage, de o parte şi de cealaltă, de către doi copii, până ce sfoara se aprinde, de la ea aprinzându-se şi bradul; focul astfel făcut se întreţine cât timp stau oile în munte, iar din el nu se dă la nimeni, la fel şi cenuşa; se pot da chibrituri, sau iască, cremene, amnar, dar niciodată foc şi cenuşă, pentru că astfel nu se poate lega nici o vrajă de oile avute în grijă; în Ţara Haţegului, focul viu este făcut de ciobani, la scoaterea oilor la munte, prin frecarea a două lemne, scopul fiind păzirea stânei de duhuri necurate; aprinderea focului se face prin strângerea unei crengi de mesteacăn, având la capete iască, între alte două crengi uscate, iar creanga prinsă în mijloc este învârtită până se aprinde; atunci, se aţâţă focul cu frunze uscate şi, dacă iasca ia foc, se aprind vreascurile anume pregătite din vreme; focul acesta este păzit cu străşnicie, fiindcă, dacă se stinge, este mare ruşine şi primejdie pe capul ciobanilor; în zona Albei, „aparatul" cu care se produce focul viu seamănă cu o tocilă; este făcut din lemn tare şi roata are crestături mari pe margine; are două mânere de care învârtesc 2-4 oameni; lemnele care se pun de-o parte şi de alta a roţii sunt din esenţă moale (brad, mesteacăn, salcie, plop etc. ), adică trebuie „lemn de 9 feluri"; aceste lemne sunt ţinute pe roată de bărbaţi puternici, la fel şi cei care învârtesc roata, pentru că trebuie să-i dea acesteia viteză de rotaţie mare; scânteile care sar sunt prinse în iasca pregătită deja, care ia imediat foc; cenuşa obţinută de la focul viu se amestecă cu lapte dulce sau smântână, obţinându-se o unsoare folosită la ungerea oamenilor şi animalelor pentru vindecarea „bubelor rele", „bubelor dulci" şi pielii aspre; focul viu se mai poate face luându-se zgura de pe căldarea pusă la fiert, când flăcările sunt mari, i se pune iască uscată şi se aprinde un alt foc; cenuşa focului viu se pune în apă şi cu ea se spală bubele de pe trup la oameni şi animale; în Munţii Apuseni, când cineva este grav bolnav, dar mai ales când suferă de o boală de piele, se duc în pădure doi bărbaţi, care sunt între ei veri primari, şi acolo fac foc viu, prin frecarea a două lemne, până ce sare o scânteie pe iască şi se aprinde; apoi fac focul mai mare şi pun apă într-o oală de lut să fiarbă; cu această apă este spălat bolnavul acolo, în pădure, iar oala este aruncată; şi acest foc, aprins din nevoie, se numeşte tot foc viu şi nu este bine să se facă decât miercurea şi vinerea şi numai de către doi veri primari; în părţile Clujului, focul viu este de mare însemnătate pentru cei care îl fac, pentru că aceia „sunt voinici pe care nu îi poate prinde în viaţă nici o vrajă, nici o boală, sunt tari, viteji, frumoşi şi iubiţi de toată lumea; tăciunii din bâtele aprinse trebuie ţinuţi cu mare grijă şi lăsaţi din neam în neam, pentru că ei feresc de boli, de vraci, de trăsnete, de muţenie, de orbire şi de surzenie, de atacurile hoţilor, de foc, de apă, de vântoase şi de tot felul de duhuri rele, de strigoi, de pricolici, de vârcolaci, de omul vântului şi de solomonari, de fata-pădurii, de iele, de frumuşele, de zmei şi de balaurii văzduhului cari umblă cu vremuri grele"; în Năsăud, focul viu este aprins de doi ciobani, prin frecarea a două lemne uscate, când sunt „băgate oile în brânză"; focul este dus în stână şi „nu este lăsat să se stingă până ce pleacă stâna acasă de la munte"; se crede că astfel, prin focul viu, se împiedică apropierea duhurilor rele de stână şi de turmă; în Muntenia, acest fel de foc se face prin frecarea a două lemne, dar se toarnă şi puţină ţărână uscată sau nisip uscat, pentru a mări frecarea şi deci încălzirea; focului nu i se dă nici un fel de nume, pentru că oricine îl poate aprinde; în zona Ilfovului, se spune chiar că acest „meşteşug" îl au numai ciobanii; în Moldova, focul viu se aprinde în ziua de Alexii-Boje (17 martie), luându-se două beţe, unul de esenţă moale, al doilea de esenţă tare şi se freacă în cruciş unul de altul, până când lemnul de esenţă moale se încinge şi atunci i se pune iască şi se aprinde; se mai obişnuieşte să se facă focul viu şi în ajunul zile de Sângiorz (23 aprilie), dar în acesta sunt arse plante puternic mirositoare şi peste el trebuie să sară vitele; focul trebuie aprins de către doi băieţi, unul fără tată, celălalt fără mamă; conform atestărilor documentare şi a informaţiilor de teren, aprinderea focului viu în Bucovina se face prin frecarea a două lemne uscate; acest foc este întrebuinţat pentru afumarea stupilor de albine, ca să fie „iuţi ca para focului"; în acest sens, fiecare stup este trecut pe deasupra focului viu; se mai poate aprinde focul viu şi prin facerea unui orificiu în tocul uşii, un altul într-o scândură, între ele răsucindu-se, cu ajutorul unei sfori, un băţ la capetele căreia se pune puţină iască (MUŞLEA, II, p. 295; 390-396; 4. POP, p. 93). În ajunul zilei în care este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie), în zona Rădăuţiului, flăcăii freacă două lemne până iau foc; acest foc este păzit peste tot anul să nu se stingă, crezându-se că gospodăria la care este aprins are parte de mult noroc şi că nimic rău nu se poate apropia de ea; în Suceava, lemnele sunt adunate de flăcăi, fără să ştie unul de celălalt, dar se întâlnesc la o oră convenită anterior, mirându-se cine a adus lemnele; după care freacă două dintre ele, până iese foc, aprind grămada de lemne, sar peste ea şi joacă în jurul focului; iau apoi câte puţin jeratic şi se întorc acasă, unde afumă vitele, dar mai ales mieii; trecerea animalelor prin fum de foc viu sau peste el se face în credinţa că ele vor fi ferite astfel de toate bolile şi relele, de toate dihăniile, să nu le fie luat laptele, să fie frumoase şi lăptoase, să crească şi să se înmulţească ca puzderia şi gunoaiele puse pe foc; păstorii din Transilvania, în ziua de 21 aprilie dimineaţa, deci cu două zile înainte de Sfântul Gheorghe, îşi pun cununi verzi pe cap şi încep să stropească pământul cu rămurele de laur muiate în agheasmă; după aceea fac foc din ramuri de brad, rozmarin şi laur, în fumul căruia „îşi curăţesc turmele", după care dau de pomană plăcinte, brânză şi lapte; totul se încheie cu un ospăţ la care participă toţi cei prezenţi; în acest timp, sar peste focuri de câte trei ori, la fel fac şi cu oile, fiind convinşi de biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară asupra întunericului şi a frigului iernii; în Banat, de 22 aprilie, deci în ajun de Sfântul Gheorghe, unii afumă oile în strungă cu untură de oi, un amestec de usturoi, laptele câinelui (alior), boz, leuştean, pelin, scai (scaiete mare), frunze de salcie cu mâţişori; afumatul se face punând jar într-o oală şi aruncând câte un cocoloş de untură pe cărbuni şi trecând oala pe sub ugerele oilor, pentru ca oile, trecând peste o apă fermecată, nimic să nu le atingă din cauza mirosului de seu; sau, păstorii se dezbracă de tot, pun foc într-o oală şi aşchii de la 9 cruci aflate pe mormintele părăsite, adică de la cele la care nu mai merge nimeni în Joia Mare; iau oala fumegătoare şi ocolesc oile de trei ori; sau se fac două focuri cu aşchii din cruci părăsite, de data aceasta ciobanii fiind îmbrăcaţi, şi trec oile printre focuri, la urmă ei împlântă bâtele în mijlocul focului şi sar de trei ori peste el; aceasta se face pentru a fi feriţi de strigoi, care, se crede, sunt prezenţi atunci când oile mor fără a fi bolnave (2. MARIAN, II, p. 274-276). „Focul viu" s-a păstrat în Bucovina şi Maramureş; ritualul are loc la început de primăvară, de regulă la Sfântul Gheorghe: un copil înconjoară stâna „mânzărilor", de trei ori, purtând cărbuni aprinşi, iar stăpânii oilor, cu capul descoperit, se întorc cu faţa spre răsărit şi rostesc „Tatăl Nostru", făcând totodată mătănii; unul dintre stăpânii de oi amplasează în faţa stânei o ramură mare de fag verde, care poartă denumirea de Armingen (Arminden), în vârful căreia se punea drept pavăză contra gheţii o piatră; se mai crede însă că ramura are rostul ca oile să nu fie deocheate de către cei care s-ar mira de numărul mare al oilor, caz în care s-ar mira mai repede de piatra pusă în vârful crăcii de fag; de fapt, s-ar fi preferat ca armindenul să fie din lemn de tei, considerat, în părţile Rodnei, ca un arbore sfânt şi mult mai potrivit momentului; după ce se termină totul, are loc ritualul propriu-zis al „focului viu", care se obţine prin frecarea a două lemne uscate, folosindu-se în acelaşi timp şi iasca; din scânteia aprinsă, se fac două focuri în faţa strungii oilor, aspect care coincide cu prima măsurătoare, colectivă, a laptelui, când se socoteşte cât revine fiecărui proprietar din produsul oilor sale; mai demult, „focul viu" nu putea fi aprins decât de către un fecior, care nici prin vis nu ar fi gândit la pofte lumeşti, iar focul era păzit de acest fecior până la coborârea oilor din munte; în Sălaj, la „măsuriş", se respectă interdicţia ca nici unul dintre ciobani să nu se fi atins de femeie cu o zi înainte de urcarea în munte, pentru că oaia este cel mai curat animal; peste cele două focuri săreau mai întâi, de trei ori, toţi oamenii stânei, apoi este mânată peste focuri (sau numai prin fumul acestora) turma de oi, iar oamenii îşi împart între ei, ca jertfă, plăcinte, lapte, brânză, după care urmează un ospăţ la iarbă verde (2. CHELCEA, p. 315-318). Stâna este împodobită din ajunul zilei de Sângiorz cu verdeaţă şi cu flori, iar oile şi mieii sunt trecuţi peste flăcările focului viu („foc din foc"), adus din vatra satului sau aprins prin frecarea unor aşchii de brad uscat; peste acest foc sacru mai sare şi baciul, ca să purifice opincile cu care umblă prin iarba menită mieilor; mai sunt trecute prin flăcările focului viu cârligul, găleata, răbojul, strecurătoarea, toporul, zgărzile câinilor şi clopotul berbecului-cârmaci; apoi sar şi ceilalţi oameni de la stână, rostind urări de sănătate, noroc şi belşug; după care oile şi mieii sunt stropiţi cu apă sfinţită în care a fost stins în prealabil buşteanul focului viu; ceremonia se încheie cu un ospăţ, la care iau parte ciobanii, precum şi rudele sau consătenii poftiţi la această sărbătoare (PRESA). Se aprinde în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe şi se obţine prin frecarea unui băţ între două scândurele, până se aprinde, după care vitele trec prin acest foc, ca să nu fie muşcate de diferite insecte peste an - Suceava (2. GOROVEI, p. 255). Focul viu se mai face la Ispas (Înălţarea Domnului) sau imediat după Rusalii, scopul acestuia fiind ferirea oilor de boli şi sporirea manei lor (COMAN, I, p. 22). Elementele etnografice care servesc drept argumente pentru a demonstra că „focul viu" nu este un foc obişnuit, ci unul ritual, sunt abundente: se aprinde numai de către bărbaţi, de obicei de tineri necăsătoriţi şi neprihăniţi; în sate se aprinde la date fixe, în ajunul Sângiorzului, iar pe munţi la data urcării oilor la stâne; focul se păstrează aprins până la coborârea turmei pentru iernat; participanţii sar peste foc şi, uneori, trec şi animalele prin foc sau prin fumul acestuia; la sărirea peste foc, se rostesc strigături cu tematică pastorală; pentru purificarea spaţiului, a animalelor şi mai ales a oamenilor, la trecerea pragului în noul an pastoral, se folosesc, alături de foc, apa şi ramura verde; când se scot albinele de la iernat, stupul este petrecut peste un foc viu, care se face prin frecarea a două lemne uscate de brad şi care se aţâţă la intrarea în prisacă; tot atunci, stupii sunt stropiţi cu agheasmă sau se afumă cu tămâie, toate fiind menite a fertiliza stupul şi să-l ferească de furturi sau de „luarea manei" (12. GHINOIU, p. 219; 235). Serie simbolică: usturoi-alior-boz-leuştean-pelin-scai-salcie.

FOCA (Sfântul)
Sărbătoare tradiţională care cade în 22 septembrie, ziua Sfinţilor Mucenici Foca, Isaac şi Martin (ŞĂINEANU, I, p. 101-102). v. SEPTEMBRIE.

FOTOGRAFIERE
Se crede că i se ia puterea trupească aceluia care se lasă fotografiat, sau poate chiar să i se întâmple o mare nenorocire şi să moară - Buzău (2. GOROVEI, p. 91).

FRAGĂ (partea comestibilă de Fragaria vesca - DLRM, p. 315)
Când se coc două rânduri de fragi este semn de toamnă lungă - Muntenia (2. GOROVEI, p. 269).

FRATE DE CRUCE
Se întâmplă că, într-o familie, mor doi fraţi unul după celălalt; dacă mai rămâne unul în viaţă, acela se prinde frate de cruce cu un alt tânăr, care nu face parte din aceeaşi familie; se procedează astfel: la mormântul celui din urmă frate decedat, după ce este coborât mortul în groapă, se coboară şi fratele lui după el şi stă cu picioarele pe sicriu, iar tânărul care este pe marginea gropii îl apucă de mână şi îl ridică sus; apoi cei doi se aşează faţă în faţă şi, apucând amândoi de un colac, îl frâng în două, după care se sărută şi astfel sunt de acum fraţi de cruce; fratele de cruce şi sora de cruce nu se pot căsători între ei - Muntenia (2. GOROVEI, p. 92). În ziua lui Sântoader, există obiceiul de a se prinde fraţi de cruce (fârtaţi), precum şi surori de cruce (surate), cutumă care poartă denumirea de Înfârteţirea şi Însurăţirea; tot fraţi de cruce sunt şi fraţii proveniţi din dragoste, dar un frate de cruce valorează mai mult decât un frate de sânge, secretele lor nu sunt divulgate nimănui; dacă unul din ei moare, cel rămas în viaţă participă la înmormântare ca la a unei rude apropiate, umblă cu capul descoperit, poartă sicriul; copiii lor nu se căsătoresc; dar fraţi de cruce se prind înainte de căsătorie; prinderea se face pe pâine şi sare, iar formula jurământului este: „Eu ţi-oi fi frate/Până la moarte. /M-oi lăsa de pâine/Şi de sare mai bine, /Decât să mă las de tine!"; apoi dau mâna şi frăţia este încheiată; în satele de pe Crişul Alb - Bihor, cei doi îşi împung cu un spin degetul mic şi îşi amestecă sângele şi astfel se sigilează frăţia; la fel se prind surate şi fetele - Banat; Bihor; Transilvania; se mai foloseşte termenii de veri şi verişoare, pentru fraţii de cruce - Mureş; copiii care se leagă fraţi de cruce fac o horă, în jurul unui pom sau lângă un pom, şi rostesc cuvintele: „Frate, frate, /Până când vei fi tu frate?", iar celălalt răspunde: „Ţi-oi fi frate/Pân’ la moarte!"; apoi schimbă între ei nişte colăcei, special făcuţi pentru acest eveniment de către mame, şi astfel se încheie frăţia; colăceii se numesc brăduleţi, se agaţă în pruni sau alţi pomi fructiferi, câte unul pentru fiecare copil care se prinde de văr; apoi se apucă toţi de copac şi îl scutură, acela al cărui colac cade primul este declarat vărul cel mare - Mărginimea Sibiului; înfârteţirea şi însurăţirea se practică şi în Muntenia, Moldova şi Suceava, dar nu se precizează în ce zi se practică sau cu ce ocazie anume; în Banat, despărţirea de un frate de cruce care a murit se face astfel: se leagă fratele adoptat cu mâna dreaptă, cu ajutorul unui lănţişor, de mâna stângă a mortului, apoi se pune un lacăt şi stau aşa până la sfârşitul ceremonialului de înmormântare, când cel viu deschide lacătul pe care le aruncă, lacăt şi lanţ, într-un loc depărtat, zicând „Să ajute Sfânta Maria ca fratele mort să fie îndrumat undeva departe de cel viu" (2. MARIAN, I, p. 274-275; II, p. 252). Dacă într-o familie se întâmplă de mor doi copii unul după altul, atunci, spre a scăpa de moarte pe cei vii, unul din copiii rămaşi se prinde frate de cruce cu un altul din altă familie, fie de orice sex, însă să fie lunatic (născuţi în aceeaşi lună); la cimitir, după ce s-a dat drumul sicriului în groapă, fratele sau sora celui mort se coboară în groapă, pe sicriu, iar celălalt copil îl ridică din groapă şi, punându-se faţă în faţă, apucă un colac, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte şi îl rup în două; după aceea se sărută şi astfel devin fraţi de cruce; amândoi fraţii aceştia sunt priviţi ca şi cum ar fi fraţi buni, fratele de cruce şi cu sora de cruce nu se pot căsători niciodată - Buzău; fratele mortului lunatic se pune în fiare şi se prinde apoi frate de cruce cu un altul, aşezându-se pe marginea mormântului şi rupând o furcă de strâns fânul, unul rupând un dinte, celălalt alt dinte - Olt; obiceiul de a se prinde frate de cruce nu se face numai la mormânt; în zonele de munte, se sapă într-o stâncă o cruce, pe care cei ce se prind fraţi de cruce trebuie să o sărute, apoi îşi fac la mâna dreaptă o tăietură şi amestecă sângele lor; acest legământ se respectă chiar dacă ar fi să-şi dea viaţa unul pentru altul (3. MARIAN, III, p. 232). Frăţia de cruce se face la o săptămână după Paşte; în Banat, momentul respectiv poartă numele de Mătcălău şi se desfăşoară prin luarea reciprocă de sânge de la cei care contractează înfrăţirea, cele câteva picături de sânge fiind băute cu vin; ritualul înfrăţirii pretinde sărutarea celor înfrăţiţi prin intermediul unei crengi de măr, timp în care are loc şi schimbul de daruri, printre care se află şi ouă roşii; înfrăţiţii îşi ling reciproc sare din palmă şi îşi jură să rămână fraţi până la moarte, jurământul repetându-se de trei ori; ouăle şi vinul roşu, la care nelipsită este şi pâinea consfinţesc înfrăţirea, care are la bază un fundament juridic străvechi (2. CHELCEA, p. 30). Serii simbolice: colac-sărut; colac-prun; mormânt-colac-sărut; mormânt-furcă de fier; cruce-sărut-sânge; sânge-vin-sărut-măr-sare-jurământ-3.

FRÂNGHIE v. FUNIE.

FRIG (A-I FI FRIG CUIVA)
Este semn rău, de nestatornicie, pentru cel care visează că îi este frig; în schimb, dacă visează că această senzaţie o au alţii înseamnă mulţumire sau noroc în căsătoria proiectată - Suceava (NOTE, Băncescu).

FRIGARE
Se crede că nu este bine să se mănânce carnea direct din frigare pentru că mor vitele; sau, dacă se mănâncă seara direct din frigare, este pericol ca lupii să atace vitele - Bucovina; nu este bine ca frigarea să fie folosită ca obiect de joacă, pentru că acela ce se distrează cu ea este în pericol să se îmbolnăvească de junghiuri - Tecuci (2. GOROVEI, p. 117; 256).

FRUCT
Când se culeg fructele din pomi, una să fie lăsată pe o cracă, pentru că ea este „poama pomului" şi anul viitor copacul va da roade la fel de bogate - Ţara Oltului; din fructele coapte, indiferent care le-ar fi soiul, să nu mănânce gospodarul până ce nu împarte mai întâi altora, pentru că trebuie mai întâi morţii să mănânce şi apoi cei vii - Suceava; cine mănâncă mere, pere, nuci etc. şi i se cere să dea şi altcuiva una de poftă să dea două, ca să nu le moară perechea - Tecuci; femeile, femeile însărcinate şi fetele care mănâncă fructe crescute îngemănat vor avea copii gemeni - Ţara Oltului; Tecuci; Suceava; dacă o femeie însărcinată mănâncă fructe şi apoi se atinge cu mâna de o parte a corpului, copilul ce va fi născut va purta semne asemănătoare fructelor consumate - Suceava; în locul de unde s-a scos o plantă bună de leac se pune o bucată dintr-un fruct, o fărâmă de mămăligă şi uneori pietricele - Tecuci (GOLOPENŢIA, p. 88; 141; 2. GOROVEI, p. 32; 102; 142; 161; 166; 197). La culesul fructelor sau a viilor, câteva fructe sau câţiva ciorchini de struguri sunt lăsaţi pentru păsările cerului (PRESA). Înseamnă bogăţie pentru cel care se visează mâncând fructe dulci şi va avea mulţi copii cel care visează fructe de orice fel - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: fruct-mămăligă-piatră.

FRUNTE
Pretutindeni se crede că fruntea lată e semn de inteligenţă, iar cea îngustă semn de suficienţă, prostie (NOTE, Antonescu, Băncescu). Copiii cu fruntea despicată vertical pe mijloc sunt consideraţi deştepţi - Tecuci; iar oamenii cu fruntea înaltă sunt foarte aşezaţi, cuminţi - Bucovina; tot în Bucovina, se crede că atunci când două persoane îşi lovesc frunţile una de alta, vor ţine împreună un copil la botezul acestuia; dacă i se bate cuiva fruntea între sprâncene e semn că acela va avea noroc în avere - Bucovina; dar dacă iese un păduche pe fruntea cuiva e semn de pagubă, iar de apare pe fruntea unui om bolnav înseamnă că nu mai trăieşte mult - Iaşi; de asemenea, se crede că norocul oilor stă în frunte, din care cauză tunderea lor este începută din frunte, unde li se face semnul crucii cu foarfecele (2. GOROVEI, p. 76; 94; 170; 174; 182). Cine visează frunte lată înseamnă că este un om cu judecată - Suceava (NOTE, Băncescu).

FRUNZĂ
Cu toate că textele cântecelor populare încep, de regulă, cu sintagma „foaie verde", simbolismul frunzei rămâne deosebit de sărac; în Bucovina, se crede că, dacă vor cădea frunzele de timpuriu, este semn că recolta anului viitor va fi îmbelşugată (2. MARIAN, I, p. 85). În seara (noaptea) Anului Nou, fetele aşează pe plita sobei frunze de verdeaţă, două câte două, dându-le numele fetei şi băiatului despre care se spune că se plac; dacă frunzele se apropie una de cealaltă înseamnă că tinerii se vor căsători în acel an - Ţara Chioarului (1. POP, p. 389). Dacă visează cineva căzând frunze din arbori înseamnă boală foarte grea sau chiar moarte; dacă visează frunze de viţă de vie, se va mânia, pentru că va fi obiectul unor intrigi - Suceava (NOTE, Băncescu).

FUGĂ (A FUGI)
Când unui cuplu îi moare primul copil, este bine ca părinţii lui să fugă de acasă pentru o perioadă de timp, ca să fugă şi moartea din acel loc - Tecuci (2. GOROVEI, p. 142)

FULG
Nu vor muri bobocii de gâscă, dacă li se taie fulgi din coadă şi apoi sunt afumaţi cu aceştia - Bihor (2. GOROVEI, p. 102).

FULGER (A FULGERA)
Având cerul ca loc predilect de manifestare, fulgerul, tunetul şi trăsnetul sunt arme în mâna puterii divine, folosite împotriva diavolului, duhurilor rele sau oamenilor păcătoşi; pot fi însă produse şi de către diavolul însuşi, dar, de data aceasta, ele nu mai au rolul de a pedepsi; în fine, o sursă importantă în producerea lor o constituie Sfântul Ilie (prăznuit în ziua de 20 iulie), fie ca urmare a acţiunii sale de urmărire şi de distrugere a dracilor, fie ca efect al preumblării proorocului prin ceruri; oricum, fulgerele, tunetele şi trăsnetele dezvoltă o bogată paletă de credinţe, din care nu lipsesc legendele, previziunile meteorologice, soarta recoltelor şi chiar unele întrepătrunderi cu simbolica unor animale (câine, pisică), sau cu aceea a unor obiecte utilizate în Duminica Paştelui (lumânare); în consecinţă, legendele narează că Dumnezeu este sâcâit zilnic de duhurile rele, pe care le caută să le pedepsească; atunci când mânia sa ajunge la culme, toată natura se răvăşeşte: cerul se acoperă de nori negri, se dezlănţuie furtuni, iar duhurile necurate fug să se ascundă în mare grabă; se spune că atunci tună şi fulgeră - Tecuci; după alte legende, tunetele nu ar fi altceva decât vaietele scoase de duhurile rele, atunci când Dumnezeu le săgetează (le fulgeră) cu scânteile pe care le produce la aprinderea, cu amnarul, a făcliilor cerului (stelele) - Tecuci; de observat că omul tradiţional nu face o deosebire esenţială între fulger, tunet şi trăsnet, între percepţia vizuală şi cea auditivă; ca atare, se spune că trăsnetul are forma unor limbi de foc, pornite în căutarea omului păcătos pentru a-l pedepsi; se povesteşte că aceste limbi de foc au trecut printr-un perete în odaie, dar nu l-au găsit pe om; au trecut şi prin alt perete în cealaltă odaie, unde l-au găsit ascuns sub pat şi acolo l-au ucis; că limbile de foc urmăresc duhul ascuns o dovedeşte faptul că, dintre atâţia oameni aflaţi împreună, trăsnetul alege doar pe unul singur - Tecuci (2. GOROVEI, p. 82; 232; 283). Când fulgerul este însoţit de descărcarea electrică aferentă, deci de zgomotul specific, fenomenul are darul să îngrozească şi mai mult pe omul tradiţional; el crede că trăsnetul este format dintr-o săgeată, care seamănă cu un ciob de sticlă, având grosimea şi lungimea unui deget cu trei muchii; când trăsneşte, această săgeată pătrunde de nouă stânjeni în pământ şi reapare la suprafaţă după nouă ani, adică iese din pământ în ritmul de un stânjen pe an; după ce iese la suprafaţă, oamenii o găsesc, o iau şi o folosesc la naşterile deosebit de grele, femeii aflată în chinurile naşterii dându-i-se să bea apă de pe această săgeată, ca să nască mai repede („iute ca săgeata"); în realitate, este vorba de un cristal de cuarţ, găsit întâmplător, pe care oamenii, impresionaţi de forma şi de culoarea sa, îl consideră un obiect sfânt („săgeată a Sfântului Ilie"), având deci puteri tămăduitoare - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 106-107). Conform altor legende, diavolul ar fi acela care a zămislit norul, tunetul, fulgerul şi ploaia, pentru că îl frigea prea tare soarele şi atunci a fost necesar să aşeze între el şi astrul zilei un nor, scăpărând în acelaşi timp de prea multă mânie (VLĂDUŢESCU, p. 92). În altă ordine de idei, mai sus se subliniază că Sfântul Ilie (uneori şi Dumnezeu) este cel care provoacă, dintr-un motiv sau altul, fenomenele celeste puse în discuţie; astfel, se crede că atunci când fulgeră, Sfântul Ilie scapără (cu amnarul), ca să-şi aprindă luleaua - Teleorman; sau că Dumnezeu o face, pentru a-şi aprinde ţigara, sau că Dumnezeu îşi aprinde astfel lumânarea, pentru a-l căuta pe diavol şi a-l trăsni - Tecuci; când tună, se spune că Sfântul Ilie merge la plimbare cu trăsura cea mare pe deasupra norilor, iar roţile trăsurii au zimţi pe ele şi astfel cerul se sparge şi apa curge pe pământ - Tecuci; când tună toamna, se crede că atunci Sfântul Ilie se întoarce, mânând carele pline cu porumb spre casă - Tecuci; dar, în general, când tună, se crede că Sfântul Ilie împuşcă după draci - Suceava, sau că proorocul îşi mână în mare viteză trăsura trasă de telegari, îndemnaţi cu un bici de foc (fulgerul), această ultimă credinţă având răspândirea cea mai mare şi datorită imaginilor impuse de iconografia creştin-ortodoxă din întreaga ţară (icoane pe lemn şi pe sticlă, picturile murale din biserici); din punct de vedere meteorologic, experienţa l-a învăţat pe românul tradiţional să desprindă concluzii din interdependenţa fenomenelor, astfel încât, primăvara, unde tună mai întâi, în acea parte va ploua mai întâi - Tecuci; sau încotro tună pentru prima oară primăvara, în acea parte de loc se vor face grânele mai bine - Vaslui; tunetul de primăvară, pe când este încă zăpadă pe afară, prevesteşte că vara va avea zile numeroase cu grindină multă - Bucovina; dacă tună după Cuviosul Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), este semn de toamnă lungă - Suceava; când tună şi fulgeră toamna înseamnă că primăvara următoare va fi secetoasă - Iaşi; când tună iarna, are să fie secetă şi foamete în anul acela - Vaslui; iar fulgerările, tot în timpul iernii, prevestesc zăpadă, vânt şi viscol în perioada imediat următoare - Botoşani; când fulgeră cu lumină puternică, indiferent de anotimp, se crede că va fi vânt şi ploaie în cantitate mare - Vaslui; este semn de ploaie, când fulgeră din senin - Tecuci; când fulgeră în mai multe direcţii ale cerului înseamnă ploaie abundentă - Suceava; cine aude pentru prima oară tunetul într-un an să se dea de trei ori peste cap, pentru că altfel se transformă în urs - Vaslui; când cineva vede, pentru prima oară într-un an, că fulgeră, este bine să se aplece, cu ochii închişi, şi să adune câteva paie, care vor fi bune pentru durerile de cap - Galaţi; rodesc „nuci fulgerate", când fulgeră în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), sau a Sfântului Prooroc Ilie - Tecuci; dacă fulgeră în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), nucile nu vor lega rod - Tecuci (2. GOROVEI, p. 20; 42; 88; 95; 171; 243; 261; 262; 267; 268; 269; 283; 2.MARIAN, I, p. 85; NOTE, Antonescu). Când ploaia este însoţită de fulgere şi trăsnete puternice este semn că nu va dura mult (2. CHIVU, p. 247). Se mai crede, de asemenea, că, dacă fulgeră pentru prima oară într-un an în dreptul Cornului Caprei (Capricorn, constelaţie zodiacală din emisfera australă, formată dintr-o stea dublă, 62 de stele mici şi mai multe nebuloase - ŞĂINEANU, I, p. 48; II, p. 200), acel an va fi bogat în recolte - Teleorman (1. CHIVU, p. 246). Înseamnă veselie pentru cine visează fulger - Suceava (NOTE, Băncescu).

FUM
Tortul scos de pe urzitoare este izbit cu putere de hornul cuptorului, ca şi pânza care iese din războiul de ţesut să sporească tot aşa cum iese fumul pe horn - Suceava; şarpele fuge de omul care fumează, pentru că târâtoarea nu suferă fumul - Suceava; când fumul din sobă năvăleşte în încăpere, este semn că vremea se va înrăutăţi - Iaşi; când fumul se înalţă drept în sus, este semn de vreme frumoasă, dar când fumul de la coşuri se târăşte şi se împrăştie pe pământ este semn de ploaie sau de viscol - Iaşi; Suceava (2. GOROVEI, p. 95; 228; 236; 267). Înainte de ieşirea plugului, primăvara, în brazdă, se afumă înconjurându-se boii şi caii prinşi în jug sau în ham, ca să nu se lege de ei vânturile, beteşugurile şi alte necurăţenii; când iese fumul drept pe coş este semn de vreme bună, iar când se lasă spre pământ este semn că vremea se va strica - Maramureş (BOGDAN, p. 8; 44). În Bucovina, se crede că, dacă fumul, la vreme frumoasă, nu vrea să iasă pe horn sau se apleacă spre pământ, înseamnă că va urma ploaie (2. MARIAN, I, p. 86). Există speranţe pentru cel care se visează afumând ceva; dar îi va fi ameninţată averea celui care visează fum; visarea de fum în casă înseamnă pagube produse de oameni răi; va fi ridicat în funcţie sau îi va spori averea celui care visează că fumul se înalţă drept în sus sau fum întunecat - Suceava (NOTE, Băncescu).

FUNIE
Femeia însărcinată nu trebuie să treacă peste funie, pentru că va naşte copilul cu cordonul ombilical răsucit după gât - Suceava (3. MARIAN, II, p. 19; 2. GOROVEI, p. 31; 160). Să nu se pună funie sau sfredel sub patul femeii gravide, că se va chinui la naştere - Suceava; în apa de spălat pe cap este bine să se pună o bucată din funia clopotului de la biserică, pentru ca pruncul, la maturitate, să fie ascultat de lume, aşa cum este ascultat clopotul - Suceava; când cineva este neputincios, bolnav, şi urinează în pat noaptea, este bine să fie afumat cu frânghie de la limba clopotului de la biserică - Tecuci (2. GOROVEI, p. 119; 164; 166). În altă ordine de idei, ca ornament, funia (frânghia) este prezentă în special pe elementele constructive ale edificiilor din lemn sau piatră (case de locuit, porţi, biserici), în care caz ea trebuie pusă în legătură cu semnificaţiile pe care le conotează spirala, voluta, meandrul şi labirintul (NOTE, Antonescu).

FUNINGINE
Se crede că este bine ca funinginea, scuturată de pe coş în Ajunul Crăciunului, să fie îngropată la rădăcina butucilor de viţă de vie sau a pomilor, pentru ca ei să se încarce cu struguri sau cu rod bogat, precum coşul cu funingine - Dolj; când arde funinginea de pe coş este semn că vremea se va schimba - Suceava; când arde funinginea de la gura cuptorului, este semn că va fi ceartă în casă, sau că vremea se va înrăutăţi - Suceava (2. GOROVEI, p. 70; 89; 264; 265; 292; PRESA).

FURCĂ (pentru fân)
Când doi fraţi sunt născuţi în aceeaşi lună şi unul din ei se însoară, trebuie să apuce amândoi de coarnele unei furci şi să tragă de ea, până ce furca se despică în două, pentru ca să nu moară cel ce se căsătoreşte - Muntenia; vaca să nu fie lovită cu furca, pentru că va făta numai viţei crăcănaţi - Tecuci; o furcă de strâns fânul şi nişte îmblăcii se pun la colţurile unde se îmbină bârnele grajdului, pentru ca nevăstuica, venită să muşte vitele, să se joace cu furca, iar nevăstoiul să procedeze identic cu îmblăciile - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 172; 246; GOLOPENŢIA, p. 130).

FURCĂ DE TORS
Când se pune fuior nou de cânepă în furcă, se iese cu furca pe uliţa satului, ceva mai departe de casă, pentru ca şi pânza ce va fi ţesută să iasă mai lungă - Ţara Oltului; le va merge în pagubă celor care lucrează în câmp, dacă întâlnesc în drum vreo femeie torcând, fiindcă furca de tors este aducătoare de rău - Muntenia; cu furca nu trebuie să meargă nimeni la vreo mireasă, fiindcă îi strică nunta, crezându-se că furca este piază-rea; în caz că trebuie neapărat să toarcă, femeia va lua cu ea doar caier şi fus, furcă cerând de la casa în care urmează să intre - Ţara Oltului; tot pentru că este piază-rea, femeile se feresc să se ducă la grajdul vitelor având cu ele furca de tors şi nici atunci când se duc la un câmp deja semănat, fiindcă va bate grindina - Ţara Oltului; înainte de a naşte, femeile trebuie să umble prin casă, pe distanţa dintre uşă şi masă, sprijinite în furca de tors, fiindcă ea ajută pe viitoarele mame să nu se îmbolnăvească - Ţara Oltului; femeile nu au voie să meargă cu furca de tors în brâu, când se adună fânul de pe păşuni, fiindcă va cădea grindină - Suceava; nici în cârciumă să nu intre vreo femeie având furca de tors cu ea, fiindcă, în acea zi, nu va mai intra în local nici un client - Muntenia; printre lucrurile, pe care le primesc fetele ca zestre, când se mărită, mamele nu pun şi furcă de tors, deoarece înseamnă că le dă şi sărăcia - Suceava; furca de tors nu se pune pe masă, fiindcă înnebunesc oile - Ţara Oltului; pentru a feri răsadurile de legume de muşuroaiele făcute de cârtiţe, se pune la capătul răzorului o furcă de tors, cu caier şi fus, ca să le dea de lucru acestor vieţuitoare - Vâlcea; pentru ca nevăstuica să nu muşte vitele sau alte animale domestice, i se aşează în cale o furcă de tors şi un fus - Dolj; Suceava; furca de tors nu se aşează în poziţie orizontală, pentru ca femeia care toarce cu ea să nu capete junghiuri - Suceava; să nu se toarcă într-o moară, fiindcă se sparg pietrele morii - Vâlcea (GOLOPENŢIA, p. 85; 89; 131; 133; 139; 141; 146; 2. GOROVEI, p. 45; 96; 117; 141; 166). Dacă mortul este o femeie măritată, la scoaterea sicriului din casă, bărbatul ei vine imediat cu pălăria pe cap şi cu furca de tors a femeii în mână, după care rupe furca, o aruncă peste casă, pălăria o pune în cui şi pleacă după alai spre biserică şi cimitir, toate acestea pentru ca omul să nu rămână mult timp văduv şi să se poată repede recăsători - Banat (3. MARIAN, III, p. 173-174). Nu se toarce pe lună, fiindcă luna va fi mâncată de vârcolaci; de asemenea, nu se toarce luni dimineaţa, până a nu răsări soarele, şi marţea seara; dacă intră într-un magazin o femeie torcând, în acea zi nu se mai face vânzare, pentru că furca este piază-rea; îi va merge rău celui care întâlneşte pe drum o femeie torcând; femeia să nu se ducă la lucrătorii de pe câmp cu furca după ea şi torcând, pentru că acei oameni vor avea parte de pagubă, furca fiind o unealtă cobitoare; femeile nu au voie să umble pe drum torcând sau ţinând furca la vedere, pentru a nu influenţa negativ vegetaţia semănăturilor; nu se toarce lângă o fântână în construcţie, fiindcă se răsuceşte izvorul şi fântâna seacă; în casa mirelui şi a miresei să nu se toarcă, pentru că se întorc vorbele; să nu se toarcă pe afară şi prin grădină, pentru că va bate grindina (2. OLTEANU, p. 315-318). Cât ţin zilele de Crăciun, furca de tors să stea ascunsă, fiindcă se crede că acela care o va zări va fi muşcat de un şarpe lung şi gros ca furca (PRESA). Furca este şi simbol al admiraţiei, al dragostei şi chiar matrimonial în caz că un flăcău dăruieşte fetei, cu prilejul vreunei şezători sau cu ocazia altor întâlniri colective, o furcă de tors; dacă aceasta o acceptă înseamnă că acceptă dragostea lui şi apoi logodna şi ulterior nunta pot avea loc; dacă înapoiază furca sau o rupe înseamnă că refuză dragostea băiatului („Câte furci n-am rupt eu în şezătoare!", spune o informatoare în vârstă, iar alte neveste, când li se admiră furca la care lucrează, precum şi îndemânarea, ţin să adauge: „O am de la bărbatu-meu!") - Maramureş; Transilvania de sud; Mehedinţi (URSACHE, p. 78; NOTE, Antonescu).

FURCULIŢĂ
Se crede că, dacă îi cade cuiva furculiţa, pe când stă la masă, şi aceasta se înfige în pământ, atunci cu siguranţă îi vor sosi în casă oaspeţi - Bucovina (2. GOROVEI, p. 177).


FURNICĂ (Formica - DLRM, p. 323)
Furnicile prevestesc vremea, vindecă unele boli şi aduc înapoi laptele vacilor care au fost fermecate; pentru a feri casa de invazia furnicilor, se ţine o zi de „joi a furnicilor", în Săptămâna albă, când oamenii dăruiesc acestor vieţuitoare, ca să le sature şi îmbuneze, turte de mălai sau firimituri de pâine; ca şi rândunica, furnica este metamorfoza unei fete curate, care a refuzat iubirea unui mire intempestiv; din această cauză, ea a rămas cu mijlocul subţire, fie pentru că iubitul a îmbrăţişat-o prea tare, fie pentru că, mânios, a vrut să o taie cu cuţitul; nu este bine să le fie scormonit muşuroiul (casa lor), pentru că se pot aduce rele casei şi familiei celui care o face; altă atestare afirmă că furnicile au făcut muşuroaiele din care este alcătuit pământul, ea fiind deci o vieţuitoare precosmogonică; „Când vezi cel întâi furnicariu, să te dai de trei ori peste cap, că apoi ai să ai noroc!" (COMAN, II, p. 123-124). Casa construită pe furnicar nu va mai avea răgaz de atâţia oaspeţi - Galaţi; nu va mai avea sân pentru copil femeia căreia furnicile îi mănâncă din lapte - Muntenia; este aducătoare de rău călcarea într-un furnicar - Tecuci; dar are noroc peste an cel care, îndată ce vede primăvara, pentru prima oară, furnicar, se dă de trei ori peste cap, sau ia trei pumni de furnici şi le azvârle peste cap - Vaslui; anul va fi bogat în recolte, când furnicile îşi fac apariţia primăvara mai devreme decât în mod obişnuit - Suceava; este semn de belşug apariţia furnicilor în casă - Muntenia; dar nu este bine când furnicile ies în vatra focului - Suceava; este semn de pagubă, când furnici cu aripi vin în casă - Moldova; înseamnă că se strică vremea când furnicile ies prin casă - Suceava; este semn de ploaie, când furnicile ies şi umblă pe drum - Vaslui; Suceava; este semn de ploaie, când furnicile fac muşuroaie mici pe lângă poteci şi drumuri - Suceava; sau când ies din cuiburile lor şi cară ţărână - Galaţi; Suceava; dacă furnicile îşi fac muşuroaie sus, pe grămezile de paie sau pe iarbă verde, înseamnă că iarna va fi geroasă - Suceava; când furnicile apar înainte de Sfântul Alexie (17 martie), este semn că vremea rece va mai dura - Suceava; când nu plouă, este bine să se scormonească în muşuroaie de furnici - Suceava; stricarea muşuroaielor de furnici provoacă vreme ploioasă - Buzău; când apar pe jos multe furnici cu aripi, va fi sărăcie - Tecuci (2. GOROVEI, p. 96; 175; 182; 251; 261; 265; 267; 269; 281). Cine întâlneşte în luna martie, prima lună de munci agricole, un muşuroi de furnici este bine să-l scurme cu mâinile şi picioarele, ca să fie iute toată vara ca furnicile - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 112). În Maramureş şi în Transilvania, când un copil este leneş, se crede că este bine să i se dea să mănânce aripă de furnică; se crede că vine ploaia, dacă omul strică voit un muşuroi de furnici; tot semn de ploaie este şi când ies furnicile afară din muşuroi şi se adună foarte multe la un loc (2. MARIAN, I, p. 86; BOGDAN, p. 7). Înseamnă osteneală dar şi onoare pentru cel care visează furnici - Suceava (NOTE, Băncescu).

FURT (A FURA)
Celui care fură ceva în Duminica Învierii Domnului îi va merge bine tot anul şi nu va fi prins în cazul furturilor ulterioare - Dolj; cui i se fură ceva din casă are semn că şoarecii îi vor roade toate lucrurile - Ialomiţa; Suceava (2. GOROVEI, p. 97; 229). Se crede că viţa de vie furată şi răsădită este mai roditoare (PRESA). v. RAPT.

FURTUNĂ
Dacă, pe neaşteptate, izbucneşte o furtună de intensitate deosebită, se zice că oarecine a căzut victima unei morţi năprasnice (s-a înecat, s-a spânzurat) - Sălaj (KISS, p. 530). Când se stârneşte furtună, vânt şi ploaie sau viscol, trebuie să se fi petrecut moarte năprasnică de om - Suceava (2.GOROVEI, p. 149). v. VÂNT.

FUS
Femeia care lasă fusul gol în casă se îmbolnăveşte de junghiuri - Maramureş (BOGDAN, p. 89). Nu este bine să se meargă prin sat cu fusul neprins cu fir de fuiorul din furca de tors - Tecuci; cine pune fus pe foc face sugiuc la degete - Vâlcea; Muntenia; dacă o fată de măritat, când toarce, strânge aţa aproape de roata (fusaiola) fusului, înseamnă că se va căsători în apropierea locuinţei părinţilor, dar, dacă aduce aţa cam pe la mijlocul fusului, este semn că noua ei familie va locui departe de părinţi - Moldova; pentru a-şi afla ursitul, în noaptea Anului Nou, fetele iau un fund pentru mămăligă, scriu pe el cu cărbune, pe cele patru laturi ale lemnului, numele a patru flăcăi pe care îi adoră (ex. Gheorghe, Toader, Vasile, Ioan), amplasarea acestora fiind făcută astfel în formă de cruce, după care răsucesc pe un fund fusul şi în dreptul cărui nume fusul zăboveşte mai mult învârtindu-se acela se crede că va fi viitorul soţ al fetei - Moldova (2. MARIAN, I, p. 57). În caz că, în timpul toarcerii, fusul cade pe jos, se crede că el nu se va umple niciodată cu fire - Suceava (2.GOROVEI, p. 73; 97; 225; 236; 238).

FUSTĂ
Când, pe drum fiind, unei femei i se dezleagă şi îi cade fusta, este semn că unde se duce nu-şi va realiza scopul pentru care s-a deplasat - Tecuci; sau dă de înţeles că nu prea stă bine cu morala - Tecuci; sau este semn că este dorită de cineva - Iaşi (2. GOROVEI, p. 97).

G

GAIE (Milvus milvus - DLRM, p. 325)
Pasăre răpitoare de zi, migratoare, cu picioare lungi şi cu coada bifurcată (ŞĂINEANU, III, p. 105). Legendele povestesc că, la început, nu existau izvoare, apa nefiind despărţită de lut; din cauză că, în timpul verii, vieţuitoarele însetau, Dumnezeu le-a chemat la el pe toate şi le-a pus să cureţe izvoarele şi văile şi să sape fântâni; dintre toate, numai gaia l-a refuzat, replicând că ea este frumoasă, are pliscul şi picioarele albe şi nu este nebună să şi le păteze cu noroiul spurcat al pământului; chiar a pretins că nici nu are nevoie de izvoare, râuri şi fântâni, pentru că îşi va potoli setea cu roua dimineţilor şi cu ploile cerului; atunci Demiurgul a blestemat-o să nu bea apă decât din rouă şi din ploaie, iar, la vreme de arşiţă, să se usuce de sete; de aceea gaia, în zilele secetoase, urcă spre înaltul cerului, implorându-l pe Dumnezeu, prin ţipete ascuţite, să trimită ploaia binecuvântată; pornind de la aceste trăsături, oamenii cred că, atunci când gaia ţipă prin aer, în timp ce zboară, prevesteşte că va ploua - Bucovina (COMAN, II, p. 81-82; 2. MARIAN, I, p. 86). Dar există şi credinţa că atunci când ţipă de sus este semn de mare foamete (2. GOROVEI, p. 88).

GAIŢĂ (Garrulus glandarius - DLRM, p. 325)
Pasăre de mărimea unei ciori, cu penajul frumos colorat, care poate imita sunetele scoase de alte păsări (ŞĂINEANU, III, p. 105). Legendele afirmă că turturica şi gaiţa erau surori; vrând să înveţe cât mai multe cântece, au hotărât ca aceea, care se scoală mai devreme, să aibă dreptul să cânte cu toate glasurile şi sunetele pe care le va auzi dimineaţa; gaiţa s-a culcat, iar turturica a vegheat toată noaptea, sperând să fie prima care va vedea ivirea zorilor; dar, spre dimineaţă, a furat-o somnul şi s-a trezit abia spre amiază, când a auzit doar sunetul aspru cu ajutorul căruia văcarii îşi mânau vitele la păşune; în schimb gaiţa, care se sculase devreme, a auzit toate cântecele dimineţii şi astfel a dobândit dreptul să le imite; alte legende explică şansa de a se scula prima prin faptul că gaiţa a schimbat cuibul cu turtureaua, cuibul acesteia din urmă fiind făcut din beţişoare şi necăptuşit, drept pentru care i-a fost frig, a răcit şi nu a putut dormi, prinzând astfel dimineaţa cântecul altor păsări; faptul că nu se pot aduna în stoluri este explicat prin aceea că împăratul păsărilor, sătul de plângerile şi certurile permanente ale supuşilor săi, le-a hărăzit să nu poată umbla ordonat, dar totodată să nu aibă nici conducător, ci să se certe şi să se despartă mereu; gaiţa deci poate imita o mulţime de sunete, de la glasul altor păsări, până la cele mai neaşteptate zgomote din natură; oamenii din popor atestă că ea cârâie, zbiară, behăie, fluieră; poate reproduce scârţâitul căruţei şi îndemnul omului când mână boii; îngână cel mai mult păsările pe care le aude cântând, imită cioara, rândunica, ţarca, pitpalacul, pupăza, grangurul, sturzul, ghionoaia, îngână mielul, gâsca, cloşca atunci când îşi adună puii, ba îngână şi pe om, şi pe cal; ea se află în fruntea listei păsărilor care pot imita alte cântătoare, departe de ea fiind situate mierla, rândunica şi grangurul; se mai spune că pe toate le poate îngâna, doar pe cuc nu; de asemenea, se mai spune că este cea mai tăinuitoare dintre păsări, atunci când cloceşte ascunzându-se de două ori: o dată prin glasul său care imită alte vieţuitoare (are voce „furată") şi apoi prin tăcere; din cauză că imită permanent, gaiţa nu comunică nici un mesaj; în schimb, face multă gălăgie, mai multă decât oricare altă pasăre; se amestecă acolo unde nimeni nu o pofteşte, este mereu un oaspete nepoftit şi pare cea care îşi bate joc de ţăranul cu multe treburi prin „râsul" său ascuţit; cântecul ei înşelător se aude doar până se ia omătul primăvara; poate cunoaşte nouă limbi străine, dar le vorbeşte numai dacă ştie cineva cum să o taie sub limbă; totuşi este înconjurată şi de note depreciative, care o situează între vieţuitoarele puţin plăcute omului; se spune că ea strică cuiburile de porumb, de floarea-soarelui şi cireşele; este chiar aşezată printre duşmanii principali ai sătenilor, pentru că ea răpeşte puii de găină şi bobocii de raţă (COMAN, II, p. 74-76). Se mai crede în popor că glasul gaiţei prevesteşte că primăvara va fi frumoasă şi că nu vor mai avea loc zile cu furtuni de ninsoare - Bucovina (2. GOROVEI, p. 268).
GALBEN
Nuanţa verde-galben este culoarea geloziei (EVSEEV, p. 161). Galbenul evocă lumina, tinereţea, fericirea, recolta bogată, ospitalitatea (ZAHACINSCHI, p. 7; DIACONESCU, p. 25). Este culoarea gingăşiei - Ţara Oaşului (COCIUBA, p. 2). Culoarea galbenă pentru vopsit ouăle de Paşti se obţine din: coaja şi frunza de pădureţ-acru (Pyrus sylvestris) în Suceava; măr-sălbatic, o specie ale cărei fructe sunt roşii şi foarte acre - Suceava; laptele-câinelui (Euphorbia cyparisias) - Suceava; Banat; răchiţică (Salix purpurea) - Suceava; dobriţă (Genistra tinctoria); coajă de ceapă - Suceava; frunze şi coajă de loză, un fel de răchită de luncă (Salix vitelina) - Suceava; romaniţă (muşeţel - Matricaria chamomilla); ţâţa-vacii (ciuboţica-cucului - Primula officinalis) - Suceava; în afară de pădureţul acru, care poate fi găsit peste tot, celelalte plante sunt adunate încă din timpul verii şi se păstrează uscate până în preajma Duminicii Paştelui; în nordul Moldovei (Suceava; Bucovina), ouăle vopsite în culoarea galben se numesc gălbinele (2. MARIAN, II, p. 135).

GARD
Cel care rupe lemne din garduri este în pericol de a fi muşcat de câini - Galaţi; să nu se dea de pomană peste gard, pentru că ea nu este primită pe lumea cealaltă - Muntenia (2. GOROVEI, p. 101; 199). Pentru cine visează gard de nuiele uscate este semn de secetă, dar cine se visează făcând un gard semnifică spor şi evoluţie pozitivă în viaţă - Suceava (NOTE, Băncescu).

GAROAFĂ (Diantus caryophyllus - DLRM, p. 328)
În lirica orală românească, floarea de garoafă simbolizează iubita, alături de trandafir fiind una dintre cele mai folosite metafore (EVSEEV, p. 119). Evident însă că textele folclorice valorifică de fapt comparaţia iubitei cu garofiţa sau garoafa-de-câmp (Diantus carthusianorum - DLRM, p. 328).

GĂINĂ
Mai puţin implicată în mecanismele sacre ale firii, dar mai prezentă în viaţa economică a gospodăriei, găina este circumscrisă apărării şi sporirii roadelor, prin intermediul magiei prin analogie: când pune ouăle la clocit, gospodina trebuie să stea jos, ca să stea şi găina pe ouă; să ţină ochii închişi, ca închişi să fie şi ochii uliului; cât timp cloceşte găina, femeia nu trebuie să fiarbă ouă, fiindcă se năduşesc puii în coajă; nu trebuie să mănânce ouă fripte, că pier puii; alte practici vizează scoaterea în curte a puilor şi apărarea lor de păsările răpitoare, ţinerea lor legaţi de ogradă, forţarea găinilor să ouă numai în cuibare, sporirea fertilităţii lor; funcţionează ca un animal adjuvant, care facilitează saltul de la o treaptă la alta a existenţei; la nuntă, un întreg moment ceremonial este consacrat aducerii darului ritual al găinii: „Găina miresei este o găină tăiată într-un anume fel, fără să-i dea capul jos şi cusută după ce i-au scos măruntaiele; este împodobită cu flori şi în cioc poartă câteva spice de grâu din buzduganul făcut cu prilejul ceremoniei Dealul Mohului; este aşezată într-un taler, pe doi colaci şi este oferită naşei la sfârşitul mesei mari; este un semn al rodului în casă; aşa să meargă bine toate: vitele, holdele şi mireasa să facă copii frumoşi!"; „Dacă nu s-ar da găina la nuntă, se spune că o să moară mirii, sau că nu vor avea noroc şi pace", sau „Dacă nu se dă găina la nuntă, tinerii nu au noroc"; ca şi cocoşul, găina este animal psihopomp: „Găina ca şi cocoşul se dau peste groapă, pentru că fac drum sufletului, scurmă prin sticlă, prin spini şi sufletul în urmă tot merge…Găina ce se dă, pe cealaltă lume tot cotcodăceşte şi bate din aripi şi alungă totul din cale"; pentru că face fapte bune, găina este protejată în lumea aceasta, „de aici", în consecinţă, pedepse (sacrale) aspre ating pe aceia care fură găini, condamnându-i la o moarte grea, ori la chin etern pe tărâmul celălalt; se crede că se duce pe cealaltă lume înaintea sufletului şi, scormonind prin buruieni şi spini, îi fac loc şi cărare, ca să aibă pe unde merge; este simbol al abundenţei; de aceea basmele populare pun pe seama ei fapte ieşite din comun: face ouă uriaşe, de aur sau de diamant, are pui de aur şi transmite, celui care o mănâncă, puterea de a fi năzdrăvan ori de a găsi bogăţii incredibile; „Se spune că sus, pe Muntele Găina, acolo unde-i gluga muntelui, adică partea cea mai ridicată a muntelui, era o găină care cuibărea şi făcea ouă de aur; aceste ouă de aur le dăruia fetelor de măritat şi de fiecare dată când era sorocită nunta se duceau fetele pe vârful muntelui să primească un ou de aur"; fiind pasăre-adjuvant, descântecele folosesc găina ca pe un agent benefic, în măsură să aducă, din lumile în care ea are acces, somnul copilului, liniştea celui chinuit de junghiuri sau (chiar) pe bărbatul ursit (COMAN, II, p. 7-10). În Bucovina, există obiceiul să se aducă în dar preotului o găină, o bucată de sare şi o sticlă de rachiu, în caz că botezul copilului se face acasă la el; dacă botezul va avea loc la biserică, atunci acest dar i se aduce de către moaşă în ziua când îi comunică faptul că are de gând să boteze; la nuntă, cântecul cocoşeşte a unei găini în partea stângă sau în spatele casei unuia dintre tineri poate conduce la împiedicarea sau amânarea căsătoriei; în cazul că osul pieptului de la găina tăiată pentru ospăţ este drept semnifică faptul că ambii soţi sunt fideli unul altuia şi că fericirea noii familii este asigurată; dacă mijlocul osului este de culoare roşie, este semn că familia va duce o viaţă îmbelşugată; în schimb, dacă mijlocul este de culoare albă sau puţin roşiatică, înseamnă că avuţia nu-i va iubi pe tinerii căsătoriţi; la înmormântare, în Banat, se obişnuieşte ca, la plecarea spre cimitir, o femeie să ia o găină vie şi un băţ de alun, în vârful căruia pune o monedă, toate acestea fiind date peste groapă, găina se dă groparului care a dat primul cu sapa pe locul destinat gropii, pentru răscumpărarea sufletului celui mort, iar băţul să dă unei persoane din asistenţă, ca mortul să se apere de negrii tâlhari (copiii avortaţi, cărora nu li se dă nimic de pomană şi care năvălesc la pomana fiecărui decedat), banul fiind plata luntraşului care va trece sufletul peste o apă foarte mare; în Buzău, Suceava şi Bucovina, se crede că pasărea dată de pomană peste mormânt este destinată deschiderii drumului în cealaltă lume, pentru că ea ar merge înaintea sufletului, scormonind şi chemând ca şi cum ar avea pui şi astfel conduce sufletul până la poarta Raiului, eliberând şi potecile de ciulini; în Prahova, după înmormântare, se dă peste groapă o vietate (oaie, berbec, curcă, gâscă, raţă sau găină), considerându-se că numai acestea merg înaintea mortului şi îi arată drumul spre Rai; la moartea unei femei măritate, când se scoate sicriul din casă, două femei introduc în bucătărie câte o găină sau pui de găină în două traiste, se postează la stânga şi la dreapta uşii şi, la trecerea sicriului prin dreptul lor, trec traistele de trei ori pe deasupra şi pe sub sicriu - Banat; în Bucovina, se crede, atunci când se scoală găinile dimineaţa devreme şi seara se culcă foarte târziu, că este semn de foamete (2. MARIAN, I, p. 85; 3. MARIAN, II, p. 114; I, p. 124; III; p. 173-174; 192; 215; 313). Se spune că, ori de câte ori bea apă şi ridică pliscul, găina de fapt mulţumeşte lui Dumnezeu - Galaţi; găina de culoare albă este privită ca o sfântă - Suceava; este semn de belşug, când găinile se culcă devreme şi se scoală târziu - Suceava; când găinile se scoală prea de dimineaţă, este semn de mare sărăcie - Buzău; când se culcă târziu şi se scoală prea de dimineaţă, scormonind imediat după mâncare, este semn că va fi foamete - Muntenia; i se va diminua vederea sau chiar va orbi cine se uită la o găină când se ouă - Dolj; Moldova; să nu se dea fetelor care se mărită găini în dar, pentru că ar uita repede de casa părintească, tot aşa cum uită şi găinile - Suceava; găinile care sunt duse drept plocon la nuntă trebuie să fie aruncate de către mama ginerelui pe acoperişul casei, pentru ca mireasa să aibă lesne copii - Vâlcea; pentru ca pruncul, care manifestă simptome de ameţeală şi leşin, să nu le mai aibă, este bine să fie dus şi aşezat pe locul unde s-a împerecheat o găină - Vâlcea; ca să uite de vechea stăpână, găina primită plocon trebuie ţinută puţin cu capul sub aripă - Galaţi; găina dată de pomană peste mormântul unui om abia îngropat este destinată să-i râcâie mortului potecile de ciulini, pe lumea cealaltă - Muntenia; când găina cântă cocoşeşte înseamnă că nu va fi bine, sau că va fi o pagubă în casă, sau că va muri cineva din acea familie - Suceava; că va fi dezbinare în familie - Vâlcea; că va muri cineva - Vâlcea; că va muri găina sau cineva din familie - Muntenia; ca să nu se abată vreo nenorocire la casa la care a cântat o găină cocoşeşte: se ia găina, se măsoară cu ea casa, de la fereastră până la pragul uşii şi, de-i cade coada în dreptul pragului, i se taie coada, de-i cade capul, i se taie capul, dar acesta nu se mănâncă - Argeş; Muntenia; Suceava; sau se ia găina şi se vinde cu cât se oferă pe ea, pentru că nu este bine a mai fi ţinută pe lângă casă, iar cu banii obţinuţi se cumpără tămâie, care se duce apoi la biserică - Suceava; sau trebuie să i se jumulească penele de pe cap şi, de-i vor creşte altele albe, nu trebuie să se teamă nimeni de vreo nenorocire, iar, de-i vor creşte negre, este prevestire de rău - Mehedinţi; dar se crede şi că acest fel de a cânta al găinilor este prevestitor de bine pentru familie - Suceava; dacă într-o familie mor mereu copii, la cea mai apropiată naştere, se ia o găină, în cazul că pruncul este fată, şi se îmbracă cu placenta în care s-a născut copilul, apoi se face o groapă în camera în care a avut loc travaliul mamei şi se îngroapă găina acolo, după ce i s-a legat pliscul cu o aţă rezistentă, adăugându-se în groapă şi câteva boabe de tămâie albă şi neagră, sacrificiu însoţit şi de enumerarea părţilor corpului care sunt oferite spiritelor malefice, pentru ca voinţa lor de moarte să fie satisfăcută: „dau cap pentru cap, ochi pentru ochi, gură pentru gură etc. " - Banat; să nu se mănânce din ceea ce au ciugulit găinile, pentru că se fac băşici în gură - Teleorman; găinile care fac ouă mici, sterpe („părăsite") înseamnă: că sunt călcate de diavol - Suceava; sau că nu va merge bine gospodăria - Suceava; trebuie tăiate, iar femeile să nu mănânce din ele, pentru că vor naşte copii debili - Galaţi; să nu se mănânce picioare de găină, pentru că nu-şi va mai stăpâni vorba cel ce o face - Ialomiţa; sau pentru că va rosti cu voce tare tot ceea ce gândeşte - Ţara Oltului; îi mor părinţii celui care mănâncă inimă şi cap de găină - Dolj; cine mănâncă labe de găini va spune după aceea minciuni - Suceava; nu este bine a se tăia găinile fiind împiedicate la picioare - Dolj; se crede că, dacă bea găina din lapte, vaca nu va mai avea şi nu va mai da lapte deloc - Moldova; cine calcă pe pipota unei găini face bătături la picioare - Suceava; cine fură găina altuia îi va număra fulgii pe lumea cealaltă - Ialomiţa; cine fură găini este pus să le numere fulgii, pe lumea cealaltă, numai că vine vântul, suflă penele şi, pentru că uită numărul penelor, trebuie să o ia de la capăt - Iaşi; când trebuie dusă undeva, găina să nu fie pusă într-un sac pentru că e rău - Galaţi; dacă îi moare cuiva găina pe cuibar, înseamnă că i se va îmbolnăvi soţia grav la naşterea unui copil - Galaţi; când găina cântă dimineaţa, înseamnă că desface farmecele făcute stăpânului, dar, de cântă seara, înseamnă că vreunul leagă cu farmece pe cei din familie - Suceava; de umblă găinile prin ogradă, în timp ce plouă, este semn că vremea se va face frumoasă - Suceava; este semn de ploaie, când cântă găinile în pătul - Suceava; este semn că va ploua, când găinile se scaldă în colb - Suceava (2. GOROVEI, p. 19; 59; 98-101; 119; 146; 149-150; 257; 263; 281; 282; GOLOPENŢIA, p. 109). Când cântă găina cocoşeşte este semn rău - Teleorman (2. CHIVU, p. 245). Găina care cântă cocoşeşte prevesteşte moartea cuiva din familie - Gorj (SANDA, p. 45-46). Când cântă găina cocoşeşte este semn de mare primejdie pentru casă şi, în acest caz, pasărea trebuie sacrificată - Maramureş (BOGDAN, p. 19). La masa mare a nunţii este adusă o găină de către socăciţă (bucătăreasa), ornată cu verdeaţă, brad, măghiran, iederă, merişor, având aninată la gât o salbă din felii de ceapă înşirate pe o aţă; găina este cusută cu aţă, dar să nu se vadă, şi servită fierbinte; mirele trebuie să o rupă dintr-o singură mişcare; în Transilvania, găina este oferită naşului în schimbul unei anumite sume de bani; unii cercetători ai obiceiului văd în el o probă iniţiatică, alţii că este un ritual menit să asigure fertilitatea tinerei perechi, ambele interpretări fiind valabile; ritualul „ruperii găinii nu este decât o transpunere, în planul actanţei ceremoniale, a unei părţi din mitologia şi simbolistica cocoşului şi găinii, atât de relevante pentru întreaga cultură tradiţională românească, unde cocoşul este una din cele mai expresive întruchipări fantastice ale principiului masculin, activ, viril şi creator, iar găina semnifică fecunditatea feminină; în textele folclorice, apelativele puică, puicuţă, puiculiţă semnifică iubita (EVSEEV, p. 115; 194-195). Tânărul care visează găină va avea parte de o soţie bună; i se va întâmpla ceva ruşinos sau va avea parte de ouă multe de la găinile sale cel care visează găini slabe; va avea noroc în dragoste cel care visează găini mari; visarea de găini care clocesc sau stau pe ouă înseamnă tranzacţii comerciale profitabile care vor conduce la o stare de opulenţă - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: găină-sare-rachiu; găină-alun-monedă; găină-prag; găină-placentă-tămâie-enumerare(text).

GĂRGĂRIŢĂ v. BUBURUZĂ.
GÂNDAC (nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor - DLRM, p. 338)
Când sunt mulţi gândaci prin jur este semn de secetă - Tecuci (2. GOROVEI, p. 262). Dacă se visează gândac(i) înseamnă spor în starea materială existentă în prezent - Suceava (NOTE, Băncescu).

GÂSCĂ (Anser anser - DLRM, p. 339)
Bobocii de gâscă, după ieşirea din ouă, se scot afară din casă numai după trei zile şi numai după ce au fost stropiţi cu chinovar (sulfură de mercur, de culoare roşie, folosită drept colorant sau medicament - ŞĂINEANU, II, p. 239), pentru a nu fi deocheaţi - Tecuci; gâsca de culoare albă este privită ca o sfântă - Suceava; când copilul mic începe să facă eforturi de a se ridica pe verticală, i se dă mai întâi cu o pană de gâscă peste picioare, ca să fie uşor ca pana - Dolj; când gâştele, toamna, zboară drept în sus, fără să se mai întoarcă la casa de unde au plecat, este semn că norocul de la acea casă s-a dus şi nu se va mai întoarce - Suceava; este semn de an bogat în roade, când se văd toamna multe gâşte sălbatice - Ialomiţa; este semn de ploaie, când gâştele bat cu aripile în pământ - Suceava; este semn că vremea se va înmoina, când gâştele fac ca şi cum s-ar scălda - Iaşi (2.GOROVEI, p. 23; 60; 102; 169; 266; 281-282). Despre gâsca dată de pomană se crede că ducându-se la apă, după ce se scaldă, vine înapoi cu penele de pe aripi pline de apă şi astfel stropeşte sufletul foarte însetat al răposatului şi îl răcoreşte - Bucovina (3. MARIAN, III, p. 192). Semn că vremea va deveni ploioasă este comportamentul neliniştit al gâştelor, care îşi înalţă şi îşi scutură aripile, sar şi ies din apă în mod repetat, sau merg pe uscat şi se întorc brusc din drum - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 85). Laba gâştei, ca ornament pe ouăle încondeiate, semnifică ceartă (ZAHACINSCHI, p. 43). Este semn de noroc pentru cine visează gâşte la casa lui; are o familie unită cel care se visează hrănind gâşte; pe cel care se visează văzând gâşte îl aşteaptă o adunare de femei; iar când le visează zburând înseamnă că va întâlni oameni care nu-i vor fi de nici un folos; dacă se visează auzind glas de gâşte este semn că va auzi în curând vorbe deşarte; este semn de iarnă bogată în zăpadă sau prevestire de bine pentru cel care visează gâşte albe - Suceava (NOTE, Băncescu).

GÂT
Se crede că omului căruia îi „cântă" gâtul (îi chiorăie, îi ghiorăie, îi ghiorţăie), când înghite ceva, înseamnă că îi cere gâtul băutură şi că se va veseli - Suceava; Bucovina, sau că este rost de vreo petrecere cu băutură - Muntenia; Botoşani; oamenii „gâtoşi" (cu mărul lui Adam dezvoltat, proeminent) sunt de felul lor beţivi - Tecuci; să nu se mănânce ţinându-se traista cu cărţi atârnată de gât, fiindcă, se zice, acela îşi mănâncă norocul - Vâlcea; când mortului îi rămâne gâtul moale este semn că va mai muri cineva din acea familie - Muntenia; Iaşi (2. GOROVEI, p. 17; 18; 102; 170; 3. MARIAN, III, p. 54). Cine se visează scărpinându-şi gâtul e semn că se va mâhni; dacă visează că are gâtul mare, gras, înseamnă că averea sa va înregistra pierderi - Suceava (NOTE, Băncescu).

GEMENI v. COPIL.

GENUNCHI
Să nu se mănânce stând în genunchi, pentru că îl vor durea picioarele pe cel ce o va face - Argeş (2. GOROVEI, p. 274). Dacă o fată cade din întâmplare în genunchi, fie că se împiedică, fie că alunecă pe gheaţă, se crede că în anul acela se va mărita - Suceava (NOTE, Băncescu).

GHEAŢĂ
Cât de lungi sunt ţurţurii de gheaţă de la streaşină, până în ziua de Crăciun (25 Decembrie), tot atât de lungă va fi şi cânepa în vara viitoare - Bucovina (2. GOROVEI, p. 41). Dacă visează cineva gheaţă înainte de a fi vremea ei înseamnă pagubă în afacerile acestuia, iar dacă o visează chiar în timpul iernii este semn că o femeie îl va înşela sau îl va minţi - Suceava (NOTE, Băncescu). v. APĂ.

GHEM
Copilul să nu fie lovit cu ghemul, fiindcă nu mai creşte - Muntenia; să nu se lovească peste cap copilul cu ghemul sau să i se aşeze pe creştet, pentru că nu mai creşte - Ialomiţa; seara, să nu se înfăşoare gheme, pentru că tot aşa se vor învârti şi vitele prin ogradă - Vâlcea; sau se vor învârti oile până vor căpia - Dolj; în jocurile de ghicit ursitul, practicate în noaptea Anului Nou, cea care nimereşte un ghem ascuns sub strachină va avea un soţ guşat - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 62; 103; 174; 244).

GHERGHINĂ (Dahlia variabilis - DLRM, p. 334)
Plantă erbacee decorativă, cu flori de diferite culori, cunoscută şi sub numele de dalie (ŞĂINEANU, III, p. 122). În preziua nunţii propriu-zise, sâmbătă, floarea de gherghină se prinde la pălăria mirelui, ca semn al calităţii pe care o are pentru ultima oară, adică al fecioriei - Ţara Oltului (1.LARIONESCU, p. 444).

GHIMPE v. MĂRĂCINE.

GHINDĂ (fruct de stejar - Quercus sessiliflora - DLRM, p. 798)
Unii chemători, vornici (persoane care cheamă, invită la nuntă, umblând prin sat, din casă în casă, înainte de desfăşurarea efectivă a evenimentului) refuză să accepte această funcţie, dacă nu primesc un ştergar (unul dintre însemnele calităţii lor), care să aibă brodat pe el, ca ornament, ghinda - Prahova (3. DASCĂLU, p. 290). De asemenea, ghinda, alături de alte ornamente simbolice, poate fi identificată pe cămăşile tinerilor care formează ceata cunoscută sub numele de „Junii Braşovului" - Braşov (PRESA).

GHIOCEL (Galanthus nivalis - DLRM, p. 336)
Plantă erbacee, având o singură floare albă în formă de clopoţel, care înfloreşte imediat după topirea zăpezii (ŞĂINEANU, III, p. 124). Numit în popor şi aişor (cu toate că, în realitate, acesta din urmă este plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze roşiatice şi flori galbene-aurii - ŞĂINEANU, II, p. 28), ghiocelul înfloreşte cu deosebire prin păduri şi fâneţe umede; bulbul său conţine alcaloidul lycorin, iar florile navalină, substanţă cu acţiune pozitivă în tratamentul paraliziei infantile; prin localităţile din centrul Moldovei, copiii se întrec în a aduce acasă mamelor lor cât mai mulţi ghiocei, în credinţa că tot atâţia pui de găină vor avea peste vară şi tot atâtea clăi vor aduna de pe câmpuri; într-o legendă din Ialomiţa se povesteşte că odinioară Zâna Iernii a vrut să-şi cheme mai repede sora, Zâna Primăverii, pentru a-i spune ceva important, poruncindu-i străjerului Făurar să facă mai mulţi clopoţei pe care să-i împrăştie prin lunci şi păduri, considerând că astfel sora ei le va auzi clinchetul şi va veni; desigur, Primăvara a auzit şi în drumul ei i-a prefăcut pe toţi în ghiocei, hotărând ca ei să fie totdeauna primii care vor înflori; o altă legendă ialomiţeană spune că, pe când Iarna se plimba cu sania trasă de cai, zurgălăii acestora s-au pierdut pe la marginea pădurilor şi s-au prefăcut în ghiocei (PRESA). Alte legende afirmă că planta ar fi fost iniţial un om, cu numele Ghiocel, care a rămas, după moartea soţiei, cu opt copii, patru băieţi şi patru fete; recăsătorindu-se, mama vitregă i-a alungat pe copii, care, de supărare, s-au transformat în diferite flori; tatăl lor i-a căutat, dar fără nici un rezultat, până la urmă transformându-se şi el într-o floare (12. GHINOIU, p. 100). Primăvara, româncele din Sălaj obişnuiesc să-şi frece faţa şi trupul cu petale de ghiocei, în credinţa că vor rămâne sănătoase şi frumoase tot timpul anului (KISS, p. 530). Imaginea ghiocelului, simbol al primăverii, ca prim vestitor al ei, se regăseşte ca ornament pe cozile lingurilor de lemn folosite în păstorit - Bucovina (ŢUGUI, p. 38).

GHIONOAIE (GHEONOAIE; GHEUNOAIE) v. CIOCĂNITOARE.

GLAS v. VORBĂ.

GLONŢ
Niciodată dracul nu se va putea apropia de cel împuşcat, din greşeală sau intenţionat, şi din care proiectilele nu au fost extrase - Tecuci (2. GOROVEI, p. 103). Cine visează gloanţe sau ghiulele înseamnă că va primi o veste - Suceava (NOTE, Băncescu).

GOGĂ (GOGORIŢĂ)
Fiinţă imaginară (duh feminin), cu ajutorul căreia sunt speriaţi copiii (ŞĂINEANU, III, p. 133; 2.KERNBACH, p. 168).

GOL v. PLIN.

GRAJD
Precum şura, şi grajdul este considerat loc curat, deoarece în ieslea boilor s-a născut Hristos, iar animalele sunt şi ele curate; cu toate acestea, măiestrele pot trece pe acolo cu dansul lor şi pot face răutăţi; astfel, ca să ia laptele de la vitele unor vecini, femeile-strigoi se duc în grajdul unei vecine şi fac gestul mulgerii în colţurile unde se îmbină bârnele construcţiei, sau leagă o funie de grinda principală a grajdului şi simulează mulgerea funiei - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 76; 128). Cine visează că zideşte un grajd de vite înseamnă că va avea spor în tot ceea ce va întreprinde în viitorul apropiat - Suceava (NOTE, Băncescu).

GRANGUR (Oriolus galbula - DLRM, p. 344)
Imaginaţia populară a fost stimulată în special de măiestria dovedită de această pasăre migratoare în ceea ce priveşte construirea propriului cuib, unii naturalişti înclinând să o declare ca fiind cel mai iscusit meşter dintre zburătoarele pădurii; în folclorul românesc, grangurul este văzut ca o pasăre sfântă; se crede că nu-şi începe clădirea cuibului până nu găseşte o monedă oarecare sau chiar un ban de argint, pentru a-l aşeza în pereţii cuibului; astfel, grangurul se comportă ca orice zidar care respectă tradiţia, punând la temelia casei pe care o ridică o monedă, conferindu-i în acest fel soliditate şi durată în timp, adică reiterând un „sacrificiu" de întemeiere; se mai spune că el ar fi „împăratul păsărilor", funcţie în care a fost pus de Demiurg, după ce păsările au reclamat nepriceperea şi prostia vechiului împărat - huhurezul; grangurul nu se remarcă nici prin cântec (scoate doar un şuierat ascuţit, deosebit de puternic), nici prin frumuseţea trupului său şi nici măcar printr-o sosire timpurie pe meleagurile româneşti, atribute care i-ar fi putut conferi valenţe augurale, ca în cazul altor păsări migratoare; însă este deosebit prin penajul său, de un galben ca şofranul, având numai aripile şi mijlocul cozii de culoare neagră, totul sugerând o haină aleasă, demnă de un „împărat al păsărilor"; legendele spun că Demiurgul l-ar fi îmbrăcat astfel, înainte de a-l numi împărat; sau că ivirea grangurului pe lume s-ar datora metamorfozei fratelui plecat în căutarea surorii sale, răpite de către turci, precizându-se totodată că eroul era îmbrăcat atunci în straie greceşti şi că astfel a rămas până în ziua de azi, „ca portul grecilor"; glasul său puternic ar fi transformarea în grai păsăresc a strigătelor pe care le scotea, prin iarmaroace, eroul deghizat în negustor; altă legendă narează că grangurul ar fi participat la un concurs de cântat, alături de mierlă şi privighetoare, la început impresionând prin „hainele" ce le purta; nespus de mândru de acest succes, a cerut să deschidă el concursul, dar, cum a început să cânte, a stârnit imediat râsul participanţilor, prin şuieratul său total inexpresiv (COMAN, II, p. 62-64). Se crede că poate fi vindecat de orice boală copilul care este pus să sugă din sânul trecut printr-un cuib de grangur - Bihor (3. BOCŞE, p. 116). Se mai crede că acela care vede primăvara zburând mulţi granguri are semn că va scoate mulţi pui de găină peste vară - Iaşi (2. GOROVEI, p. 99).

GRAPĂ
Unealtă agricolă care serveşte la mărunţirea şi netezirea (şi la acoperirea seminţelor) pământului arat (ŞĂINEANU, III, p. 138). Se mai păstrează amintirea unui obicei străvechi, conform căruia mireasa găsită „necinstită" în noaptea nunţii era trimisă la casa ei pe grapă, fiind făcută astfel de ruşine în faţa întregului sat; se spunea că mireasa este „dată târgului"; uneori chiar soacra mică (mama miresei) era plimbată prin sat, aşezată pe grapă, pentru că ea, se considera, era răspunzătoare de reputaţia fetei - Teleorman (2. LAZĂR, p. 244). Ca strigoaicele să nu fure laptele vacilor, se pune o grapă la poarta dinspre drum a gospodăriei; se atârnă de colţii grapei o cingătoare (brăcinar) de la o pereche de pantaloni noi (iţari, izmene), care să nu fi fost spălaţi niciodată; se face la cingătoare un laţ larg, iar un capăt al ei se ţine cu amândouă mâinile toată noaptea înspre ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie) şi se păzeşte cu atenţie crescută; strigoiul sau strigoaica, încercând să intre în gospodărie, atinge cingătoarea, iar pândarul trage puternic şi închide laţul, prinzând duhul malefic; îl ţine astfel până la ziuă şi apoi poate să îl bată cât voieşte; dar, se crede, nu oricine poate să facă aşa ceva - Bucovina (4. MARIAN, II, p 262). Când fată vaca, gospodarul se ascunde în grajd sub o grapă, în ziua şi noaptea respectivă, ca să vadă cine vine să-i fure mana la vacă - Bihor (PRESA).

GRAUR (Sturnus vulgaris - DLRM, p. 345)
Pasăre migratoare cu pene negre cu puncte albe şi cu pliscul ascuţit, de culoare galbenă (SĂINEANU, III, p. 138-139). Se crede că nu este bine să se pună cloşca pe ouă până ce nu sosesc stolurile de grauri - Maramureş (BOGDAN, p. 99).

GRĂDINĂ
Este simbol feminin, locul unde se întâlnesc îndrăgostiţii, având deci semnificaţie erotică (EVSEEV, p. 135). Grădina de legume de lângă casă reprezintă un loc considerat curat, dar nu este bine totuşi să se doarmă în acel loc pe timp de noapte, deoarece măiestrele (puternicele) mai au obiceiul să treacă pe acolo în zbor şi dansând, din care cauză omul se poate trezi cu bube pe el sau chiar cu afecţiuni ale unor articulaţii - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 76). Cine visează grădină nelucrată e semn că îşi va îmbunătăţi starea materială actuală; dacă visează grădină cu flori înseamnă că va primi ştire despre o mare bucurie; dacă visează că posedă o grădină împrejmuită (închisă cu gard) e semn că va înainta totuşi spre o condiţie mai bună; este semn de bucurie, când se visează grădină înfrunzită; dacă se visează că umblă printr-o grădină înseamnă că dorinţele sale vor mai întârzia în realizarea lor - Suceava (NOTE, Băncescu).

GRĂSIME
Omul, căruia îi mor vite, să ia seu de la una dintre ele şi să o pună în făina pe care o dă de pomană ţiganilor - Tecuci; va fi iarnă grea, când iarna porcului (stratul de culoare roşiatică din stratul de grăsime al animalului) este groasă: când este mai groasă la începutul stratului de grăsime, iarna va fi grea la începutul ei, iar, dacă stratul roşu se află la finele stratului de untură, iarna va fi aspră spre sfârşitul ei - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 255; GOLOPENŢIA, p. 145). Pentru cine se visează mâncând grăsime înseamnă boală - Suceava (NOTE, Băncescu).

GRĂUNŢĂ v. SĂMÂNŢĂ.

GRÂU (Triticum vulgare - DLRM, p. 348)
De la sămânţa semănată şi până la sămânţa recoltată, iar de aici până la transformarea ei în pâine, considerată, pe drept, „cinstea mesei", grâul este prezent în toate obiceiurile calendaristice şi însoţeşte zi de zi viaţa omului, inclusiv în momentele sale de răscruce: naşterea, căsătoria, moartea; nu există plantă, în afară de grâu, şi nici aliment, în afară de pâine, care să adune în jur atâtea obiceiuri şi tradiţii populare (12. GHINOIU, p. 213). Grâul mai este numit şi „trupul lui Hristos" (VLĂDUŢESCU, p. 141). Un text de colind din Ţara Oltului este grăitor în ceea ce priveşte convingerea poporului asupra originii grâului: „Şi din noi toţi/Pe Iisus l-au luat/Şi l-au răstignit/Pe cruce de brad…/Sângele i-a curs, /Bun vin s-a făcut…/Sudoarea i-a curs, /Bun mir s-a făcut…/Carnea i-a picat, /Bun grâu s-a făcut…!" (HERSENI, p. 232). Grâul trebuie semănat când laptele câinelui (Aliorul; Euforbia Agraria) este crescut până la grindeiul plugului - Bihor (3. BOCŞE, p. 117). La semănatul grâului, în marginea ogorului se aruncă o mână de boabe în sus, ca să crească spicele mari şi bogate - Vâlcea; se spune că trece rândunica sau scorpia, când grâul se apleacă sub suflarea vântului - Neamţ; la finele seceratului, se lasă la marginea lanului o mică parcelă de spice nesecerate, ca să fie de belşug în recoltă - Tecuci; acest petic de grâu nesecerat poartă denumirea de Barba lui Dumnezeu şi este lăsat în mijlocul câmpului, fiindcă aşa este bine - Teleorman; tot Barba lui Dumnezeu se numesc şi cele trei sau nouă spice de grâu din recolta nouă, care se împletesc frumos şi se pun la icoană - Tecuci; cele din urmă spice de grâu dintr-un lan, lăsate special nesecerate, se numesc Barba popii - Vlaşca; sau Iepure - Tulcea; Neamţ; din cele mai frumoase spice, se face buzduganul, o împletitură montată pe un schelet de lemn în formă de cruce, purtată apoi de un flăcău de la câmp şi până acasă, însoţit de fete care cântă Dealul Mohului, pe drum buzduganul fiind stropit cu apă de către cei prin dreptul cărora trece alaiul (ritual menit să augmenteze rezultatele activităţii agricole din acel an); din primul grâu măcinat, se face un colăcel, care se introduce într-o fântână, sau i se dă drumul la vale pe o apă curgătoare, pentru ca tot aşa să izvorască şi roadele - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 104-105; 195; 202; GOLOPENŢIA, p. 83; 142). La strângerea recoltei plantelor de cultură, urmează aducerea unei ofrande, care să asigure plugarilor belşugul pentru anul viitor; astfel, la holda de grâu se lasă nesecerate câteva spice, cu motivarea de a nu se lua, odată cu recolta întreagă, „sporul locului", procedeul fiind respectat pentru orice fel de recoltă, ca să mănânce păsările - Argeş; ogorului i se lasă trei spice de grâu „înfrăţite" (crescute din aceeaşi rădăcină), ca să nu rămână ogorul sărac - Ţara Haţegului (2. CHELCEA, p. 7). Când se sfârşeşte secerişul, fetele împletesc o cunună din spice de grâu, sau un „buzdugan" (în formă de cruce); cununa se aşează pe capul unei fete, care urmată în alai de celelalte pleacă spre sat rostind „Cântecul cununii" („Dealu’ Mohului", în zona Sibiului); după intrarea în sat, locuitorii aruncă apă, ca să ude cununa, iar fetele îi invită la acest ritual: „Veniţi feciori cu apa, /Să ne udaţi cununa. /Veniţi feciori cu râul, /Udaţi fata cu grâul!"; când ceata se apropie de casa gospodarului a cărui holdă a fost secerată, se cântă un text de laudă a belşugului, iar la intrarea în curte se face o ultimă stropire a cununii; se intră în curte şi ceata înconjoară cu solemnitate masa, după care cununa este luată de pe capul „miresei grâului", urmând ospăţul şi petrecerea grupului de secerători - Sibiu; Ţara Oltului (2. PAVELESCU, p. 57). Spre sfârşitul secerişului, în familia care se ştie că este prima din sat care termină de secerat, mama tinerilor pregăteşte cununi din spice pentru toţi membrii familiei; aceştia se întorc de la câmp purtând cununile pe cap, iar, pe drum, toţi cei care îi zăresc aleargă la izvoare şi fântâni, iau apă şi îi udă; în alte sate, cununile sunt purtate numai de fete, care se întorc din câmp în grup, mai ales după o clacă de seceriş, udatul cu apă fiind acelaşi - Maramureş (BOGDAN, p. 85). La construirea unei case noi, se obişnuieşte a se aşeza la temelia construcţiei, în cele patru colţuri, ulcele din lut în care se pun împreună o monedă, o cruciţă de ceară, câţiva căţei de usturoi şi nişte sămânţă de cânepă, precum şi boabe de grâu, toate având menirea de a apăra casa de forţele malefice, de a aduce prosperitate şi de a conserva această prosperitate - Bihor (ŞTEFĂNESCU, p. 1). În descântecul de dragoste, femeia nemăritată ia un săculeţ cu grâu şi îl duce la moară, într-o zi de marţi, îl macină şi apoi îl lasă acolo până marţea următoare, când îl ia şi îl goleşte în seara aceleiaşi zile, pe la asfinţitul soarelui; după golire, îl scutură pe marginea focului din vatră şi rosteşte un descântec; când ajunge la sfârşit, înfige un ac în săculeţ, cu vârful spre ea; zice de nouă ori, până termină de înfipt nouă ace; apoi strânge săculeţul şi îl pune sub saltea, în dreptul capului; apoi se suie în pod şi cu brâul ei încinge hornul, după care coboară în casă, dar nu mai trebuie să iasă pe uşă; în cele din urmă se culcă, cu mâinile împreunate şi aşezată pe partea dreaptă; de cel pe care îl va visa în timpul nopţii, de acela să se ţină, pentru că acela îi va fi soţ, nu altul - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA, p. 467-468). Există credinţa că vremea de apoi va veni, când grâul va creşte în streaşina casei (2. CHELCEA, p. 322). Cine visează grâu sub formă de boabe va avea parte de încuviinţarea celor apropiaţi pentru acţiunile sale, iar pentru cine visează grâu verde înseamnă bucurie şi ploaie - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: grâu-apă; grâu-monedă-cruce din ceară-usturoi-cânepă; grâu-moară-marţi-foc-descântec-ac-9-horn-brâu.
Grâul în obiceiurile calendaristice. Există obiceiul, nu numai în mediul rural, ci chiar şi în Bucureşti ca de Anul Nou să se arunce cu grâu sau cu ovăz şi să se ureze belşug pentru anul care vine; este un obicei străvechi, foarte răspândit peste tot, odinioară fiind un act ritual menit probabil să provoace belşug, fertilitate (4. POP, p. 28). La fel se procedează în Maramureş (NOTE, Antonescu). Înprima zi de An Nou, fetiţele umblă cu „Sorcova", iar băieţii cu „Grâuşorul", adică aruncă grâu asupra celor uraţi cu un gest larg de semănători, rotind în semicerc mâna dreaptă şi urând sănătate şi „La mulţi ani" - Călăraşi (PRESA). Astăzi, semănatul ritual, în ziua Anului Nou, se face cu boabe de grâu, secară, ovăz, mei, porumb, orez, in, cânepă, floarea-soarelui, dar în trecut grâul avea întâietatea sau orezul, foarte rar secara, ceea ce constituie un semn de legătură intimă între colinda semănatului şi „Pluguşor", care este de asemenea o datină legată de grâu; fetele tinere mătură a doua zi boabele „semănate", în zori (pe 2 ianuarie), le iau pe mătură, le aruncă apoi în curte, cheamă păsările de trei ori şi aşteaptă, cu picioarele călcând pe mătura aşezată pe pragul casei, să audă din sat un nume bărbătesc, considerând că ursitul va avea acelaşi nume şi că în acea parte de sat se vor căsători; alţii obişnuiesc să păstreze aceste boabe până primăvara, când le vor semăna pe ogor, ca să rodească; deci aceste seminţele sunt considerate ca fiind pline de încărcătură magică - Vaslui (ADĂSCĂLIŢEI, p. 115-116). În ziua Anului Nou, dimineaţa, se umblă cu „Semănatul"; obiceiul este practicat numai de copiii mici, între 5 şi 8 ani, în grupuri de câte 3-4 sau numai câte un singur copil, care merg pe la casele sătenilor şi seamănă, din prag, cu grâu sau cu orz, zicând „Sănătate, Anul Nou!", primind fiecare dintre ei câte un colăcel şi bani; seminţele sunt adunate apoi şi păstrate, iar primăvara sunt aruncate pe ogor, spre rodnicia pământului - Bucovina (COJOCARU, p. 182). Există obiceiul ca, de Anul Nou, să se facă o plăcintă în care să se pună o monedă şi un spic de grâu; cine găseşte moneda înseamnă că va avea bani tot anul, iar cine găseşte spicul este semn că va avea parte de holde bogate - Moldova (PRESA). În ziua Anului Nou, fetele iau câte un pumn de boabe de grâu, merg la o fântână şi le aruncă în apă; în caz că toate boabele se scufundă, nu se vor mărita în acel an, dar dacă rămân totuşi boabe plutind pe apă înseamnă că în câşlegile din acea iarnă se vor căsători - Bucovina; în ziua Ajunului Bobotezei, când se pregătesc bucatele de post, gospodinele se abţin să guste din grâul pus la fiert, crezându-se că, dacă îl gustă, grâul va fi mâncat şi el de purici peste an - Moldova; unii aruncă o mână din acest grâu fiert în podul casei, ca şi grâul să aibă la vară aceeaşi înălţime - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 110; 124; 144). La plecarea preotului, care vine cu botezul în ziua de ajun a Bobotezei (5 ianuarie), flăcăii din casă aruncă după el cu boabe de grâu, pentru ca tot aşa să se împrăştie şi fetele pe la casele lor, măritându-se - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 143). În ziua lui Sântoader cel Mare, oamenii duc grâu fiert (colivă) la biserică, obicei care ar data, conform unei legende, încă de pe vremea lui Sântoader; grâul fiert este îndulcit cu miere - datină semnalată aproape în toate zonele etno-folclorice; fetele iau nouă boabe de grâu din cel cu care se face coliva şi pregătesc cu ele mai multe farmece, pentru a fi sănătoase şi bine văzute de către flăcăi; se mai spune că grâul acesta, din coliva de la Sântoader, este bun de gustat contra frigurilor, având efect peste tot anul - Banat (2. MARIAN, I, p. 265; 277-278). Pentru spor în casă şi bogăţia holdelor, la început de primăvară, se fierbe grâu îndulcit, din care mănâncă oameni şi vite, ba se mai aruncă din aceste boabe şi pe câmp; fetele pun grâu la încolţit tot atunci, după cum creşte interpretând în ce măsură se vor mărita mai repede sau mai târziu - Bihor (3. BOCŞE, p. 110). În Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor, credincioşii duc la biserică şi grâu încolţit, pe care, după slujbă, oamenii îl duc acasă, considerând că aceste fire sunt bune de leac (BUDIŞ, p. 49). În noaptea dinspre Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie), copiii pun grâu la încolţit, pe care apoi îl îngrijesc cu atenţie; al cărui grâu este crescut mai înalt şi mai frumos în ziua Sfântului Vasile (Anul Nou), aceluia îi va merge mai bine peste tot anul; dar acest grâu mai este observat şi pentru presupusa sa putere de prevedere meteorologică, în sensul că, dacă paiul grâului este lucios, vremea va fi frumoasă, în schimb paiul aspru prevesteşte vreme ploioasă - Teleorman (2. CHIVU, p. 243; 247). Obiceiul de a pune grâu la încolţit în ziua Sfântului Andrei este practicat şi în prezent în foarte multe zone etno-folclorice din România, cu menţiunea că toţi membrii familiei, indiferent de vârstă, îşi pun grâu în câte o farfurioară pe fundul căreia se află vată umectată, pentru a vedea, de Sfântul Vasile, cine are mai mult noroc în anul ce vine - Muntenia (NOTE, Antonescu). Să nu se guste până la cină din grâul pregătit cu mac pentru zilele de ajun ale marilor sărbători, fiindcă puricii nu-i vor da pace neascultătorului peste tot anul - Suceava; este semn de belşug şi an roditor, când se visează, în Postul Crăciunului (14 noiembrie-24 decembrie), lan de grâu verde - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 281-282). În ajunul Crăciunului, băieţii, care colindă prin sat, urează gazdelor, la sfârşitul textului de colindă, „rod în grâu", iar gazda le oferă un blid cu boabe de grâu sau de porumb, pe care băieţii le aruncă pe casă, rostind aceeaşi formulă de urare, concluzia fiind clară şi anume că grâul şi colindătorii de sex bărbătesc au întâietate în desfăşurarea acestui obicei - Ţara Haţegului (ADĂSCĂLIŢEI, p. 115). Serii simbolice: grâu-picior-mătură-prag; grâu-monedă; grâu-apă.
Grâul în obiceiurile de la naştere. În prima scaldă a nou-născutului, se pun şi câteva boabe de grâu - Bihor (ŞTEFĂNESCU, p. 1). Ca ursitoarele să fie îmbunate, se pun pe masa pregătită pentru ele, în primele trei zile de la naşterea copilului, o pânză curată nouă, un blid cu făină de grâu, cernută, sare, pâine, un caier de lână şi o monedă; când se împlinesc trei zile, se pot vedea pe făină urmele ursitoarelor; dar dacă ele nu vin sau nu găsesc aceste daruri înseamnă că sunt supărate şi pot ursi copilului să nu aibă nimic în viaţă, să fie un sărăntoc - Sibiu; sau se pun pe masă trei farfurii cu grâu fiert, trei pahare cu apă şi trei cu untdelemn şi o sumă de bani; după credinţa oamenilor, apa înseamnă viaţă, iar untdelemnul bogăţie; de cum se apropie miezul nopţii, moaşa copilului şi alţii ai casei, stând la oarecare distanţă faţă de masă, încearcă să vorbească îmbunând ursitoarele şi murmurându-le cântece în care le laudă bunătatea şi puterea - Arad; Sibiu; sau se pune o plăcintă din făină de grâu şi trei monede deasupra (dacă se pune o singură monedă, este posibil ca ursitoarele, care întotdeauna sunt în număr de trei, să se certe între ele pentru a intra în posesia monedei şi astfel, supărate, ursesc rău copilului), o oglindă, un pieptene şi o lingură cu untură, ca venind ele să aibă câte un ban şi ce să mănânce, în ce să se uite şi să se pieptene; mai se pun alături şi nişte brăciri noi, luate a doua zi de către moaşă, care încinge pe copil cu acestea, iar untura, banii şi plăcinta le dă porcarului satului sau altui păzitor de animale ce trece pe uliţă, pentru a mânca plăcinta, cu untura să se ungă pe cap, iar cu banii să-şi cumpere ce vrea; sau se face o cină („cinişoara ursitoarelor"): pe o masă rotundă, pe deasupra cu o pânză nouă, împrejur cu brăciri noi, se aşează un blid în care se pun de trei ori câte trei mâini de făină de grâu cernută, peste făină o lingură nouă cu sare şi una cu unt, un pahar nou plin cu apă neîncepută, pe buza blidului sunt lipite trei lumânări de ceară, iar în jurul acestora se grămădesc cereale: grâu, porumb, ovăz etc.; apoi moaşa sau mama copilului se roagă la Dumnezeu şi aşteaptă ca, peste noapte, să viseze - Banat (3. MARIAN, II, p. 98-99). Ca să nu plângă copilul, când este mic, imediat după naşterea lui se fac cruci din tărâţe de grâu, una amplasată în mijlocul casei, cealaltă la uşă - Muntenia (2. GOROVEI, p. 174). Serii simbolice: pânză-făină-sare-pâine-lână-monedă; grâu-apă-untdelemn-3-monedă; făină-monedă-3-oglindă-pieptene-untură-brăcire; pânză-brăcire-făină-sare-unt-apă-lumânare-3-grâu-porumb-ovăz.
Grâul în obiceiurile de nuntă. Înainte de căsătorie, tinerii sunt puşi de către cei vârstnici să-şi găsească fericirea, căutând într-o farfurie cu boabe de grâu, în care se pun în prealabil inelele ce le vor purta toată viaţa - Bacău (ICHIM, p. 133). Grâul este aducător de belşug şi de aceea în vârful ţovului pe care îl poartă chemătorii la nuntă se pune un mănunchi de spice de grâu; ţovul este un baston, gătit cu bete, panglici şi basmale sau batiste (ŞEULEANU, p. 93). În cadrul „luptei" care are loc la casa miresei, din casă iese în întâmpinarea „asediatorilor" druşca, însoţită de doi feciori voinici; în mâna fetei se găseşte o farfurie plină cu boabe de grâu, peste grâu un colac, deasupra colacului un capac pe care ard cărbuni înroşiţi, iar deasupra cărbunilor fumegă tămâie; fata aruncă peste „adversarii" dragi cu boabe de grâu - Maramureş (BOGDAN, p. 19). Mersul la biserică pentru cununie are loc după o rânduială bine stabilită şi care trebuie respectată întocmai; înaintea miresei, merg mama şi surorile sale, care presară grâu şi sare, „ca să nu se lege ceva farmece" - Maramureş (DĂNCUŞ, p. 183). Boabe de grâu sunt aruncate asupra mirilor şi nuntaşilor - Bihor (2.CHELCEA, p. 10; ŞTEFĂNESCU, p. 1). În timpul cununiei, în faţa mirilor se aşează o tavă cu boabe de grâu, orez sau porumb, ori se aruncă cu boabe de grâu peste capul lor, gest care se constituie într-un act menit să aducă tânărului cuplu fecunditate şi prosperitate; astăzi, cu deosebire în mediul urban, pe tavă se pun bomboane care apoi sunt servite participanţilor la cununie - Oltenia (1. LARIONESCU, p. 452). La casa mirelui, tinerii sunt întâmpinaţi cu boabe de grâu, pe care soacra le aruncă asupra lor în semn de rodire (4. POP, p. 28; 153). La venirea nuntaşilor la casa mirelui, după cununie, soacra şi surorile mirelui aruncă cu boabe de grâu, orz şi porumb peste capetele mirilor, în credinţa că astfel noua familie va avea belşug în casă şi noroc în tot ce vor dori să realizeze - Ţara Zarandului (1. DASCĂLU, p. 23). Masa, în capul căreia sunt aşezaţi tinerii căsătoriţi, este acoperită cu o faţă de masă foarte frumoasă, iar în mijlocul ei, în dreptul tinerilor, se află un blid plin cu grâu ales; în grâul acesta, mirele introduce câteva monede din argint, iar mireasa o năframă cusută de ea; după schimbarea câtorva replici ce ţin de desfăşurarea ceremonialului, amândoi tinerii bagă mâinile în blidul cu grâu, feciorul luând năframa, iar fata banii, după care aruncă cu grâu, încrucişat, peste oaspeţi; grâul rămas este adunat cu grijă de către părinţii fetei şi păstrat până după cununie; fata păstrează banii, dar băiatul dă năframa, traista pe care o poartă pe umăr şi cuşma de pe cap viitorului socru; socrul său cum ia de la mire aceste trei obiecte îi pune pe cap acestuia propria pălărie, ca acesta să nu stea cu capul descoperit; obiectele le dă fiicei sale, iar aceasta coase năframa de baiera trăistuţei, iar la cuşmă îi coase o montură din pene de păun, în mijlocul căreia sunt prinse monede din argint, după care le dă tatălui său, care, la rândul lui, le restituie ginerelui, luându-şi înapoi pălăria şi urând ca tinerii să trăiască mulţi şi fericiţi ani; în limbajul locului, toate aceste schimburi de obiecte sunt numite cu termenul generic încredinţări - Bucovina; când mireasa este adusă la casa mirelui, în mijlocul curţii se pune o masă, pe care se află o faţă de masă nouă, un vas cu grâu şi unul cu apă; când tânăra pereche intră în curte, se aruncă cu grâu şi este stropită cu apă, după ce masa a fost înconjurată de trei ori - Munţii Apuseni (3.MARIAN, I, p. 131; 450). Când vin tinerii căsătoriţi de la biserică, se aruncă peste ei cu grâu, ca să le fie căsnicia fericită, îmbelşugată şi îndelungată - Bihor (2. GOROVEI, p. 195). Serii simbolice: grâu-sare; grâu-colac-cărbune-tămâie; grâu-orz-porumb; grâu-monedă-năframă; grâu-apă.
Grâul în obiceiurile de înmormântare. Grâul fiert, din care se alcătuieşte coliva, înseamnă pe de o parte moartea naturii umane, pe de altă parte învierea morţilor; coliva se împarte între cei prezenţi la înmormântare, dar se trimite şi pe la cunoscuţi pe acasă, pentru a le demonstra că, fiind spiritualmente nemuritor, decedatul se va bucura în viaţa eternă - Suceava; coliva se face şi în zilele onomastice ale celor vii şi este împărţită, după ce este sfinţită la biserică - Oltenia; coliva înseamnă păcatele mortului, de aceea se dă tuturor celor prezenţi, pentru că se crede că atâtea păcate sunt iertate, câte boabe de grâu are coliva - Sibiu; Suceava; sau se crede că atâtea păcate ia asupra sa cel ce gustă din colivă; alţii afirmă că este faţa lui Hristos şi de aceea trebuie să se împărtăşească toţi din ea - Suceava (3. MARIAN, III, p. 109-110). La o agonie lungă, muribundul este aşezat pe jos, pe paie de grâu, în credinţa că numai aşa îşi va da sufletul mai uşor; după înhumare, se dă de pomană, peste mormânt, o oală de lut şi o pâine din făină de grâu (3.CHELCEA, p. 10). Cât timp mortul este privegheat în casa lui, la căpătâiul său se află un vas cu boabe de grâu sau de porumb, în care ard permanent lumânări - Bucovina (COJOCARU, p. 164). În urma cortegiului funerar, femeile aruncă boabe de grâu, ca să nu fie dusă mana grâului de-a lungul satului şi să fie scoasă dincolo de hotar - Bihor (4. BOCŞE, p. 163). Când sicriul se deplasează spre cimitir, încă de la scoaterea din casă, se aruncă cu grâu în urma mortului, în credinţa că acesta nu trebuie să se mai întoarcă după roadele pe care el le-a muncit - Bihor (PRESA). Boabe de grâu (sau pâine) se pun în mormânt, grâul fiind principalul mediator cu „lumea" morţilor, în strădania de a păstra relaţii normale cu ea, pentru că altfel aceasta s-ar putea constitui într-un potenţial factor de pericol permanent pentru ordinea firească a lumii celor vii - Bihor (ŞTEFĂNESCU, p. 1).

GREIER (Gryllus - DLRM, p. 346)
Cele câteva legende construite în jurul greierului iau în considerare fie aspectul fizic al insectei (este mică şi de culoare neagră) şi felul ei de viaţă, fie sunetul ascuţit şi pătrunzător pe care îl scoate prin frecarea elitrelor, de unde şi ambivalenţa ipostazelor din credinţele tradiţionale; astfel, se spune că greierele ar fi participat la facerea lumii, dar nu printr-un efort constructiv, ci prin cântecul său; în timp ce ariciul, furnicile, gândacii şi celelalte vieţuitoare mărunte ridicau cu multă trudă pământul, făcând dealurile şi munţii, greierul îi înveselea pe toţi cu ţârâitul său; din această cauză, Demiurgul l-a binecuvântat să stea totdeauna la căldură, să nu fie văzut de nimeni, dar toţi să-l asculte şi astfel să li se umple singurătatea; este considerat năzdrăvan, pentru că are puterea să cânte în locuri izolate, fără să poată fi întrerupt de duhurile rele, care obişnuit sălăşluiesc prin astfel de spaţii; din această pricină, el este considerat că ar avea firea mai tare decât a cocoşului, care nu poate cânta oriunde şi neîntrerupt; în schimb, este mic şi negru, pentru că, odinioară, greierele ar fi fost un fecior chipeş şi tare iubăreţ, care a îndrăznit să fure iubita lui Alexandru Împărat, din care cauză a fost fugărit de soare, înnegrindu-l cu razele lui; sau că ar fi metamorfoza unei păsări, care, atunci când s-a născut Mântuitorul, a încercat să-l sperie, imitându-i scâncetul, Maica Domnului blestemând-o şi prefăcând-o într-o insectă neagră, care cântă numai noaptea, cu „glas urât"; se crede chiar că ar fi o vieţuitoare „spurcată", născută din necurăţenii sau din cap de câine, iar, dacă vreunul dintre ei este omorât, ceilalţi se răzbună şi-l spurcă pe stăpânul casei; se mai spune că glasul greierului ar fi plânsul vinovat al lui Voinic-Înflorit, transformat în insectă, pentru că a omorât-o pe Ileana Cosânzeana; cu toate acestea, alte credinţe consideră că greierele nu poate să fie o sursă a răului, deoarece „are inimă bună spre casa omului" (COMAN, II, p. 124-126). Să nu se umble prin casă pentru a-i stârpi, căci e păcat, ei fiind semn de belşug - Tecuci; să nu fie omorâţi, pentru că intră în urechile celui care a făptuit păcatul, ci mai bine să fie luaţi pe un băţ şi scoşi afară din casă - Bucovina; ca să fie alungaţi din casă este suficient să fie adus unul din câmp şi să fie pus între ceilalţi - Tecuci; în mod obişnuit însă i se acordă puterea previziunilor meteorologice; astfel, când cântă greierii noaptea, este semn de vreme bună - Bucovina; este considerată o vietate spurcată, de care este bine să se scape luând o bucată de pânză, se pune greierele în ea şi în aceasta este ascuns apoi după cuptorul altei case, deoarece ei se duc acolo unde sunt mutaţi, dar parcă este păcat să i se facă altui om un asemenea rău - Ţara Oltului; primul greier întâlnit primăvara trebuie neapărat omorât - Ialomiţa (2. GOROVEI, p. 105; 262; 282; GOLOPENŢIA, p. 71). Dacă însă cântecul lor, seara, este mai pătrunzător decât în mod obişnuit înseamnă că este posibil să plouă sau chiar să fie furtună - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 87). Comportamentul greierului în luna aprilie dă seama de cum va evolua vremea în lunile de vară; dacă îşi curăţă din faţa cuibului resturile de pământ, inclusiv propria murdărie, înseamnă că îşi face casă stabilă, pentru că nu se mai teme de ploi, iar vara va fi secetoasă; dacă nu munceşte să-şi cureţe cuibul e semn că şi-a ales doar un loc provizoriu, pe care îl poate schimba la nevoie pentru unul mai uscat, ceea ce înseamnă că lunile iunie şi iulie vor fi ploioase şi se va face mult fân - Maramureş (BOGDAN, p. 134).

GRIJANIE v. ÎMPĂRTĂŞANIE.
GRINDĂ
Ax al clădirii, element constructiv care domină, prin poziţie şi importanţă, spaţiul de locuit, din care cauză mai este numită „meşter-grinda", „ursul casei", „temeiul casei" etc.; în general, la grindă sunt păstrate plantele şi obiectele care, conform concepţiei tradiţionale, incorporează sporul şi prosperitatea casei: mătrăguna, floarea de ferigă, iarba fiarelor, pelinul, obiectele luate în gaj (de pildă, firele de păr luate înainte de vinderea unui animal din gospodărie), păr de la mort, măsura acestuia etc. (Banat; Ţara Haţegului); tot la grindă se păstrează, în Ţara Haţegului şi în Mehedinţi, „lumânarea de stat", care a fost aprinsă la capul mortului cât timp a fost privegheat acasă, şi care rămâne acolo pentru totdeauna, fixându-se şi mai bine prin depunerile succesive de fum peste ea; la grindă se mai pun buchete de busuioc, lumânările de la Înviere, Biblia, chiar şi acte doveditoare ale proprietăţilor deţinute sau, ca în Maramureş, ale titlurilor nobiliare; Ion Creangă relatează, în „Amintiri din copilărie", că tatăl său, revenit acasă după mai multe zile, îşi sălta copiii şi îi lovea uşor cu creştetele capetelor de grinda casei, spunând: „Tâta mare", gestul ca şi expresia fiind semnificative în acest sens - Moldova; până la împlinirea vârstei de trei ani, copilul este dat la grindă, în ziua Anului Nou, când copilul este dus la moaşă acasă, ducându-i-se acesteia şi un plocon; aici copilul este aşezat pe un obiect din fier, ca să fie sănătos ca fierul, pe cap i se pune un colăcel, trei fire de busuioc legate cu fir roşu, o batistă în care i se leagă bani şi boabe de grâu, peste care se toarnă câteva picături de vin roşu; apoi este ridicat de trei ori până la grindă, pentru a-i creşte copilului părul des, ca să fie sănătos şi roşu la faţă ca vinul, cu belşug şi noroc la bani în viaţă; apoi se petrece, uneori cu lăutari, participanţii fiind rudele şi vecinii - Teleorman; subliniem că însuşi ridicatul sau aruncatul în sus şi stropitul cu apă sunt gesturi augurale arhaice, precreştine (CAPESIUS; CRISTEA, p. 53; NOTE, Antonescu). În ziua Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Anul Nou, mamele îşi duc copiii la moaşele care le-au asistat naşterea, pentru ca acestea să-i ridice la grindă pe cei mici - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 251). În Dolj, datul la grindă, în ziua Anului Nou, constă în ridicarea copilului de trei ori la grinda casei, rostindu-se urarea de a creşte sănătos şi înalt; copilului i se pune pe cap o azimă rotundă, pe care sunt prinşi bani şi flori; sub picior i se pune fierul plugului şi ramuri verzi de brad (ENACHE, p. 115). În Maramureş, în cadrul „bătăliei" desfăşurate cu prilejul luării miresei de la casa ei pentru a fi dusă la cea a mirelui, viteazul stegar al mirelui recurge la „violenţă", dacă este posibil răpeşte colacul; în casă nu se poate intra, pentru că în uşa tindei stă de strajă un fecior voinic; dacă reuşeşte să treacă de el, îi apare în cale un grup de femei bătrâne; învingându-le şi pe ele, împreună cu mirele ocupă casa goală, înfigându-şi sabia în grindă şi atârnând steagul în cuier; astfel, neamul mirelui pune stăpânire pe casă; apoi, mireasa este condusă, sub steag, la casa soţului ei (BOGDAN, p. 22). Serii simbolice: grindă-fier-colac-busuioc-monedă-grâu-vin; grindă-pâine-monedă-floare-fier-brad.

GROAPĂ
Se prevesteşte primejdie pentru cel care se visează închis într-o groapă; tot rău înseamnă dacă se visează şezând într-o groapă; dacă visează că sapă o groapă este semn că îi va muri o rudă; în schimb, dacă visează că scapă şi nu cade într-o groapă înseamnă că va ieşi cu bine dintr-o mare primejdie - Suceava (NOTE, Băncescu).

GULER
Se crede că nu este bine să se croiască, la nici o piesă de îmbrăcăminte, întâi gulerul, pentru că se prevesteşte astfel moartea celui căruia îi este destinată haina - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 113).

GULIE v. NAP.

GUNOI
Ca să nască uşor, femeia însărcinată, după ce mătură şi adună gunoiul, să spună că tot aşa de repede să nască, precum repede şi uşor aruncă gunoiul - Muntenia; gunoiul adunat în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe (23 aprilie) să fie pus la rădăcina pomilor, pentru că astfel rodesc mult mai bine - Iaşi; nu se dă gunoiul afară din casă în zilele de Crăciun (25 decembrie) şi de Paşte - Bihor; seara nu se dă gunoiul afară din casă, pentru a nu se arunca şi norocul - Ialomiţa; Suceava; nu este bine să se dea gunoiul afară din casă după apusul soarelui - Ilfov; Prahova; nici în cea de a doua zi după lăsatul de sec, la intrarea în Postul Mare, pentru că noaptea vine lupoaica şi fură cărbunii aruncaţi afară - Ialomiţa; la lăsatul secului pentru Postul Paştelui, gunoiul din casă trebuie aruncat prin vecini, până la răsăritul soarelui, având capul descoperit şi bustul dezgolit, ca să plece puricii din locuinţă - Dolj; gunoiul, amestecat cu părul rezultat din tunsoarea oamenilor, sau provenit de la scărmănatul lânii, se dă afară din casă numai purtat pe mătură, pentru că altfel va fi rău de cei din familie - Tecuci; se consideră că se scoate norocul din casă, dacă gunoiul este scos în ziua de ajun al Bobotezei (5 ianuarie) - Suceava; nu se ţine gunoiul lângă uşă, fiindcă nu se mai mărită fetele din acea casă - Suceava; cui îşi lasă gunoiul lângă prag nu-i va intra nimeni în casă cu veşti bune - Tecuci; îi vor face vitele viermi aceluia care lasă gunoiul după uşă, neridicat timp de trei zile - Tecuci; pentru ca strigoaicele să nu ia mana vacilor, apa, cu care este clătit vasul în care a fost laptele muls, se varsă întotdeauna pe gunoi - Suceava; când este mort în casă, măturatul se face dinspre uşă spre spatele încăperilor, ca să nu iasă gunoiul din casă înaintea celui decedat - Botoşani (2. GOROVEI, p. 106-107; 159; 170; 203; 256; NOTE, Antonescu). În casa unde se află un mort nu se mătură absolut deloc, până nu se scoate mortul afară, fiindcă se crede că este rău de moarte pentru ceilalţi membri ai familiei, iar dacă se mătură totuşi gunoiul nu se scoate din casă; după plecarea mortului spre cimitir, o vecină mătură prin casă, ca să nu se mai întoarcă răul îndărăt, iar gunoiul adunat se aruncă într-un loc prin care nu umblă nimeni; se spală apoi pe mâini cu apă din ulcica pusă pe fereastră, crezând că astfel nu îi vor amorţi mâinile; ea mai primeşte de pomană o cămaşă sau o năframă, un colac sau pâine, un drob de sare şi o sticlă cu vin în care se află o lumânare aprinsă; sau o năframă şi pâinea care a stat pe fereastră în timp ce mortul s-a aflat în casă - Muntenia; Moldova; Bucovina; după moartea unui om, nu se dă gunoiul afară din casă timp de o săptămână, ca să nu „se măture" şi alt suflet din casă; după şapte zile, se curăţă bine peste tot, ca să se cureţe şi toate relele, iar odată cu gunoiul se aruncă şi mătura - Banat (3.MARIAN, p. 180; 311-313). Gunoiul strâns primăvara din casă este bine să fie aruncat pe cărare, considerându-se că odată cu acesta se aruncă din casă „tăte relele, greluşii, purecii, stelniţele" - Maramureş (BOGDAN, p. 45). Înseamnă îmbelşugare pentru cine visează grămezi de gunoi - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: apă-gunoi; cămaşă/năframă-colac/pâine-sare-vin-lumânare.

GURĂ
În credinţele multor popoare, deci şi la români, gura (şi buzele) reprezintă locul de intrare şi de ieşire a sufletului (EVSEEV, p. 168). Să nu se dea ceva din gură, fiindcă îşi dă propria putere cel ce o face - Teleorman; inflamarea mucoasei bucale este semn de noroc - Tecuci; nu este bine să se spele cineva turnându-şi apă din gură, pentru că acesta este un semn de sărăcie - Iaşi; sau este semn de ne-iubire, de urâţenie - Suceava; se crede că nu este bine să fie hrăniţi copiii mici din gură, fiindcă le va mirosi gura - Bucovina; dacă mortul rămâne cu gura deschisă, se crede că el cere de pomană, sau că va mai muri cineva din acea casă - Suceava (3. MARIAN, III, p. 52-54; 2. GOROVEI, p. 60; 107; 108; 151; 170; 211).

GUŞTER (Lacerta viridis - DLRM, p. 351)
Deoarece, în limbaj regional, denumirea guşter este folosită şi pentru gâtlej, esofag (ŞĂINEANU, III, p. 174), se produce un transfer de semnificaţie în planul credinţelor care se construiesc în jurul acestei specii de şopârlă; astfel, capul de guşter, tăiat în luna martie, cu o monedă de argint, se întrebuinţează pentru vindecarea bolilor de gât - Dolj (2. GOROVEI, p. 285). Serie simbolică: guşter-martie-monedă(de argint).

GUTUIE (fruct de Cydonia vulgaris - DLRM, p. 351)
Rod al pomului cu flori albe-roz şi cu fructe mari, galbene şi parfumate (ŞĂINEANU, III, p. 148), gutuia are însuşiri „fecundatoare" şi de aceea este prezentă în riturile de naştere, botez, nuntă şi înmormântare; în general, simbolismul acesta apare la fructele cu înveliş dur sau care sunt zemoase şi au mai multe seminţe, precum mărul, para, gutuia, dar mai ales nuca (EVSEEV, p. 81). Pentru tratarea urticariei este bine să se ia pământ de la rădăcina unui gutui, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, şi să se dea pe piele - Teleorman (2. GOROVEI, p. 21). În vorbirea locuitorilor din nordul Moldovei, gutuia mai este denumită şi „mărul Evei"; cine visează gutuie înseamnă că va trăi momente de amăgire, sentimente de părere de rău, unele răutăţi din partea celor din jur, dar poate să fie şi semn de noroc în căsătorie; dacă se visează mâncând gutui este semn de supărare, necaz, dar poate să prevestească şi bogăţie - Suceava (NOTE, Băncescu).

H

HAINĂ
Este prevestitor de moarte, dacă i se face copilului îmbrăcăminte (cămăşuţă, scutece etc. ) înainte de a se naşte - Vâlcea; sau pentru că nu va mai creşte - Ţara Oltului; cei care intră în casă la un nou-născut să smulgă o aţă din hainele lor şi să o azvârle pe copil, ca să nu-l deoache şi să nu-i ia somnul - Ţara Oltului; până la vârsta de un an, copilul să nu se îmbrace cu hainele pe dos, pentru că i se întoarce anusul şi, din acelaşi motiv, să nu i se spele hainele pe dos până nu va împlini vârsta de trei ani - Muntenia; copilul mic să nu fie îmbrăcat cu vreo haină întoarsă pe dos, fiindcă va face totul pe dos, când va fi adult - Ţara Oltului; dacă unei familii îi mor copii, este bine să adune resturi de ţesătură de la nouă case, ai căror gospodari nu sunt cununaţi a doua oară, şi să confecţioneze din ele îmbrăcăminte pentru cei rămaşi în viaţă şi nu vor mai muri - Suceava; când se fierbe cânepa pentru a fi albită, femeile să poarte cămăşi albe şi nu colorate, ca şi cânepa să iasă albă cum este cămaşa purtată - Ţara Oltului; se crede că se vor înrudi cei care îşi agaţă, din întâmplare, straiele între ei - Suceava; când se prinde, din întâmplare, haina în clanţa uşii este semn că în acea casă vor sosi oaspeţi - Muntenia; să nu se îmbrace niciodată vreo haină pe dos, pentru că se strică vremea - Teleorman; Vrancea; Suceava; sau este posibil să moară cineva; pentru a evita acest deznodământ neplăcut, este bine ca obiectul de îmbrăcăminte să fie călcat în picioare - Suceava; dar totodată unii cred că sunt feriţi de vrăji, dacă îmbracă intenţionat ceva pe dos - Moldova; ca să se scape de friguri, să se dezbrace preotul de odăjdii deasupra celui bolnav - Tecuci; bolnavul de epilepsie să poarte permanent cu el un petic dintr-o haină purtată la cununie, sau un petic de odăjdii preoţeşti - Ţara Oltului; să nu se cârpească vreo haină când este deja îmbrăcată, pentru că se lipesc blestemele de acel om - Vâlcea; dacă fata care spală cămăşi se udă pe veşminte, este semn că se va mărita cu un bărbat beţiv - Suceava; furtul unor piese de îmbrăcăminte aduce pierderi în oile păgubaşului - Tecuci; cel decedat este îmbrăcat cu hainele cele mai bune pe care le-a avut, pentru ca să fie curat şi prezentabil, când se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu - Muntenia; prezenţa în vis a straielor rupte dă semn că în curând respectivul va avea silă de ceva - Suceava; visarea unui om îmbrăcat în haine noi prevesteşte moartea lui - Moldova (GOLOPENŢIA, p. 95; 107-108; 140; 2.GOROVEI, p. 9; 21; 38; 61; 93; 112; 113; 143-144; 152; 174; 176; 260; NOTE, Antonescu). Pe locul unde a zăcut şi a murit cineva se pune o haină nouă de către cei care rămân acasă, după scoaterea decedatului şi plecarea cortegiului funerar, ca să nu se mai întoarcă boala în casă - Prahova; se crede că mortul, până ce ajunge la locul ce-i este hotărât în lumea de dincolo, trebuie să treacă mai întâi printr-un foc mare şi periculos; pentru aceasta, hainele ce i se dau peste sicriu, el le ia la subsuoară şi, când ajunge la acel foc, le îmbracă şi trece prin foc, veşmintele arzând şi el rămânând nevătămat; dincolo de foc stă Maica Domnului care, văzându-l scăpat, îl cârmuieşte mai departe - Bucovina; acasă, după venirea de la cimitir, când se dau hainele de pomană, cel ce primeşte (un om sărman) este scos afară cu faţa la soare şi întrebat de trei ori: „Dai hainele lui X pe cealaltă lume ?", iar el răspunde: „Dau!" - Banat (3. MA-RIAN, III, p. 173-174; 191-192). În Banat, se dă de pomană pentru cel decedat un rând de haine complet, coloritul acestor veşminte fiind în funcţie de vârsta celui mort; hainele sunt încredinţate unui om sărman, unei femei văduve sau unui membru al familiei (LĂPUŞTE, p. 75). Nu se coase un nasture sau altceva la o haină deja îmbrăcată pe cineva, iar, dacă tot se coase, cel îmbrăcat trebuie să ţină o aţă în gură, ca să nu i se coasă mintea; dacă este copil, se spune că trebuie să ţină aţa în gură, ca să nu vorbească şi să nu uite ce a învăţat - Maramureş, Prahova, Ilfov; în general, în Maramureş se crede că nu este bine să se cârpească haine murdare (BOGDAN, p. 94-95; NOTE, Antonescu). În mai multe zone din ţară, se crede că acela care îmbracă o haină pe dos (mai ales piese de lenjerie) va fi urât de toţi, sau că nu se va lua nimeni de el, sau că de el nu se vor apropia farmecele; dacă a îmbrăcat vreo piesă de îmbrăcăminte pe dos din greşeală şi pentru ca lumea să nu-l mai urască, ea trebuie dezbrăcată, călcată în picioare şi apoi îmbrăcată din nou; este semn rău pentru cel care se visează că şi-a cumpărat o haină şi aceasta i-a fost furată; sau că a pierdut-o; nu este bine nici pentru acela care se visează îmbrăcat într-o haină nouă; prevesteşte nenorociri pentru cine se visează îmbrăcat în haine împărăteşti sau purtând haine colorate vesel sau lucioase; se va întâlni cu înşelătoria şi făţărnicia cel care se visează având haine cu multe feţe; înseamnă boală pentru cel care visează că are haine murdare de noroi sau că şi le spală avându-le pe trup; înseamnă bună întovărăşire pentru cine visează haină de femeie; iar visarea uneia bărbăteşti înseamnă avuţie; va trăi în belşug cel care se visează purtând cu plăcere o haină; dar va ajunge în nevoi cel ce se visează purtând o haină ruptă; este semn că va pierde unele obiecte şi va trăi în sărăcie cel care se visează gol, fără îmbrăcăminte pe el sau reparându-şi hainele; este bine când cineva se visează îmbrăcându-se sau că posedă haine de culoare roşie; va fi promovat într-un post important cel care se visează că poartă haine scumpe; va fi invidiat de ceilalţi cel care se visează purtând îmbrăcăminte din mătase; va trăi în cumpătare cel care se visează spălând veşminte - Suceava (NOTE, Băncescu).

HAM
Ansamblu de curele sau de frânghii cu ajutorul cărora se înhamă calul la un vehicul (ŞĂINEANU, III, p. 151). Se crede că desfacerea şi desprinderea hamului la plecarea de acasă e semn, pentru gospodarul cu gând de a se deplasa cu treburi, să se reîntoarcă, fiindcă pe drum îl vor întâmpina multe primejdii - Suceava (2. GOROVEI, p. 109). Se mai obişnuieşte ca socrii să pună pe capul tinerilor căsătoriţi frâiele cailor, în timp ce aceştia intră în casă, semn de unificare conjugală şi de supunere - Banat (1. LAZĂR, p. 268). Cine visează hamuri înseamnă că va face o călătorie - Suceava (NOTE, Băncescu).

HAMEI (Humulus lupulus - DLRM, p. 354)
La ieşirea din biserică a mirilor proaspeţi cununaţi, rudele aruncă peste ei monede, nuci şi hamei, simbolizând dorinţa de belşug pentru tânăra familie, dar totodată îndemnul de a dispreţui bogăţiile şi plăcerile cele lumeşti (ŞEULEANU, p. 40). Serie simbolică: hamei-. bani-nucă.

HARALAMBIE v. FEBRUARIE.

HARTĂ
Harta de mari dimensiuni apărută în vis prevesteşte o călătorie în străinătate - Suceava (NOTE, Băncescu).

HÂRLEŢ v. CAZMA

HÂRTIE
Pentru cine visează coli de hârtie este semn că va scrie curând o epistolă; dacă se visează tăind hârtie, va trebui să fie atent în următoarea perioadă de timp la felul cum îi evoluează viaţa; dacă visează o hârtie pe care se află ceva scris, va fi implicat în diferite certuri; dacă se visează rupând nişte hârtii, cu siguranţă unele întâmplări neplăcute îl vor conduce la mânie - Suceava (NOTE, Băncescu).

HERUVIM v. ÎNGER.

HODOLEAN v. ODOLEAN.

HOLBURĂ
Personaj fictiv, întâlnit în expresia moldovenească „satul lui Holbură", echivalentă expresiei munteneşti „satul lui Cremene", ambele desemnând un loc unde fiecare este stăpân, simbolizând deplina dezordine socială (ŞĂINEANU, I, p. 130). v. CREMENE.

HOLDĂ v. LAN.

HORĂ
Hora, cercul dinamic, imitând mişcarea astrului zilei, are multiple funcţii magico-simbolice, printre care şi pe aceea de integrare a polarităţilor şi de armonizare a părţilor antitetice; hora se joacă în momentele hotărâtoare din desfăşurarea nunţii, parcă pecetluind valabilitatea şi durata în timp a actelor consumate; la ea participă aproape întreaga lume prezentă la nuntă, ca semn al aderenţei la întemeierea noii familii (EVSEEV, p. 205). Prevesteşte o mare bucurie celui care visează şi se visează jucând într-o horă - Suceava (NOTE, Băncescu).

HORN
Era de aşteptat ca fiind una din părţile componente ale vetrei, deci în directă legătură cu focul, hornul să preia ceva din sfera simbolică şi de credinţe a celor doi termeni, ceea ce nu se întâmplă în realitatea mentalităţii tradiţionale româneşti, care leagă locul de evacuare a fumului mai repede de soliditatea construcţiei şi, în consecinţă, de imobilismul şi statornicia ei; astfel, înainte de a pune cloşca pe ouă, este bine să fie învârtită de trei ori în jurul stâlpului de la horn, în credinţa că, în acest fel, nu-şi va părăsi cuibarul - Suceava; dacă se strigă pe gura hornului numele cuiva, acela va veni în grabă - Iaşi; aidoma se procedează şi când o vită se rătăceşte şi se crede că este pierdută - Dolj; în duminica lăsatului de sec de brânză, fiarele hornului trebuie legate înainte de culcare, pentru a lega astfel gura animalelor sălbatice şi tot la fel se face şi dacă vitele sunt uitate neînchise în ocolul gospodăriei sau în câmp, în scopul de a nu fi atacate de fiarele sălbatice - Dolj; se zice că, dacă mireasa, când intră în casa mirelui, se uită pe horn, atunci îi va muri soacra - Moldova; sau, în acelaşi context, dacă se uită pe horn, cuvântul ei nu va fi luat în seamă de ai casei, precum nimeni nu ia în seamă cenuşa de la vatră - Moldova; sau, când vine de la biserică, mireasa să se aşeze pe o şa pusă pe vatră, ţinând în braţe un băieţel frumos, şi să se uite pe horn, ca să aibă copii frumoşi - Dolj; funinginea măturată de pe horn în noaptea dinspre Crăciun este bine să fie pusă la rădăcina pomilor fructiferi, ca ei să rodească bogat în anul ce vine - Vâlcea; se crede că atunci când vuieşte hornul este semn că vremea se va strica - Bucovina (2. GOROVEI, p. 52; 86; 109; 164; 198; 265; 276; 277). În timpul şezătorilor, două câte două fetele aduc surcele de la tăietorul de lemne şi le aruncă pe horn, strigând totodată numele feciorilor doriţi - Maramureş (BOGDAN, p. 100). În casa socrilor mari, se aşează mâncare pe vatră, iar tânăra mireasă se uită în sus pe horn, ca să nască prunci cu ochi negri - Banat (1. LAZĂR, p. 268). Oricum, hornul este unul dintre locurile prin care maleficul poate penetra din exterior în spaţiul casnic şi din care cauză sunt luate măsuri diverse de protecţie (NOTE, Antonescu). Serii simbolice: duminică(a lăsatului de sec de brânză)-fiarele hornului; noapte(dinspre Crăciun)-funinginea hornului; vatră-horn-şa-băiat.

HOTAR
În înţelesul de limită a unui teritoriu (vatră, moşie), aflat în proprietatea locuitorilor unei aşezări (ŞĂINEANU, III, p. 177). Dacă unei femei i se îmbolnăveşte copilul, este bine să-i ducă hăinuţele şi albia (copaia) la hotar, ca să se lecuiască; de asemenea, găinile moarte sunt duse tot în hotarul satului - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 109).

HREAN (Armoracia rusticana - DLRM, p. 366)
Printre alimentele duse la biserică, în dimineaţa din Duminica Paştelui, în vederea sfinţirii lor, se află şi hreanul; se crede că acela care mănâncă din acest hrean, tot în Duminica Învierii, după ce vine de la biserică, va fi peste an iute ca hreanul şi sănătos - Suceava; din acelaşi motiv, se pune puţin hrean şi în tărâţele care sunt date la vite, ca să le ferească de tot felul de boli, care sunt mai active în anotimpul primăverii - Suceava; femeile îl păstrează peste an pentru a-l pune în vasele cu apă sau în fântânile cu apă sălcie, ca să le „cureţe" de gustul neplăcut - Suceava; este bine ca bolnavul de friguri să fie tratat tot cu acest hrean - Suceava; până şi în cazul că familia pregăteşte purcel pentru Duminica Paştelui, în loc de miel, este bine ca acesta să aibă în rât o bucată din hreanul sfinţit - Suceava (2. MARIAN, II, 174-175). Cine gustă, la întoarcerea de la biserică, mai întâi din hrean (şi nu din pască), pe acela nu-l vor pişca puricii peste an - Bucovina; prin extensie, se spune că acela care gustă de şapte ori dintr-un hrean se va curăţa de păcate, ca şi cum s-ar împărtăşi - Suceava (2. GOROVEI, p. 109; 189).

HUHUREZ (Syrnium aluco - DLRM, p. 367)
Fiind pasăre răpitoare din familia bufniţelor şi manifestându-se prin glas la căderea întunericului, se crede că huhurezul vesteşte evenimente nefaste omului (COMAN, II, p. 1), fie că este vorba de manifestări negative ale propriului trup, sau de cele ale naturii înconjurătoare; astfel, când cineva aude pentru prima oară glasul huhurezului este semn că se va îmbolnăvi - Suceava; când cântă huhurezul înseamnă că se va face frig - Vaslui; dacă glasul lui se aude în pădure este semn de vreme rea - Suceava; sau va fi vreme ploioasă - Suceava; se crede că acela care mănâncă labă de huhurez îşi pierde mintea; din această pricină, femeile necinstite dau de mâncare bărbaţilor lor labă de huhurez, ca să nu le persecute pentru aventurile lor extraconjugale - Vaslui (2. GOROVEI, p. 109; 230; 261; 266).

HULUB v. PORUMBEL.

I

IAD
Loc imaginar opus Raiului; se crede că este situat în interiorul pământului, fiind caracterizat printr-un întuneric de nedescris; prin acest spaţiu rătăcesc sufletele celor păcătoşi; la răstimpuri, aceştia merg să-şi primească pedeapsa la care sunt osândiţi (unii ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi; unii sunt puşi să danseze pe o arie plină cu mărăcini, alţii poartă în spinare pe dracii care i-au pus să facă păcatul); în acest loc nu există nici un pom şi nu se poate afla nimic de la cei de pe pământ, nici de la cei din Rai şi chiar de la cei aflaţi în iad; numai rugăciunile familiei, ale bisericii şi ale celor săraci le mai uşurează din chinuri - Muntenia; este ca o groapă foarte adâncă, situată în fundul pământului, unde arde permanent focul, dar nu este lumină, din cauza fumului des şi înăbuşitor care iese din foc; iadul mai este imaginat ca o casă mare sau ca o cetate colosală subpământeană, situate într-o fundătură urâtă şi întunecoasă; în loc de lemne şi pietre, la fundaţie, tălpi şi uşori sunt puse babele cele rele sau chiar vrăjitoarele care au făcut numai fapte rele; în mijlocul iadului stă pe un scaun de foc Scaraoţchi, împăratul întunericului, în jurul lui aflându-se milioane de draci şi drăcoaice; aceştia au rolul să chinuiască pe nelegiuiţi şi păcătoşi, împărţiţi în mai multe cete; unii sunt arşi într-un cuptor, alţii sunt fierţi în căldări mari de aramă în care se află smoală; unii sunt pisaţi în pive, iar alţii sunt puşi în lulele şi sunt fumaţi de către draci; păcătoşii mai sunt chinuiţi prin bătaie cu bâte şi harapnice din piele, sau li se scot limbile şi le sunt străpunse cu ace încinse; la uşa de fier a iadului stau zi şi noapte de pază doi diavoli care invită să intre pe toţi cei care trec pe acolo şi resping pe cei care ar dori să iasă afară şi să scape de chinuri; se mai află la uşa iadului şi Floarea-macului, care amăgeşte sufletele să pătrundă în iad; în jurul acestui loc se află o câmpie stearpă, străbătută de Apa-Sâmbetei, care se varsă în iad; de aici şi zicala „Duce-te-ai cu apa sâmbetei", adică un imperativ care invită pe celălalt să plece şi să nu se mai facă văzut; drumul ce duce la iad este plin de mărăcini şi de spini, dar pe el se ajunge mult mai uşor la destinaţie decât pe cel care duce la Rai; dacă cei păcătoşi ajung în iad, cei mai puţin păcătoşi sunt aduşi doar până la gura iadului, care este imaginată ca o prăpastie înfiorătoare, în fundul căreia mişună tot felul de lighioane, balauri, broaşte râioase, şerpi; toate aceste animale viermuiesc căutând să treacă peste puntea iadului, aşezată deasupra prăpastiei, şi care duce apoi spre Rai, dar ele cad totdeauna de pe această punte înapoi în prăpastie; în schimb, sufletele care merg în iad nu rămân acolo pe vecie; după o perioadă de penitenţă, ele sunt duse într-un loc situat între iad şi Rai unde stau în aşteptarea judecăţii de apoi - Bucovina; este o peşteră întunecoasă, aşezată în pământ, sub Rai; gura care duce în peşteră poartă denumirea de gârliciul pământului; în peşteră locuiesc sufletele celor păcătoşi şi o mulţime de draci - Năsăud; iadul este situat către apus, unde nu este soare pe cer, munţii varsă foc, marea este ca un potop; este tot o peşteră, păzită de balauri, şerpi şi fiare sălbatice, precum şi de doi diavoli, care nu lasă pe nimeni să iasă; păcătoşii sunt legaţi în lanţuri şi introduşi în foc până la brâu, sunt ţinuţi fără apă şi fără hrană; păcătoşii provin din rândurile criminalilor, hoţilor, stricătorilor de căsnicii, mincinoşilor; aici, focurile ard fără lumină, apele sunt secate, „nu sunt păsări, nu sunt flori, /numai jar şi numai nori!"- Banat; iadul este locuit de cei morţi nespovediţi şi de cei care au păcătuit prin adulter - Cluj; în iad se duc neapărat mărimile satului, primarul tăind lemne pentru draci sau purtându-i în spinare pe încornoraţi - Ţara Oltului (3.MARIAN, III, p. 291-298). În biserica maramureşeană din Dragomireşti, datată 1722, existentă la Muzeul Satului din Bucureşti, pictura din pronaos, care imaginează chinurile iadului, prezintă în special femei (o morăriţă este biciuită de doi diavoli şi obligată să poarte în spinare piatra morii, pentru că obişnuia să ia uium peste cota normală; altă femeie este călcată de draci cu un fier de călcat, pentru că, leneşă fiind, nu călca lenjeria casei; una este întinsă cu ajutorul unui par, pentru că şi ea obişnuia să tragă pe cot pânzătura pe care o vindea, în dorinţa de a obţine bani mai mulţi pentru acelaşi metraj; două femei sunt aşezate faţă în faţă, una având în ochi desenată o bârnă, evidentă fiind dorinţa pictorului anonim de a ilustra proverbul conform căruia unii oameni văd gunoiul din ochii altora şi nu văd bârna din ochiul lor); dar sunt pictaţi şi doi homosexuali, într-o atitudine caracteristică, şi un agricultor care este tăiat în lungul trupului cu un plug, pentru că obişnuia în fiecare primăvară, la arat, să taie câte o palmă de pământ din proprietatea vecinului (NOTE, Antonescu).

IANUARIE (Gerar; Genarie; Ghenarie; Ghenare; Cărindar; Călindariu; Carindar)
Explicaţia acestor denumiri stă în credinţa că în această lună este începutul colindelor sau pentru că în noaptea Anului Nou se obişnuia să se facă, din coji de nucă sau din foi de ceapă, calendarul meteorologic tradiţional - Munţii Apuseni (12. GHINOIU, p. 67). Totodată, este luna frigului, a gerurilor celor mari; dacă vremea este totuşi înmoinată, se crede că toate fenomenele meteorologice grele se mută în cursul lunii februarie, dar oamenii tot nu scapă de ger (2. MARIAN, I, p. 73; 75). Conform decretului dat, la 1166, de către Mihail Comneanul sunt interzise orice munci în zilele de 18 şi 25 ianuarie, dar sunt permise unele munci, probabil cele cu caracter strict gospodăreşti, în zilele de 10 ianuarie (Sfântul Grigorie, episcopul Nisei), 16 ianuarie, 19 ianuarie (Aducerea moaştelor Sfântului Grigorie Teologul, prăznuit astăzi la 25 ianuarie) şi 27 ianuarie (Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur); la 6 decembrie 1786, Ghedeon Nichitici, episcopul ortodox al Sibiului, reglementează zilele de sărbătoare la 1 ianuarie, 6 ianuarie şi 30 ianuarie, adăugând şi ziua de 14 ianuarie, pentru că la această dată este prăznuit, în calendarul de rit vechi, Sfântul Sava, sfânt naţional sârb (GRAMA, p. 68-71).
1 Ianuarie - Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; Sfântul Ierarh Vasile cel Mare; Anul Nou. Maramureşenii numesc Anul Nou „O zi la anul" şi consideră că aşa cum este el început, tot aşa le va merge; deci trebuie făcute acte augurale, dar trebuie să se şi evite să fie făcute acte care ar putea fi de rău augur; important este ca, în cele 12 zile de „festum incipium", să se prefigureze derularea întregului an viitor; nu doar o prefigurare matematică, adică nu numai faptul că cele 12 zile corespund celor 12 luni, ci o prefigurare a tuturor situaţiilor în care omul ar putea să se găsească în anul care vine, un fel de repetiţie a soluţiilor pe care le-ar elabora în contexte diferite ale vieţii sociale; calendarul de ceapă, aflarea ursitului de către fete, „Pluguşorul", colindele cu „Mioriţa", „Meşterul Manole", „Soarele şi luna", cu „Cerbul" etc. sunt în fond forme poetice ale unor străvechi rituri; practic, s-a ajuns la credinţa că, în zilele când se trece de la un an la altul, forţele tainice ale naturii sunt în mişcare şi pot aduce bine sau pot păgubi pe oameni; vechii babilonieni credeau că aceasta se întâmplă în momentul de egalitate dintre zi şi noapte, deci la echinocţiu, de aceea anul nou începea la ei mai întâi toamna, apoi primăvara; în ceea ce priveşte jocurile cu măşti, poate că acestea nu se leagă de strămoşi; ele pot fi interpretate, pur şi simplu, ca nişte jocuri, adică un fel de vestigii ale Saturnaliilor romane, sfârşitul perioadei rituale şi ceremoniale, perioadă grea, pentru că nu este uşor să se trăiască în cotidian, cu atât mai mult nu este uşor să se trăiască în ceremonial; dimpotrivă, este uneori mai greu de trăit în acest plan superior, sacral; şi pentru a ieşi din acest plan superior şi să se reintre în cotidian, este nevoie să existe o dezlegare, jocurile cu măşti fiind un fel de refulare; prin ele, omul se ascunde în dosul măştii, ca să poată să facă ceea ce nu face în cotidian; astfel, jocurile cu măşti sunt un fel de purificare, permiţându-le oamenilor să intre mai liberi în noua perioadă care vine; în fond, timpul este continuu şi oamenii, ca să-l stăpânească, îl taie în felii; o asemenea tăietură de 12 zile este Anul Nou; din seara de Anul Nou şi până a doua zi, nu trebuie să se stingă lumina din casele oamenilor; către miezul nopţii, se pun lemne în picioare, lângă perete, pentru fiecare membru al familiei, într-o încăpere unde nu se umblă decât rar şi nu este de bine dacă unul dintre ele cade până dimineaţa; în unele sate, în seara Anului Nou, de pe un deal se face „Strigarea peste sat", pentru a pomeni toate faptele bune şi rele petrecute peste an; cum se înserează, două grupuri de feciori urcă pe deal şi strigă, iar locuitorii ies din case să asculte; unii se bucură, râd, alţii se supără; în încheiere, la cele bune, care sunt amintite primele, li se urează „Noroc!" şi „An Nou fericit!", dar se urează la fel şi faptelor rele, pentru ca ele să se ducă odată cu anul ce trece, iar oamenii să intre în noul an curaţi şi cu gânduri bune; fetele ascultă seara, la ferestrele caselor, şi, în caz că aud pe cineva dinăuntru zicând „du-te", ca îndemn pentru o anumită activitate, de pildă să aducă lemne, înseamnă că în acel an se vor mărita; dar pot auzi şi „stai", „şezi" şi înseamnă că nu se vor mărita; tot noaptea, fetelor bătrâne li se pune Metehău, un om din cârpe, urât, aşezat în cel mai înalt copac sau pe poartă, înconjurat bine cu spini, ca să nu poată fi luat uşor; în traista pe care o poartă sau într-un buzunar această mascoidă are un bilet, în care stă scris de unde vine, „de pe ce sate", „din sus", „din jos" şi cere „orice de mâncare sau de îmbrăcat"; fata trebuie să-l ia (dacă nu poate, plăteşte cuiva să o facă), îl duce în casă, îl aşează la masă şi îl cinsteşte cu mâncare şi băutură; se crede că, dacă în casă intră, în această zi, mai întâi un bărbat, el aduce noroc şi bucurie; nu este bine ca femeile să umble cu colinda de Anul Nou; să nu se doarmă în această noapte, pentru că acela care o face va fi somnoros tot anul; să nu se plângă în noaptea aceasta, pentru că se va plânge tot anul, nu este bine să se meargă la nimeni în vizită; dimineaţa, de Anul Nou, gunoiul strâns în timpul sărbătorilor se duce în grădină, sub pomi, şi i se dă foc, ameninţând totodată pomii că vor fi tăiaţi, dacă nu vor rodi; acest ultim obicei fiind întâlnit şi în Ţara Lăpuşului; se mai sună printre pomi cu un clopoţel, pentru ca să fugă insectele şi alţi dăunători; în dimineaţa Anului Nou, oamenii se spală cu apă neîncepută, pusă într-un vas în care se pune un ban de argint şi o crenguţă de brad, ca omul, în anul ce vine, să fie căutat şi iubit ca banul şi frumos şi tânăr ca bradul; la sfârşitul celor 12 zile de sărbătoare, în ultima noapte, cea de 6 spre 7 ianuarie, nu se stinge lumina în casă, iar pe masă se aşează un vas cu apă pe marginea căruia se pun lumânărele aprinse (4. POP, p. 34; BOGDAN, p. 6-10; 15; 122). În Sălaj, în seara Anului Nou, se pun păpuşi de paie, îmbrăcate în zdrenţe, la poarta fetelor rămase nemăritate mai mulţi ani, nefiind scutiţi de acest obicei nici holteii; se mai obişnuieşte ca, în seara de Anul Nou, flăcăii din sat să se aşeze pe două dealuri, faţă în faţă, şi să strige unii altora, dând în vileag faptele de ruşine ale unora dintre consăteni; astfel, se dau de ştire legăturile de dragoste tainice ale unor fruntaşi ai satului; se întâmplă ca unii dintre cei supăraţi să pândească strigătorii şi să se răzbune bătându-i (PRESA). Înnoirea anului cuprinde ideea perfecţionării începuturilor, a beatitudinii „vârstei de aur", motiv pentru care oamenii tuturor timpurilor aşteaptă cu mare nerăbdare sosirea noului an; invers, acumularea zilelor de după început aduce îmbătrânire, degenerare şi pierdere; timpul se naşte deci anual, se maturizează în vremea coacerii recoltelor şi apoi îmbătrâneşte şi moare, condiţie esenţială pentru reînceperea unei perioade calendaristice; în unele legende populare, între vârsta timpului calendaristic (zilele de la 1 ianuarie la 31 decembrie) şi vârsta sfinţilor există o corespondenţă uşor sesizabilă; sfinţii repartizaţi pe zilele calendarului popular sunt tineri, maturi şi bătrâni, în funcţie de norocul acestora la împărţirea sărbătorilor, mai aproape sau mai departe de Anul Nou; în spaţiul românesc se cunosc sau au fost depistate, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie şi 1 septembrie; calendarul popular cuprinde însă şi alte începuturi de an; pentru a descoperi datele calendaristice mai vechi, celebrate ca început de an, sărbătorile şi obiceiurile populare trebuie raportate la scenariul ritual al renovării timpului anual; acest artificiu metodologic seamănă cu regula matematică de trei simple, conform căreia se poate afla o necunoscută, dacă se dispune de două date cunoscute; modelul (scenariul) presupune existenţa unei perioade în care să se desfăşoare ritualul complex de renovare a timpului: sacrificiul ritual al unui animal, pregătirea unor mâncăruri rituale, stingerea şi aprinderea rituală a focurilor, practici şi manifestări orgiastice, jocuri cu măşti, sărbători nocturne şi priveghiuri, întoarcerea morţilor printre cei vii, egalitatea supuşilor cu stăpânii, strigatul peste sat, practici de fertilizare a ogoarelor, vitelor şi oamenilor, prevestiri şi pronosticuri, jocuri de noroc, deschiderea cerului, întocmirea calendarului meteorologic, practici pentru izgonirea spiritelor malefice, alungarea morţilor la lăcaşurile lor; renovarea anului contemporan cuprinde un ciclu de 12 zile (25decembrie-6 ianuarie), intersectat la mijloc de momentul culminant al „tăierii" timpului, la miezul nopţii dintre anul vechi şi anul nou; în mentalitatea arhaică populară, ciclul sărbătorilor de renovare a anului începe şi se termină cu sărbători importante (Crăciunul şi Boboteaza), prefaţate de ajunuri; cele 12 zile ale acestui ciclu se pare că reprezintă o reducere simbolică a anului solar de 12 luni, o concentrare a timpului, astfel încât o zi calendaristică să echivaleze cu o lună; scenariul sărbătorilor de Anul Nou se poate deci împărţi în două perioade aproximativ simetrice: perioada dintre ajunul zilei de 25 decembrie şi miezul nopţii de Anul Nou, când spiritele malefice ale morţilor circulă printre cei vii, când abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, când apar elemente ale unor străvechi practici orgiastice, şi perioada dintre miezul nopţii de Anul Nou şi Bobotează, dedicată curăţirii spaţiului de forţele malefice, alungării morţilor, practicilor de divinaţie, propiţiere şi profilaxie; împărţirea ciclului sărbătorilor de iarnă în două perioade (nefast-fast, vechi-nou) este mai puţin evidentă datorită amestecului practicilor tradiţionale, provocat de mutarea Naşterii (Crăciunul) de către Biserică din ultima zi a ciclului (6 ianuarie) în prima zi (25 decembrie); între urările care se fac la începutul unui an şi pregătirea „mesei ursitoarelor", cu intenţia de a fi ursit favorabil noul născut, se pot stabili unele asemănări; este vorba de începutul a două unităţi de măsură, adică anul şi „viaţa de om", indiferent de numărul lor şi de obiectele aşezate la locul unde doarme nou-născutul sau la fereastră, obiceiul este practicat în toate regiunile ţării; semnificaţia generală a obiceiului stă în acţiunea de divinaţie, menită să scruteze viitorul copilului şi să-l influenţeze pozitiv; produsele puse de moaşă pe masa ursitoarelor au valoare de urare magică diferenţiată: sănătate, frumuseţe, noroc, fecunditate etc.; se crede că, în noaptea de Anul Nou se deschide cerul (în noaptea de Crăciun, se crede că se deschid mormintele); amândouă aceste situaţii sunt favorabile aflării viitorului; spiritele morţilor şi strigoii, în prima parte a ciclului de 12 zile, personajele celeste, în a doua parte a acestuia, sunt solicitate să dea răspunsuri despre ceea ce se va întâmpla în noul an; în nopţile de Anul Nou se spune, de asemenea, că vorbesc animalele şi că se aprind şi ard comorile; în Ţara Loviştei, bătrânii numesc şi astăzi revelionul cu o expresie de veche tradiţie („Îngroparea anului"), deoarece acest obicei se făcea în noaptea Anului Nou; în Banat şi Transilvania, Anul Nou se mai numeşte şi „Crăciunul mic", deoarece o bună bucată de vreme naşterea lui Iisus a fost considerată început de an; între strigatul peste sat din Transilvania, la Anul Nou şi la Paşte (în Joia Mare sau în sâmbăta Paştelui) şi strigatul peste sat din Muntenia, practicat la Lăsatul de sec, nu există deosebire de esenţă; în toate cazurile, scopul este acelaşi: comunicarea, în special a faptelor rele, de către feciori, într-un cadru nocturn şi la o dată calendaristică precizată de tradiţie, pentru ca persoanele vizate să intre în noul an purificate şi cu şanse egale de împliniri ca şi ceilalţi membri ai obştii; formula cu care se încheie strigatul peste sat, în Maramureş, „Cele bune să se-adune, cele rele să se spele!" este valabilă pentru multe zone româneşti în care a fost atestat obiceiul (12. GHINOIU, p. 120-123; 143; 148; 154; 157; 186-187). Ziua de Sfântul Vasile sau Anul Nou se numeşte, în Bucovina, Crăciunul Mic, iar, în Banat, Fratele Crăciunului; în Bucovina, de Anul Nou, se obişnuieşte să se atârne pe sub streşinile caselor o mulţime de flori, legate în mănunchiuri şi sub formă de cruce, dar mai cu seamă busuioc, rămânând agăţate acolo de-a lungul întregului an; enumerarea acestor flori se găseşte în finalul textelor de colind de Anul Nou, în segmentul menit urărilor: „Streaşină de busuioc, /Să vă fie de noroc, /Streaşină de măghiran, /Să vă fie peste an, /Streaşină de mintă creaţă, /Să vă fie pe viaţă, /Streaşină de bumbuşori, /Să vă fie de-ajutor/La fete şi la feciori/Şi nouă de sărbători!"; pe vârful unui deal din preajma satului sau în alt loc mai înalt, dimineaţa, cete de feciori suflă în buciume, fluiere, bat în tobe şi în tot felul de instrumente de percuţie, pentru a face cât mai mult zgomot - Bucovina; se adună mai mulţi copii cu clopote şi cu securi în mână şi, în sunetul puternic al tălăngilor, înconjoară de trei ori pomul neroditor din grădină, ameninţându-l că-l vor tăia dacă nu face fructe, iar unul dintre copii se pune garant că pomul va rodi şi se roagă de ceilalţi să nu-l taie - Moldova; femeile iau gunoiul strâns în urma măturatului în casă în ultimele zile şi îl duc la rădăcina pomilor fructiferi, crezând că astfel aceştia vor rodi mai bine decât în urmă cu un an; dacă în urmă cu o zi, în ajun adică, se umblă cu Plugul sau cu Aratul de către cete de flăcăi, în ziua de Sânvăsâi se umblă cu Semănatul, obicei performat de către cete de copii de până la 12 ani; aceştia seamănă cu grâu, secară, orz, ovăz sau orez şi urările se fac dimineaţa, până la ora 10-11, sau „până ies oamenii de la biserică"; oamenii cărora le vin băieţii cu Semănatul cred că tot anul le va merge bine şi că vor fi onoraţi, cu atât mai mult cu cât mai mulţi băieţi, adică semănători, le deschid poarta gospodăriei, iar anul va fi mănos; dacă nu vin semănători, atunci cred că tot anul le va merge rău şi nu vor fi băgaţi în seamă; alţii cred că, dacă nu le urează nimeni în seara Anului Nou şi nu îi seamănă băieţii, nu vor mai apuca celălalt An Nou; se mai crede că, dacă vin fetiţe la semănat, atunci nu le va merge bine şi, în general, refuză primirea cetelor de fete, dacă acestea sunt primele care le intră în curte; cine va dormi în ziua de An Nou, acela va dormi tot anul - Muntenia; cine nu strănută în această zi, acela nu va ajunge până în anul următor - Suceava; cine dă în această zi bani cu împrumut sau nu are bani, acela va fi tot anul lipsit de bani şi de toate cele - Bihor; Muntenia; Bucovina; să-l apuce pe om Anul Nou cu bani în buzunar, ca să aibă tot anul - Muntenia; este bine ca primul intrat în casă, în această dimineaţă, să fie un bărbat şi nu o femeie, ca să meargă bine acelei gospodării - Moldova; dacă în ziua de Sânvăsâi este ger mare şi pe pământ se văd multe steluţe este semn că anul ce urmează va fi unul bun şi vor fi multe cununii - Ţara Chioarului; dar dacă va fi moină, atunci vremea peste vară va fi potrivită mai ales pentru fân - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 6; 9; 21; 44-48; 51-53; 56; 59; 95; 108; 110-114; 117). Se crede că, la miezul-nopţii care marchează trecerea de la un an la altul, toate apele şi pietrele dorm - Vâlcea; se spune că este noaptea în care se deschid cerurile şi atunci fiecare animal poate grăi ca oamenii, dar cel care ascultă poate muri, fiindcă Dumnezeu nu vrea ca oamenii să afle treburile dumnezeieşti - Vaslui; cine doarme în această zi va dormi tot anul - Muntenia; în această zi, fetele nemăritate mătură în casă dinspre uşă spre spate, apoi duc gunoiul în curte pus în poală, ca să le vină peţitori - Ţara Oltului; în seara Anului Nou, fetele nemăritate pun într-un vas cu apă o ramură de busuioc, una de măr şi o monedă de argint, pe care le lasă aşa până a doua zi de dimineaţă, sperând că îşi vor visa viitorul soţ şi, dacă îl visează pe tânăr împreună cu multă verdeaţă în jur, este semn că ea va fi o femeie norocoasă, dar, dacă îl visează pe lângă nişte bivoli, este semn aducător de rele - Muntenia; se crede că în seara şi noaptea dinspre Anul Nou se deschide cerul, iar vitele vorbesc între ele, dar cine le aude va muri nu peste mult timp - Iaşi; Suceava; cine vede cerul deschizându-se va primi de la Dumnezeu tot ceea ce va cere - Iaşi; Suceava; nimeni nu trebuie să doarmă în noaptea dinspre Anul Nou, ca să nu fie tot anul somnoros, nici nu se dau bani cu împrumut, iar cel pe care îl prinde această zi fără bani asupra sa va fi în lipsuri tot restul anului - Ţara Oltului; în ziua Anului Nou, în zori, pe nemâncate, fiecare om trebuie să ia în mână unealta pe care o foloseşte de obicei în tot cursul anului şi să o mânuiască de trei ori; astfel, agricultorul izbeşte de trei ori cu sapa în pământ, iar furca pentru fân o ridică de trei ori în sus; la fel procedează cizmarul, croitorul, pietrarul etc. , în credinţa că vor avea spor la lucru de-a lungul întregului an - Galaţi; în general, cum va fi musafirul din ziua Sfântului Vasile, bogat sau sărac, tot aşa va fi şi anul, îmbelşugat sau plin de lipsuri diferite - Tecuci; în ajunul Anului Nou, doi copii se duc, spre seară, în grădină şi unul ameninţă pomii care nu fac roade cu toporul, iar celălalt promite că vor da roade şi să-l cruţe, după care îi leagă tulpina cu un şomoiog de paie - Ţara Oltului; se crede că, dacă în ziua Anului Nou este senin şi ger, este semn că, în anul ce vine, oamenii vor fi sănătoşi, dar, dacă este moină şi ceaţă, înseamnă că vor urma boli - Suceava; când ninge sau e moină în această zi înseamnă că anul va fi bogat în roade - Galaţi (2. GOROVEI, p. 9; 18; 48; 104; 156; 210; 216; 243; 258; GOLOPENŢIA, p. 82; 140). Se crede că timpul trebuie oprit în această noapte şi întors, după ce au trecut 364 sau 365 de zile, şi luat de la capăt din dimineaţa Anului Nou; oamenii, indiferent de vârstă, trebuie să stea treji, să se distreze, să uite cele rele întâmplate în anul care se petrece, să spere într-o viaţă mai bună; se aprind lumânări sub icoanele din casă, cu deosebire sub acelea care îl reprezintă pe Iisus Hristos; se ung canaturile uşilor şi pragurile casei cu usturoi, membrii familiei şi animalele, pentru ca toate şi toţi să fie feriţi de rele; se spune că în această noapte vitele vorbesc între ele, dar nu este bine să fie ascultate, fiindcă acela care o face este sortit morţii; în această noapte se deschide cerul, dar numai cei cu credinţă în Dumnezeu pot zări minunea şi tot ce vor cere li se va împlini; se pune apă neîncepută în tot atâtea pahare, câţi membri sunt în familie, şi se aşează sub icoane, urmând să fie socotiţi ca având noroc în anul ce vine cei la care paharele sunt pline cu apă; fetele beau apă din clopoţeii pe care îi poartă colindătorii, ca să aibă voce plăcută în interpretarea cântecelor peste vară; se colindă, în dimineaţa Anului Nou, cu sorcova, purtată de cete de 3-4 copii, sorcova fiind odinioară realizată din ramuri de pomi fructiferi, puse la înflorit în ziua Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie); după copiii cu sorcova, vin semănătorii, alte cete de copii, care poartă în trăistuţe boabe de grâu, porumb, fasole sau orez, pe care le aruncă în curtea gospodăriei şi prin casă, ca semn de belşug pentru recoltele viitoare, seminţele fiind apoi adunate de gospodari şi date de mâncare vitelor, ca ele să fie sănătoase peste an - Bistriţa; se alcătuiesc două cete de tineri pentru ziua de 31 decembrie, ai căror membri poartă măşti de un grotesc inimaginabil, de-a dreptul hidoase, şi înarmaţi cu ghioage, ostilităţile dintre cele două „oşti" debutând pe la orele 4, 00 dimineaţa, locul adevăratei bătăi fiind ştiut numai de cele două tabere, asistaţi de bătrânii satului, aşezaţi ordonat pe marginea drumului, care îi încurajează pe viteji, tradiţia afirmând că, dacă nu curge puţin sânge, anul care vine va fi, din punct de vedere agricol, unul sărăcăcios; totuşi, bătrânii locului afirmă că odinioară se luau doar la trântă şi aceasta era singura luptă - Iaşi; la miezul-nopţii, se sting toate luminile din casă şi se aprind după trecerea acestui prag, marcându-se astfel moartea anului vechi, ajuns la bătrâneţe, şi renaşterea acestuia, considerându-se totodată că timpul şi lumea înconjurătoare reînvie, că forţele binelui înving în lupta cu forţele răului, că lumina învinge întunericul, că frigul este învins de căldură, că viaţa iese victorioasă împotriva morţii - obicei practicat în toate zonele etno-folclorice; oamenii cred că, în noaptea de Revelion, ca şi în nopţile tuturor marilor sărbători calendaristice, se deschide pentru o clipă cerul, iar cei care au şansa să surprindă acest moment îl pot vedea pe Dumnezeu stând la masa împărătească, înconjurat fiind de cei mai apropiaţi sfinţi; se mai crede că, în acest caz, orice dorinţă aleasă se împlineşte; obiceiul de a stinge toate luminile din casă, la cumpăna dintre ani, şi a le aprinde imediat după miezul nopţii semnifică dorinţa oamenilor de reechilibrare a timpului şi spaţiului, de a elimina haosul, întunericul şi forţele răului care însoţesc trecerea anului vechi şi a prilejui victoria luminii, a echilibrului şi a forţelor binelui aduse de anul cel nou sau de timpul cel tânăr; cete de tineri sau de copii, băieţi şi fete în vârstă de 8-12 ani, pornesc, în dimineaţa zilei de 1 Ianuarie, cu „Semănatul", obicei asemănător colindatului, dar care este însoţit doar de gestul de a arunca prin curtea gospodăriei seminţe, urând gazdelor sănătate şi roade bogate - Neamţ (PRESA). Se umblă cu plugul tras de boi împodobiţi cu canafuri roşii şi cu tălăngi şi se trage în mod simbolic câte o brazdă în curtea fiecărei gospodării, totodată aruncându-se cu boabe (de grâu, ovăz, orz, mai rar porumb) către gospodarii ieşiţi în uşa caselor şi rostindu-se urarea de belşug în roade - Maramureş; în toată ţara, cete de copii umblă cu Sorcova, un montaj de flori artificiale prinse pe o vergea de lemn, sorcovitul presupunând rostirea unui text cuprinzând o succesiune de comparaţii propiţiatoare (Ca un măr, ca un păr/Ca un fir de trandafir/ Tare ca fierul/Iute ca oţelul/Tare ca piatra/Iute ca săgeata/La anul şi la mulţi ani!; concomitent cu rostirea textului, copilul care ţine sorcova îl atinge ritmic pe umăr sau pe spinare pe cel sorcovit; de remarcat că odinioară sorcova era mănunchiul de rămurele puse la înmugurit şi înflorit în ziua Sfântului Andrei - 30 noiembrie (NOTE, Antonescu). În zonele din nordul României (Maramureş, Chioar, Lăpuş, Bucovina), în ziua Anului Nou, bărbaţii, purtând cu ei un plug din lemn sau din fier, tras de boi, trec de la casă la casă, trăgând în mod simbolic, la intrarea în ogradă, o brazdă care înseamnă implicit un gest augural pentru belşugul lucrărilor agricole ce urmează a fi executate în anul abia început, evident o reminiscenţă a practicilor uzitate odinioară, când Anul Nou cădea la 1 martie (COJOCARU, p. 176; NOTE, Antonescu). În Ţara Oltului, există credinţa că, în această perioadă (în noaptea de Crăciun sau de Anul Nou), se deschide cerul şi vorbesc animalele din grajd; cele 12 zile de la Crăciun până la Bobotează reprezintă anul şi se crede că aşa cum vor fi aceste zile, tot aşa vor fi şi lunile de peste an; ziua întâi de Crăciun nu reprezintă numai luna ianuarie, ci anul întreg, încât este considerată ca o zi cu dublă valoare prezicătoare; probabil că din această pricină, în această regiune, ziua de Anul Nou are pentru cetele de flăcăi un rol destul de şters, adevăratul An Nou fiind Crăciunul; în unele sate, în seara de Revelion, sunt trase clopotele de la biserică, pentru îngroparea anului cel vechi (HERSENI, p. 15-16). Zăngănitul fiarelor (clopote, tălăngi etc. ), în ajun de An Nou sau în ziua Sfântului Vasile, are rolul de a alunga vârcolacii, dar se crede că acelaşi lucru poate alunga şi Joimăriţa (MUŞLEA, II, p. 234). În Gorj, prezicerea ursitului se face cu ajutorul a două boabe de grâu, puse pe vatra bine încinsă, curăţată de jar şi de cenuşă, cele două boabe reprezintă perechea pentru care acestea sunt menite; se spune prin părţile locului că perechea se sânvăsâiază; din cauza vetrei încinse, câte un bob sau amândouă sar în câte o parte, distanţa dintre cele două fiind interpretată ca timp care se va scurge până la căsătorie; pe o masă, un băiat sau o fată aranjează ulcele, nelăsând pe nimeni din încăpere să privească; se pun sub ulcelele răsturnate cu gura în jos, separat, câte o monedă, cărbune, pâine, câteva fire de păr, o oglindă, un pieptene etc.; când se termină această operaţie, cel care le-a aranjat invită lumea ca fiecare să ridice o ulcea şi se prevesteşte cum va fi ursitul sau ursita: banul - om bogat; cărbunele - brunet şi cu pielea închisă la culoare; oglindă - frumos; pieptene - cu dantura prezentând spaţii între dinţii din faţă; părul - păros; pâine - bogat şi bun, jocul putându-se repeta de multe ori; o persoană poate fi sânvăsâiată şi de o alta; de pildă, mama îşi sânvăsâiază băiatul sau fata, dacă sunt plecaţi din casă undeva departe; există şi practica de a sânvăsâia chiar şi animalele domestice şi păsările de curte, gospodina punând pe vatra încinsă mai multe boabe, ca să vadă dacă ţin cu locul sau nu; de subliniat că termenul sânvăsâiat (care provine de la Sân Văsâi-Sfântul Vasile) are sensul de „împerechere", de logodnă simbolică în aşteptarea primăverii noului an; la culcare, fetele pun sub pernă busuioc, grâu şi sare, repetând cuvintele pe rând, cu gândul la mai mulţi posibili soţi: „Cum nu poate sta X fără sare, aşa să nu poată sta fără mireasă!", urmând să-l viseze pe cel care-i va fi ursitul; în noaptea Anului Nou, fetele de măritat se duc în grajd şi lovesc cu piciorul un bou, ele considerând că se vor mărita după atâţi ani câte lovituri sunt necesare până ce boul se scoală de jos (CĂRĂBIŞ, p. 49-52). Tot în Gorj, fetele care vor să ştie anul în care se vor căsători merg în seara Anului Nou în grajd, lângă vacă, pe care o lovesc cu piciorul, zicând „Hei de ăst timp!"; dacă vaca se ridică de la prima lovitură, se crede că se vor mărita în acel an; dacă nu se ridică, mai se loveşte o dată, zicând „Hei de alt timp!" şi după câte lovituri trebuie să dea până se ridică vaca, tot atâţia ani sunt socotiţi că trebuie să treacă până la măritiş; alte fete pun seminţe de grâu sau de secară în pantoful din piciorul drept, după care îl pun sub pernă, nu înainte de a spune „Doamne sfinte, zi de azi, /Cum se-alege cânepa de grâu/Şi secara de grâu, /Aşa să aleagă scrisul meu, /La noapte în vis să-l visez/Şi aievea să-l văz!", în speranţa că-şi vor vedea în somn viitorul soţ; alteori, fata stă în noaptea Anului Nou, până la miezul nopţii, între două oglinzi mari, aşteptând să-şi vadă ursitul; sau speră să-l vadă în vis, luând busuioc şi o oglindă mică pe care le pune sub pernă (SANDA, p. 35). În Teleorman, în seara Anului Nou, la una dintre fete se adună mai multe; ascund sub o basma diferite obiecte: pieptene, săpun, pâine, inel, oglindă, cărbune etc. , după care prezicătoarea trage câte unul şi interpretează viitorul fetei; sau ies la miezul nopţii şi aleg un par din gard pe care îl marchează cu o aţă; a doua zi, merg, îl identifică, după care fizicul viitorului mire este interpretat după alura parului, adică poate fi drept, strâmb, noduros etc. (1. CHIVU, p. 243). În părţile Bârladului, se crede că, în noaptea Anului Nou, animalele vorbesc şi cine se poate furişa până în preajma lor poate auzi multe despre ceea ce gândesc animalele despre stăpânul lor; de asemenea este cunoscută practica prezicerii vremii prin intermediul calendarului de ceapă; fetele se duc la coteţul porcilor să-i sperie şi socotesc numărul de ani până a se mărita după numărul grohăiturilor scoase de animale; sau merg pe întuneric şi îşi aleg un par din gard, crezând că ursitul are să fie asemănător parului din gard, care este interpretat a doua zi în acest scop; se cunoaşte, de asemenea, obiceiul de a trage, în ajun de An Nou, o brazdă în curtea gospodarului, cu rolul de a-i ura belşug în gospodărie (BĂLĂNESCU, p. 269; 286). În Bihor, riturile agrare pot fi întâlnite în practicile de întâmpinare a noului an, când se face prevestirea timpului secetos sau ploios, pe luni, folosindu-se 12 foi de ceapă, în care se lasă puţină sare timp de 12 ore (3. BOCŞE, p. 108). Dacă cerul va fi roşu peste zi înseamnă război şi ploaie; dacă este soare, anul va fi mănos, iar peştele din abundenţă; dacă prima noapte a anului va fi luminoasă şi fără vânt înseamnă an mănos, dar dacă bate vântul dinspre miază-zi înseamnă moarte (PRESA). Serii simbolice: apă-busuioc-măr-monedă; apă-monedă-brad; busuioc-grâu-sare; grâu-pantof-picior drept-busuioc-oglindă.
Vergelul. În această noapte, se fac profeţii pentru noul an; la aceasta iau parte fete şi feciori, bărbaţi şi neveste, tineri şi bătrâni, alţi curioşi, dar iniţiativa o au în primul rând feciorii şi părinţii care au fete mari; o a doua variantă a acestui fel de prevestiri se desfăşoară tot în noaptea de Anul Nou, dar aceste practici vizează doar cunoaşterea viitorilor soţi, la ele participând doar fetele necăsătorite şi fiind caracteristice în special perimetrului transilvănean; se mai cunoaşte şi o a treia variantă a Vergelului, care este făcut numai de feciori, dar la care sunt invitate şi fetele necăsătorite, împreună cu părinţii lor; acest tip de Vergel se organizează, în Bucovina, în după-amiaza zilei de An Nou, în alte zone ale ţării el fiind obişnuit la Lăsatul de sec pentru Postul Mare; în toate cazurile, acest fel de Vergel are în centru petrecerea propriu-zisă, cu primirea şi ospătarea invitaţilor; când anii sunt mănoşi, atunci se serbează şi la celelalte lăsaturi de sec de peste an; aşa se face că, în Transilvania, Botoşani şi Bucovina, se serbează în după-amiaza zilei de An Nou, pe când cei din Banat la Bobotează; Vergelul se organizează în seara zilei în care este prăznuit Sfântul Vasile (1 ianuarie), dar invitaţiile se fac de către feciori, care merg în seara de ajun pe la casele unde sunt fete mari şi poftesc pe părinţii acestora şi pe ele a doua zi după-amiază la Vergel -Bucovina; fata din casa unde, în noaptea de Anul Nou, se face vergelul se duce la fântâna din care ia apă în mod obişnuit, scoate o ciutură cu apă, ia o gură din ea, o duce în casă şi o pune într-o strachină, după care aduce făină şi fiecare participantă la ritual îşi frământă şi îşi face câte o turtiţă însemnată, pentru a fi recunoscută uşor, acestea fiind coapte pe vatră, apoi sunt unse cu unt sau cu untură, după care este chemată o pisică şi turtiţa care este mâncată mai întâi arată că acea fată se va mărita în acel an; dacă însă pisica doar va mirosi turtiţa înseamnă că fetei îi vor veni doar peţitori, iar fetelor ale căror turtiţe nu sunt nici măcar atinse de pisică nu li se vor întâmpla nimic referitor la ursita lor; în loc de turtiţe, unele fete fac un fel de colţunaşi, piroşti, găluşte, sau întrebuinţează cocoloaşe de mămăligă sau bucăţele de slănină, care pot fi date de mâncare unei pisici ori unui câine, semnificaţiile fiind aceleaşi; în seara Anului Nou, fetele nemăritate se duc la o casă cu copii, dau ocol casei de trei ori, apoi se aşează la o fereastră, să audă ce se vorbeşte în casă; dacă aud că părinţii spun copiilor: „du-te", „cară-te", „mergeţi de-aici", este semn că fata va pleca destul de repede din casa părintească; dacă aud „vino mai degrabă" şi „vino mai iute", înseamnă că peţitorii vor veni în câşlegile de iarnă, iar, dacă aud spunându-se „staţi locului", „stai cuminte", „nu te urni din loc", atunci este clar că fata nu se va mărita în anul ce urmează - Suceava; în această noapte, fetele merg la coteţul porcilor sau la grajdul vitelor, animale pe care le lovesc cu piciorul drept şi după a câta lovitură de picior se scoală animalul după atâţi ani se crede că se vor mărita - Transilvania; Muntenia; Buzău; Bucovina; pentru organizarea Vergelului, se caută din timp un om dispus să-l găzduiască şi să cumpere vin; în ajun de Anul Nou, cum se lasă seara, se buciumă şi se trâmbiţează până pe la ora 11 noaptea, după care se adună fete, băieţi, bărbaţi, neveste, copii, bătrâni; se aşează masa, pe ea un vas cu apă neîncepută şi toţi care vor să ştie cum va fi anul ce vine pun în apă un obiect mic (cercel, inel, nasture, cheiţă, cuţitaş etc. pe care le pot ulterior recunoaşte uşor); vine un băiat lângă vas, împreună cu vergelatorul sau vestitorul de Anul Nou; vergelatorul are în fiecare mână câte o rămurică verde de pom, cu care bate ritmic în buza vasului, rostind o urare; când textul urării se încheie, băiatul scoate un obiect din apă; vergelatorul spune că norocul posesorului obiectului va fi în vite sau că va avea parte de atacul unor fiare sălbatice etc.; de multe ori, vergelatorului i se leagă ochii şi se naşte hazul, după cum potriveşte „norocul"; după ce obiceiul este încheiat, apa se aruncă şi în locul ei se pune vin şi urmează petrecerea; tipul al doilea de Vergel îl organizează fetele nemăritate din toate zonele Transilvaniei; în Năsăud, se numeşte Vergel, iar în celelalte ţinuturi se numeşte Vergelat, aşa cum îl transcrie şi D. Cantemir în Descriptio Moldaviae, adăugând că practica din Moldova presupune aşezarea, de cu noapte, a unor vergele într-o anumită ordine, iar dimineaţa ele arată binele şi răul; mai aminteşte Cantemir că previziuni despre viitor se pot face şi cu linte, bobi, oale, aşezate toate într-un anumit mod, dar nu specifică nici felul de a ordona vergelele şi nici cum se interpretează aşezarea lor sau a boabelor folosite; Vergelul se face la o anumită casă, sau la una dintre fete şi are ca scop cunoaşterea ursitului şi cam peste cât timp se vor mărita; participă numai fete, rar câte unul-doi flăcăi, fără însă a avea un rol în cadrul obiceiului, al cărui conducător este o femeie în vârstă, sau stăpâna casei, sau o fată mai expertă şi care poartă numele de ursitoare; se acoperă ferestrele, pentru a nu se vedea în casă; ursitoarea aduce diferite obiecte (cuţit, sare, piper, ardei iute, pâine, cărbune, apă, pieptene, perie, inel, piatră etc. ); pe masă aşează vase, după care o fată iese afară, iar celelalte fete ascund obiectele sub aceste vase; la revenirea în cameră, fata ridică temător un vas şi i se interpretează obiectul aflat sub el: cuţit înseamnă că ursitul va fi aprig, cu limbă ascuţită şi cu ea va tăia de multe ori inima alesei sale; iese altă fată din cameră, obiectele sunt schimbate sub vase, reintră în cameră şi alege un vas sub care se află, de pildă, pieptene, care înseamnă că va avea un bărbat aspru, dar bun la suflet, pentru că pieptenele este neplăcut la pieptănat, dar ulterior place părul frumos pieptănat; ardei iute înseamnă bărbat iute, dar bun la suflet şi iubitor; cărbune indică un bărbat înalt, sănătos, bine făcut şi oacheş la ten, dar trebuie avut grijă să nu fie aprins, pentru că apoi nu poate fi stins decât cu lacrimi; sare - „fără sare nu-i nimic bun", „bărbatul va fi sarea ta, el îţi va face plăcută viaţa, dragostea lui va fi pentru tine ceea ce este sarea în mâncare; tu însă să te porţi cumsecade cu dânsul, căci de nu, vei fi ştiind zicala: Sarea-i bună la fiertură, /Însă nu peste măsură!"; pâine - bărbat bun ca pâinea, sănătos, plăcut şi iubitor; apă - apa este folositoare, dar şi stricăcioasă, bărbatul va fi bun, dacă soţia lui va şti cum să se comporte cu el, dar dacă nu va avea minte destulă, „el va fi biciul tău"; perie - fata se va mărita curând, dar nu în satul ei, ci cu un fecior dintr-o aşezare de peste pădure, va fi cam tomnatic sau chiar „văduvoi"; inel - înseamnă logodnă, deci fata se va mărita curând, iar soţul va fi un flăcău tânăr ca „Mândru, frumuşel, /Tras ca prin inel!"; piatră - mult timp fata va rămâne nemăritată, „asta înseamnă piatra, bat-o pârdalnicul s-o bată!"; în unele sate din Transilvania, sunt aşezate pe masă doar patru străchinuţe, sub care sunt puse fire de păr de porc, flori, petale şi pâine; sau pot trece şi la alte practici, după ce termină cu ghicitul obiectelor de sub vase, cum ar fi topirea plumbului, a cositorului, a cerii, cu albuş de ou, cu perii de porc puşi pe vatră sau pe o monedă încinsă, trecuţi prin flacără de lumânare sau puşi în mici turtiţe de aluat aşezate apoi pe suprafaţa apei dintr-un vas şi urmărindu-li-se direcţia şi felul cum plutesc; în unele sate din zona Clujului, ghicitul obiectelor se face de trei ori, profilul moral sau fizic al ursitului fiind în acest caz fie o sumă a celor trei semnificaţii, fie o medie a lor; în satele din Munţii Apuseni, Vergelul se face nu doar cu fetele, ci şi cu flăcăii, femeia bătrână care îndeplineşte rolul ursitoarei luând pe fiecare de mână şi ducându-l la masă, pentru a alege vasul sub care se află ascunse diferite obiecte din cele deja amintite; Vergelul poate fi făcut şi în după-amiaza zilei de 1 ianuarie - vestul Transilvaniei şi Bucovina; de Bobotează, după amiază - Banat; de Lăsatul secului pentru intrarea în Postul Paştelui; sau chiar în una din cele trei zile ale Paştelui, de obicei luni, cea de a doua zi a sărbătorilor pascale - unele părţi ale Transilvaniei, unde este considerat a fi o petrecere de feciori, la care participă şi fetele; în alte părţi ale Transilvaniei, Vergelul este considerat o datină a fetelor, la care participă întâmplător şi băieţii; uneori petrecerea durează şi 2-3 zile succesive (2. MARIAN, I, p. 21; 26; 44-48; 51-53; 56; 59-60; 66; 95; 108). În Ţara Haţegului, unde obiceiul poartă numele de Învârgelat, fetele şi nevestele tinere se adună la una dintre ele cam pe la miezul nopţii şi se aşează în jurul vetrei foarte bine încinsă; pun apoi pe ea câte doi peri de porc, unul fiind menit pentru una dintre fete, celălalt pentru flăcăul la care se gândeşte, rostindu-li-se chiar numele când perii sunt puşi pe vatră; dacă perii, răsucindu-se de căldură, se apropie unul de altul până se întâlnesc şi se împletesc împreună, atunci se spune că ei se vor căsători, iar dacă se îndepărtează este semn că nu se vor lua; în loc de fire de păr de porc, se mai pot folosi două boabe de piatră acră, urmând ca interpretarea să se facă în funcţie de felul cum se topesc, cum sfârâie şi mai ales direcţia pe care o apucă fiecare bobiţă lichefiată, una spre cealaltă sau invers; se procedează însă şi ca în toată Transilvania, punându-se pe o masă doar şase oale întoarse cu gura în jos, sub care se aşează un ghem, o bucată de pâine, una de sare, un inel, un pieptene şi un cărbune, acest fel de Vergel fiind destinat aflării aspectului fizic al ursitului; apoi toate oalele sunt învârtite şi amestecate între ele, de aşa manieră ca fetele să nu mai ştie ce este sub fiecare vas; fetele ridică apoi câte un vas şi obiectul găsit dă seama de cum va arăta viitorul soţ: ghem=guşat; pâine=bărbatul va fi gazdă, adică bogat; inel=bărbatul va fi frumos şi fălos; pieptene=soţul va fi colţat, adică rău la suflet; cărbune=bărbat negricios, urât (CLOPOTIVA, II, p. 444-445).
5 ianuarie - Sfinţii Mucenici Teopempt şi Teona; Cuvioasa Sinclitichia (Ajunul Bobotezei). Precum în noaptea dinspre Anul Nou, tot aşa se crede că cerul se deschide în noaptea dinspre Bobotează şi dorinţele sunt îndeplinite de către Dumnezeu, vitele vorbesc între ele şi-şi destăinuiesc locul unde se află comori ascunse în pământ, despre care se crede că ard în seara acestei zile - Banat; Muntenia; Moldova; Neamţ; Bucovina; cete de copii de până în 12 ani umblă, pe la vecini, neamuri sau prin sat, cu Chiraleisa, pronunţat şi ţuraleisa sau ciuraleisa (formulă liturgică grecească, rostită de însoţitorii preotului la Bobotează, provenită din greaca modernă kyrie eléison - ŞĂINEANU, II, p. 240), având la brâu legat câte un clopot şi, înconjurând casa şi acareturile, ca să le ferească de duhuri rele, uneori şi pomii fructiferi, pentru a avea rod bogat, şi strigând Chiraleisa/Spic de grâu/Până-n brâu/Chiraleisa/Spic de secară/Până-n subsoară - Bihor; colindatul cu Chiraleisa este un obicei mult mai amplu, cuprinzând băieţi, dar şi oameni bătrâni, aceştia având rolul de a deschide calea preotului, anunţându-i astfel apropierea, dar este până la urmă şi un aspect comunitar, atâta timp cât pot participa toţi sătenii, purtând cu toţii câte un pomişor în mână, intrând în case şi, în cele din urmă, ospătându-se cu toţii - Transilvania; există şi obiceiul ca fiecare părinte de familie să confecţioneze o cruce din lemn, pe care o acoperă cu pânză albă sau chiar cu mătase albă; cu această cruce, după vecernie, porneşte într-o procesiune pe la toate casele, urmat de o mulţime de copii, care rostesc cât se poate de des cuvântul Chiraleisa - Banat; Transilvania; uneori, preotul se suie şi în podul caselor şi stropeşte cu agheasmă toate bunurile aflate acolo - Moldova; crucea este sărutată pe rând de cei ai casei, iar femeia vine cu un fuior de cânepă, sau cu un caier de lână, pe care îl pune pe cruce, rugând totodată preotul să-i dea câteva fire din fuiorul aşezat pe cruce la casa precedentă, în credinţa că, în vara următoare cânepa va creşte spornic, sau ca să se prindă de fuior toate relele, sau că peste acest fuior va trece sufletul celui care l-a dat de pomană, dar vor trece şi sufletele celor morţi din casă în drumul lor spre Rai, sau că Maica Domnului face din el un sac de prins peşte şi cu acesta prinde sufletele din iad, ca să le aducă în Rai; în loc de fuior de cânepă, se poate pune pe cruce şi o jurubiţă de aţă - Moldova; Bucovina; din firele cerute preotului, femeile cred că este bine să fie puse la plasele de prins peşte, pentru ca prinderea acestuia să fie mai spornică - Suceava; tot din aceste fire, fetele confecţionează o feştilă, împletită din trei, folosită pentru a face o lumânărică, pe care o aprind seara, după ce au ajunat toată ziua, fac mătănii, apoi restul lumânării îl pun sub pernă, în speranţa că îşi vor visa ursitul - Galaţi; Brăila; partea feminină a casei îl invită cu insistenţă pe preot să se aşeze la masă, în credinţa că şi cloşca, primăvara, va sta pe ouă, sau că să aibă mulţi pui, sau ca să zăbovească mai mult peţitorii la fetele de măritat şi să se căsătorească în acel an; dacă nu va sta, femeia se va supăra; în acest caz, iese afară după preot, cu o cociorvă (unealtă casnică formată dintr-o prăjină cu un cârlig sau o placă la capăt, cu care se scoate jarul şi cenuşa din cuptor - ŞĂINEANU, II, p. 274) în mână, se întoarce apoi în casă şi se aşează ea în locul unde trebuie să stea preotul; din aceleaşi motive sunt invitaţi să stea şi ceilalţi care vin cu preotul împreună, ba mai mult, se crede că, dacă preotul sau oaspeţii nu se aşează, le mor vitele - Suceava; Bucovina; când preotul se aşează la masă, are grijă să guste puţin din grâul fiert; după ce a gustat, azvârle cu câteva boabe spre tavanul camerei şi, cu cât se lipeşte mai bine pe grinzi, cu atât se crede că vor lucra mai bine albinele şi stupii vor fi mai bogaţi - Bucovina; fetele fură din căldăruşă câteva fire de busuioc, pe care îl pun sub pernă, ca să-şi viseze ursitul; uneori, preotul dă el fire de busuioc şi fetelor, şi băieţilor, pentru că busuiocul provoacă vise frumoase - Banat; Bihor; Transilvania, Muntenia, Moldova; busuiocul furat din căldăruşă, pus în gard şi găsit a doua zi cu brumă pe el, semnifică iubit bogat - Moldova; se pune pe ghizdul fântânii, cu gândul la un flăcău şi, dacă dimineaţa are rouă pe el sau este măcar umed, flăcăul o va lua pe fată de nevastă; dar la fel îl poate pune la streaşina casei, a pătulului etc. - Moldova; Suceava; pun câte un fir printre celelalte flori cu care se împodobesc, atunci când se duc la joc, ca să fie îndrăgite şi jucate de către feciori - Bucovina; îl pot întrebuinţa pentru diferite farmece şi vrăji - Moldova; există credinţa că omul la care se sfârşeşte mersul preotului cu stropitul cu agheasmă va muri în decursul anului - Transilvania; dacă într-o familie merge rău, atunci, la plecarea preotului din casă, femeia apucă cu vătraiul de la sobă de un picior pe cel care duce căldăruşa cu agheasmă - Bucovina; ca să nu aibă pureci peste vară, imediat ce iese preotul din casă, stăpâna mătură după acesta - Bihor; înainte de a se pregăti bucatele de post pentru masa din această zi, se strânge toată cenuşa din vatră, dis-dimineaţă, pe nemâncate, care apoi va fi presărată în timpul verii peste straturile de varză, în credinţa că nu vor fi mâncate de omizi; tot aşa se strânge şi gunoiul de prin casă, urmând ca acesta să aibă aceeaşi destinaţie în amestec cu cenuşa - Bucovina; dacă, dimineaţa, primul străin intrat în casă este de parte bărbătească, se crede că toate animalele care stau să fete vor face pui masculi, iar de este femeie, animalele vor făta pui de parte feminină - Suceava; primul om văzut în această dimineaţă, de este un individ harnic înseamnă că şi cei care l-au văzut vor fi harnici peste an - Suceava; se crede că postind în ajunul sărbătorilor de iarnă, adică în ajunul Crăciunului şi în cel al Bobotezei, ar putea întoarce grindina şi ploaia păgubitoare - Suceava; unii chiar nu mănâncă nimic până nu le intră preotul în casă cu crucea; alţii nu mănâncă nimic toată ziua, în credinţa că astfel vor fi feriţi de vrăjmaşi şi de pagubă în casă - Muntenia; Transilvania; fetele care ajunează o fac în speranţa că vor avea parte de un flăcău frumos, iar copiii postesc şi ei pentru a avea noroc peste vară la prinsul în laţ a păsărilor - Bihor; să nu se dea copiilor să mănânce pâine când se află pe afară, pentru că aşa vor face tot anul şi nu este bine - Bucovina; nu se bat copiii în această zi, pentru că, peste an, fac bube - Bucovina; soţia care se ceartă cu bărbatul ei în această zi se va certa la fel peste an - Bucovina; nu se cerne făină, nici în ajunul Bobotezei, nici în cel al Crăciunului, pentru că se fac purici în casă; nu se dă nimic împrumut din casă în această zi, ca să nu se împrăştie gospodăria - Suceava; cine strănută se crede că va trăi bine peste tot anul, dar se mai crede că acela care strănută primul când se trezeşte dimineaţa va muri primul dintre ai casei - Suceava; până să se aşeze mâncărurile pe masă, se pune mai întâi fân sau otavă, apoi o bucată de sare şi câţiva pumni de tărâţe, peste care se aşterne faţa de masă; în cele mai multe sate aceste produse se pun pe masă încă din ajunul Crăciunului şi se lasă să stea până în ajunul Bobotezei; se mai pun pe masă două pâini, sare şi un pahar cu apă, în credinţa că noaptea vin morţii din familie şi se ospătează din bucatele acelea; nu se atinge nimeni de mâncare până nu vine preotul cu crucea să le stropească; în continuare, nu se atinge nimeni de bucate până ce gospodina nu ia câte o bucată din absolut toate şi le duce afară, le pune pe unul dintre parii gardului, în credinţa că păsările cerului mâncându-le nu se vor atinge vara de grâu şi de cânepă; tot din aceste bucate pune gospodina şi la rădăcina pomilor, pentru a rodi peste an; sunt scoase şi veşmintele şi se pun la vedere, pentru a fi stropite şi ele de preot, ca să nu le roadă moliile; fetele nu mănâncă nimic toată ziua, dar spre seara iau o felie de pâine, mănâncă din ea jumătate, iar cealaltă jumătate o pun sub pernă, împreună cu o pereche de izmene, ca să-şi viseze peste noapte ursitul - Bihor; fie iau de la preot un fir de busuioc, dându-i acestuia altul în loc, şi îl împletesc în păr, pentru a se mărita mai repede - Bihor; fânul şi otava, care au sta pe masă la venirea preotului, sunt date fiecărei vite din gospodărie, pentru ca ele să se sfinţească şi să le meargă bine tot anul, să nu se îmbolnăvească, iar, dacă sunt bolnave, să se însănătoşeze - Bucovina; în unele sate, se pune sub faţa de masă şi fire de grâu, care apoi sunt semănate primăvara şi rodesc foarte bine - Suceava; unii obişnuiesc să hrănească toate păsările de curte, dându-le de mâncare dintr-un cerc de putină, poloboc sau alt vas, pentru ca ele să se ţină la un loc şi să fie cu noroc pentru gospodărie - Suceava; ca să fie roditori, unii săteni ung şi stropesc copacii cu grâu şi cu agheasmă - Suceava; Muntenia; pe înserate, se dă de mâncare vitelor din fânul aşezat pe masă şi se afumă cu tămâie contra farmecelor care le poate lua mana - Bucovina; încă dinaintea ajunului, de cu seara, se adună de afară toate cămăşile şi celelalte rufe, în credinţa că, dacă rămân nestrânse, păsările cerului vor mânca peste vară grâul - Suceava; înainte de culcare, se iau mai mulţi cărbuni aprinşi, dedicaţi fiecărui membru al familiei, şi sunt puşi într-un ungher al casei, unde sunt lăsaţi până se sting, primul cărbune stins indicând pe acela care moare mai repede din casă; sau pun lemn în tinda casei şi lemnul care se răstoarnă peste noapte indică persoana care va muri peste an - Bucovina; dacă în această zi este chiciură pe crengile copacilor înseamnă că fructele se vor face din belşug, iar dacă picură de la streaşină este semn că vara va fi fără ploaie - Transilvania; se mai crede că, în această noapte, ouăle de corb crapă sub puterea gerului, iar puii îşi întind aripile şi zboară - Muntenia; în Bucovina, femeile care pregătesc plăcinte de post (vărzare, plăcinte umplute cu varză) obişnuiesc să meargă în grădină, având mâinile mânjite cu aluat, şi să se şteargă pe trunchiul pomilor fructiferi, în credinţa că aceştia vor rodi mai bine peste vară (2. MARIAN, I, p. 123-137; PRESA). Cine nu mănâncă nimic în această zi va avea noroc peste an - Muntenia; Galaţi (2. GOROVEI, p. 168). Ziua se serbează cu post; cine, spre ziua de Bobotează, stă de priveghi poate să vadă cerurile deschizându-se şi, orice ar cere, Dumnezeu îi va împlini; în ziua de ajun al Bobotezei este rău de moarte pentru cine apără un popă de câini; în noaptea Bobotezei, ouăle de corb plesnesc sub puterea gerului şi puii de corb întind aripile şi zboară; copiii, care umblă cu preotul din casă în casă, în seara Botezului Domnului, urează cu următoarele versuri pe cei din casa vizitată: „Ciura-leşa, /Marga-reşa, /Sită rară/Ieşi afară!/Sită deasă/Intră-n casă!/Oi lânoase, /Vaci lăptoase, /Spic de grâu/Până-n brâu, /Secara/Cât scara, /Spicul/Cât voinicul!"; în această zi sau în ziua de 6 ianuarie, mici grupuri de băieţi intră în curţile oamenilor şi înconjoară casele, grajdurile, ocoalele de animale, holdele, sunând din clopoţei, tălăngi, fiare vechi, rostind totodată în cor: „Chiraleisa, /Spic de grâu/Până-n brâu, /Roade bune, /Mană-n grâne!"; colindătorii poartă la căciuli busuioc, brad, vâsc, cercei din nuiele de salcie (1. OLTEANU, p. 34-35). Serie simbolică: busuioc-brad-vâsc-salcie.
6 ianuarie - Botezul Domnului (Boboteaza). Zi numită şi Botează, Botez, Botezul Domnului - Transilvania, Banat şi Apă-botează - Ţara Haţegului; Boboteaza sau Botezul Domnului este ziua până când durează datinile şi petrecerile cele mai însemnate care au debutat în ziua de Crăciun şi de Anul Nou, precum colindatul, irozii, steaua, turca sau cerbuşorul, păpuşile, berea sau ospăţul feciorilor şi vergelul; în unele sate, feciorii umblă cu cetera, în semn că datinile şi petrecerile s-au sfârşit şi că, de acum încolo încep iarăşi jocurile şi petrecerile uzitate şi în celelalte câşlegi ale anului - Transilvania; la Bobotează, se deschide cerul şi îngerul păzitor îi spune tânărului de însurat şi fetei de măritat încotro îi va fi destinul - Ardeal; cine va vedea cerurile deschise în noaptea dinspre Bobotează va fi drept înaintea lui Dumnezeu - Suceava; sufletul celui care moare în această zi merge de-a dreptul în cer, care rămâne deschis toată ziua, spre amintirea prezenţei Duhului Sfânt la Botezul Domnului - Transilvania; dacă în ziua de Bobotează, înainte de sfinţirea apei, un flăcău sau o fată alunecă şi cade, se crede că se va căsători în acel an; sau chiar dacă alunecă şi cade la întoarcerea de la biserică - Moldova; Neamţ; Bucovina; dar, dacă un matur alunecă şi cade, se crede că, până într-un an, va muri - Bucovina; fetele cred că, dacă păşesc pe urmele lăsate de preot, când acesta iese de la procesiunea de sfinţire a apei, atunci se vor mărita mai repede - Suceava; nu este bine să se dea pâine la ţigani, pentru că se crede că grâul, în acest caz, va face tăciune - Bucovina; din ce parte bate vântul în ziua de Bobotează în acea direcţie se va culca grâul la vară - Banat; Bucovina; dacă în această zi este crivăţ, anul va fi bogat în recolte - Ialomiţa; ploile vor veni din direcţia în care a stropit preotul cu agheasmă prima dată - Transilvania; se crede că apele rămân sfinţite două sau şase săptămâni - Ţara Oltului; Bucovina; de aceea se spune că se poate lua apă din orice curs de apă, fiindcă, în această zi, toate apele sunt curate şi sfinţite şi pot fi folosite ca agheasmă - Transilvania; tot din această cauză este păcat să se spele orice fel de fibre textile, ţesute sau nu, iar dacă totuşi este neapărat necesar aceasta să nu se facă înainte de răsăritul soarelui - Bucovina; se spune că atunci când preotul introduce crucea în apă toţi dracii ies din toate apele şi rătăcesc pe câmp atât timp cât apele sunt sfinţite (două sau şase săptămâni); nu pot fi văzuţi de nimeni, doar lupii se iau după ei şi îi mănâncă sau îi ucid acolo unde îi întâlnesc; de aceea nu este bine să se lase afară cămăşi puse la uscat, pentru că dracii fugiţi din ape se ascund în ele - Moldova; în credinţa că vor fi sănătoşi tot anul sau că vor scăpa de friguri, unii oameni se aruncă în apele curgătoare, sau chiar în copcile făcute în gheaţă - Transilvania; Muntenia; Moldova; Bucovina; se crede că puşca introdusă în apa sfinţită va atrage mai mult vânat în bătaia ei - Moldova; atât la ducerea la biserică, cât şi la întoarcerea de la sfinţirea apei, mulţi feciori, purtând cordele colorate la pălării, obişnuiesc să călărească în fugă pe uliţele centrale ale satului; dacă vreo fată vede mai întâi un tânăr călare pe cal alb este semn că ea se va mărita până la Postul Mare sau în orice caz în acel an, iar dacă nu vede cal alb, numără feciorii care trec călări şi în cazul că numărul lor nu este cu soţ va trebui să mai aştepte - Muntenia; Moldova; în Ajun şi în ziua Bobotezei nu este bine să fie strigate găinile la mâncare, pentru că se crede că altă femeie auzind poate să zică: „Ţie penele, /Mie ouăle!", făcând astfel rău, pentru că păsările se duc şi cuibăresc la ea şi vin la stăpâna lor numai la mâncare - Bucovina; se mai crede că nu este bine să fie strigate în zilele de ajun şi în cea a Bobotezei, ca să nu le mănânce uliul peste an, din contră este bine să se pună o funie roată şi să li se dea de mâncare acolo, ca să se ouă în acelaşi loc - Suceava; se crede că, dacă în timpul procesiunii de sfinţire a apei, când se trag focuri din pistoale sau din mici tunuri confecţionate artizanal (săcăluşuri) vreo femeie fricoasă îşi strânge mâinile între genunchi, atunci pistoalele nu vor mai provoca un zgomot aşa de mare, sau chiar nu se vor mai aprinde deloc - Bucovina; femeile se duc în această zi la cimitir, unde tămâiază mormintele şi dau de pomană pentru copiii şi bărbaţii lor decedaţi - Suceava; se face o turtă din cenuşă amestecată cu agheasmă, care se păstrează peste an pentru a sfinţi cu ea vasele care sunt „spurcate"din întâmplare - Bacău; dacă nu au prunci şi îi doresc, femeile iau apă la Bobotează, vin apoi acasă cu ea şi fac nişte gogoşi (pogace) pe care le mănâncă împreună cu soţii lor - Ialomiţa; copiii dau ocol casei şi acareturilor, sunând din clopoţei, ca să nu se apropie şerpii de gospodărie - Bihor; în unele locuri, în timp ce preotul sfinţeşte apa, gospodarii scot vitele din grajduri, pentru ca şi ele să se sfinţească în aerul sărbătoresc al zilei - Banat; Transilvania; de la Anul Nou şi până la Bobotează, se adună gunoiul din casă, se păstrează într-un ungher şi i se dă foc în ziua Bobotezei între vite, pentru ca să nu li se întâmple nimic peste an - Suceava; se mai spune că, până la Bobotează, căldura este pe văi, iar frigul pe dealuri, iar, de la Bobotează frigul se coboară în văi şi căldura urcă pe dealuri - Moldova (2. MARIAN, I, p. 123; 143-145; 149-150; 152-153). Se crede că timp de şase săptămâni, începând din această zi, toate apele sunt curate şi sfinţite, chiar şi cele situate la mare înălţime, în munţi; de aceea, cine se aruncă în apă în ziua de Bobotează se va vindeca de orice boală - Ţara Oltului; cine intră în apă în ziua Bobotezei scapă de friguri pentru tot anul - Ialomiţa; cine în noaptea dinspre Bobotează stă de veghe poate să vadă cerurile deschizându-se şi tot ce va cere îi va fi dat de Dumnezeu - Suceava; sau se crede că acela care va vedea deschizându-se cerurile va fi drept în faţa lui Dumnezeu - Muntenia; odată aşezată la masa pregătită pentru această zi, gospodina să nu se mai ridice, pentru că altfel nici cloştile nu vor sta pe ouă peste vară - Suceava; se crede că se vor mărita în acel an fetele care se împiedică, fără să vrea, şi cad în ziua de Bobotează - Suceava; ca vacile să dea mai mult lapte, se pune sub faţa de masă, în ajunul Bobotezei, un pumn de tărâţe, care sunt date de mâncare la vite a doua zi - Suceava; când vine preotul la Bobotează cu Iordanul, se pun câteva boabe lângă pragul uşii, ca preotul să păşească peste ele, apoi grăunţele sunt date la păsări, gândindu-se că aşa cum nu a văzut preotul boabele, tot aşa nu vor fi văzute găinile din curte de către boli şi ulii - Ţara Oltului; va avea noroc la vânat cine îşi bagă puşca în apă, în ziua de Bobotează - Suceava; cei ce suferă de dureri ale urechilor să se afume cu petice de ţesătură, în ziua de Bobotează, chiar în timpul când, la biserică, se face sfinţirea apei - Suceava; de Bobotează, preotul să stropească cu apă sfinţită şi rufele din casă, pentru a nu fi roase de molii - Vâlcea; ca să dea roade bogate, sunt stropiţi cu apă sfinţită, în ziua de Bobotează, şi pomii din grădină - Tecuci; îi vor curge urechile celui care mai rosteşte colinde specifice Crăciunului sau Anului Nou după Bobotează - Tecuci; dacă în ziua de Bobotează este vreme frumoasă înseamnă că va fi un an îmbelşugat în grâne şi peşte - Botoşani; iar dacă bate crivăţul, vor fi roade bogate în toate semănăturile - Ialomiţa; dacă ziua de Bobotează este geroasă, după ieşirea preotului cu Iordanul se va înmoina, dar, dacă vremea este moale, ea se va înăspri - Suceava (2. GOROVEI, p. 19; 23; 49; 54; 64; 92; 114; 130; 155; 203; 207; 242; 268; GOLOPENŢIA, p. 133). În toate bisericile ortodoxe şi greco-catolice din ţară, preoţii oficiază slujbe de sfinţire a apei (Agheasma Mare); unde este posibil, se sfinţeşte şi apa unor fântâni sau a unor râuri; credincioşii duc apa sfinţită în vase proprii acasă, pentru a o păstra peste tot anul; în localităţile situate pe malul Dunării sau în apropierea unor mari cursuri de apă, preoţii aruncă crucea în apă, de unde este recuperată, printr-o întrecere tradiţională, de către grupuri de înotători antrenaţi din timp pentru această faptă; cu apa sfinţită adusă acasă se sfinţesc casa şi acareturile fiecărei gospodării, mai ales cele în care sunt adăpostite vitele; tradiţia conferă apei sfinţite în această zi puteri tămăduitoare pentru toate bolile trupului şi ale sufletului; tot în această zi, preoţii umblă „cu Iordanul" pe la casele oamenilor, sfinţind cu crucea şi cu busuiocul înmuiat în agheasmă căminele tuturor credincioşilor; uneori, pentru a putea trece pe la toate casele enoriaşilor, preoţii împlinesc această datorie în ajunul Bobotezei sau chiar cu două-trei zile mai devreme şi uneori şi a doua zi după Bobotează; se obişnuieşte ca, în camera în care intră preotul, să se aşeze pe masă grâu, fân şi sare, urmând ca după botez acestea să fie date de mâncare animalelor, pentru a le merge bine peste tot anul; tot pe această masă sunt puse şi două pâini cu un pahar cu apă, în credinţa că noaptea vin morţii şi se ospătează; se obişnuieşte ca mormintele copiilor morţi nebotezaţi să fie stropite cu agheasma adusă în această zi de la biserică; se trimit bucate la morţi luând un ciubăr la fântână, aprinzându-se lumânări în jurul lui şi punând bucatele în vas; cu o lingură mare de metal se ia apă şi se pune în ciubăr; câte lumânări se sting în acest timp, tot atâţia îngeri vor duce bucatele la cei dispăruţi; când vasul s-a umplut cu apă, se ridică, se fac 13 paşi înainte şi se varsă apa; procedeul este repetat de 13 ori, după care oamenii se întorc la casele lor cu sufletul împăcat - Chioar; începând cu această zi, se încheie sărbătorile creştine şi cele tradiţionale aferente Crăciunului şi Anului Nou şi se declanşează perioada pregătitoare pentru împlinirea muncilor agricole; tot din această zi se pot relua căsătoriile; pentru a face rod bogat, sunt botezaţi şi pomii din livezi; pentru toţi credincioşii, apa sfinţită de Bobotează (Agheasma Mare) are puteri miraculoase şi se crede că apele sfinţite în această zi rămân sfinte timp de şase săptămâni; cu ea se sfinţesc bisericile, veşmintele preoţilor, vasele de cult, ogoarele şi grădinile pentru a rodi mai bogat; cu puterea ei se tămăduiesc trupul şi sufletul; această apă sfinţită se păstrează în fiecare casă de-a lungul anului şi se foloseşte în momentele esenţiale ale familiei respective; sărbătoarea de Bobotează este şi o sărbătoare a reconcilierii, a speranţei de mai bine (PRESA). În Ţara Oaşului, fetele mari se duc la râu, în această zi, se stropesc cu apă şi se descântă reciproc, considerând că astfel ele „vor fi mai mândre şi mai căutate" (BUHOCIU, p. 85). Se merge cu „bundăretele" (burta porcului umplută cu carne fiartă şi tocată) şi se dă de trei ori ocol viei, spunându-se: „Să crească strugurii cât bundăretele porcului", dar o urare similară putea fi rostită şi la locurile cultivate cu grâu sau la livezi - Dolj (ENACHE, p. 116). Se crede că în această zi este deschis cerul şi toate apele sunt sfinţite; de aceea sunt duse vitele la râu şi adăpate, iar în coadă li se împleteşte câte un fir de busuioc; înainte de a se aşeza la masă, sunt date de pomană vecinilor piftii; cine nu a apucat să se ducă cu daruri la naşi şi la moaşă în ultimele două zile ale Crăciunului o face în această zi; dacă plouă sau ninge în această zi înseamnă că va fi un an bogat, cu ploi în timpul verii - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 53). Dacă bate crivăţul în zi de Bobotează, anul va fi bogat în roade - Teleorman (2. CHIVU, p. 245). La marginea satelor, fetele şi flăcăii aprind focuri mari în dimineaţa zilei de Bobotează şi apoi joacă în jurul lui, iar, când flăcările focului se mai potolesc, încep să sară peste el; atât obiceiul de a face foc, precum şi jocul din jurul lui poartă denumirea de Ardeasca - Munţii Apuseni; Bucovina; tot în această zi, se obişnuieşte să se afume casele, grajdurile, cămările cu alimente, oamenii şi copiii bolnavi - Bucovina; curăţirea spaţiului uman de forţele malefice, pe care se crede că le-ar aduce iarna, se face printr-un colind numit Chiraleisa, obicei practicat în Ajunul şi în ziua de Bobotează; cete de 4-5 copii sau flăcăi trec la fiecare gospodărie, înconjoară casa, grajdurile, grădinile, uneori şi ogoarele, sunând din clopoţei şi rostind versurile: „Chiraleisa, /Spic de grâu, /Până-n brâu, /Roade bune, /Mană-n grâne !" - Transilvania; Moldova (12. GHINOIU, p. 144-146). Se confecţionează o păpuşă alcătuită din rămurele de măr, păr, prun, legate cu iederă, toate legate cu un ştergar; între nuiele, sunt puse şi două lumânări, care sunt aprinse în momentul când preotul intră în casă cu botezul; este botezat mai întâi cel mai în vârstă membru al familiei, care ţine păpuşa între palme, după care acesta sărută crucea din mâna preotului şi încredinţează păpuşa următorului, până la cei mai mici, lumânările arzând pe toată durata botezului - Ţara Lăpuşului (PRESA). Fetele de măritat, care vor să fie iubite de flăcăi peste an, fac în ajun câte un struţ, adică prind pe un băţ crenguţe verzi, pe care îl duc şi îl proptesc la malul unei ape curgătoare, a doua zi dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, se duc cu un ulcior descântat şi iau struţul plin de gheaţă în vas, iar acasă se spală pe faţă cu apa provenită de la topirea gheţii - Maramureş; tot în ajun de Bobotează, flăcăii confecţionează mascoide, numite mătăhăi, având aspect de moşi şi babe, folosind pentru aceasta haine vechi, rupte, murdare, executând organele genitale ale acestora la dimensiuni nefireşti, le pun în buzunare şi câte un bilet, pe care este scris un text ironic, apoi mascoida este urcată în câte un copac şi agăţată de aşa manieră încât să se ajungă foarte greu la ele, pentru a nu putea fi demontate în grabă, dar în orice caz vizibile pentru toţi cei care în dimineaţa de 6 ianuarie merg la biserică; la ieşirea din biserică, flăcăii urcă în copacii cu mătăhăi, scot „scrisorelele" din buzunarul mascoidelor şi le dau citire cu glas tare, ca să le audă tot satul, textul acestora fiind în majoritatea cazurilor adresate fetelor bătrâne, holteilor sau unor oameni a căror moralitate este îndoielnică - Maramureş; copiii care deschid alaiul preotului care umblă cu crucea din casă în casă, îmbrăcaţi în odăjdii preoţeşti, întreabă gazdele dacă primesc cu crucea, iar la răspuns afirmativ spun următorul text: „Chiralesa Doamne/Grâu de primăvară/Şi-n pod şi-n cămară/Şi pe prispă afară!" - Maramureş; locuitorii unor sate nu mănâncă nimic până nu vine preotul cu crucea să le sfinţească gospodăria şi să le dea apă sfinţită, copiii care îl însoţesc cântă colinde despre miracolul botezului în Iordan; nevestele nu mai spală rufe timp de opt zile, pentru că este păcat, toate apele pământului fiind sfinţite şi nu trebuie murdărite; vânătorii evită însă să se întâlnească cu preotul care umblă cu crucea, considerând că nu vor mai avea noroc la vânat, deoarece cred că duhurile care sălăşluiesc în animalele sălbatice fug de agheasmă, preferând să urce la munte şi să tragă focuri de armă peste pâraie, ca să alunge duhurile necurate - Valea Jiului; la intrarea izvorului în peştera Cioclovina Udă, se scufundă o cruce confecţionată din lemn de mesteacăn, iar sătenii, împreună cu preotul o aşteaptă să iasă la suprafaţă la intrarea principală în peşteră, existând două posibilităţi: dacă crucea apare repede, sătenii pleacă acasă îngrijoraţi, crezând că anul va fi rău; dacă însă, până la sfârşitul slujbei, crucea nu apare, un flăcău pătrunde în peşteră şi, în caz că găseşte crucea şi o aduce, se spune că anul va fi rodnic, lipsit de fenomene naturale potrivnice, primăvara va fi ploioasă, vara va fi caldă, pământul va da roade bogate, iar flăcăul se va însura cu o mireasă frumoasă; după aceasta, sătenii iau apă din izvor în ulcioare, merg acasă, adapă vitele, spală cu ea copiii şi bătrânii care nu au putut asista la slujbă şi vor prepara mâncare folosind această apă, care este de asemenea folosită şi la spălatul vaselor la intrarea în Postul Mare (Postul Paştelui) - Hunedoara; în noaptea dintre Bobotează şi Sântion, sătenii obişnuiesc să păzească fântânile publice din localitate, aprinzând focuri lângă ele şi trag cu pocnitori, pentru a îndepărta duhurile rele de lângă ele, fapt pentru care, a doua zi, cei care vin să ia apă îi cinstesc cu bani sau cu băutură - Dolj; de va fi soare în ziua de Bobotează, anul va fi bogat în recolte, dar dacă este negură înseamnă că vor muri mulţi oameni; dacă va ninge sau ploua va fi an lipsit de rod şi mare scumpete la pâine; dacă bate vântul în ziua de Bobotează înseamnă război (PRESA). În localităţile din Transilvania unde se obişnuieşte a se constitui cete de tineri în vederea colindatului, acestea se desfac înainte sau după Bobotează (MUŞLEA, II, p. 76). În toate zonele, se desface bradul împodobit pentru Crăciun (NOTE, Antonescu). Serii simbolice: măr-păr-prun-iederă-năframă-lumânare; grâu-fân-sare; pâine-apă.
7 ianuarie - Soborul Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, zi cunoscută şi sub numele de Sântion. După o legendă, devenită colind, Sfântul Ioan Botezătorul a fost blestemat de către mama lui să se transforme într-o sălbăticiune, drept pentru care el s-a făcut cerb (după alte variante, a devenit pui de căprioară) şi aşa a trăit nouă ani şi nouă zile, după care s-a făcut din nou om şi a construit o mănăstire, apoi L-a botezat pe Iisus Hristos - Transilvania; Bucovina; oamenii sărbătoresc pe Sfântul Ioan, considerând că el a ţinut toate posturile de peste an împreună cu o ceată de 318 de sfinţi părinţi, precum şi pentru că este de mare ajutor lui Dumnezeu în sporirea roadelor pământului - Olt; Romanaţi; Teleorman; Muscel; se crede că Sfântul Ioan este patronul pruncilor şi de aceea este sărbătorit în aceeaşi măsură ca pe o zi de duminică, considerându-se că astfel Sântion îi va apăra pe cei mici, îi va scoate din toate nenorocirile, mai ales pentru ca aceştia să nu moară nebotezaţi - Bucovina; încă de cu noapte, până a se lumina de ziuă, băieţi de la 15 ani în sus, numiţi iordănitori, umblă cu colinda de Sfântul Ioan, spunând că merg cu Iordanul; grupul de colindători are rolurile bine stabilite: unul dintre ei este şi conducătorul grupului şi i se spune popă, altul poartă căldăruşa cu agheasmă în care sunt strânşi şi banii primiţi, altul duce mănunchiul de busuioc şi altul poartă un fel de ţepuşă pe care adună bucăţile de carne căpătată; ei cântă Iordanul, adică acelaşi text pe care îl spune preotul pe la case în Ajunul Bobotezei, stropesc pe cei ai casei, după care îi ia în braţe şi îi ridică în sus pe fiecare în parte de câte trei ori, ca să capete putere, sau cer, din acelaşi motiv, să se lupte cu unul din iordănitori capul familiei, tot de trei ori - Muntenia; uneori, şase iordănitori voinici se aşează în uşa bisericii şi, când credincioşii ies de la slujbă, fiecare este ridicat în sus de trei ori; mai ales mamele merg în această zi la biserică, însoţite de copii mici, pentru ca aceştia din urmă să fie ridicaţi de către iordănitori, având ferma convingere că ei vor fi feriţi de boli şi vor trăi mult - Muscel; fetele şi băieţii se adună pe la fântâni şi se stropesc cu apă unii pe alţii, spunând că se iordănesc - Teleorman; la horele care se organizează în după-amiaza acestei zile, iordănitorii stropesc cu apă sfinţită în special fetele - Argeş; în unele locuri, obiceiul de a merge cu iordănitul şi ridicarea oamenilor în sus poartă denumirea de vălărit - Buzău; cu agheasmă de la Bobotează, în dimineaţa acestei zile, gospodarii îşi stropesc casa, acareturile şi vitele - Buzău; sunt stropite cu agheasmă, în această zi, vitele, grădinile, coteţele, cămările şi depozitele cu grâne şi alimente, chiar şi ogoarele - Muntenia; ziua lui Sântion este sărbătorită, spre seară, numai de către femei, fără participarea bărbaţilor, ele dansând şi chefuind între ele, considerând că, din întreg anul, aceasta este ziua când femeia este tot aşa de mare ca şi bărbatul - Olt; Romanaţi; moaşa satului, cu un pahar plin cu agheasmă şi cu un mănunchi format dintr-o floare (muşcată) şi busuioc uscat, legat cu un fir de lână de culoare roşie, trece pe la toate femeile şi nepoatele moşite de către ea şi, stropindu-le, le invită a doua zi la ea acasă - Dobrogea; se crede că-i va lua foc gospodăria celui care îndrăzneşte să lucreze în această zi, sau că lupii îi vor ataca şi ucide vitele - Bucovina; se crede că, în ziua lui Sântion, se botează gerul, adică vremea începe să se încălzească - Bucovina; sau că începe să se topească zăpada („se înfrânge iarna"), fiindcă Sânnicoară vine pe un cal alb şi aduce neaua, pe când Sântion vine pe cal negru şi alungă iarna - Banat; Transilvania (2. MARIAN, I, p. 162-167; 255-257). Tinerii îşi plimbă caii pe uliţele satului, prilej în care se constată hărnicia din timpul iernii, modul cum au fost ţinute şi îngrijite aceste animale; sunt pregătiţi în mod special, împodobiţi cu panglici de culoare roşie şi clopoţei, iar părul coamelor este împletit - Dolj (ENACHE, p. 115). Cei pe care îi cheamă Ion sunt obligaţi să dea de băut şi, în caz că nu o fac, sunt duşi şi aruncaţi într-o apă din apropiere (PRESA).
8 ianuarie - Cuvioşii Gheorghe Hovezitul şi Emilian Mărturisitorul; Cuvioasa Domnica. Toate femeile din sat, indiferent de vârstă, moşite de aceeaşi femeie, precum şi nepoatele şi strănepoatele se adună la casa acesteia şi petrec împreună până seara târziu; nu sunt invitaţi niciodată bărbaţi, petrecerea fiind exclusiv feminină; fiecare aduce câte un plocon moaşei, compus dintr-un colac, carne din porcul sacrificat la Crăciun şi o sticlă de vin; pe masa moaşei este aşezat un colac mare în mijlocul căruia este o lumânare neaprinsă; înainte de a se aşeza la masă, în capul căreia stă mama-moaşă, o femeie împarte rachiu şi toate închină pentru sănătatea celei sărbătorite care mulţumeşte cu emoţie; tot în capul mesei stă şi preoteasa invitată special la petrecere; apoi se spune „Tatăl nostru" şi se împarte colacul cel mare; dacă le vine o bucată cu mai mult miez, spun că vor mai naşte o fată, iar de este o bucată de margine (mai cu coajă), zic că vor avea un băiat; de le pică numai miez, se crede că nu vor mai avea nici un copil; se pun apoi bani („bacşişul moaşei") într-o farfurie în care se mai află un pahar de vin, un picior de pasăre, o bucată de pâine, sare, piper şi ardei; în final, se face loc în cameră şi se încinge jocul în prezenţa unui cimpoiaş, singurul bărbat invitat mai târziu la petrecere - Dobrogea (2. MARIAN, I, p. 255-257). Serii simbolice: colac-carne-vin; monedă-vin-pasăre-pâine-sare-piper-ardei.
14 ianuarie - Cuvioşii părinţi ucişi în Sinai şi Rait. Dacă în această zi vremea este agitată, cu cer acoperit este semn de boală în animale şi scumpete pe piaţă; dar dacă cerul este senin înseamnă că anul va fi mănos (1. OLTEANU, p. 53; PRESA).
16, 17 şi 18 ianuarie - numite, în popor, şi Cercovii de Iarnă sau Fulgerătoarele, pentru că sunt zile de fulgere, trăsnete şi vifore - Banat; cea mai importantă dintre aceste trei zile este cea de 16 ianuarie, zi în care calendarul creştin ortodox celebrează Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru; ziua este denumită, în popor, Sân-Petru-de-Iarnă sau Sfântul Petru al Lupilor; este considerată miezul iernii şi este ţinută de către gospodari pentru ocrotirea vitelor; se crede că numai cu încuviinţarea acestui sfânt lupii mănâncă vitele şi numai pe care el i le hărăzeşte, pentru că Sfântul Petru este patronul lupilor; oamenii spun: „Sân Petru poartă lupii"; celui care nu respectă această zi lupii îi vor sfârteca vitele, iar el va suferi tot timpul anului de dureri de cap, ameţeli şi junghiuri şi va fi prigonit de duşmani; se crede chiar că Sfântul Petru urseşte, în noaptea dinspre 16 ianuarie, destinul fiecărei vite care trebuie sacrificată de lupi; din această pricină şi pentru a se feri pe sine de tot felul de boli (dureri de cap, amorţeli, junghiuri etc. ), bărbaţii nu lucrează decât mici treburi pe lângă casă, iar femeile nu cos, nu ţes, nu torc - Transilvania; Muntenia; Bucovina, Suceava; o legendă relatează că Sfântul Apostol Petru a scăpat din închisoare fiindu-i deschise uşile de chiar Îngerul Domnului exact în această zi; din această cauză, ziua este ţinută de oameni pentru ca să-i ajute Dumnezeu să scape de toate necazurile, nevoile şi relele tot aşa cum a scăpat şi Sfântul Petru - Bucovina; alţii cred că, ţinând ziua aceasta, Sfântul Petru îi va feri de prigoniri şi de închisori - Sibiu, sau că, ţinând post, roadele nu li se vor strica peste an - Suceava; cei care au prisăci ţin ziua pentru ca albinele să roiască spornic şi să facă multă miere - Suceava (2. MARIAN, I, p. 170-171; 173). Dacă în această zi există în gospodărie un stog de fân neatins, este bine ca unul dintre cei ai casei să se suie pe el şi să-l spargă, adăugând: „De acum nu-mi pasă, că jumătate de iarnă s-a dus"; în Bucovina, se spune că Găinuşa (Cloşca cu Pui sau Constelaţia Pleiadelor - ŞĂINEANU, III, p. 112) stă pe cer, în această zi, drept la amiază (12.GHINOIU, p. 48; PRESA).
16 ianuarie - Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru. În 16, 17, 18 ianuarie cad Cercovii de Iarnă, despre care se crede că aduc fulgere, trăsnete şi vifore, dacă nu sunt respectaţi, din care cauză aceste zile mai poartă numele de Fulgerătoarele - Banat; dar zilele de 16 şi 17 ianuarie mai poartă şi numele de Antanasiile (prin contragerea numelor sfinţilor Anton şi Atanasie - Banat; ziua de 16 ianuarie mai poartă numele de Sânpetru de Iarnă, iar Atanasie şi Chiril sunt numiţi Tănasă şi Chirică, ultimul având zi în calendar în 18 ianuarie; oamenii ţin ziua lui Sânpetru pentru a fi feriţi de dureri de cap, amorţeli şi junghiuri, dar mai ales pentru a nu fi păgubiţi de lupi, iar zilele celorlalţi doi pentru a fi protejaţi contra diferitelor boli; chiar se spune de către femei că Atanasie şi Chiril sunt sărbători primejdioase, de unde şi menţiunea lui Ion Creangă: „Măi, parpalacule, nu cumva eşti botezat de Sfântul Chirică Şchiopu, care ţine dracii de păr?" - Transilvania; Moldova; Bucovina; cuvântul cercov vine din sintagma slavă ţercovnaia sviata = sfinţi bisericeşti (2. MARIAN, I, p. 174). În această zi nu se lucrează, pentru a nu stârni răutatea lupilor - Transilvania (2. GOROVEI, p. 128). Trei zile la mijlocul acestei luni sunt numite Cercovii de Iarnă; se crede că ele sunt zile care trebuie respectate, pentru a fi ferit de vifore şi, peste vară, de fulgere şi trăsnete, din care cauză mai sunt cunoscute şi sub denumirea de Fulgerătoarele - Banat; cea mai importantă dintre ele este ziua de 16, când se prăznuieşte Sfântul Petru de Iarnă sau Sfântul Petru al lupilor, purtând şi numele de Sfântul Petru cel Şchiop, Ciuma (Ciuia) Găinilor, Miezul Iernii şi Închinarea Cinstitului Lanţ al Sfântului Apostol Petru; sărbătoarea este considerată mijlocul iernii şi se ţine mai ales pentru ocrotirea vitelor; nu se dă gunoiul afară din casă, ca să nu mănânce lupii vitele şi să nu fie prigoniţi oamenii de duşmani, crezându-se că Sfântul Petru îi apără de asupriri, de junghiuri şi de boli; ca şi fratele său, Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Petru este considerat patronul lupilor, căci lupul este câinele Sfântului Petru, care îi porunceşte unde să prăduiască; când se strâng mai mulţi la un loc şi urlă, se spune că ei se roagă de Sfântul Petru să le orânduiască prada; cine nu va respecta această zi va suferi peste an de pagube din partea fiarelor sălbatice, de dureri de cap, amorţeli şi junghiuri; cine are, la această dată, un stog de fân întreg se suie pe el şi îl sparge, pentru că nu mai are nici o grijă, jumătate de iarnă fiind dusă; în zona Suceava, se spune că Găinuşa stă dreaptă la amiază, în această zi; în unele sate, 16 şi 17 ianuarie se ţin ca protecţie contra bolilor grele, contra ameţelilor şi pentru a feri copiii de orice rău; numite şi Zilele Trăsnetelor, sunt considerate deosebit de primejdioase, pentru că pe cel care nu le respectă îl vor ajunge fulgerele şi trăsnetele Sfântului Ilie (PRESA).
17 ianuarie - Cuviosul Antonie cel Mare, cunoscut în calendarul creştin ca ocrotitor al călugărilor singuratici, al pustnicilor, dar mai ales ca păzitor împotriva bolilor, această ultimă credinţă determinând bolnavii sau rude ale acestora să-i adreseze rugăciuni de însănătoşire, în fiecare zi de marţi, cu deosebire la bisericile al căror patron este Sfântul Antonie cel Mare (PRESA).
18 ianuarie - Sfinţii Atanasie şi Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei. Din contragerea numelor celor doi sfinţi, Antonie şi Atanasie, poporul a creat cuvântul Antanasii, denumire generică a zilelor de 17 şi 18ianuarie, pe care cu deosebire femeile le ţin pentru a fi ocrotite ele şi familiile lor de pojar, ameţeli şi ciumă; femeile îl şi numesc, din această pricină, Tănase de Ciumă; pe ultimul dintre cei doi arhiepiscopi ai Alexandriei poporul îl numeşte şi Chirică Şchiopu’ care ţine dracii de păr; tradiţia populară consideră aceste două zile ca fiind rele, primejdioase de boli grele, dacă nu sunt respectate; în această ultimă zi din cele trei, ţinută în special de femei, se fac turte stropite cu unt care se dau de pomană, pentru a feri oamenii de ciumă; dar Chirică Şchiopul este ţinut şi de către oamenii şchiopi, în speranţa că beteşugul lor se va îndrepta, însă se mai ţine şi pentru ca să nu şchioapete caii; cum va fi vremea de Atanasie şi Chiril, aşa va fi şi anul (2. MARIAN, I, p. 83; 168; ŞĂINEANU, I, p. 10; PRESA).
25 ianuarie - Sfântul Grigorie Teologul. Începând cu această zi, locuitorii din Prahova se abţin de la muncă până în ziua de 2 februarie (Întâmpinarea Domnului; Stretenia), numind această perioadă Filipii de iarnă, fie că ei sunt în număr de 9 sau de 7, pentru a feri vitele şi oile de acţiunile păgubitoare ale lupilor; alţii ţin numai trei dintre aceste zile, numite Filipi sau Pilipi, primul căzând în ziua de 30 ianuarie, iar ceilalţi doi în zilele de 1 şi 2 februarie, zile în care bărbaţii şi femeile nu lucrează nimic - Muntenia; în Dâmboviţa, Filipul care cade în ziua de 30 ianuarie poartă şi numele de Ticlele (2. MARIAN, I, p. 186). Dacă în această zi vremea este însorită şi noaptea este senin înseamnă că anul va fi roditor (PRESA).
30 ianuarie - Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Poporul numeşte ziua Trisfetitele, Trisfetiţele, Filipii de Iarnă, Teclele. Se serbează fiindcă înseamnă intrarea creştinilor în biserică şi de aici a început credinţa în Dumnezeu şi trebuie aprinsă o lumânare şi dată de pomană, pentru ca întreaga viaţă să fie luminată; se spune că Trisfetiţele, adică cei trei ierarhi, ar fi dormit trei sute de ani şi, deşteptându-se, au spus oamenilor ce au văzut, despre cei ce fac rău şi cum astfel se pedepsesc singuri şi i-a învăţat să facă bine; Trisfetiţele sunt cele trei sfinte care iau câte o mână, un picior celui pe care îl întâlnesc; unii oameni cred că sunt trei fetiţe, care, când umbla Dumnezeu pe pământ, au dat odată apă lui Dumnezeu şi apostolilor lui, iar altădată au spălat picioarele lui Iisus Hristos şi de bunătatea lor au fost numite sfinte; când nu plouă, unii se roagă la ele să mijlocească lui Dumnezeu pentru a le aduce ploaie; unele femei cred că în această zi Maica Domnului a ieşit la biserică cu pruncul Iisus, uitând că nu a împlinit încă 40 de zile de la naştere, dar s-a întors şi până la 2 februarie (Stretenia) a lucrat o maramă pe care a dăruit-o bisericii; se spune că în aceste zile se împerechează lupii, iar lupoaica fată în noaptea de Sfântul Gheorghe (23 aprilie); în această zi, soarele sare cât un cerb (1. OLTEANU, p. 78-79).

IARBĂ
Iarba care se aşterne în biserică în Duminica Paştelui se dă apoi vitelor ca hrană, ca să fie sănătoase şi să dea lapte mai mult - Moldova; se seceră iarbă de pe nouă haturi, se usucă şi se păstrează, până ce fată vaca, după care i se dă imediat să o mănânce, pentru a-şi recăpăta vigoarea - Moldova; în caz că albinele, la vremea roitului, nu se prind pe vreun copac sau altceva, crescătorul este bine să se aşeze şi să se apuce cu mâinile de iarbă, zicând: „Cum m-am prins eu cu mâinile, aşa să se prindă albinele de un copac!"; câinele şi pisica mănâncă iarbă numai când îi doare capul - Suceava; sau numai când îi doare pântecele - Muntenia (2. GOROVEI, p. 6; 9; 43; 118). Florile şi buruienile necesare pentru spălarea părului în dimineaţa zilei de Sân-Toader sunt culese cu o zi înainte, adică în ziua de vineri din prima săptămână a Postului Paştelui, punând în locul rădăcinilor acestora pâine şi sare; buruienile astfel culese sunt puse într-un loc anumit şi apoi femeile se culcă; a doua zi dimineaţa, fetele şi femeile iau apă neîncepută (de la o fântână sau un izvor, înainte de a lua altcineva), o aduc în casă, fără a vorbi cu nimeni pe drum, pun în ea pâinea şi sarea rămase, precum şi plantele culese şi apoi o pun la încălzit; după care se spală cu ea pe cap, rugându-se în acelaşi timp de Sân-Toader să le dea păr frumos; apoi se piaptănă, fie în casă, fie afară, dar nu înainte de a vedea un cal trecând pe uliţă, după cum procedează femeile din Bucovina; când îşi piaptănă copilele, mamele le trag de păr şi zic şi ele un descântec scurt, apoi le leagă cosiţele cu păr de cal; în Duminica Paştelui, se pune la pragul uşii o brazdă de iarbă verde, pentru a se călca pe ea, când se intră în casă, pentru ca, peste an, cei din familie să fie sănătoşi, plăcuţi şi frumoşi ca iarba verde - Banat; o bucată de glie verde se pune după uşă, în ziua de Paşte, se ţine acolo trei zile, timp în care se usucă, după care este bună să se afume cu ea toţi cei bolnavi de junghiuri - Suceava (2. MARIAN, I, p. 254-255; II, p. 194). Pentru cine se visează dormind pe iarbă este bine să-şi lase destinul în voia lui Dumnezeu; va trăi sentimente de frică şi va trece prin unele nevoi cel care se visează adunând ierburi de leac; cel care se visează tăind iarbă va trece printr-o perioadă cu multe griji; înseamnă că îşi va pierde un iubit sau anunţă vreme secetoasă pentru cel care vede în vis iarbă uscată; dar înseamnă sănătate pentru cel care vede în vis iarbă verde; va auzi oameni vorbind despre el cel care va vedea în vis un imaş, o păşune; cel care se visează cosind iarbă va avea parte de spor în ceea ce întreprinde - Suceava (NOTE, Băncescu).
Iarba fiarelor (iarba fierului; Cynanchum vincetoxicum - DLRM, p. 369). Plantă erbacee otrăvitoare; nu trebuie confundată cu iarba fiarelor (iarba fierului sau iarba tâlharilor, întâlnită în basmele populare), care are capacitatea de a înmuia fierul, deci de a descuia orice încuietoare, zăvor sau lacăt şi de a sfărâma lanţurile şi cătuşele; ţinută sub limbă sau în mână, fereşte pe om de săgeată, cuţit sau gloanţe; înfloreşte în noaptea de Sânziene (24 iunie); ea nu poate fi descoperită decât întâmplător: se rupe coasa, cad potcoavele calului, sare toporul din coadă; dar o poate descoperi şi ariciul, cu condiţia să i se închidă puii într-un coteţ, pe care el îi va elibera, ducând în bot iarba fiarelor; mai poate fi găsită şi cu ajutorul unui lacăt tras de o sfoară prin ierburi până când se descuie singur; mulţi cred că hoţii îşi implantează iarba fiarelor în palma dreaptă, nu imaginea ei, ci însăşi planta, şi nu ca semn distinctiv, ci ca instrument magic; planta nu ar avea efect decât împreună cu rostirea unui anumit descântec; legenda spune că întâiul exemplar al acestei plante a răsărit din stropul de sânge scurs în pământ din buricul tăiat al pruncului Iisus; indicaţiile folclorice nu sunt totuşi consecvente; ca formă, planta este fie un fir subţire, fie de forma unei inimi minuscule cu o picătură de sânge sau cu un grăunte de aur la mijloc; locurile unde poate fi găsită sunt smârcurile sau stâncile din munţi, deşi credinţele cele mai frecvente susţin că ea nu creşte niciodată în acelaşi loc sau că apare numai acolo „unde a pierit trăsnit un diavol" (2.KERNBACH, p. 163; 305). În Banat, se crede că poate fi recunoscută numai dimineaţa, pe rouă; în Muscel, se spune că este roşie ca focul, până a nu răsări soarele, după care devine verde şi nu se mai cunoaşte dintre celelalte bălării; se mai crede că ar creşte pe piatra munţilor, sau pe smârcurile de pe lângă lacuri, sau „pe locul unde a plesnit un drac", sau că răsare şi creşte ca orice iarbă, dar, dacă într-un an a crescut în ograda cuiva, anul următor apare tocmai peste trei ape curgătoare şi tocmai peste nouă ani revine în curtea celui dintâi; în Moldova, se crede că acela care posedă iarba şi dă mâna cu un om bogat toţi banii celui bogat vin la cel care are iarba; sau devine năzdrăvan, înţelege limba tuturor dobitoacelor, păsărilor, florilor; ca să fie obţinută, în Moldova se crede că este bine să se dea drumul unui cal, împiedicat cu fiare, să umble noaptea prin iarba unor locuri mlăştinoase şi, când se aude zgomot de fiare căzute, trebuie să se meargă repede şi să se caute lângă picioarele calului; în Dolj şi Suceava, se spune că, găsindu-se prin locuri mlăştinoase, vitele o mănâncă şi pier; caii care pasc pe acolo şi sunt împiedicaţi rămân liberi, iar potcoavele le cad de la copite; în Banat şi Neamţ, se ia un lacăt încuiat şi, legat cu o sfoară, trebuie tras prin iarbă, după care se caută în locul unde lacătul s-a descuiat, pentru că atunci face zgomot; în Suceava, obţinerea ei se face prin strângerea ierbii de pe unde se bănuieşte că ar creşte, se pune într-o covată cu apă, iarba obişnuită pluteşte, iar cea a fiarelor se duce la fund, pentru că este mai grea; sau atunci când se rupe coasa în iarbă, fără nici un motiv, înseamnă că s-a dat peste iarba fiarelor; în zona Galaţi, când se rupe coasa, trebuie să se taie toată brazda şi să se meargă cu ea la o apă curgătoare şi acolo se va vedea că buruienile o iau la vale, iar iarba fiarelor o va lua în contra curentului; în Suceava, cine vrea să o aibă se duce la cuibul unei ciocănitoare şi bate în jurul lui cuie de fier, drept pentru care pasărea se duce şi aduce iarba fiarelor, ca să poată intra în cuib; este suficient să se ţină dedesubt un vas, pentru că iarba cade odată cu cuiele; în Banat, Transilvania, Muscel, Moldova şi Bucovina, se practică un procedeu foarte cunoscut: se caută un pui de arici, care este închis cu lacăt bun într-o cuşcă; aricioaica îl caută, îl găseşte, apoi caută iarba fiarelor şi vine cu 2-3 fire în gură; în jurul coticioarei şi la uşa ei, pământul să fie netezit şi bine măturat; după ce îşi scapă puiul, ariciul scuipă iarba şi fuge cu puiul, astfel putându-se lua iarba; ea se păstrează astfel: în Galaţi, într-o crestătură făcută în pielea palmei drepte, după care rana se vindecă şi poate fi permanent la omul respectiv; în Moldova, la fel, în palmă, unde se face o crestătură; în Neamţ, sub pielea unui deget de la oricare mână; în Suceava, se crede că, dacă lacătul este uns cu usturoi sfinţit, iarba fiarelor nu ajută la nimic (CANDREA, p. 162-167). Pentru a putea fi obţinută, este bine ca puii de arici să fie închişi cu un lacăt, iar mama lor, pentru a-i scăpa, umblă până găseşte iarba fiarelor, o aduce cu ea şi deschide lacătul, scăpându-şi puii; în special hoţii caută să posede această iarbă, cu ajutorul căreia biruiesc orice fel de încuietoare, pentru că se crede că acela care are iarba-fiarelor poate deschide orice fel de încuietoare - Suceava (2.GOROVEI, p. 12; 110). În Gorj, unii oameni cred că iarba fiarelor se găseşte numai în arici, pentru că se hrăneşte cu ea; alţii afirmă că aceasta s-ar procura prin intermediul ariciului, căruia trebuie să i se prindă puii şi încuiaţi cu un lacăt într-o cuşcă; ariciul găsindu-i încuiaţi, pentru a-i scoate, se duce să caute iarba fiarelor pe care o aduce în gură; în momentul când atinge lacătul, încuietoarea sare şi puii dau buzna afară, după care ariciul matur trebuie prins şi să i se ia iarba fiarelor din gură, în caz că nu a lăsat-o jos; despre hoţii care au la activ mari şi multe spargeri, se spune că toate acestea ei le comit tot cu ajutorul ierbii fiarelor, pe care o poartă la degetul de la o mână, sub pielea pe care o crestează; posedând această iarbă, hoţii nu mai au grijă nici măcar de închisori, pentru că orice lacăt îl pot descuia (CĂRĂBIŞ, p. 113-114).

IARNĂ
Spre deosebire de datele calendaristice impuse oficial, în concepţia tradiţională românească iarna este răstimpul cât ţine omătul; astfel, începutul iernii este la Sfântul Nicolae (6 decembrie), iar sfârşitul ei la Alexii (17 martie - Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu); mijlocul iernii (miezul iernii sau dricul iernii) se numeşte răstimpul cât gerul este mai mare; conform credinţelor populare, apropierea iernii este dată de următoarele semne: pleacă în alte ţări cocostârcii, rândunelele, cocoarele şi toate celelalte păsări călătoare; grangurii cară în scorburile copacilor poame de pruni spinoşi (fructul corcoduşului-Prunus cerasifera; DLRM, p. 187) şi alte fructe (2. MARIAN, I, p. 73). Se mai crede că iarna începe la Sfântul Apostol Andrei - 30 noiembrie (PRESA). Când vin ciorile încă din timpul toamnei este semn că vine şi iarna; când stolurile de cocoare trec în grabă spre sud, soseşte iarna mai devreme - Tecuci; e semn de belşug când iarna începe mai de timpuriu - Tecuci; dacă în timpul iernii se formează promoroacă multă, în zilele marilor sărbători (Sfântul Nicolae - 6 decembrie; Crăciunul - 25 decembrie; Sfântul Ştefan - 27 decembrie; Sfântul Vasile cel Mare - 1 ianuarie; Boboteaza şi Sfântul Ion - 6 şi 7 ianuarie) este semn de rodnicie pentru toate semănăturile - Iaşi; în schimb, dacă nu viscoleşte deloc în timpul iernii înseamnă că grâul nu va rodi îndestulător în vara viitoare - Bucovina; dacă iarna este geroasă înseamnă că vara va fi călduroasă - Suceava (2. GO-ROVEI, p. 19; 50; 66; 269). Dacă iarna a fost bogată în zăpadă şi liniştită, fără vifore şi vânturi mari, poporul crede că anul va fi bogat în porumb şi cereale păioase, deoarece vor fi ploi şi căldură la timp şi cu măsură, plantele vor creşte mari şi viguroase, fără a putea fi culcate la pământ din pricina furtunilor; în schimb, dacă iarna va fi întreruptă de perioade de căldură şi apoi urmate de perioade de viscole (alternativ), se vor preface căldurile din iarnă în perioade de frig în vara viitoare (iarnă omătoasă şi plină = vară roditoare; iarnă goală = vară slabă) - Suceava (2.MARIAN, I, p. 84-85).

IASCĂ (Fomes igniarius sau fomentarius - DLRM, p. 370)
Ciupercă parazită care creşte pe copaci şi este folosită la aprins focul din scânteile scoase prin lovirea amnarului cu cremenea (ŞĂINEANU, III, p. 182). Se crede că vitele celui căruia i se fură iasca vor fi mâncate de animale sălbatice - Suceava (2. GOROVEI, p. 110).

IBRIŞIN
Fir de mătase răsucit, întrebuinţat la cusut sau la împletit (ŞĂINEANU, III, p. 183). Dacă se visează fir de ibrişin alb sau roşu este semn de bucurie, chiar de nuntă, pentru cel care visează fir roşu de ibrişin - Suceava (NOTE, Băncescu).

ICOANĂ
Ca să nu piardă sarcina, femeii gravide i se dă să bea apă în care a fost spălată icoana Maicii Domnului - Moldova; dacă la prima naştere a unui copil, travaliul este îndelungat, se iau aşchii de lemn din trei colţuri ale unei icoane şi aşchii de la un colţ al Sfintei mese din altarul bisericii şi cu acestea se afumă femeia gravidă - Ţara Oltului; este mare păcat ca o icoană să fie spartă, ruptă sau părăsită; cel mai bun lucru este să fie luată, într-o zi de sărbătoare, şi aruncată pe o apă curgătoare - Galaţi; se crede că nu ar aduce noroc dăruirea de icoane sfinţite - Suceava; este semn de moarte pentru cineva din familie, când cade, de la sine, o icoană din perete - Muntenia; Vaslui; Iaşi; Suceava; şi tot semn prevestitor de moarte este şi când icoana trosneşte - Vâlcea; prevesteşte o mare nenorocire în casă, când icoana plesneşte - Muntenia; Dolj; nu este semn bun, când icoana se loveşte de perete - Ialomiţa; dacă plesneşte sau crapă o icoană din biserică, este semn că unul dintre preoţii acelei parohii va muri - Muntenia; sufletul unui om decedat stă 40 de zile după icoana care i-a stat pe piept - Galaţi; în caz că s-a aprins ceva în vecini, fie şi de la un trăsnet, pentru ca focul să nu sară, se iese din casă, în pielea goală, cu părul despletit şi cu icoana Maicii Domnului în mână şi se proferează blesteme la adresa duhurilor rele - Ţara Oltului; ca să fie propria casă ferită de incendiul izbucnit în vecini, se pun înaintea acareturilor o icoană, o bucată de sare şi două pâini - Suceava; ca o puşcă să fie vrăjită şi să se îndrepte spre ea orice vânat, se ia o icoană şi se atârnă de creanga unui copac, în noaptea Învierii, când se trag clopotele la biserică, iar vânătorul simulează că ar vrea să tragă în icoană, moment în care o femeie, cu părul despletit, cade în genunchi şi-l roagă pe vânător să nu împuşte icoana, pentru că, în schimb, vânatul va trage la puşca lui; vânătorul mai se face încă o dată că trage, apoi iartă icoana şi astfel puşca va fi vrăjită, dar femeia va înnebuni în curând - Suceava; icoană se pune şi pe peretele de răsărit al grajdului, ca să ferească vitele de rele şi să nu se încurce în lanţuri - Ţara Oltului; este semn de ploaie, când pe icoana făcătoare de minuni dintr-o biserică apar picături de apă, „când asudă icoana", după cum spun oamenii locului - Galaţi; ca să plouă, este bine să se pună icoana Maicii Domnului în apa dintr-o fântână, unde să stea până a doua zi şi va ploua - Suceava (2. GOROVEI, p. 91; 110; 147-148; 171; 191; 203; 262; GOLOPENŢIA, p. 74; 89; 130; NOTE, Antonescu). Căderea întâmplătoare a unei icoane din cui înseamnă moartea cuiva din familie; nenorocire înseamnă pentru cine se visează purtând o icoană; va fi judecat înaintea multor oameni cel care visează idol sau amuletă; cine visează icoană va primi o scrisoare de la cineva; va fi izbăvit de orice rău cel care se visează scoţând o icoană dintr-un loc nepotrivit; cine vede în vis icoană înseamnă pentru el noroc şi bucurie; pentru tânărul care visează icoană sau portretul unei fete frumoase înseamnă că în curând se va căsători - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: icoană-apă; icoană-sare-pâine.

IE v. CĂMAŞĂ.

IED (pui de Rupicapra rupicapra - DLRM, p. 114)
Dacă, mergând noaptea, îi iese cuiva ied înainte, acesta să ştie că nu este ied, ci diavolul, care poate fi stăpânit, dacă i se aruncă între corniţe cingătoarea - Galaţi (2. GOROVEI, p. 79; 111).

IELE (Dânse; Nemilostive; Iude; Fetele lui Iuda; Drăgaice; Samovile; Vâlve; Nagade; Irodiţe; Irodiece; Şoimane; Vânturiţe; Vântoase; Fetele Vântoaselor; Stăpânele Vântului etc. ).
Ielele, în mentalitatea tradiţională românească, sunt nişte spirite feminine făcătoare de rău, care se numesc Rusalii; sunt atât de periculoase, încât nu este bine să li se spună pe nume, din care cauză ele obişnuit sunt numite ele şi dânsele; între relele pe care le produc celui urât de ele este şi boala reumatismului, pe care românii din popor o numesc dânsele, o boală despre care cel afectat crede că se datorează ielelor şi se spune că bolnavul suferă de dânsele; în popor, se mai întâlneşte şi imprecaţia „luate-ar ielele" (3. MARIAN, I, p. 289). Se mai crede că sunt cele 9 fete ale lui Alexandru Macedon, toate prefăcute în iele şi umblând în cele trei părţi ale lumii, având fiecare ocupaţia ei; trei iau venele de la oameni, pe care îi pocesc, trei fac de dragoste şi de urât, iar cele mari se ocupă cu ursitul copiilor; aceste 9 şoimane sau iele au locul lor şi nu se întâlnesc decât o dată pe an; iar când se întâlnesc, de bucurie că se revăd, fac o horă îndrăcită şi joacă învârtindu-se ca nişte nebune şi cântă; cu frumuseţea lor caută să-i piardă pe oameni; nu au trup de carne, ci sunt doar năluci în chip de femei tinere şi vesele; fără să păţească nimic, le pot vedea numai cei buni la suflet; uneori umblă goale, alteori au haine străvezii, zale pe piept şi clopoţei la picioare; zboară prin văzduh înainte de miezul nopţii şi trec cântând din zale, din gură sau din clopoţei, pe deasupra caselor unde au de pedepsit pe cineva; îl adorm în visuri minunate pe cel blestemat, apoi joacă o horă în jurul lui, blestemându-l cum le vine la îndemână; fiind ca nişte năluci, ele se văd de departe ca nişte lumini aprinse care zboară prin văzduh; când se învârtesc în horă, parcă ar fi un cerc luminos de foc; când li se face sete, beau din fântâni sau izvoare; cine bea după ele rămâne pocit; cine le vede jucând şi vrea să scape teafăr este bine să se dea de trei ori peste cap şi să spună o invocaţie de îndepărtare a lor; conducătoarea lor este Doamna Irodia, pe care o recunosc drept stăpână şi vrăjitoarele (2. OLTEANU, p. 225). Se crede că ielele posedă un buştean fermecat, care încălecat se transformă într-o căruţă trasă de 12 cai de foc; lovit, acelaşi buştean se preface într-un cerb de aur, care cântă ca păsările, iar în el se ascunde eroul; locul unde se află acest buştean este „în pădurea neagră de lângă gârla de păcură care aruncă pietre şi foc până la înaltul cerului" (2. KERNBACH, p. 310) Sunt fiinţe supranaturale, numite Albele, Ale sfinte, Arghionte, Babe ce fac mult rău, Bune, Căluş, Cele cinci fete nebune ale căror candele nu s-au aprins la venirea mirelui, Cele frumoase, Cele mai frumoase fete, Cele nepomenite, Cele sfinte, Ceva puternic, Ceva rău, Chipuri de femei frumoase, Chipuri de fete, Copile, Crăiţe, Diavolul, Doamne, Doamnele pământului, Domniţe, Drăcoaice, Drăgaice, Duhuri cu chip de femei foarte frumoase, Duhuri cu faţa foarte frumoasă, iar cu dosul ca nişte scorburi de copac uscat şi putred, Duhuri necurate, Duhuri nevăzute, Duhuri rele, Dulci, Duşmanele omului, Elea, Fecioare nevăzute, Fecioare răutăcioase, Femei, Femei cu putere drăcească de a face rău şi bine, Femei cu dorul de scorbură, Femei răufăcătoare şi amarnice, Femei rele, Femei sau Fete nevăzute, Femei sălbatice şi nevăzute, Femei sfinte, Femei urâte şi răufăcătoare, Fete, Fete avute, Fete curate şi foarte rele, Fete care asistă la naşterea unui prunc, Fetele câmpului, Fetele codrului, Fetele lui Rusalim împărat, Fiice ale pământului, Fiice ale lui Rusalim împărat, Fiice curate, Fiice frumoase, Fiice frumoase dar nebune şi invidioase, Fiice îmbrăcate în galben, Fiice închipuite, Fiice nebune, Fiice nevăzute, Fiice sfinte, Fiice sfinte şi curate, Fiice tinere, Fiice vrăjite, Fiice ale iadului, Fiice închipuite, Fiinţe ale iadului, Fiinţe sfinte, Furtuni rele care dau peste oameni, Hale, Harnice, Iezme, Irodiece, Irodite, Împărătesele văzduhului, Îndulcite, Joimăriţe, Lucruri necurate, Mari, Mahvistre, Măiastre, Milostive, Miruite, Mândre, Muma-pădurii, Muşate, Nagade, Năluci, Nemuritoare, Oarbe, O boală, O boală care ia picioarele, mâinile, Păpuşi sfinte, Puternice, Rusale, Rusalii, Samovile, Surori năzdrăvane, Sfinte, Sfinte de noapte, Sfinte făcătoare de rău, Sfinte necurate, Sfinte nevăzute, Sfinte rele, Slugile lui Alexandru Macedon care au băut din apa vie şi nu vor muri niciodată, Spirite de draci care ies din pământ, Spirite rele, Stăpânele vântului, Strigoaice, Şchioape, Şoimane tari, Todorusale, Umbre închipuite, Ursitori, Vitne, Vietăţi trimise de Dumnezeu să lovească pe cineva de boală, Viteze, Vâlve, Vântoase, Vânt rău, Vânturi, Vânturi de vară, Vânturi locuite de vânturi rele, Vânturi puternice care umblă pe timpul nopţii, Vânturi rele, Vânturi rele cu boli, Vânturi rele şi turbate, Vârtecuşuri de vară, Vârtecuşuri de vânt, Vârteje care fac stricăciuni, Zeiţe, Zeiţele florilor, Zâne, Zâne foarte rele, Zâne pricinuitoare de reumatism, Zâne rele, Zânioare; se crede că ar umbla în grupuri de câte 3, 7 sau 12, iar într-un caz, al celor 5 fete nebune, trebuie reţinută conotaţia biblică; spre deosebire de drac, ele au de obicei denumiri măgulitoare şi poartă chiar nume pământene precum Anania, Catrina, Cătălina, Doamna mare, Ileana Brăileanca, Irodeasa, Irodiasa cea mare, Magda, Magdalina, Marina, Rosmarina, Rozmarina, Rujalina, Santasia, Savalina, Savativa; nu se ştie unde locuiesc, dar se observă preponderenţa părerii că ele ar popula bălţile, ostroavele, munţii, scorburile, cerul, o lume ascunsă în pământ, văzduhul (cel de dincolo de vântul turbat), pustiurile, umbrele gardurilor, locurile neumblate, pădurile îndepărtate şi chiar streaşina casei; deci nu sunt doar duhuri ale văzduhului, ci şi duhuri ale nopţii, care zboară cântând, coboară prin poieni şi joacă, iar cine calcă în urma lor şi chiar cine le aude cântând sau le vede jucând se îmbolnăveşte, poate să amuţească, să surzească sau să paralizeze cu o mână sau un picior; ele îi pedepsesc pe făcătorii de rele, iar cine este „luat din iele sau din vânt" de obicei nu se mai vindecă; comportamentul lor faţă de oameni este diferit: îmbolnăvesc fetele şi femeile, le ridică în văzduh de unde le dau drumul, în timp ce pe bărbaţi, cu deosebire pe flăcăii chipeşi, îi iau la joc şi de obicei nu le dau drumul până când aceştia nu ajung la epuizare, iar, dacă este un instrumentist şi le cântă mai ales din fluier, instrumentul devine fermecat, interpretul căpătând virtuţi extraordinare; se consideră că ielele ar fi surori cu Ciuma, Diva, Holera, Samca; au totuşi puteri limitate, pentru că se crede că, dacă feciorul care joacă cu ele (sau care le aude) zice: „Să vă mulţumească Dumnezeu!", ele se fac nevăzute; de asemenea, descântecele anulează puterea lor; unul din cântecele lor sună astfel: „Hai, haide, hai, /De n-ar fi în lumea asta/Leuştean/Şi odolean, /Avrămeasă, /Cârstineasă, /Usturoi de samulastră, /Toată lumea-ar fi a noastră!"; aşa cum spune cântecul, ielele nu suferă să se apropie de locurile unde se află plantele enumerate mai sus, mai ales usturoiul; se crede că tot cu aceste plante se poate lecui cel îmbolnăvit de iele; în plus, cel care a dormit pe locul unde au dănţuit ele sau sub copacul peste care au zburat, ori a băut din fântâna în care s-au scăldat trebuie să lase neapărat un semn acolo, măcar câteva fire din îmbrăcămintea sa, pentru că altfel va fi pocit; este bine ca omul care vrea să bea apă dimineaţa dintr-o fântână să lase acolo un pai sau o frunză, pentru ca pocitura să rămână pe ele; dacă întâlnesc în drumul lor un tânăr dormind afară, în întuneric, îl duc, fără ca el să simtă, într-o poiană şi îl învaţă să cânte, în timp ce ele joacă în jurul lui; acel cântec îi va reveni mai târziu în minte tânărului, dar fragmentar, şi aşa sunt compuse doinele frumoase (PRESA). În Gorj, despre Ale Frumoase (Ale Sfinte) există credinţa că sunt nişte fete de o frumuseţe fermecătoare, veşnic tinere, care umblă noaptea până la cântatul cocoşilor, jucând şi cântând; sunt văzute adeseori cum trec în zbor sub formă de lumânări aprinse; se aud cântând din vioară, cimpoi, fluier aşa de frumos, că „nu există om pe pământ să le întreacă"; primăvara şi vara, în nopţile cu lună, îmbrăcate în alb şi încinse cu bete roşii, joacă în horă, în formă de cerc sau semicerc, pe la fântânile depărtate de sat, prin câmpii şi zăvoaie, pe sub copaci înalţi şi cu coroane bogate; alteori cântă în pomi; sub aceştia, se vede iarba călcată şi îngălbenită; cine le vede trebuie să tacă şi să se închine; dacă nu, Ale Frumoase îl „pleznesc", rămânând mut, orb sau paralizat de un picior sau o mână; la fel se întâmplă şi celui care calcă ulterior pe locul unde au jucat ele sau sub copacul unde au cântat; de asemenea, din cauza lor nu este bine să se bea apă din fântânile depărtate de sat (CĂRĂBIŞ, p. 115). În Ţara Oltului, se spune că ielele ar fi cele 5 fete din Sfânta Scriptură, pictate în pronaosul multor biserici, care umblă prin văzduh şi au puteri peste orice lucru din lume: de a înmulţi sau de a strica bucatele, de a ucide oamenii, de a omorî vitele; dacă trec în drumul lor peste acareturi, acolo se prăpădesc vitele; pentru a le păzi, proprietarii lor pun în vârful acestor construcţii o rotilă de plug sau o căpăţână a unui animal mort (BUTURĂ, p. 177). Poporul le numeşte însă, pentru a le îmbuna, cu denumiri de laudă sau de dezmierdare, precum: Milostive; Zâne; Măiestre; Doamne; Domniţe; Frumoase; Fetele câmpului; Fetele codrului; Fetele lui Şandru; Viteze; Harnice; Sfinte; Sfinte Mari; Şoimane; Şoimance (PRESA). Sunt duhuri necurate, care umblă noaptea în grupuri, zburând pe deasupra satelor; în zbor, ele cântă foarte frumos şi strigă pe nume locuitorii caselor peste care trec; cei care le aud trebuie să stea nemişcaţi şi să nu zică nici un cuvânt, pentru că, dacă nu fac aşa, se pomenesc „luaţi de iele", adică li se betegeşte o mână, sau un picior, devin muţi, surzi sau orbi etc. şi cu greu se vor mai putea vindeca - Vrancea (2. STAHL, p. 187). În ziua de 16 aprilie, ielele se prind într-o horă neînchisă la capete şi joacă pe iarbă verde, iarbă care apoi arată ca şi cum ar fi fost arsă, dar care ulterior răsare din nou şi este de o frumuseţe rară, însă pe care vitele nu o mai mănâncă - Vrancea; ele beau noaptea apă din fântâni şi cine va bea după ele va fi pocit, schilodit, schimonosit, drept pentru care acela care dimineaţa vrea să bea apă din vreo fântână să lase acolo un obiect al său, pentru ca poceala să cadă pe acel lucru - Prahova; în jurul unor copaci creşte iarbă înaltă, semn că acolo au jucat ielele, iar în cazul în care cineva calcă pe acea iarbă i se înmoaie un picior sau o mână - Suceava; nu se lucrează în toate zilele săptămânii de după Paşte (Săptămâna Luminată) şi nici în ziua de luni după amiaza în a opta zi după Rusalii, pentru ca ielele să nu facă rău oamenilor - Suceava; îi piere glasul celui care spune altora că a văzut ielele jucând şi cântând noaptea prin poiene - Muscel; Dâmboviţa (2. GOROVEI, p. 111). În Maramureş, unde se numesc Frumuşele, se crede că ielele sunt nişte femei care ies trecătorilor în cale şi îi cheamă: „Haide, haide, haide!" şi îi duc după ele, prin spini, prin ciulini, prin uscături, de se rănesc rău de tot, ori sunt mursecaţi de câini şi rupţi, încât pot boli îndelung şi chiar pot muri (BOGDAN, p. 107). În Olt, se crede că zilele din preajma Rusaliilor trebuie respectate, fiindcă şoimanele sunt periculoase, fac rău omului; vătafii şi căluşarii au influenţă asupra lor şi le pot îmblânzi, când cineva este „luat din căluş"; jucând în jurul celui bolnav, şoimanele lasă persoana afectată de boală şi pleacă (PRESA).

IEPURE (Lepus europaeus - DLRM, p372)
Este asociat, în plan simbolic, morţii, din care cauză, într-un alt plan, figurează între semnele de rău augur, fiind în mod constant asociat nenorocirilor, evenimentelor nefaste din viaţa omului: „De vezi popă e rău, iar de vezi iepure e rău de tot"; „De-ţi taie calea un iepure e semn rău"; „Când îţi ies înainte vulpi şi iepuri, e bine să te întorci înapoi, că nu-ţi merge deloc bine; vulpile şi iepurii sunt animale sărăntoace"; „Când este prin ţarină şi-ţi iese iepurele înainte, înseamnă că-ţi va merge rău; şi dacă vezi numai un iepure singur, nici să nu mai faci drumul înainte, căci nu faci nimic, dar dacă vezi doi sau mai mulţi, apoi necazul l-au luat cu ei, c-au avut să-l împartă între ei; dar când este numai unul, împarte necazul cu omul sau femeia pe care ei o întâlnesc în cale"; credinţa este larg răspândită în Europa; în basmele româneşti, se întâlneşte şi iepurele „bun", cel care îl ajută pe erou să dobândească obiectul şi fiinţa râvnită, dar şi iepurele „rău", vestitul „iepure-şchiop", care, el singur, este atât de puternic încât poate doborî până şi boul năzdrăvan al voinicului; acest iepure-şchiop este călărit de o figură malefică, strâns legată de orizonturile chtoniene, Statu-Palmă-Barbă-Cot; acest cuplu împleteşte micimea şi aspectul derizoriu cu puterile extraordinare care zac în ei; iepurele-şchiop, cu stăpânul său sau nu, este mai de temut decât orice altă apariţie; acest lucru se datorează faptului că el este un vestitor, sau chiar un purtător, al forţelor întunericului şi morţii; deci drumul pe care el conduce este unul funerar; şi tot funerară este şi imaginea cosmogonică după care dimineaţa, în drumul său de urcuş, Soarele este tras de 12 boi (cai), ori de doi lei, iar cel de coborâş, de seară, de 7 iepuri; de la atribute funerare la cele demoniace nu este decât un pas: „Duhul necurat se bagă în iepure"; „Oamenii care se strigoiesc se prefac în iepuri"; „Iepure a vedea în vis e rău, căci acest animal e diavolul"; dar în el se întrupează şi „spiritul grâului", pentru că ultimele spice secerate au, în Moldova, numele de „iepure", în zona Tecuci, atunci când se ajunge cu săpatul ultimelor fire de porumb, se spune: „Să prindem iepurele!"; este însă simptomatică legătura iepurelui cu orizontul magic al jurământului (atât de intim legat de cel al blestemului şi, prin aceasta, de lumea forţelor malefice); faptul că în „iepure" se pune aţa care măsoară lungimea fiecărui căluşar (aţa are valoarea unui substitut simbolic al vieţii dansatorilor) este, de asemenea, semnificativ; se ştie, din riturile de construcţie, că adeseori, la temelia unei case noi, se îngroapă „umbra" unui om; aceasta este reprezentată printr-o sfoară cu care, pe ascuns, s-a luat măsura umbrei omului; se crede că omul „măsurat" astfel va muri şi că moartea sa, ca un sacrificiu, va produce un transfer de puteri benefice şi de vitalitate asupra construcţiei abia inaugurate; trăsăturile „întunecate" ale iepurelui sunt completate şi de un amănunt legat de jocul căluşarilor; în timpul pregătirilor, „se mai obişnuieşte de unii ca pielea iepurelui în care se pune pelin, usturoi şi nişte aţă, care reprezintă lungimea taliei fiecăruia dintre dansatori, să fie apoi cusută şi pusă în vârful bâtei, purtând numele de iepure, dusă de către unul din cei mai distinşi căluşari (COMAN, I, p. 134-137). Vânătorii leagă, la cocoşul armei, o coadă de iepure, crezând că astfel vor atrage în bătaia puştii mai mult vânat - Suceava; îi va merge rău celui căruia un iepure îi taie drumul, dar se crede şi că îi va merge bine - Suceava, dar credinţa este semnalată în toată ţara; ca un bărbat să devină fertil, trebuie să ia testiculele unui iepure, pe care să le usuce, apoi să le piseze şi să le pună la macerat în rachiu, timp de nouă zile, după care să înceapă să bea din acest preparat începând cu a zecea zi - Moldova; aidoma se procedează cu placenta unei iepuroaice, după ce a fătat, pentru ca o femeie să poată rămâne însărcinată - Moldova; se pune o piele de iepure în locul pe unde intră greierii în casă şi ei vor fugi - Ialomiţa (2.GOROVEI, p. 14; 105; 158; 203; 279). Este semn rău când un iepure trece prin faţa tânărului plecat „să se încredinţeze", sau când acesta traversează drumul prin faţa alaiului de nuntă - Bucovina (3. MARIAN, I, p. 123). În Maramureş, ca să aibă copii, se spune că este bine ca femeile sterpe (sterile) să mănânce carne de iepure, crezându-se într-un proces de transfer a prolificităţii animalului asupra omului (BOGDAN, p. 110). Când apar iepuri de câmp prin grădinile oamenilor este semn de iarnă grea - Teleorman (2. CHIVU, p. 248). Pentru cine visează iepuri fugind este semn de noroc şi timp frumos; pentru cine se visează gonind iepuri înseamnă vorbe de căsătorie; dacă acela care se visează prinzând iepuri este necăsătorit înseamnă căsătorie, iar în caz că este însurat îşi va surprinde soţia cu un amant; pentru cine se visează crescând iepuri înseamnă că va avea copii mulţi; este semn de linişte sufletească pentru cel care se visează mâncând carne de iepure - Suceava (NOTE, Băncescu).
Iepurele Pascal. Simbolul iepuraşului de Paşti îşi are originea în antichitate, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri ale primăverii; în spaţiul germanic, copiilor li se spunea că iepuraşul de Paşti le va aduce ouă, dacă sunt cuminţi, şi de aici s-a răspândit în toată Europa; prima atestare a iepuraşului de Paşti datează de la 1500, în Germania (PRESA).

IERTARE (A IERTA)
Cercetătorii subliniază, cu deosebire, obiceiul iertării între vii, deoarece secvenţele, care conţin iertarea, cuprinse în cântecele de înmormântare şi care sunt rostite de bocitoare în numele defunctului, au o slabă rezonanţă ritualistică (explicabilă doar în mentalitatea că „întregul" pe care îl reprezintă familia, cercul de prieteni etc. este dezorganizat prin moarte); se aminteşte astfel de oraţiile de „iertăciune" rostite la nuntă, când se invocă mitul biblic al însoţirii dintre Adam şi Eva, pentru a legitima mariajul care se petrece în plan real; această rememorare reprezintă un prototip absolut necesar şi totodată valoros, pentru că numai ceea ce are un început în illo tempore are darul de a exista în prezent şi de a dăinui în viitor (EVSEEV, p. 209; NOTE, Antonescu). În principiu, iertarea (dezlegarea) comportă uneori şi o anumită atitudine a tinerilor în faţa părinţilor: fata stă în stânga băiatului, cu faţa la răsărit, cu ambii genunchi aşezaţi pe o perniţă; băiatul are aşezat pe pământ genunchiul drept, iar cel stâng ridicat; pe acest ultim genunchi, fata pune mâna dreaptă, peste ea băiatul aşează mâna sa stângă; urmează cererea de iertare (binecuvântare, blagoslovire, dezlegare) rostită de un flăcău, în fond o oraţie (GOLBAN, p. 76). Iertarea luată de la părinţi de către mire şi de către mireasă nu este doar un gest de „rămas bun" de la rude sau de la ceilalţi nuntaşi, ci reprezintă o marcă a despărţirii de un statut social şi una de integrare într-un alt statut; gestul binecuvântării pe care îl fac părinţii ratifică astfel separarea şi formarea noului cuplu, instituindu-se ca o premiză obligatorie a noii stări (ŞEULEANU, p. 167; NOTE, Antonescu). În seara duminicii de Lăsata Secului pentru Postul Paştelui, se înregistrează, în toate zonele etno-folclorice, un adevărat pelerinaj, obiceiul păstrându-se atât în mediul rural, cât şi în cel urban: finii vin la naşi, copiii căsătoriţi la părinţi, nepoţii la unchi şi la mătuşi, cerându-şi „iertăciunea" pentru eventualele neînţelegeri şi neplăceri ivite între ei pe parcursul anului care a trecut; cei ce vin aduc daruri şi sunt invitaţi în casă şi aşezaţi la ospăţ; cu această ocazie, se declanşează discuţii, se argumentează fapte, starea de bunăvoie pune stăpânire pe toţi cei prezenţi, iar vechile supărări sunt uitate, pentru că se crede că nu este bine a se intra în Postul Paştelui duşmănindu-se între ei, sau că, postul fiind cel mai lung şi cel mai aspru dintre toate, s-ar putea ca vreo întâmplare nefericită să-i facă să nu se mai vadă unii cu alţii la finele lui (PRESĂ; NOTE, Antonescu). Cine se visează cerându-şi iertare de la cineva este semn că va trăi clipe de înjosire, de umilire; dar dacă se visează iertând pe cineva înseamnă că va fi generos, mărinimos cu cei din jur - Suceava (NOTE, Băncescu).

IESLE
Construcţia în formă de jgheab, amplasată în incinta grajdului, în care se dă de mâncare animalelor, este interpretată, în vis, după specia vieţuitoarelor care o folosesc, deci simbolismul ei este determinat de acestea din urmă; astfel, dacă se visează iesle pentru cai înseamnă că se va specula un viitor negoţ cu aceste animale; dacă se visează iesle pentru vite e semn că se va avea noroc în ceea ce se va întreprinde; dacă ieslea visată este destinată hranei oilor înseamnă că se va bucura de cinstea şi de recunoaşterea autorităţii sale cel ce visează - Suceava (NOTE, Băncescu).

IESME (IEZME)
Arătare urâtă, nălucă, vedenie (ŞĂINEANU, III, p. 182). Zâne rele, un fel de demoni feminini, care aduc toate bolile mortale şi, în cele din urmă, moartea; au înfăţişarea unor babe cu rânjet înspăimântător şi respiraţie glacială; una dintre ele poartă numele de Zâna Filma, fiind întâlnită în basmele şi superstiţiile din zonele vestice ale României; uneori se crede că există o singură Iazmă (2. KERNBACH, p. 220-221). v. IELE.
IISUS CHRISTOS (HRISTOS)
Născut la Betleem, din Fecioara Maria, în anul 753 de la întemeierea Romei, este creatorul religiei creştine; viaţa Sa pământească este relatată în cele patru Evanghelii; El este Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Mesia şi al doilea termen al Trinităţii; în Noul Testament mai este numit Fiul lui David, Fiul Mariei, Fiul Omului, Prooroc, Preot, Împărat, Păstor, Mielul lui Dumnezeu, Emanuel, Cuvântul, Judecătorul, Adevărul, Viaţa, Calea, Lumina Lumii, Începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega; este sărbătorit la 25 decembrie (Naşterea Domnului; Crăciunul), 1 ianuarie (Tăierea împrejur), 6 ianuarie (Botezul Domnului; Boboteaza), 2 februarie (Întâmpinarea Domnului), 6 august (Schimbarea la Faţă), precum şi în Duminica Floriilor (Intrarea în Ierusalim), Duminica Paştelui (Învierea Domnului) şi de Înălţarea Domnului (ŞĂINEANU, I, p. 143). Credinţele tradiţionale româneşti recompun spectaculos biografia lui Iisus Hristos, oferind o hagiografie populară, după cum aidoma procedează cu toate personajele din Biblie; astfel, Iisus a fost zămislit după ce Maica Domnului a mirosit o lămâie; naşterea a avut loc în grajdul lui Crăciun, a cărui soţie, Crăciuneasa, a fost pedepsită de soţul ei, care i-a tăiat mâinile pentru că a moşit-o pe Maica Sfântă; aceasta a recompensat-o însă, pentru bunătatea ei, şi i-a refăcut mâinile printr-o minune; în povestirile cu caracter moralizator, uneori Iisus îl înlocuieşte pe Dumnezeu în peregrinările sale pământene, însoţit sau nu de Sfântul Petru (2. KERNBACH, p. 274-275).

ILEANA COSÂNZEANA v. COSÂNZEANA

ILIE (Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul)
Profet evreu (sec. al IX-lea î. Hr. ), făcător de minuni; s-a ridicat la cer într-un car de foc, lăsându-şi mantia ucenicului său, Elisei; ziua în care este sărbătorit, 20 iulie, este considerată de popor ca zi de fulgere, tunete şi trăsnete (ŞĂINEANU, I, p. 137). v. IULIE.

ILIE-PĂLIE
Sărbătoare populară tradiţională, care cade pe 21 iulie (Cuvioşii Simeon şi Ioan) şi pe care poporul o ţine pentru ca Sfântul Ilie să nu pălească recoltele (ŞĂINEANU, I, p. 137). De observat că, pentru apărarea recoltelor, poporul ţine, în fapt, trei zile: 19, 20 şi 21 iulie. v. IULIE.

INDREA v. NOIEMBRIE

IN (Linum usitatissimum - DLRM, p. 378)
Pentru cine visează ulei de in înseamnă protecţie - Suceava (NOTE, Băncescu).

INEL
La logodnă, se face tradiţionalul schimb de inele, simbol marital foarte răspândit, semnificând legătura indisolubilă şi credinţa reciprocă; în trecut, este posibil ca inelul să fi avut o încărcătură mult mai mare, cu un substrat erotic, căci era mai cu seamă simbol feminin; istoricii culturilor arhaice presupun că inelul era cândva un simbol al vulvei feminine, iar obiceiul de a pune inelul de logodnă pe deget avea o semnificaţie erotică; se consideră că, în basme, controlul inelului ar avea sensul unei probe de verificare a castităţii feminine; în poveştile despre zâne, îngustimea inelului este un test al virginităţii, fiind un substitut al pantofiorului de sticlă; dar semnificaţiile rituale ale inelului au evoluat mai târziu, spre un simbolism al legăturii şi unificării maritale (EVSEEV, p. 188). Este bine ca orice om să poarte inel pe deget, ca să nu se lege blestemele de el, sau blestemele lui de alţii - Galaţi; când mirele soseşte la casa miresei, pentru a o însoţi la biserică, tânăra se uită la viitorul ei soţ printr-un inel, ţinând celălalt ochi închis, ca să nu o doară ochii la bătrâneţe - Ialomiţa; dacă inelele de cununie sunt uitate acasă este semn că viaţa tinerilor căsătoriţi va fi plină de nefericiri, iar unul dintre ei va muri curând; tot la fel se crede şi când este pierdut sau se rupe unul dintre cele două inele, urmarea fiind desfacerea căsătoriei sau moartea unuia dintre soţi - Suceava; cine îşi zăreşte inelul ruginit pe deget are semn că va muri ori el, ori soţia, ori amanta - Tecuci; cine pierde inelul de pe deget are semn că-i va muri cineva din familie - Muntenia; pentru ca blestemul să nu se prindă, este bine să se poarte inele pe degete - Dolj; femeile să poarte inele şi cruci, pentru ca blestemele să nu se prindă de copiii lor - Galaţi; este ferit de orice boală cel care poartă pe deget un inel confecţionat dintr-o monedă primită de pomană - Moldova; în noaptea Anului Nou, fetele nemăritate leagă un inel de un băţ şi îl coboară într-o apă curgătoare, de aşa manieră ca apa să curgă prin inel, şi, dacă dimineaţa îl găsesc cu gheaţă pe el, este semn că viitorul soţ va fi om bogat - Ţara Oltului; dacă, în noaptea Anului Nou, o fată nemăritată nimereşte blidul, pus special pe o masă pentru a afla care îi va fi ursitul, sub care se află un inel, este semn că se va căsători din dragoste - Ţara Oltului; se mai obişnuieşte ca tot în noaptea de An Nou, chiar la miezul nopţii, să se adune în mare linişte mai multe fete, să rostească de douăsprezece ori Tatăl Nostru, executând totodată mătănii, să ia două inele din aur, folosite deja de doi tineri cununaţi la biserică şi să le pună într-un pahar cu apă, peste care se aşează icoana Maicii Domnului, iar pe ambele părţi, faţă în faţă, două oglinzi în care fetele, pe rând, uitându-se în pahar, vor zări figura viitorului soţ - Ţara Oltului; ca să nu se apropie necuratul de el şi ca să nu i se umfle trupul, mortului i se pune pe piept un inel de argint - Transilvania (2. GORO-VEI, p. 20; 21; 111; 147; 152; 173; GOLOPENŢIA, p. 82). În Maramureş, în casele unde au avut loc şezători, fetele şi feciorii petrec împreună noaptea de Anul Nou; cu acest prilej, ei fac găleţeaua, adică fiecare fată îşi confecţionează o verighetă din paie pe care o introduce într-o găleată cu apă; un fecior, rostind un descântec, introduce în găleată două crenguţe de măr înverzite şi a cui verighetă se agaţă mai întâi de crenguţă, acea fată se va mărita mai devreme în anul ce vine (BOGDAN, p. 122). În Bucovina, după ce se adună toţi cei poftiţi la nuntă şi după ce aduc fata în casă şi se aşează la masă, părinţii celor tineri aleg pe unul dintre oaspeţi, care este mai bătrân şi mai cu vază, ca „să-i încredinţeze"; bătrânul ia un blid cu grâu şi ascunde inelele între boabe, la marginea vasului şi în părţi opuse; apoi pune blidul în faţa tinerilor şi îl învârteşte de aşa manieră încât inelul feciorului să vină în dreptul fetei, iar cel al fetei în dreptul tânărului, după care cei doi tineri îşi caută inelele în grâu; inelul şi năframa sunt semnele principale care sunt considerate şi care se folosesc pretutindeni de către toţi românii, ca simbol al unirii şi credinţei nestrămutate; în satele din Ialomiţa, după întoarcerea de la biserică, unde a fost oficiată căsătoria religioasă, în timp ce alaiul se prefiră pe dinaintea casei, din interior mireasa se uită la ginere printr-un inel, ca, la bătrâneţe, să nu o doară ochii (3.MARIAN, I, p. 131; 141; 340). În Bihor, sarcina „încredinţării" tinerilor revine naşilor; naşul ia o năframă în care sunt legate cele două inele, boabe de grâu şi rămurele de busuioc şi leagă cu ea mâinile tinerilor împreună, rostind totodată: „Să fie curaţi ca aurul, frumoşi ca busuiocul şi buni ca boabele de grâu, să fie harnici şi cu credinţă unul către altul!" (GODEA, p. 84). În Gorj, cumnatul de mână schimbă plosca cu socrul mare şi invită pe ginere afară, ca să-l privească mireasa printr-un inel sau printr-o salbă; el încearcă să se ascundă printre lumea prezentă, dar ea îl urmăreşte până îl zăreşte; în trecut, mireasa îl privea prin gaura conciului, dar după dispariţia acestuia din portul tradiţional local, privirea mirelui se face printr-un inel (CĂRĂBIŞ, p. 80). În seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află un inel se crede că va lua de soţie o fată credincioasă, de casă; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; în zona Turdei, indicarea de către fată a blidului sub care este un inel înseamnă că ea se va căsători cu un soţ frumos (2. MARIAN, I, p. 66; 141). Înseamnă lenevie pentru cel care se visează luând de la cineva un inel; va avea pagubă cel care visează verighetă ruptă; îşi va înmulţi averea cel care visează că are multe inele - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: inel-cruce; inel-grâu; inel-năframă; inel-apă-icoană-rugăciune-2-12-oglindă.


INIMĂ
Este considerată centrul vital al activităţii fizice şi afective, fiind mult mai bogată în semnificaţii decât sufletul, pentru că inima reprezintă întreaga fiinţă umană; în acest sens, limba vorbită conservă expresii care acordă inimii şi alte sensuri decât cele general acceptate: înseamnă piept („o strânse pe Maria la inima lui"), stomac („a mâncat sau a luat ceva pe inima goală", adică pe nemâncate), creier („a fi cu inima împăcată"); în textele cântecelor lirice, inima are semnificaţii multiple, cea mai relevantă fiind aceea de organ al iubirii, un tip de seismograf care reacţionează la toate modificările ambianţei erotice, un „vas" preţios în care se păstrează şi se decantează iubirile şi unde dorurile prind culoarea incandescenţei sau pâlpâirilor cu flacără albastră ale melancoliei, fiind astfel lăcaşul tuturor suferinţelor corporale şi sufleteşti, localizarea durerii surde a iubirii neîmpărtăşite, a dorului neîmplinit; inima bărbatului şi inima femeii se aseamănă între ele ca doi fraţi gemeni, în cântecul liric ele fiind egal sensibile şi egal de fragile; deoarece inimile îndrăgostiţilor sunt identice înseamnă că întreg discursul liric din folclorul românesc poate fi pus sub semnul feminităţii (EVSEEV, p. 158-161). Fiind considerată organ vital, durerea persistentă a inimii sau baterea ei foarte tare, fără un motiv explicabil, sunt semne prevestitoare ale morţii - Suceava; din aceleaşi considerente, inima este organ vital şi pentru strigoi şi alte duhuri rele, drept pentru care mortului găsit, după şase săptămâni de la înmormântare, cu faţa în jos i se bate un par din lemn de tisă prin inimă sau i se scoate inima şi cu ea se ung toţi membrii familiei, crezându-se că astfel decedatul nu se va transforma în strigoi sau că nu va mai muri aşa curând nimeni dintre neamurile rămase în viaţă - Muntenia; Moldova; dacă se crede de la început că mortul este strigoi, se îngroapă cu faţa în jos, apoi este dezgropat după câteva săptămâni şi, dacă se găseşte ceva mişcat sau modificat în sicriu, oamenii îi bat un ţăruş din lemn prin inimă şi îl pironesc astfel de fundul sicriului, ca să nu se mai poată scula - Bucovina; sau îi străpung cadavrului inima şi ochii cu o furcă şi apoi îl reînhumează cu faţa în jos - Braşov; (3. MARIAN, III, p. 9; 267-269; 1. MARIAN, p. 43-44). Cine visează că mănâncă inimă înseamnă că va avea legături sentimentale cu o persoană de sex opus sau că va mima dragostea, că va avea un amor „împrumutat" - Suceava (NOTE, Băncescu).

INOROG
Animal fabulos, al cărui corp întruchipează un cal de culoare albă, având un corn în mijlocul frunţii; este dificil de văzut şi aproape imposibil de prins, în afara Maicii Domnului, în poala căreia inorogul vine să-şi aşeze capul; în cărţile populare, care au circulat în perioada medievală în Ţările Române, inorogul simbolizează naşterea Fecioarei Maria (ŞĂINEANU, III, p. 212; HERSENI, p. 172). Este simbolul dragostei curate, al nobleţei şi al vitejiei; fiinţă fabuloasă, imaginată ca un cal alb, cu un corn în frunte, la rădăcina cornului având o piatră scumpă; are ochi albaştri, un comportament plin de nobleţe şi este sentimental; în stare de veghe, inorogul (unicornul) este de neînvins, iar, după ce îşi învinge duşmanii, aleargă prin codri sau pe munţi; cornul, coama, blana şi copitele ar avea un potenţial deosebit în magia populară, reprezentând leacuri bune pentru toate bolile; când vede vreo fată, îndată se duce la ea şi adoarme în braţele ei, numai în acest caz putând fi prins de către vânători; aura simbolică deosebit de complexă i-au impus imaginea în iconografia religioasă şi în heraldică, în ultima ipostază apărând în stema marelui învăţat medieval Nicolaus Olahus şi în stema voievodului Neagoe Basarab, sub formă de capricorn, sculptată pe piatra de mormânt aflată la Curtea de Argeş; de asemenea apare în picturile murale de la mănăstirile Tismana, Horezu, Cozia, Slatina, Aninoasa, precum şi în numeroase biserici; ca personaj literar, inorogul este întâlnit în „Istoria ieroglifică", scrisă de eruditul domnitor Dimitrie Cantemir, unde îl întruchipează chiar pe autor (PRESA). v. CAL.

INSECTĂ
Românii folosesc mai mulţi termeni generici pentru noţiunea de insectă, care se deosebesc fie zonal, fie după categoria cărora se încadrează, fără să se facă însă diferenţe esenţiale între specii; astfel, sunt folosite: bongă - Transilvania, pentru toţi gândacii, pentru a-i deosebi de musce (muşte); borză - Bucovina, pentru toate insectele din neamul rădăştilor; gânganie (în mai multe zone), pentru insectele veninoase mai ales; gâză (peste tot, în România), pentru insectele mici, cu aripile transparente (dipterele, afidele etc. ); goangă, gonguţă şi gujulie sunt numite toate insectele care nu au nume în graiul poporului, indiferent de mărimea lor; grangoşă - Banat, nominalizează gândacii din neamul scarabeilor; larvele fluturilor sunt numite omizi, umizi, carii sau viermi; insectele dăunătoare agriculturii sunt: cariul (Anobium perinax); cărăbuşul sau găinuşa (Melolontha vulgaris); faurul (Flater segetum); fluturele-roşu sau urzicariu (Aglais urticae); gândăcelul sau căţelul-frasinului (Lytta vesicatoria); ochiul-păunului sau câinele-babei (Saturnia pyri); rădaşca sau boul-lui-Dumnezeu (Lucanus cervus); scripcariul (Saperda carcharias); strălucul (Aromia moscata) (BURNAZ, p. 42). Există un gândăcel foarte mic, cât vârful acului, care se cheamă paşti; cine îl zăreşte devreme, în primăvară, înseamnă că va petrece în Duminica Paştelui care va veni - Tecuci; ceasornicul-morţii este o insectă care trăieşte mai ales pe pereţii caselor, iar apariţia ei prevesteşte moartea cuiva din acea familie - Buzău; Galaţi; Bacău; Neamţ; Iaşi; Suceava (2.GOROVEI, p. 252; 281). Visul în care apar multe gângănii zburând prevesteşte timp frumos, senin, cu soare mult - Suceava (NOTE, Băncescu).

INTESTIN v. VISCERE.

IOAN SCĂRARUL (Cuviosul)
Călugăr şi egumen al Mănăstirii Sinai; a scris „Scara"; este sărbătorit la 30 martie (ŞĂINEANU, I, p. 138). Poporul îl numeşte Ioan Glăsuitorul, pentru că se crede că el dă glas păsărilor să cânte (1.OLTEANU, p. 174). v. MARTIE.

IORDAN
Râu în Palestina, cu un curs de 100 km, care se varsă în Marea Moartă; aici şi-a început acţiunea de convertire Ioan Botezătorul şi tot aici a fost botezat Iisus; slujba religioasă de sfinţire a apei de Bobotează (6 ianuarie) şi ceremonia stropirii cu apă sfinţită în amintirea botezului Mântuitorului (ŞĂINEANU, I, p. 140).

IŢĂ
Dispozitiv la războiul de ţesut, format din rame care susţin un şir de fire aşezate vertical, unele lângă altele, prin ochiurile cărora se trec firele de urzeală; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv (ŞĂINEANU, III, p. 234). Alături de furca de tors, fusul, lada de zestre etc. , iţele aparţin principiului feminin (EVSEEV, p. 197). Dacă o fată nu a făcut iţe până a se căsători, să nu mai facă niciodată, pentru că este rău de moarte - Vâlcea; fata să înveţe să facă iţe înainte de măritiş, pentru că, dacă învaţă mai târziu, îi moare bărbatul - Muntenia; Suceava; nu este bine să le mai facă, după ce s-a măritat - Bucovina (2. GOROVEI, p. 112; 144; 235; 249) În ajunul Bobotezei (5 ianuarie), când intră preotul cu botezul într-o casă în care se află o „fată bătrână", cei ai casei aşează în urma lui iţele pe pragul uşii, pentru ca să treacă peste ele la plecare, în credinţa că feciorii aşa vor veni după fată, cum umblă iţele în război - Ţara Chioarului (1. POP, p. 390).

IŢARI v. PANTALONI.

IULIE (Cuptor)
Conform decretului semnat, la 1166, de către Mihail Comneanul, este interzisă orice muncă în ziua de 25 iulie (Adormirea Sfintei Ana); sunt permise unele munci, fără să se menţioneze care dintre ele, în zilele de 1 iulie (Sfinţii şi făcătorii de minuni, doctori cei fără de arginţi Cosma şi Damian), 2 iulie (Aşezarea veşmântului Maicii Domnului în raclă), 8 iulie (Sfântul Mare Mucenic Procopie), 11 iulie (Sfânta Muceniţă Eufimia), 20 iulie (Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul) şi 27 iulie (Sfântul Mucenic Pantelimon); în urma voinţei împăratului Franz Iosef, la 6 decembrie 1786, episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu semnează o circulară conform căreia trebuie ţinută de credincioşi numai ziua de 20 iulie (GRAMA, p. 69-71). Zilele de 16, 17 şi 18 iulie sunt numite în popor Circovii de Vară, considerându-se a fi miezul verii (12. GHINOIU, p. 48). În a treia duminică a lunii iulie, se organizează Târgul de fete de pe Muntele Găina (PRESA).
1 iulie - Sfinţii Doctori Cosma şi Damian. Cine lucrează la vie în această zi i se vor usca butucii de viţă - Hunedoara (2. GOROVEI, p. 252). Astăzi este sărbătorea Sfântului Foca, Ana-Foca sau sărbătoarea Soarelui şi Focului; în această zi, se fac rugăciuni pentru sănătate şi vindecare de boli (PRESA).
2 iulie - Aşezarea brâului Maicii Domnului în raclă. Dacă în această zi va fi vânt sau ploaie, nucile se vor strica şi nu vor rodi nici alunii (PRESA).
8 iulie - Sfântul Mare Mucenic Procopie. Este numită, în popor, Procopiile, fiind cunoscută ca zi a lupilor şi a grindinii; se ţine, ca să nu fie loviţi oamenii de fulger şi ca lupii să nu le atace vitele - Suceava (ŞĂINEANU, IV, p. 284; 2. MARIAN, I, p. 83; 2. GOROVEI, p. 95).
15 iulie - Sfinţii Mucenici Chiriac şi Iulita. Dacă va tuna cu un ceas înainte de amiază înseamnă că iarna va veni devreme; dacă va fi ploaie, este semn că şi iarna va fi ploioasă (PRESA).
17 iulie - Sfânta Mare Muceniţă Marina (Ziua Mărinei). În această zi nu se lucrează absolut nimic, fiindcă există pericolul rănirii prin lovire - Vâlcea; de Mărina să nu se lucreze, deoarece trăsneşte Dumnezeu pe cel păcătos - Ţara Oltului; în această zi, se culege pelin, apoi se face un fel de apă de pelin, care este bună de dat pe faţă pentru a degresa pielea obrazului - Muntenia; se mai ţine pentru ca oamenii să nu fie măriniţi, o boală care afectează abdomenul (2. MARIAN, I, p. 83; GOLOPENŢIA, p. 111; 2. GOROVEI, p. 191; 273).
20 iulie - Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul (Sântilie). La naşterea lui Ilie, tatăl său, Sovac, a avut o viziune, conform căreia a văzut nişte bărbaţi, îmbrăcaţi în veşminte albe, care vorbeau cu pruncul, totodată învelindu-l în foc şi silindu-l să mănânce flăcări; speriat de acest vis, Sovac s-a dus la Ierusalim, unde a cerut sfatul şi tălmăcirea viziunii de la unul dintre preoţi; acesta l-a liniştit, spunându-i că fiul său „va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător"; în Noul Testament, Sfântul Prooroc Ilie apare alături de Moise, pe muntele Tabor, când a avut loc schimbarea la faţă a lui Hristos, martori fiind Apostolii Petru, Ioan şi Iacov; tradiţia adaugă la toate acestea faptul că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, înainte de a doua venire a lui Hristos, şi va fi ucis de slujitorii lui Antichrist; în credinţele româneşti, Sfântul Ilie stăpâneşte norii şi ploile; într-o legendă, se spune că, instigat de diavol, Sfântul Ilie îşi ucide părinţii şi soţia; după îndeplinirea faptei, Dumnezeu îi acordă libertatea în schimbul urmăririi diavolilor cu tunetul şi cu trăsnetul; pentru a-i înjumătăţi puterile, Dumnezeu îi ia o mână şi un picior, dar îi lasă ca drum şi pentru drum norii, un car de foc şi un bici din care ies trăsnete; se crede că tunetul este zgomotul roţilor carului, iar fulgerele sunt scânteile pe care le produc potcoavele cailor; când este furtună, cu trăsnete şi tunete, oamenii îşi închid bine casele, pentru a nu se strecura vreun diavol înăuntru, atrăgând astfel în casă mânia şi fulgerele sfântului; în această zi nu se lucrează de teama trăsnetelor şi a grindinii; se mai crede că nucile şi alunele rămân seci, dacă tună cu insistenţă; în Moldova, este interzis să se mănânce mere înainte de această dată, pentru că mărul este fructul Sfântului Ilie; din această cauză, sunt date de pomană mere pentru sufletul morţilor şi pentru roadă bogată; în concepţia tradiţională, se mai crede că, la venirea Apocalipsei, Dumnezeu va trimite pe Sfinţii Ilie şi Petru să se bată cu Antichristul; în această zi, Sfântul Ilie umblă în carul său de foc, ca să-i trăsnească pe draci; într-o asemenea zi, l-a trăsnit aşa de rău pe Tartorul diavolilor, încât i-a scos un ochi, care a căzut pe pământ luând forma unui ban de aur, de unde şi vorba că banul este ochiul dracului, cu sensul că banul este mai întotdeauna motiv de vrajbă; în această zi, se duc la biserică fructe de vară şi se împart pentru cei morţi, pentru că, până la această dată, nimănui nu-i este îngăduit a mânca din ele înainte de a le da şi morţilor; se mai crede că, dacă nu sunt duse fructe la biserică, anul următor pomii nu vor mai avea roade; de asemenea, merele nu trebuie lovite între ele, pentru că eventuala ploaie să nu vină cu grindină; femeile mai duc la biserică şi busuioc, pe care îl pun la iconostas, după care îl duc acasă, îi dau foc, iar cu cenuşa rezultată îi freacă pe copii pe la gură când au bube; dacă tună în această zi, toate fructele vor avea viermi; se mai crede că, de la această dată, începe toamna şi nu mai este nevoie să se poarte pălărie (PRESA). O legendă ne spune că un diavol a ieşit în calea Sfântului Ilie şi i-a spus că soţia lui se află în pat cu un străin, drept pentru care, înfuriat, s-a întors acasă şi şi-a omorât părinţii; de atunci, aleargă după toţi dracii şi îi trăsneşte cu biciul de foc pe unde îi întâlneşte - Ţara Oltului; începând cu această zi, femeile nu lucrează o săptămână întreagă, fiind primejdie de foc, trăsnete şi boli arzătoare (cu febrilitate crescută) - Muntenia; de ziua lui, Sfântul Ilie umblă pe cer şi caută pe diavol să-l trăsnească, pentru a scăpa lumea de ispită - Muntenia; cine izbeşte cu fructe de pereţi în această zi provoacă grindina - Vrancea (2. GOROVEI, p. 81; 91; 106; GOLOPENŢIA, p. 78). În hagiografia populară, majoritatea legendelor au ca temă centrală amăgirea lui Sântilie de către diavol, care îl îndeamnă să-şi omoare părinţii; drept răzbunare, Sântilie, aflat într-o căruţă trasă de cai de foc, goneşte prin ceruri pentru a trăsni, în stânga şi în dreapta, cu biciul său de foc, pe dracii ascunşi prin nori sau pe pământ, în corpul lupilor, câinilor şi pisicilor; mai mult temut decât iubit, Sântilie este ţinut nu numai de ziua lui, ci şi în sărbătorile care îl precedă (Ana-Foca, Pricopul, Panteliile, Ciurica, Circovii de vară, Mărina) sau îl urmează (Ilie-Pălie, Foca, Opârlia, Sfânta Ana, Pintilie Călătorul); Sântilie este considerat, în mediile păstoreşti, ca fiind miez de vară, întrucât ziua de celebrare, 20 iulie, marchează mijlocul sezonului pastoral, care începe la Sângiorz şi se încheie la Sâmedru; de la urcarea oilor la munte şi până la Sântilie, „baciu, cioban, văsar, orice ar fi nu coboară de la munte la vale, nici nu trebuie să vadă trup de femeie, ci trebuie să rămână curaţi, căci altfel merge tare rău la stână"; în context tradiţional, când femeia „nu are ce căuta în urma oii", soţiile proprietarilor de oi pot urca la stână numai în preajma zilei de Sântilie, pentru miţuirea (tunderea) mieilor; oile şi berbecii se tund înainte de urcarea la stână, de obicei între Sângiorz şi Rusalii, întrucât după această dată „intră mustăreaţa din lâna cea bătrână în carnea oii şi apoi miroase carnea, dar afară de aceasta pornind lâna nouă, aşa e de tare lâna, încât nu se poate tunde"; conform tradiţiilor populare, Sântilie are atributele specifice unui zeu al focului şi al soarelui; vechimea nedeilor păstoreşti (pe munţi) a devenit, în timp, sinonimă cu Sântilia, fiind atestate documentar începând cu anul 1373; această sărbătoare poartă diferite denumiri: Nedeia, Sântilia, Nedeiuţ, Nedeuţa, Nedeiţele etc. , sau sântilii, bâlciuri, nedei, „Târguri de fete"; pentru că leagă comunităţile pastorale de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, unele dintre ele se mai numesc „târguri de două ţări"; mai târziu, aceste manifestări au coborât în sate, ceea ce a făcut ca fiecare sat să aibă nedeia lui, cum ar fi în Ţara Haţegului, indiferent că ele se numesc rugă, govie, hram; cu această ocazie, în unele sate din Covasna, fetele sunt introduse în horă, căpătând astfel statutul de „fată mare bună de măritat", fetele fiind aduse în horă numai de flăcăii coborâţi de la stână în ziua de Sântilie (12. GHINOIU, p. 242-245). Obiceiul nedeilor cere ca, înainte cu o zi de „hora Sântiliei", feciorul care bagă „drăguţa" în joc trebuie să-i facă acesteia cadou o furcă de tors sau o „cocuţă" de caş modelată în tipar de caş; fetele aşteaptă cu mare nelinişte hora de Sântilie, întrucât cele care nu sunt aduse acum în horă vor privi hora de pe margine încă un an şi tot atâta, cel puţin până la căsătorie; Ion Pop Reteganul notează: „Nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunul, Paştele şi Rusaliile…Nedeia e mai mult decât Anul Nou. Nime din popor nu numără anii de la Anul Nou, ci de la nedeie"; din pricina acestei importanţe deosebite, în multe sate din Transilvania, Sântilie mai este cunoscut doar cu numele de Nedeie (2. MARIAN, I, p. 82; MOISE, p. 41). În zona Pădurenilor, înainte de 20 iulie se fac mari pregătiri pentru nedeia de pe Muntele Jigoru; tinerii pleacă pe cai, încărcaţi cu toate cele necesare petrecerii, dar şi cu proviziile de alimente la stână; în această zi nu se lucrează cu coasa (APOLZAN, p. 7). Se crede că Sântilie este un apărător, deoarece el străbate cerul, în carul său de foc, înfrânând fulgerele şi tunetele distrugătoare de roade (5.BOCŞE, p. 25). Se crede că, dacă tună în această zi, alunele vor seca - Muntenia; fagurii de miere se recoltează din stupi în această zi, fiindcă altfel Sfântul Ilie dă ploi, care pot lua stupii şi chiar pot să omoare albinele - Tecuci (2. GOROVEI, p. 8; 83). În această zi, se dă de pomană pentru sufletul morţilor, din care cauză ea mai poartă şi numele de Moşii de Sânt-Ilie; în Banat, se dă de pomană porumb fiert şi altele; în Suceava, se dau mere, pere, alte fructe coapte, care sunt trimise pe la case în străchini; unii trimit şi ulcele cu apă, împodobite cu busuioc şi alte flori, legate la gura vasului cu fir de lână roşie; în Bucovina, mormintele sunt împodobite cu flori şi se aprind de jur-împrejurul lor lumânări (3. MARIAN, III, p. 251). Se crede că, dacă nu plouă până la Sfântul Ilie, nu se va face porumbul - Teleorman (2. CHIVU, p. 244). Până la această dată nu se gustă din mere, în schimb se dau de pomană mere coapte - Vrancea (2. STAHL, p. 194). În Suceava, se crede că, atunci când tună şi fulgeră, Sfântul Ilie merge prin cer cu carul său, care are fie cai de foc, fie el ţine în mână un bici de foc şi aduce astfel pe pământ mânia lui Dumnezeu (NOTE, Băncescu). Aliorul, folosit în colorarea ouălor de Paşte, dacă este cules de Sfântul Ilie, dă o culoare galben-ruginie, dacă este cules în luna mai, dă o culoare galbenă (ZAHACINSCHI, p. 19).
21 iulie - Sfântul Proroc Iezechiel (Ilie-Pălie; Pârliile). Este a doua zi după Sântilie şi se ţine ca oamenii să nu fie detunaţi, trăsniţi (2. MARIAN, I, p. 83).
22 iulie - Sfânta Mironosiţă şi întocmai cu Apostolii Maria Magdalena (Foca; Focu; Ieşirea Pârliilor). În Bucovina, ziua se ţine pentru că se crede că este foarte primejdioasă de foc (2. MARIAN, I, p. 83). În zona Bârladului, Ilie-Pălie este ţinut în această zi, crezându-se că acela care lucrează riscă să fie pedepsit prin trăsnirea lui sau a bunurilor sale (BĂLĂNESCU, p. 261).
23 iulie - Sfântul Mucenic Foca. În Bacău, există credinţa că aceluia care lucrează în această zi îi va arde casa (ICHIM, p. 142). În Bucovina, ziua se ţine prin abţinere parţială de la munca pe câmp, pentru paza de foc şi prosperitatea gospodăriei; mai mult, este posibil să se coboare foc din cer şi să-l omoare pe om (COJOCARU, p. 193; NOTE, Băncescu).
27 iulie - Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon (Pantiliile; Pinteleiu Călătoriul). Este considerat patron al croitorilor (ŞĂINEANU, I, p. 221). Să nu se lucreze în această zi, ca să se aibă noroc la stupi - Ţara Oltului; nu este bine să se toarcă, nici să se coasă şi nici nu trebuie arat, pentru că moare vaca - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 135; 137). Este tămăduitor de boli şi dă roade pomilor; cel ce lucrează în această zi este trăsnit imediat, pentru că sfântului nu i se fac colaci şi se supără din acest motiv; este sărbătorit ca un sfânt mijlocitor pe lângă Sfântul Ilie, spre a fi mai îngăduitor cu norodul în urgiile cereşti pentru păcatele lumeşti; se crede că este frate cu Sfântul Ilie, drept pentru care ziua este ţinută pentru trăsnet, arsuri şi piatră; unii chiar îi atribuie o putere mai mare decât a Sfântului Ilie, pentru că atunci când se supără, nici nu tună, nici nu trăsneşte, ca fratele său, ci dintr-odată sfărâmă în bucăţi; se spune că, într-o vreme, dracii se înmulţiseră aşa de mult că nu mai ascultau de Sfântul Ilie, considerat mai marele lor; atunci sfântul s-a supărat şi şi-a pus în gând să-i trăsnească pe toţi de ziua lui, dar, neştiind când cade aceasta, se duse la Dumnezeu să-l întrebe; ştiindu-i gândurile, Dumnezeu i-a spus că mai este vreme până la ziua lui, iar sfântul a aşteptat până când i-a trecut ziua; supărat foc, după o săptămână i-a invitat pe toţi dracii la sine acasă şi i-a ospătat bine, după care a început să-i trăsnească, omorându-i pe toţi, afară de unul şchiop, care a scăpat şi din care s-au înmulţit iarăşi necuraţii; se crede că „de la Pantelimon se călătoreşte vara", atunci iese cerbul din apă şi apa se răceşte; se şi spune: „se duce vara ca o pâine, vine iarna ca un câine"; frunzele teiului se întorc pe dos, jelind trecerea verii; este serbat astfel ca un doliu pentru flori şi copaci; dă veste cocorilor să plece; în această zi se mănâncă mere; femeile care au copii morţi sau rude nu mănâncă mere până în această zi, pentru că nici morţii nu pot mânca; se crede că, în dimineaţa acestei zile, se scutură mărul de aur din Rai şi copiii ai căror părinţi au mâncat mere înainte de termen nu sunt lăsaţi să culeagă şi ei (1. OLTEANU, p. 344). În Suceava şi în părţile nordice ale ţării, se crede că acum vara „se călătoreşte"; cel care o ia în această călătorie este Pinteleiu Călătoriul; vremea devine mai rece şi începe a se apropia tot mai mult toamna (PRESA; NOTE, Băncescu).
IUNIE (Cireşar; Cireşari; Cireşel; Luna cireşelor)
Conform decretului dat, la 1166, de către Mihail Comneanul, trebuiau prăznuite următoarele zile din luna iunie: 11 iunie (Sfântul Apostol Vartolomeu); 19 iunie (Sfântul Apostol Iuda-Tadeu, Leven şi Iacob); 24 iunie (Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul); 29 iunie (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel) şi 30 iunie (Sfinţii 12 Apostoli); se menţionează că zilele în care sunt permise unele activităţi, fără a se sublinia care dintre ele, sunt cele de 8 iunie (Aducerea moaştelor Sfântului Teodor Stratilat), 9 iunie (Sfântul Chiril al Alexandriei) şi 27 iunie (Sfântul Samson, făcătorul de minuni); circulara Episcopului ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, dată la 1786 din voinţa împăratului Franz Iosef, mai menţionează ca zile de sărbătoare care se ţin doar cele din 24 şi 29 iunie (GRAMA, p. 69-71). Dacă luna mai poate să mai aducă zile cu grindină, inundaţii şi frig, omul având totuşi posibilitatea să are şi să semene, cu speranţa că, până la căderea primei brume, recolta să se coacă, în iunie însă orice calamitate înseamnă sărăcie; de aceea, în această lună se desfăşoară, în plan spiritual, un adevărat război cu forţele malefice, pentru a proteja recoltele şi pentru a le ajuta să se pârguiască şi să se coacă; din această pricină sunt ţinute, încă din luna precedentă, dar cu prelungiri şi în luna iulie, numeroase zile, care în calendarul creştin-ortodox nu au prea mare însemnătate, dar care toate au legătură cu prosperitatea recoltelor, fiind menţionate zilele: 8 mai - Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (Vanghelistul Ioan), 12 mai - Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (Ghermanul), 26 mai - Sfântul Apostol Iuda (Iuda), 11 iunie - Sfântul Apostol Bartolomeu (Vartolomei), 14 iunie - Sfântul Prooroc Elisei (Aliseiu), 25 iunie - Mucenicul Procopie (Pricopul) şi 29 iunie - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Sânpetru); la ele se adaugă o serie de sărbători populare cu dată mobilă, cuprinse între Lăsatul Secului şi Rusalii; culesul roadelor pomicole este precedat de practici cum ar fi „Dezlegarea mâncării merelor, perelor, perjelor", datele lor variind însă după altitudinea zonei, astfel că pot să aibă loc la Sânpetru-29 iunie, Sântilie-20 iulie, sau Probejenie-Schimbarea la Faţă-6 august; miezul verii este considerat a fi la 12 iunie, Cuviosul Onufrie cel Mare, numit simplu Onufrie, pentru că, în calendarul iulian, această zi era cea mai lungă din an şi corespundea cu perioada de pârguire şi coacere a grâului; se spune în popor că, la solstiţiul de vară (21 iunie), soarele joacă de bucurie în momentul răsăritului (12. GHINOIU, p. 205-207; 211-212; 223-224; 268). În Maramureş, într-una din zilele lunii iunie, tinerii pleacă la pădure şi taie cel mai înalt copac (brad sau fag) pe care îl pot aduce ei pe umeri; îl curăţă de crengi, lăsându-i doar la vârf câteva ramuri pe care le împletesc; armindenul (denumirea obiceiului şi lemnului) este ridicat, până la amiaza zilei respective, în centrul satului; pe tulpină i se pun cununi de flori şi cununi de spice de grâu; urmează o întrecere a tinerilor care se adună şi care fac şi pariuri, câştigând cel care poate să se urce până în vârf; în ziua premergătoare acestei zile, într-o sâmbătă, din fiecare familie pleacă cineva să aducă un mesteacăn tânăr şi crengi înfrunzite de tei; în zorii zilei de duminică, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înalţă Luceafărul de ziuă şi roua nu este încă „smintită de lumină", fiecare gospodar pune mesteacănul la poartă şi crengi de tei la streşinile casei şi ale şurii; apoi îşi împodobeşte odăile casei cu flori de iasomie şi de tei (BOGDAN, p. 82). Din cauza căldurii care începe să se reverse asupra naturii şi care coincide cu intrarea în Postul Sânpetrului, adică pe 15 iunie, cucul încetează treptat să mai cânte, ziua din care oamenii nu mai aud cucul cântând fiind numită, în Gorj, precucu (CĂRĂBIŞ, p. 33; 1. GHINOIU, p. 72). În Ţinutul Pădurenilor, perioada 1-6 iunie este marcată de plecarea oilor la munte şi de măsuratul laptelui (RAZBA, p. 16). Dacă tună în această lună este semn de recolte bune în grâu, dar vacile vor fi sterpe; soarele intră în semnul Racului la 12 iunie, zi în care este bine să se înceapă construirea morilor de apă (PRESA).
10 iunie - Sfinţii Mucenici Timotei şi Alexandru (Sfânta Margareta). Deşi în calendarul creştin-ortodox, la această dată, nu mai este prăznuită Sfânta Margareta, totuşi omul din popor i-a păstrat oarecum imaginea; astfel se crede că, dacă plouă în această zi, va ploua timp de 40 de zile, adică până la Sfântul Prooroc Ilie (20 iulie) - Năsăud (PRESA).
14 iunie - Sfântul Prooroc Elisei. Se ţine de către ţărani, pentru ca grâul „să bage" bob (12.GHINOIU, p. 212).
16, 17, 18, 19 şi 20 iunie - Circovii. Sărbătoare populară. În zilele circovilor nu se lucrează deloc, pentru ca lupii să nu facă pagubă în porci - Suceava (2. GOROVEI, p. 200). În ziua de 17 iunie (considerată Sfânta Marina), în Gorj se dădeau de pomană, până în prânz, porumbi tăiaţi de la rădăcină cu ştiuleţi cu tot; după introducerea reformei calendarului, adică după primul război mondial, porumbii nefiind rodiţi şi buni de mâncat, fie fierţi sau copţi, acest obicei se practică acum la 1 august - Scoaterea Sfintei Cruci; tot în această zi, se dă de pomană dovleac fiert (CĂRĂBIŞ, p. 36).
23 iunie - Se crede că, dacă plouă în această zi, cartofii se strică - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 145).
24 iunie - Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul; Aducerea Moaştelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Sânzienele; Drăgaica). Se spune că sânzienele sunt fete frumoase, care umblă prin păduri, dând florilor calităţi vindecătoare; ele iau parfumul florilor şi îl transformă în leacuri pentru suferinzi; noaptea se aprind focuri pe dealuri şi se rostogolesc roţi de foc, care simbolizează rotirea soarelui, ziua de Sânziene fiind considerată de către specialişti ca sărbătoare a Soarelui, a solstiţiului de vară; în această noapte, se fac vrăji de dragoste; pentru obţinerea unor recolte bogate, prin sate trec drăgaicele, fete îmbrăcate în haine bărbăteşti, care fac urări de belşug înaintea seceratului; în noaptea dinaintea Sânzienelor; de-a lungul timpului, jocul Drăgaicei a devenit un ritual polifuncţional: ajută „să bage bob grâul", „să coacă holdele", să apere copiii de boli şi altele; femeile trebuie să se tăvălească goale prin iarba plină de rouă, pentru a fi ferite de boli; sunt date de pomană fructe şi legume coapte în această perioadă; pentru a marca miezul verii, poporul a ales momentul înfloririi sânzienelor galbene (Galium verum L. ) şi a sânzienelor albe (Galium mollugo L. ); ziua este numită Sânziene în Banat, Transilvania şi nordul Moldovei şi Drăgaică în Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei; la această dată, cucul încetează să mai cânte; în noaptea spre 24 iunie, fetele pun flori de sânziene sub pernă, în speranţa că îşi vor visa ursitul; în această zi, se crede că este bine a purta flori de sânziene la brâu, în sân sau în buzunar; este cea mai importantă zi din cele 27 prescrise de tradiţie pentru culegerea plantelor de leac; este ziua în care se consideră că grâul s-a copt; de cu noaptea, femeile pleacă, fără să le simtă câinii şi să le latre şi fără să vorbească între ele pe tot parcursul drumului, şi când ajung în câmp deschis scot o năframă, o trec pe deasupra florilor, iar când se udă bine o storc deasupra unei ulcele noi, nefolosite încă; cu această apă adunată din roua câmpului se crede că, dată pe faţă în fiecare dimineaţă, menţine tenul ferit de riduri, proaspăt (12. GHINOIU, p. 102-103; 201; 214; 268; PRESA). În Transilvania, fetele se duc la câmp, împletesc coroniţe din flori de sânziene, pe care le aduc în sat cântând, le aruncă peste case sau le pun la streaşină, crezându-se că astfel va fi belşug în gospodărie, iar ele vor avea un viitor fericit (4. POP, p. 103). În Ţara Haţegului, în seara dinaintea Sânzienelor, când femeile vin de la sapă, culeg câte un fir de sânziană pentru fiecare membru al familiei, indiferent de sex sau vârstă; ajunse acasă, ele înfig firele în poarta curţii, dându-le numele celor din casă; dimineaţa, până la răsăritul soarelui, femeia se duce să vadă care dintre fire este mai ofilită, considerând că va trăi mai mult cel a cărui floare stă mai dreaptă şi verde; cel care este sortit să moară până într-un an are firul de sânziene pălit de căldură; femeile mai în vârstă ies la câmp, în ziua de Sânziene, după amiază, şi adună flori de toate felurile, pe care apoi le usucă pentru a fi folosite peste an la făcutul apei de scăldat pentru cei bolnavi (CLOPOTIVA, II, p. 449-450). În Maramureş, se spune că înflorirea sânzienelor îl vrăjeşte pe cuc, acesta încetând să mai cânte din cauza strălucirii florilor; se pun din timp fire de sânziene în vase cu apă şi, în seara de ajun, se fac cununi pentru fiecare membru al familiei, după care se aruncă pe acoperişul casei; tradiţia spune că, în această seară vântul este cel mai puternic, drept pentru care celor care nu le cad cununile de pe casă până dimineaţa li se vesteşte o viaţă frumoasă şi lungă; în unele sate, în ajun, se practică „umblatul cu făclia", la care asistă toată suflarea localităţii; făcliile sunt pregătite cu câteva zile înainte, flăcăii şi adolescenţii adunând în coajă de copac răşina molizilor, iar confecţionarea propriu-zisă intrând în atribuţiile celor mai în vârstă din fiecare familie, fiind alcătuită dintr-un par, cu un diametru mai mic în zona în care se ţine cu mâna şi mai gros la partea superioară, care este crăpată în patru, iar în aceste fisuri sunt introduse surcele, câlţi şi răşină; „făclia" este trecută şi printre picioare, ca şi cum s-ar sări peste foc, simbolizând acţiunea de purificare şi pentru ca acei care o execută să fie feriţi de boli şi de toate relele, totul fiind ca o sărbătoare a focului; când făclia se sfârşeşte de ars, fiecare coboară de pe dealuri cu ea fumegând încă, înconjoară ţarina şi livada, o aduce apoi acasă şi o dă mamei sau tatălui, pentru a o înfige, cu vârful în jos, în mijlocul grădinii, între straturi, sau în holda cu cartofi sau cu porumb, pentru a da recolte bogate şi a fi ferite de dăunători; făcliile sunt aprinse mai des de către bărbaţi, indiferent de vârstă, dar şi de către femei; sunt aprinse făclii în localităţile rurale, la marginea acestora, dar şi pe munţi, la stâne, la locurile din pădure unde se taie şi se prelucrează iniţial lemnul; totodată se fac focuri peste care tinerii sar, fetele ca „să sie curate ca focul", iar feciorii sar cât mai sus, ca să asigure creşterea recoltelor; se mai spune că prea frumoasa zână (Frumoasa Verii, adică Sânziana) se scaldă în apa Vişeului şi apoi se îmbracă într-o cămaşă lungă, albă, făcută din florile care îi poartă numele; de frumoasă ce este, nici cucul nu mai cântă; de aceea fetele se adună în grupuri şi colindă văile şi munţii din jur, adunând flori albe de sânziene, bulbuci, clopoţei, dumbravnic (plantă cu miros puternic parfumat), margarete, cocoşei şi alte flori de munte, pe care le aduc acasă şi le pun deasupra uşilor şi ferestrelor, la grinda casei, după blide şi la icoane, înmiresmând încăperile; parte din flori sunt folosite pentru confecţionarea cununiţelor purtate de Sânziene; flăcăii duc la un râu brăduţi împodobiţi cu colăcei, turtă dulce, clopoţei şi basmale, iar fetele care îi însoţesc, purtând pe cap cununiţe şi flori prinse în cozi, cântă de dragoste şi dor, apoi se duc cu toţii în sat la hora satului; se mai obişnuieşte ca, la miezul nopţii dinspre Sânziene, fetele să se scalde în apa Vişeului, în locuri tainice, pentru a nu fi văzute de nimeni, în credinţa că aşa vor fi frumoase şi curate, ca apa neîncepută, în prealabil aruncând în apă flori de sânziene; prin zgomote, prin strigăte şi sunete de trâmbiţe, tulnice şi buciume se crede că sunt alungaţi moroii şi strigoii; ziua marchează începutul muncilor agricole de vară, în special cositul fânului (BOGDAN, p. 72; 83-85; PRESA). În Năsăud, se obişnuieşte ca omul care aruncă pe acoperişul casei sale coroniţa de sânziene, la miezul nopţii, să-şi spună şi o dorinţă şi, în caz că aceasta nu cade până a doua zi dimineaţa de Sânziene, înseamnă că acea dorinţă se va împlini (PRESA). În zona Sibiului, se face „Boul cu sânziene", pregătit de ceata de feciori; aceştia aleg în ajun cel mai frumos bou din sat, pe care îl lasă să pască liber, chiar şi prin locuri oprite, privilegiu care se prelungeşte şi a doua zi, după sărbătoare; în dimineaţa de Sânziene, boul este împodobit cu cele mai frumoase ţesături şi cusături: covoare, chindee, batiste, bete etc.; coarnele şi coada sunt şi ele înfăşurate cu brâuri tricolore, iar în vârful coarnelor sunt puse buchete de sânziene, care îi dau un aspect de măreţie; la gât i se pune o curea lată cu clopoţei şi zdrăngănele; mânat de „tata feciorilor" (îmbrăcat simplu în costum de lucru, cioareci şi cămaşă din bumbac, pălărie cu boruri mici, bocanci şi şerpar din piele, purtând în mână „bâta cu măr", cioplită şi ferecată cu metal la partea de jos) şi însoţit de întreaga ceată de juni, boul este pornit pe uliţe, oprindu-se cu deosebire la casele în care există fete de măritat, dar şi unde este chemat, şi este primit cu aleasă cinste, i se deschid porţile cele mari, precum carului încărcat cu rodul muncii de pe pământuri; acolo, ceata este tratată cu băuturi şi colaci; face o roată în curte, se opreşte la intrarea în casă şi, după ce închină cu gazda vin din ploscă, se joacă în jurul boului, luând la o „învârtită" fetele de măritat, iar pe cele cu feciori le joacă o „sârbă"; după aceste jocuri executate de întreaga ceată, „tata feciorilor" strânge mâna gazdei, care nu uită să-i toarne o cană (sau cofiţă, sau chiar o găleată) cu apă după cap, dându-i totodată şi o sumă de bani, care intră în fondul cetei; datina nu-i permite conducătorului cetei să se supere pe cei care îl udă; spre seară, sărbătoarea se încheie cu un ospăţ la care participă şi fetele de măritat, petrecere ce aminteşte de cea de la sfârşitului colindatului în zilele Crăciunului; în dimineaţa Sânzienelor, se obişnuieşte ca fetele şi flăcăii să-şi confecţioneze, înainte de răsăritul soarelui, câte o cunună din flori de sânziene, pe care le duc la ocolul de vite şi sunt aruncate asupra animalelor; când cununa unei fete se agaţă de cornul unei vite tinere este semn că ursitul ei va fi un tânăr, dacă se agaţă de cornul unei vite bătrâne înseamnă că ursitul îi va fi vârstnic, această practică fiind întâlnită şi în Moldova (MOISE, p. 40; 2. PAVELESCU, p. 55-56; PRESA). La Sânziene, se face foc în curte sau în drum şi ai casei trebuie să sară peste el, ca să nu aibă purici peste an; în Ţara Oltului, se practică obiceiul numit „Boul ferecat"; feciorii adună cingători, curele, lanţuri, clopote şi zurgălăi pe care îi folosesc pentru decorarea (chindisirea) unui covor, pus în final pe un bou; între coarne şi de coarne i se leagă năframe şi bentiţe lucrate cu mărgele, din cele pe care le poartă flăcăii la pălărie, precum şi flori galbene de sânziene; la grumaz i se pun clopotele cele mari şi i se găteşte şi coada; colindă cu boul astfel „ferecat" prin toate curţile, în special la casele unde sunt fete de măritat; flăcăii care însoţesc boul joacă, fără să cânte; după ce termină de colindat, alaiul se îndreaptă spre fântâna satului pe care o curăţă (MUŞLEA, II, p. 80; 157). În Gorj, din flori de sânziene copiii îşi fac cununi pe care le pun la pălărie; femeile culeg buruieni de leac, iar printre zarzavaturi şi semănături se împrăştie crengi de arin şi nisip de râu, pentru a fi bogate în rod, spunându-se că aşa „cum vine nisipul pe apă, aşa să vină şi rodul" (CĂRĂBIŞ, p. 34). În Dobrogea, la Drăgaică participă patru fete împodobite, care joacă pe la case în cântecul unui fluier, primind daruri în bani sau în bucate; se crede că drăgaicele sunt un fel de vestale îmbrăcate în alb, purtând o cunună de spice, care merg să o ofere zeiţei; au capetele acoperite cu o maramă albă, peste care se află coroniţe din flori de sânziene, iar în mâini ţin spice de grâu şi seceri, altfel spus sunt nişte genii feminine ale recoltei, care sărbătoresc fertilitatea cerealieră a pământului (PRESA). În Bucovina, fetele împletesc coroniţe din flori de sânziene şi le oferă celor care poartă numele Ion, ca simbol onomastic (COJOCARU, p. 193). La Drăgaică, se scot lucrurile din casă şi se scutură toate ţesăturile, ca să nu facă molii - Vrancea (2. STAHL, p. 194). În această zi este interzis scăldatul, fiind pericol de înec; dar, dacă totuşi cineva reuşeşte să traverseze o apă de trei ori, fără să i se întâmple nimic, este semn că nu va fi în pericol de înec tot anul - Muntenia; se crede că în această zi apele strigă „om" şi de aceea nu este indicat să se meargă la scăldat, pentru că este pericol de înec - Ilfov; se leagă brâu din sânziene peste mijloc, ca să nu doară şalele peste an - Ţara Oltului (2.GOROVEI, p. 11; GOLOPENŢIA, p. 111; NOTE, Antonescu). În Banat, se dau de pomană colaci, caise şi pere, obiceiul purtând numele de Moşii de Sânziene (3. MARIAN, III, p. 250). În noaptea dinspre Sânziene, se deschid cerurile şi pământul, iar sufletele celor morţi se întorc acasă, pentru a sta la sfat şi la masă cu cei vii; în această noapte este posibilă comunicarea dintre oameni şi animale; imediat ce se înserează se crede că umblă ielele şi strigoii, din care cauză, în zonele deluroase mai ales, oamenii ies cu făclii aprinse şi dau ocol la hotarele satelor sau aprind focuri la marginea lor, pentru a le apăra de duhurile necurate şi de sălbăticiuni; în unele sate se aprind roţi mari de car, învelite în paie, pe care tinerii le rotesc deasupra capetelor; în ziua de Sânziene, fetele culeg florile cu acelaşi nume, din care fac coroniţe, pe care apoi le aruncă peste coama caselor, ca să ajute Soarele să treacă peste cumpăna anului; la casele cu mai multe fete în familie, se crede că acea fată se va mărita întâi a cărei coroniţă cade de pe casă prima; bătrânii cred însă că va muri mai întâi cel a cărui coroniţă cade prima de pe acoperişul casei; dacă în ziua de Sânziene va fi senin înseamnă că perioada următoare va fi prielnică pentru secerat şi cosit (PRESA). La 24 iunie 1402, domnitorul Alexandru cel Bunaduce în ţară moaştele Sfântului Ioan cel Nou, martirizat, la 1330, de către tătari la Cetatea Albă prin tăierea capului, pentru că nu a vrut să renunţe la credinţa creştină; Sfântul Ioan cel Nou era originar din Bucovina, se ocupa de negoţ în portul de la Cetatea Albă, vânzând, printre altele, şi flori de sânziene („albe şi curate") ca flori de leac; soborul de preoţi care însoţea racla cu moaştele sfântului, în ziua de 24 iunie 1402, la Suceava, purta în mâini flori de sânziene, ca simbol al credinţei curate a sfântului; a fost adus la Suceava, ca să fie aproape de locurile natale (PRESA).
25 iunie - Cuvioasa Muceniţă Frevonia; Mucenicul Procopie. Ziua este ţinută pentru a se coace păioasele semănate primăvara (12. GHINOIU, p. 212).
29 iunie - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Tradiţia spune că Sfântul Petru este stăpânul lupilor, aceştia neîndrăznind să facă vreo stricăciune oamenilor fără încuviinţarea sfântului; tot Sfântul Petru mai are în păstrare şi cheile de la porţile Raiului şi mai are în pază şi balaurii din cer care mărunţesc gheaţa, transformând-o în grindină; se mai spune că sfântul, fiind marele ucenic a lui Hristos, umblă prin lume pentru a afla necazurile creştinilor, pe care apoi le împărtăşeşte lui Dumnezeu; dar poate fi văzut şi în lună sau când se deschide cerul la marile sărbători, stând la masa împărătească; dar este şi subiectul unor întâmplări hazlii: i se fură caii sau boii în timpul aratului, pierde cheile Raiului, are o iubită pescăriţă, petrece şi joacă alături de oamenii de rând la o cârciumă, se îmbată şi este bătut de oameni etc.; dintre târgurile organizate în ţară în această perioadă, cel mai cunoscut este cel de pe Muntele Găina (12. GHINOIU, p. 264; PRESA). În această zi, femeile dau ocol lanurilor de grâu, dezbrăcate complet, pentru ca vrăbiile să nu mai vadă spicele şi să mănânce boabele din ele - Ţara Oltului; ca să fie feriţi de grindină, sătenii serbează şi cele două zile care urmează după prăznuirea Apostolilor Petru şi Pavel - Suceava (2. GOROVEI, p. 269). În Gorj există credinţa că nimeni nu trebuie să mănânce fruct nou, legumă sau zarzavat, până nu dă mai întâi de pomană, însoţind dania cu vorbele „Doamne-ajută!"; de aici şi expresia, când într-un an nu se fac anumite fructe sau legume, că nu sunt „nici de Doamne-ajută", adică nu s-au făcut nici de gustare (CĂRĂBIŞ, p. 36). În Banat şi Muntenia, se ţin şi Moşii de Sânpetru, când sunt daţi de pomană colaci cu lumânări aprinse, precum şi mere dulci, puse într-un blid (3. MARIAN, III, p. 250). Fără contribuţia şi jertfa acestora, creştinismul nu ar fi ajuns marea religie mondială din zilele noastre; prin tradiţie, cei doi Apostoli sunt consideraţi patronii spirituali ai celor aflaţi în detenţie; cu trei zile înainte de această dată, femeile în vârstă (pentru că ele nu mai sunt robite de pofte trupeşti) râşnesc boabe de porumb, care apoi se păstrează peste noapte în vase de lut; a doua zi, ele merg la o apă curgătoare, unde spală într-o sită boabele râşnite; drumul resturilor plutind pe apă simbolizează călătoria sufletelor după ce au părăsit trupurile; seara, bătrânele pregătesc păsatul, prin fierbere cu lapte şi zahăr, şi merele care vor fi împărţite a doua zi; păsatul se pune la răcit în străchini de pământ, presărându-se deasupra, în formă de cruce, mere rase sau tăiate în felii mărunte; până la acest praznic nu se mănâncă mere; milostenia se face pentru sufletele morţilor şi pentru rodirea pământului; se crede că nerespectarea datinii diminuează sau împiedică sporul casei (PRESA).

IZ v. MIROS.

IZMENE
Ca să iasă curate şi foarte albe, la fundul vasului în care urmează să fie spălate piese de lenjerie se pune o pereche de izmene, apoi se aşează celelalte albituri şi deasupra se pune tot o pereche de izmene - Suceava; este semn că se va strica vremea, dacă, din întâmplare, cineva îşi pune izmenele pe dos - Ialomiţa (2. GOROVEI, p. 37; 113).

IZVOR
A curăţa un izvor înseamnă o faptă bună (COMAN, II. p. 83). v. APĂ.

IZVORUL TĂMĂDUIRII v. VINERI.

Î

ÎMBRĂCĂMINTE v. HAINĂ.

ÎMPĂRAT v. REGE.

ÎMPĂRĂTUŞ v. PITULICE.

ÎMPĂRĂŢEL v. PITULICE.

ÎMPĂRTĂŞANIE
Împărtăşania (grijania, cuminecătura) constituie una din cele şapte taine ale bisericii creştine şi constă din gustarea de către credincioşi a vinului şi a pâinii sfinţite, simbolizând sângele şi trupul Mântuitorului (ŞĂINEANU, II, p. 350). În tradiţia ortodoxă, există Liturghie fără anaforă (consacrarea darurilor), dar nu există Liturghie fără împărtăşirea slujitorilor (preoţilor) şi credincioşilor; fără împărtăşire, aspectul de comuniune al Euharistiei ar fi eliminat; împărtăşirea credincioşilor are loc după cea a slujitorilor, la iniţiativa diaconului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi" (BRIA, p. 223). Cine visează împărtăşanie înseamnă împăcare cu duşmanii pe care îi are, mult folos şi o stare de mângâiere sufletească - Suceava (NOTE, Băncescu).

ÎNĂLŢARE (A ÎNĂLŢA) v. RIDICARE (A RIDICA).

ÎNCĂIERARE (A SE ÎNCĂIERA) v. BĂTAIE.

ÎNCĂLŢĂMINTE (A SE ÎNCĂLŢA)
Femeia gravidă să nu descalţe pe nimeni, nici să tragă ciorapii cuiva, pentru că nu va putea naşte, până nu i se va da să bea apă din încălţămintea pe care a tras-o - Moldova; să nu tragă de cizmele sau bocancii soţului, fiindcă va naşte greu - Tecuci; pentru ca o femeie să nască întâi băiat şi apoi fată, este bine să-şi inverseze încălţările, punând dreptul în stângul şi invers, când se duce la biserică să i se facă slujba de 40 de zile - Vâlcea; cizmarul să nu primească la reparat, dintr-o pereche, doar o cizmă sau un pantof, pentru că îi moare soţia - Tecuci (2. GOROVEI, p. 143; 160; 163). În cadrul practicilor de aflare a ursitei, din noaptea Anului Nou, fetele obişnuiesc să iasă afară din casă ţinând în mână o gheată, o cizmă, o ciubotă sau un papuc pe care îl aruncă peste casă, interpretând că dinspre partea de sat înspre care arată deschizătura încălţării în acea parte se vor mărita, sau din acea parte le va sosi ursitul - Suceava; sau se aşează fata culcată pe podea, cu spatele la uşă, şi aruncă un papuc peste cap şi, dacă acesta cade cu vârful îndreptat spre uşă, înseamnă că se va mărita, adică va ieşi din casă - Bucovina; în dimineaţa Anului Nou, fetele întoarse acasă se descalţă de o gheată şi o aruncă peste casă; în care direcţie cade gheata cu gura căputei, în acea parte a satului se vor mărita (2. MARIAN, I, p. 59; 69; 100). Printre darurile oferite de amanţi sau de soţi se numără papucii; papucul este un obiect prezent în diferite acte de magie erotică şi premaritală; în Bucovina, în ajunul Bobotezei, fetele aruncă un papuc peste casă şi încotro cade cu vârful, din acea direcţie urmează să le vină mirele; ca şi la celelalte popoare vecine românilor, papucul reprezintă un principiu feminin, iar piciorul un principiu falic; ca dovadă „Cenuşăreasa", ca şi „călcarea pe papucul sau pantoful iubitei", având semnificaţie erotică (EVSEEV, p. 178). Când plouă prea mult (când „s-a spart cerul") înainte de ziua fixată pentru o nuntă, de teamă ca vremea rea să nu strice bucuria oamenilor, ca să se oprească ploaia se aruncă opinci rupte, pline cu sare în ele, pe foc - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 107). Pentru cine se visează purtând pantofi rupţi sau vechi este semn de ruşine, de dezonoare, de dispreţ; înseamnă sărăcie pentru cel care se visează cârpind încălţăminte, dar este semn de mulţumire pentru cel care se visează purtând pantofi noi; se va înnoi cel care se visează cumpărând cizme; pentru cine visează încălţăminte atârnată în cui este indicat să se grăbească la căsătorie; va avea câştig mare cel are se visează purtând pantofi roşii, dar se va poticni în realizarea unui scop cel care se visează curăţindu-şi încălţările; înseamnă sărăcie şi necazuri pentru cine visează încălţăminte fără tocuri - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: opincă-sare.

ÎNCHEIETURĂ v. ARTICULAŢIE.

ÎNCHINARE (A SE ÎNCHINA) v. CRUCE.

ÎNCHISOARE
Cel care se visează într-o temniţă va avea parte de boală sau supărare provocată de un necaz - Suceava (NOTE, Băncescu).

ÎNGER
În creştinism, fiinţă spirituală, supranaturală, considerată ca slujitor şi vestitor al lui Dumnezeu; arhanghelii sunt căpetenii ale îngerilor, în număr de şapte, printre care se numără Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, prăznuiţi în ziua de 8 noiembrie; serafimii sunt îngeri de prim rang în ierarhia cerească, situaţi între arhangheli şi heruvimi, ultimii având totuşi practic aceeaşi importanţă ca şi serafimii (ŞĂINEANU, III, p. 264; II, p78; V, p. 89; III, p. 162; PRESA). Conform legendelor, îngerii au apărut din stropii de apă care au sărit de pe mâinile lui Dumnezeu, când a vrut să se spele după ce crease Lumea; primul rol al lor a fost să stea de strajă, pentru ca pământul să nu se depărteze prea mult de soare şi să nu cadă pradă răutăţilor diavolilor; românii îi imaginează ca pe nişte adolescenţi nespus de frumoşi, având părul auriu, ochii verzi-albaştri, aripi şi veşminte albe; locul obişnuit de şedere al lor este Raiul, de unde îl slăvesc pe Dumnezeu şi sunt gata oricând să-i îndeplinească poruncile; ei coboară foarte des pe pământ, dar întotdeauna sunt nevăzuţi; tot în îngeri îi preface Dumnezeu şi pe oamenii cei mai curaţi la suflet, pe cei care nu au avut păcate şi, prin faptele lor, au venit în sprijinul semenilor şi au preamărit împărăţia divină; chiar dacă aceşti oameni, când au murit, erau în pragul senectuţii, ei redevin, în ceruri, tineri frumoşi, intră în oastea divină, pregătiţi oricând să se lupte cu diavolii; cel care conduce armata îngerilor este Arhanghelul Mihail; când pe pământ se face noapte, îngerii bat toaca şi clopotele cereşti şi poartă în mâini făclii, pentru a lumina cărările Raiului; la miez de noapte, mătură Lumea de duhurile necurate şi tot în acel ceas cocoşii încep a cânta, determinând duhurile rele şi dracii să fugă în iad, în grote, scorburi, smârcuri sau între ruinele bisericilor părăsite; în fiecare zi, îngerii se împărtăşesc cu rouă sfântă, care le este şi singura hrană; în noaptea dinspre Bobotează, Dumnezeu îi cheamă la el, le mulţumeşte pentru slujba credincioasă de peste an şi-i învoieşte să se distreze după cum le este voia, drept pentru care ei se joacă şi se zbenguie tot aşa cum făceau şi când erau copii pe pământ; Dumnezeu a dat şi fiecărui om câte un înger, care să-l păzească şi să-l povăţuiască de-a lungul întregii vieţi, iar diavolul, care întotdeauna l-a imitat pe Creator, a dat şi el fiecărui om un drăcuşor; îngerul, pe care îl primeşte omul numai după ce a fost botezat, stă de-a dreapta omului, iar dracul la stânga lui, omul aflându-se astfel mereu între bine şi rău; când omul ascultă de sfaturile venite din partea stângă, îngerul plânge, iar, de persistă în a face rele, îngerul îl părăseşte; dacă omul se află într-un mare impas, îngerul poate interveni pentru el la Tatăl Ceresc; dacă omul intră într-o cârciumă sau în alt loc de pierzanie, îngerul se opreşte la uşă şi îl aşteaptă până iese; ca să-l prevină pe om de apropierea diavolului, îngerul sună dintr-un clopoţel de cleştar şi atunci omului îi ţiuie urechile; cei care au un înger neînfricat şi ascultă de el nu au a se teme de nimic; dar cei care au un înger slab au dracul tare, de aici şi sintagma populară despre oameni slabi de înger; îngerul păzitor îl atenţionează uneori pe om, prin prevestiri, despre ce s-ar putea să i se întâmple în viitor; dacă are vreo dorinţă, omul se poate adresa îngerului de pază prin intermediul unei rugăciuni şi acesta, pe cât este posibil, îl ajută; când omul moare, îngerul îi însoţeşte sufletul, arătându-i drumul spre Rai; dar dacă omul a fost rău, îngerul îi părăseşte sufletul, care rămâne astfel la discreţia diavolului; o frumoasă legendă ne povesteşte că unii îngeri s-au îndrăgostit de fete pământene, iar Dumnezeu, ca pedeapsă, i-a prefăcut în stele; dar nici aşa nu s-au potolit, clipind mereu pe bolta cerească, şi atunci Arhanghelul Gavril i-a luat şi i-a trântit de pământ de s-au făcut praf; din acest praf au ieşit acele flori mici, numite de popor scânteiuţe, sclipet, ochişor, răcovină (Anagallis anvensis - plantă erbacee decorativă, cu flori roşii, albastre sau albe - ŞĂINEANU, V, p. 47); sunt fiinţe nevăzute, având trupuri cereşti, veghind ca rânduiala lumii, în cer şi pe pământ, să dureze după voia divină a Creatorului; sunt slujitorii mijlocitori dintre cer şi pământ, mesageri ai divinităţii şi apărători ai omului, „cei ce umplu şi asigură coerenţa universului de la Dumnezeu până la om, din vecinătatea imediată a lui Dumnezeu până la vecinătatea de inimă a omului"; îngerii nu apar doar ca vestitori ai lui Dumnezeu pe pământ, ci tot ei călăuzesc, fiind „cetăţeni ai Cerului", sufletul omului după moarte prin nesfârşitele spaţii străine, în ascensiunea spre lumina lină a divinităţii; în Vechiul Testament, un înger îl opreşte pe Avraam să-şi sacrifice fiul, alt înger l-a salvat pe Lot din dezastrul Sodomei, alţi îngeri îl apără pe Daniil în groapa cu lei, sau pe Azaria să nu fie ars în cuptorul cu foc (PRESA; NOTE, Antonescu). Atunci când omul, în viaţă, ridică mâna împotriva cuiva, mai ales ridică cuţitul, se spune că îngerul a fugit de lângă el - Suceava; se crede că fiecărui om i se dă la naştere şi un înger apărător, dar şi un spirit rău, un diavol care se luptă permanent cu îngerul şi omul este după cum unul capătă putere asupra celuilalt - Sibiu (3. MARIAN, II, p. 121). Se crede că fiecare om are un înger, care are datoria să-l păzească permanent, din ziua botezului şi până în cea a morţii - Suceava; celui care ameninţă că bagă cuţitul, sucala, frigarea etc. în trupul altcuiva îi fuge îngerul de lângă el 40 de zile şi, pe deasupra, mai ia şi 7 păcate din cele pe care le are cel ameninţat - Tecuci; omul căruia i-au murit mai înainte copii şi rude, la decesul său va fi întâmpinat, la primirea pe lumea cealaltă, de toţi cei răposaţi, care vor avea atunci chip de îngeri - Suceava (2. GOROVEI, p. 114; 151; 272). Când un om sănătos visează unul sau mai mulţi îngeri înseamnă că va avea parte de o onoare deosebită pentru el; dacă îngerii sunt visaţi de un bolnav înseamnă moarte; dacă o fată visează îngeri înseamnă că va rămâne nemăritată - Suceava (NOTE, Băncescu).

ÎNJURĂTURĂ (A ÎNJURA)
Femeia gravidă să nu drăcuiască, să nu dea răului, fiindcă, după naştere, se apropie lucrul-slab de ea şi va suferi mult şi ea, şi copilul - Ţara Oltului; cine poartă inel, în timp ce afară este vreme rea, cu fulgere şi trăsnete, să nu înjure, fiindcă va fi trăsnit - Tecuci (GOLOPENŢIA, p. 89; 2. GOROVEI, p. 232). v. LUCRU.

J

JELIRE (A JELI) v. PLÂNS.

JIDOV
Apelativul înseamnă evreu, dar şi uriaş, expresia „de când cu jidovii şi cu tătarii" având sensul „din vechime", „cu mult timp în urmă" (ŞĂINEANU, III, p. 286). Conform credinţelor tradiţionale din Muntenia şi Oltenia, jidovii (uriaşii) şi-au îngropat comorile lor în pământ, deoarece îşi simţeau sfârşitul aproape, închinându-le diavolului, cu scopul de a le conserva astfel până în Ziua de Apoi, când vor învia odată cu toţi morţii şi vor putea reintra în posesia averilor ascunse; locul comorilor poate fi identificat după flăcările (reci) care „joacă" deasupra pământului, iar oamenii le caută, după tradiţie, în noaptea dinspre Crăciun (25 decembrie), în noaptea spre Anul Nou (1 ianuarie), în noaptea dintre sâmbăta şi Duminica Paştelui, dar mai ales în noaptea dinspre Sânziene sau Drăgaica - 24 iunie (2. KERNBACH, p. 157).

JIR (fructul fagului - Fagus silvatica - DLRM, p. 290)
Dacă primăvara se face multă floare de jir este semn că recolta de porumb în toamnă va fi bogată - Bucovina; când se face mult jir în pădure înseamnă că iarna va fi lungă şi aspră - Maramureş; Buzău; Vrancea (2. GOROVEI, p. 185; 269; BOGDAN, p. 7).

JOC (A JUCA) v. DANS.

JOI
Această zi este puternică şi curată şi este bună pentru orice se întreprinde; acum este bine să se facă logodne şi cununii; cea mai însemnată dintre joile de peste an este Joia verde, a noua joi după Paşte, când nu se lucrează în câmp, „ca să nu bată piatra holdele"; în unele zone, femeile ţin toate joile dintre Paşte şi Înălţare, ca să le fie ferite gospodăriile şi câmpurile de grindină şi pentru a preîntâmpina primejdiile, furturile, stricăciunile şi bolile; în Joia verde nu se lucrează, ca să se împrăştie ielele, iar Joia furnicilor se ţine, ca să „nu intre furnicile în casă", în care scop se face o turtă cu brânză şi se aşează pe un muşuroi de furnici (v. mai jos detalieri zonale ale acestei zile); Joia iepelor se ţine în prima săptămână din Postul Mare, pentru sănătatea cailor; Joimarele (Joia Mare din Săptămâna Patimilor) este ziua morţilor, când sufletele acestora vin şi se aşează sub streaşina casei şi nu pleacă până la Sângeorz (23 aprilie), perioadă în care oamenii împart colaci şi mâncare, se duc pomeni la morminte, iar în noaptea de Joimari se fac focuri în grădini şi curţi, pentru ca morţii să se încălzească, se scoate apă din fântâni şi se aruncă în diferite locuri, pentru sufletele celor decedaţi (v. mai jos detalieri zonale ale acestei zile); de Joimari se leagă Joimăriţa, o fiinţă demonică imaginată ca o femeie urâtă, având capul mare, cu părul despletit, cu dinţii mari şi rânjiţi; se crede că ea arde mâinile fetelor şi femeilor care nu au tors cânepa până la acea dată, pune câlţii pe foc sau le fură fuioarele şi câlţii fetelor leneşe; tot de Joimăriţa se leagă şi obiceiul de a colinda în Joia Mare, pentru a strânge ouă, precum şi deghizarea în joimăriţă, practici legate de cultul morţilor; se mai crede că ouăle roşite în Joia Mare nu se strică, iar dacă sunt îngropate la hotarele unei holde aceasta va fi ferită de grindină; calendarul popular oferă indicii conform cărora joia este o sărbătoare săptămânală, celebrată precum ziua de duminică; în Maramureş, nunţile se fac şi acum, în unele localităţi, în ziua de joi şi nu duminica, sau sunt interzise şezătorile organizate joi seara, aşa cum, în alte zone, sunt interzise duminica; în Bucovina, joia este „slobodă" pentru nunţi, în general, tinerii să se spele, să se pieptene; de asemenea, joia este indicat să se scuture în casă, să se îngrijească pentru toate, pentru că această zi este a dragostei; ca să fie duse la bun sfârşit, lucrurile pot fi începute în această zi - Suceava; totuşi, nu va avea spor cel care începe orice lucru în zi de joi - Tecuci; să nu se lucreze nouă zile de joi după Paşte, fiindcă este pericol de foc - Vâlcea (2. MARIAN, I, p. 77; 2. GOROVEI, p. 90; 123; 219; 12. GHINOIU, p. 61-62; BODIU, p. 419). Ca să dureze mai mult, pânza destinată albiturilor se croieşte în zi de joi - Suceava; din ouăle puse sub cloşcă în zi de joi vor ieşi numai cocoşei - Suceava; nu se lucrează în Joia Apelor (a treia zi de joi după Paşti, numită şi Joia Mânioasă sau Joia Paparudelor), pentru că există pericolul ca acela care încalcă interdicţia să se înţepe - Vâlcea; în zilele de joi de după Paşte este păcat să se lucreze timp de nouă săptămâni - Suceava; cine lucrează în zilele de joi de după Paşte comite un păcat, drept pentru care Dumnezeu porunceşte Sfântului Petru să-i trimită păcătosului câţiva lupi, ca să-i ia o vită din gospodărie - Muntenia; până în ziua când se prăznuieşte Sfântul Onufrei, după Duminica Mare, nu se toarce, nu se spală rufe, ca oamenii să fie feriţi de grindină - Suceava; sau se ţin toate zilele de joi până în joia Înălţării Domnului (Ispas), ca să fie feriţi de grindină - Suceava; nu se ară, nu se lucrează nimic la câmp, pentru a feri ogorul de secetă şi gospodăria de trăsnete - Iaşi; dar se mai crede că este bine să se semene în zi de joi, fiindcă este o zi dulce - Ţara Oltului; în zilele de joi după Paşte, nu se spală cămăşi, fiindcă se opăreşte grâul, şi nu se toarce, nu se ţese şi nu se deapănă cu vârtelniţa, de teamă să nu bată grindina peste an - Dolj; dacă începe să plouă într-o zi de joi, vremea umedă va dura două săptămâni - Muntenia; Suceava (2. GOROVEI, p. 53; 104; 112; 116; 196; 255; 267; GOLOPENŢIA, p. 145). În ultima joi dinaintea cununiei religioase, pleacă spre casa miresei un alai de femei, rude ale mirelui, întotdeauna în număr fără soţ, având coşuri cu de toate, precum şi câte un dar, constând în ştergare sau pânză; intrate în casă, se aşează şi încep să lucreze, una croşetează dantelă, alta coase nasturi etc.; tânăra le aşteaptă aşezată în mijlocul casei şi primeşte din partea soacrei o faţă de masă în care se află o pâine, o bucată de slănină, brânză şi tot felul de seminţe: de cânepă, de castraveţi, floarea-soarelui etc.; toate acestea sunt apoi luate de pe braţele fetei şi puse cât mai repede într-un coş mare aşezat la picioarele ei, pentru că rapiditatea mişcărilor sugerează că tot aşa de repede va naşte viitoarea mamă; apoi vine o fetiţă cu un buchet de flori, în care se leagă şi o monedă găurită, pe care i-o prinde în cozi, după care femeile se aşează la masă, unde se consumă carne de pasăre, miel sau oaie - Banat (LĂPUŞTE, p. 69-70). În zilele de joi, se fac toate cele, numai joile de după Paşte şi până la Înălţare se ţin, ca să nu bată piatra lanurile; joia este bine să se facă logodne şi cununii; în unele zone, se spune că joia nu trebuie să se spele nimeni pe cap, fiind rău de năpaste, acest lucru făcându-se sâmbăta, pentru ca toate bolile şi durerile de cap să se ducă pe apa Sâmbetei (PRESA). Întâia zi de joi după Paşte, adică joia din Săptămâna Luminată, poartă denumirea, în Banat şi Bucovina, de Joia Paştilor, Joia nepomenită, Joia necurată şi Joia rea; această zi de joi, împreună cu joia din Săptămâna Albă (prima săptămână din Postul Mare) şi cu prima joi de după Rusalii (a opta joi după Paşte) formează o treime nefastă, nenorocoasă, pentru că ele sunt necurate şi nepomenite; în Muntenia şi Moldova, cea de a opta joi de după Paşte poartă şi numele de Joia iepelor, iar cea de a noua se numeşte Joia verde; toate cele nouă zile de joi sunt ţinute, prin abţinerea de la lucru, de către femei, cu stricteţe în special ultimele două, pentru tunete, trăsnete, grindină şi vifore; unele femei le ţin şi pentru foc sau inundaţii, pentru bolile grele, pentru ameţeli, („pentru ca să nu-i joace Nepomenita"), pentru sănătatea vitelor şi pentru înflorirea şi rodirea pomilor; cu un termen generic, toate aceste joi, împreună cu cele trei amintite deja, sunt numite, în Bucovina, joimăriţe, iar, în unele locuri din Transilvania, joi verzi; nu toţi românii le serbează însă la fel, unii ţin numai trei astfel de zile de joi, alţii numai şase, alţii şapte, iar alţii pe toate cele nouă; sunt şi unii care ţin toate zilele de joi până la 29 iunie (Sân Petru-de-vară); femeile din Banat însă ţin numai joile dintre Paşte şi Înălţare (2. MARIAN, II, p. 230). În Bihor, se crede că în toate cele trei luni de primăvară, în zilele de joi şi sâmbătă, nu este bine a se spăla rufele cu maiul, fiindcă va bătea grindina (3. BOCŞE, p. 112).
Joia Nepomenită. În Banat, este numită şi Joia necurată şi cade în ziua de joi din Săptămâna Albă, prima săptămână din Postul Mare, acelaşi caracter avându-l şi joia întâia după Paşte, precum şi joia întâia după Rusalii; în joia din Săptămâna Albă ar fi ziua vracilor, numiţi şi vălaşi, dar tot acum cad şi gadinile, care durează trei zile, adică joi, vineri şi sâmbătă, termenul gadini fiind denumirea generică pentru lăcuste, omizi, viermi şi tot felul de alte goange, cele trei zile amintite fiind ţinute ca aceste vietăţi să nu le devasteze grădinile şi câmpurile; în Olt, acestei joi i se spune Joia tuturor juvinelor şi se ţine contra insectelor dăunătoare, în special contra furnicilor, pentru care se face o turtă de mălai dimineaţa, unsă cu ceva brânză sau cu unt şi care se pune apoi în grădină ori pe câmp deasupra unui muşuroi de furnici, sau este dusă în pădure şi aşezată pe tulpina unui arbore (2. MARIAN, I, p. 187). În Bihor, joile după Paşte până la Rusalii poartă denumirea de Joia dintre tunuri, când nu se coase, nu se spală rufe, nu se sapă în grădină, pentru a nu atrage trăsnetele asupra gospodăriei (ROMAN, p. 4). În Dobrogea, a treia joi după Paşte, se practică paparudele (sau Papaluda, Paparugă, Păpăruie, Păpălugă, Băbărugă), din care cauză această zi mai poartă denumirea de Joia Paparudelor, cu toate că paparudele se pot manifesta şi de Sângeorz sau la Rusalii (PRESA, p. 280).
Joia Mare (Ziua de joi de dinainte de Paşte). În Banat, Mehedinţi, Olt şi Suceava ziua poartă numele de Joi Marele şi Joi Mari, în Argeş şi Dâmboviţa, Joimărică, în Dobrogea, Joia Neagră, iar în Bucovina, Joia Mare, fiind ultima zi de joi dinaintea Paştelui, sau joia din Săptămâna Patimilor; este ultimul termen la care fetele şi femeile trebuie să-şi termine de tors lâna şi mai ales cânepa, de asemenea pentru terminarea cămăşilor noi pentru Paşte; totul trebuie să fie finalizat până în seara zilei precedente, când, se crede, umblă Joimăriţa sau Joimărica, care arde cânepa netoarsă, loveşte peste degetele celor leneşe, sau le răpeşte pe acestea, le duce la ea, le frige şi le mănâncă; răscumpărarea fetelor care nu au terminat torsul este strângerea de ouă (v. JOIMĂRIŢĂ); dar este şi prima joi din cele de până la Ispas (Înălţarea Domnului) în care femeile nu torc, nu cos şi nu fierb cămăşi, ca să nu bată grindina grădinile şi semănăturile, sau ca să nu se întoarcă ploile şi să fie secetă, precum şi pentru obţinerea unor roade bogate - Suceava; aceleaşi credinţe există şi în Banat şi peste tot în Moldova; în Bucovina, se pune astăzi la acrit borşul, considerându-se că astfel acesta nu se va strica tot anul; în Suceava, se crede că acela care este bătut astăzi va avea tot anul bube pe trup; în Transilvania, pasca se coace încă de miercuri, iar în Joia Mare sau Joia Verde (v. Joia Verde) se sfinţeşte; din pască nu se aruncă nici o firimitură, toate fiind adunate cu grijă, amestecate cu nutreţ şi date vitelor ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie şi cu ele; tot în Transilvania se crede că, dacă se pune cloşcă astăzi, din ouă vor ieşi numai cocoşei; în Banat şi Transilvania, se spune că nu este bine să doarmă nimeni astăzi, pentru că acela care doarme rămâne leneş, nevolnic un an întreg; în Moldova, personajul care le transformă pe femeile somnoroase în leneşe este Joimăriţa; în Banat, în dimineaţa zilei de joi, se ia o cămaşă şi o oglindă şi se pun lângă tulpina unui pom tânăr (de preferinţă, un păr, „că este mai bine"), să răsară soarele peste ele, pentru ca apoi să fie eficiente farmecele şi descântecele făcute cu ele peste an; în Banat, în serile din ajunul Floriilor, a Joii Mari şi a Paştelui, fetele şi nevestele tinere duc o zgardă din bani de salbă la un izvor, ori la o fântână de la care oamenii iau de regulă apă, o ascund bine, lăsând-o peste noapte acolo, după care o pun la gât în zilele sărbătorilor pascale, ca să fie căutate şi jucate de către feciori şi tineri; în Banat şi Transilvania, se fac cununi pentru fiecare membru al familiei şi se aruncă pe acoperişul casei, prin veştejirea şi căderea lor arătând cine va muri peste an; Joia Mare este considerată ca o zi binefăcătoare şi apărătoare a morţilor - Rm. Sărat; se crede că morţii vin în fiecare an, în această zi, pe la vechile lor locuinţe, unde zăbovesc până la sărbătoarea Moşilor de Rusalii, sau Duminica Mare, când se fac pomeni de plecarea sufletelor, constând în colaci şi vase de lut, pe care le-ar lua în lumea lor - Gorj; Teleorman; Ilfov; în toată această perioadă, se crede că ei stau la streaşina casei; pentru că nu este prea cald când vin, se fac, dimineaţa şi seara, focuri în curtea casei, pentru ca să le fie cald şi să aibă lumină - Gorj; Olt; unii fac focurile din surcele, alţii din boz - Gorj; Teleorman; Olt; Dâmboviţa; alţii întrebuinţează lemn de alun, adus din pădure special în acest scop, în ziua premergătoare; aceste nuiele nu se taie cu securea sau cu barda, ci doar se rup cu mâna şi nu sunt puse jos până nu se ajunge acasă cu ele, iar la sosire sunt aşezate pe un gard sau pe altă ridicătură din curte, unde stau până a doua zi, când se poate face foc cu ele, fiind rupte în bucăţi mai mici tot cu mâna - Gorj; unii pun în jurul focului scaune, pe care aştern pături - Gorj; iar alţii le şi tămâiază şi toarnă apă pe lângă ele - Dâmboviţa; se crede că vin sufletele celor morţi, se aşează pe scaune în jurul focului, unele suflete chiar şi pe jos, unde se aştern tot pături, se încălzesc şi beau apă - Gorj; Dâmboviţa; după ce se face focul, femeile coc o turtă din făină de grâu, crestată pe margini, numită pâinea uitaţilor, care este dată unui băiat; dar unele femei coc atâtea turte câţi morţi are familia- Dâmboviţa; alte femei coc un colac de forma unei lopeţi, care se numeşte uitată şi care este dat celui care se scoală mai de dimineaţă şi face focul - Olt; fetele şi femeile cară câte trei cobiliţe cu câte două cofe cu apă, pe care o împrăştie pe iarbă, parte pentru sufletele celor morţi, parte pentru ca anul să fie mănos - Buzău; alte femei se scoală dimineaţa, varsă câteva vedre de apă lângă fântână, apoi iau un singur vas cu apă şi merg de stropesc cu ea mormintele celor morţi, în credinţa că, în ziua de Paşte, cu această apă se spală şi din ea beau cei decedaţi - Suceava; sau se fac focuri din gunoaie şi vreascuri, dimineaţa şi seara, lângă ele aşezându-se scaune şi câte o cofă cu apă, ca morţii să se încălzească şi să bea apă - Neamţ; Suceava; în Năsăud, se face foc lângă tăietorul de lemne, se scoate apoi din casă o pâine întreagă, un cuţit şi o cofă cu apă, ca morţii să se încălzească şi să se hrănească; în Banat, cum se face ziuă, umblă copiii prin sat cu toaca vestind Joia Mare, iar femeile, deoarece este încă întuneric, fac atâtea mici focuri câţi morţi sunt pomeniţi, dar pentru cei bătrâni aprinzându-se un singur foc pentru toţi; focurile sunt aprinse cu lemnişoare adunate încă de la Blagoveştenie (25 martie), iar focurile aprinse sunt menite pentru unul sau altul din cei pomeniţi, rostindu-li-se numele cu acest prilej; apoi se duc la morminte şi aprind câte o lumânare şi la crucile fiecăruia; în fine, împart copiilor cu toaca şi celor sărmani colaci din făină de grâu, dându-se ofranda peste mormântul fiecărui mort; se crede că, făcându-se lumină şi la morminte, morţii se trezesc, văd lumină şi vin acasă pentru odihnă; reîntoarse acasă, femeile iau un vas cu apă, fac un cerc de pietre pe iarbă şi toarnă apa în mijlocul lui, ca să le fie slobozit izvorul; iau apoi o glie de iarbă din locul unde au turnat apa şi o pun acasă, după uşă, lângă prag; de pe această glie, va lua câte o bucată de paşte, în ziua de Paşte, fiecare membru al familiei, pentru sănătatea tuturor; cenuşa rezultată de la focurile din curte se mătură cu multă grijă şi se aruncă pe o apă curgătoare, ori se păstrează acasă şi se pune pe legume, ca să le apere de insecte; copiilor care se strâng de prin vecini în jurul focurilor din curte li se dau colaci numiţi sâmbătioare; în Banat, se crede că sufletele morţilor stau după uşă din Joia Mare şi până în a 7-a sau a 9-a zi după Rusalii (până la Rusitori), zi în care ei se întorc în morminte până seara; în această zi se dă din nou de pomană, fiindcă în caz contrar morţii pleacă mânioşi, luând în gură cenuşă sau nisip; dacă vreo femeie nu poate mătura zilnic întreaga casă, măcar o face după uşă, aşternând acolo şi o pânză albă, pentru a se aşeza sufletele pe ea; se crede că, de la Joia Mare şi până la Rusalii sunt deschise cerul, Raiul şi iadul şi că de aceea vin morţii acasă să petreacă; în Bucovina se procedează la fel, focurile fiind făcute imediat după miezul nopţii, sau seara, înainte de a merge la denie; focurile sunt făcute din gunoaie, buruieni uscate, nu în curte, ci obişnuit în grădini; nu se văruieşte în Joia Mare, pentru că ar fi stropiţi cu var morţii; în Buzău, nu se spală în această zi cămăşi, pentru că s-ar duce la morţi lăturile rezultate, în loc să se ducă la ei pomana; în Muntenia, se dă de pomană oamenilor săraci, dar mai des în familie, şi îmbrăcăminte; în plus, femeile din Bucovina duc la biserică şi câte un pomişor încărcat cu mere, poame, colăcei şi turte dulci, iar în Suceava se fac şi praznice, unde se spune că este bine să se împartă şi ouă roşii; în Năsăud, se face un ospăţ în curtea bisericii, ospăţ care poartă numele de moşi; în Gorj, o practică arhaică a cultului morţilor este şi evocarea lor prin îmbrăcarea, „pentru pomană", a stâlpilor sau crucilor din cimitir cu hainele celor răposaţi, practică înregistrată în 1938, în ziua de Joi-Mari; din pricina obiceiului de a face pomeni pentru sufletele morţilor, această zi mai poartă numele de Moşii de Joi Mari; este ziua în care se roşesc ouăle, crezându-se, în Suceava, că împistrite sau încondeiate în această zi vor rezista tot anul, sau chiar că, în Vlaşca, nu se vor strica niciodată, considerându-se că astfel de ouă, îngropate la hotarele unei proprietăţi, o feresc pe acesta de grindină; se fac cununi pentru fiecare membru al familiei, care sunt aruncate pe acoperişurile caselor, crezându-se că va muri în cursul anului cel a cărui cunună, veştejindu-se, cade prima; în Muntenia, fiecare fată sau femeie trebuie să care trei cobiliţe cu câte două găleţi de apă, cu ajutorul căreia să stropească iarba, parte ca ofrandă pentru morţi, parte pentru ca anul să fie bogat în recolte; cei din Banat mai cred că această zi este Joia urzicilor, pentru că ele ar înflori de acum încolo şi nu mai sunt bune de mâncat; se începe înroşitul ouălor; de azi şi până la Înviere nu se mai trag clopotele, ci doar se bate toaca; în Moldova, se crede că, dacă fetele îşi vor face 12 noduri pe un şnur, după fiecare Evanghelie citită la slujba din seara acestei zile, şi dorm cu acest şnur sub pernă, îşi vor visa ursitul dat de Dumnezeu; se mai crede că, la momentele mai dificile din an, este bine ca omul să se roage şi să desfacă un nod de pe şnur, pentru ca răul să treacă şi Domnul să fie alături de cel necăjit; de asemenea, se crede că se vor vindeca de friguri cei care se încing cu sfoara pe care au făcut cele 12 noduri; dar şi alte obiecte duse la biserică la Denia din această seară sunt considerate ca având virtuţi tămăduitoare; astfel, în Ilfov, femeile obişnuiesc să aprindă un bulgăre de tămâie după citirea fiecărei Evanghelii, după care duc tămâia acasă, ea fiind bună de aprins şi de afumat când tună, fulgeră sau se afumă cu ea copiii speriaţi; în Vlaşca, se duc la biserică, încă de miercuri seara şi se lasă acolo până joi seara, făină, untdelemn şi prune uscate pe afumătoare, considerându-se că făina ar fi apoi bună de afumat cu ea pe cei bolnavi de friguri, uleiul pentru pus în urechi de către cei surzi, iar cu prunele să fie descântaţi cei care acuză dureri de urechi; în Bucovina, se crede că se poate scăpa de negi, dacă omul se duce la biserică având la el un beţişor pe care face câte o crestătură după fiecare Evanghelie citită, după care, la ieşirea de la slujbă, aruncă beţişorul, iar negii se vor prinde de cel care va ridica primul beţişorul aruncat; în această zi, începe vopsitul, încondeiatul sau împistritul ouălor, în credinţa că nu se vor mai strica tot anul; din Joia Mare şi până la Ispas (Înălţarea Domnului) este bine să nu se lucreze în casă nimic, ca să nu bată grindina peste semănături; există credinţa că, în Joia mare, se deschide cerul, Raiul şi iadul, iar morţii vin pe la fostele lor locuinţe să-şi petreacă şi ei sărbătorile acasă; de aceea se fac focuri prin curţile oamenilor, ca sufletele lor să se încălzească şi să aibă lumină; copiilor li se dau de pomană, pentru sufletul celor dispăruţi, colaci şi lumânări (2. MARIAN, II, p. 92-100; 103-104; 3. III, p. 246-248; MUŞLEA, II, p. 225; 234; CĂRĂBIŞ, p. 22-23; PRESA). Începând din Joia Mare şi până la Ispas (Înălţarea Domnului), nu se coase, nu se toarce, nu se fierb cămăşi, în toate zilele de joi, pentru că altfel bate grindina sau se opresc ploile şi timpul devine secetos - Dolj; Ialomiţa; Iaşi; Suceava; dacă moare cineva în sat în această zi, ouăle roşii nu mai ies aşa frumoase - Suceava; ca să fie sănătoşi tot restul anului, fetele şi flăcăii se duc în această zi, dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, la baltă şi acolo aruncă cu apă dintr-o parte în alta - Dolj; în Joia Mare, se ia un bulgăre de tămâie, se aprinde şi se arde cât timp la biserică sunt citite cele 12 Evanghelii, iar ceea ce rămâne din tămâie se păstrează şi se aprinde când tună, trăsneşte, sau sunt afumaţi cu ea copiii speriaţi - Ilfov; ca să se vindece, bolnavii de friguri se duc la biserică şi, după citirea fiecărei Evanghelii, îşi fac câte un nod la cingătoare, după care se încing cu ea - Muntenia; în după-amiaza din ajunul acestei zile, se aprind focuri din gunoaiele strânse şi se pune pe un scaun, amplasat în mijlocul curţii, un vas cu apă, pentru ca sufletele celor răposaţi, care revin acasă cu acest prilej, să se încălzească şi să poată bea apă - Suceava; borşul pus la acrit în Joia Mare nu prinde miros urât peste vară - Suceava; să nu se spele rufele în joia din Săptămâna Patimilor, pentru că se crede că pomana morţilor va fi formată din lături - Muntenia (2. GOROVEI, p. 10; 24; 92; 106; 116; 181; 225; 230; 267; 2. BERDAN, p. 7). Joi dimineaţa, între ora 2 şi 3, toată lumea se duce la cimitir, cu deosebire femeile, luând în mâna stângă surcele de alun, numite săbioare, care se pun lângă crucea fiecărui decedat din familie şi se ard, pe cap cetină de brad, iar în mâna dreaptă coşul cu pomană; se stă la cimitir câteva ore, se boceşte şi se roagă la mormântul celor dragi - Banat (LĂPUŞTE, p. 83). În Sălaj însă, se crede că, pentru a preveni ploile cu grindină, este bine să nu se lucreze în toate zilele de joi câte cad în perioada dintre Paşte şi 24 iunie-Drăgaică; Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (PRESA). Serii simbolice: cămaşă-oglindă-păr-soare; foc-pâine-cuţit-apă; făină-untdelemn-prune; alun-brad-pomană.
Prima joi după Paşte. În Gorj, în această joi, se desfăşoară o aşa-zisă Sărbătoare a Dealului, deoarece se spune că tot în această zi, într-o vreme îndepărtată, ar fi bătut piatra atât de tare, încât nu a mai rămas nici un butuc de viţă întreg; în timp ce un alai de muzicanţi şi oameni ai satului ocolesc dealurile plantate cu vii, câţiva bărbaţi sapă în mijlocul unei poieni o groapă, în care se face focul şi în care se frige un berbec sacrificat în acest scop; din vreme însă, femeile pregătesc mâncăruri alese şi băutură; la Sărbătoarea Dealului participă tot satul, în poiana dintre dealuri având loc o adevărată întâlnire câmpenească (SANDA, p. 38).
Joia Înălţării Domnului (Ispas - se prăznuieşte întotdeauna în joia săptămânii a şasea de la Paşte, sau la patruzeci de zile de la Paşte). În Dobrogea, femeile pregătesc cu o zi înainte azime calde, ceapă verde şi rachiu, pe care le dau de pomană prin sat, pentru că acum, cred ele, sufletele celor morţi zboară spre ceruri şi să aibă merinde de drum; în Muntenia, toate cele deja amintite se împart nu în ajunul, ci chiar în ziua Înălţării Domnului, pentru că de Ispas pleacă sufletele spre cer; în Banat şi Năsăud, în această zi se dau flori, lumânări şi brânză, iar ciobanilor li se dă câte un caş, aceasta deoarece există tradiţia ca astăzi „să se pună oile pe brânză"; în Suceava, se fac pomeni şi în ajunul zilei şi în cea a Înălţării Domnului; aproape peste tot, din cauza pomenilor, ziua mai poartă numele de Moşii de Ispas; în Banat, se crede că, la Ispas, timp de o oră, este şi Paştele Cailor, când ei se satură, nu mai mănâncă cu nesaţ; credinţa îşi are rădăcinile în legendele despre Maica Domnului, despre care se afirmă că nu putea naşte din cauza tropăitului lor şi i-a blestemat, în schimb binecuvântându-i pe boi; din această cauză, acestei zile i se mai spune şi Joia iepelor, cu toate că tradiţia generală o fixează în cea de a opta zi de joi după Paşte; în Muntenia şi Moldova, fetele şi flăcăii merg de cu noaptea prin alunişuri pentru a culege flori de alun, despre care se spune că înfloresc şi se scutură în această noapte şi despre care se crede că sunt bune de leac şi de dragoste; în Banat şi Năsăud, în această zi se împodobesc bisericile, mormintele şi casele oamenilor cu ramuri verzi şi flori, punându-se cu deosebire frunze de paltin, care se păstrează apoi în casă peste an, pentru că ar fi bune, cred cei din zona Braşovului, pentru a afuma cu ele împotriva trăsnetelor; în zonele Alba şi Sibiu, se pune în ferestre leuştean şi tot cu leuştean sunt bătute vacile, ca să nu le ia mana strigoaicele, şi, ca să nu se îngraşe, se încing cu leuştean şi fetele şi femeile; în Bucovina, de Ispas se „semnează" mieii şi viţeii, adică li se crestează o parte din ureche, tot atunci se taie şi vârful cozilor la vite, toate îngropându-se într-un furnicar, spunându-se că să le fie date vite câte furnici sunt în furnicar; în unele părţi din Banat, Ispasul este sărbătorit ca patron al casei, iar în alte sate se organizează nedei (târguri, bâlciuri); în împrejurimile Blajului, se ţineau odinioară târguri de fete, unde flăcăii veneau să le peţească şi unde fetele îşi aduceau şi zestrea, precum şi podoabele ce le aveau; în Banat, se spune că până la Ispas este bine de semănat porumbul, deoarece ulterior nu mai are timp să crească şi să se coacă; în Bucovina, până în această zi nu sunt lăsate vitele să pască, dar de acum pot fi lăsate la păscut sau chiar trimise la stânele din munte (2. MARIAN, II, p. 349-351; 353-355). În noaptea de Ispas, flăcăii şi fetele se duc prin tufe de alun şi culeg florile acestui arbust, despre care se spune că înfloresc şi se scutură în aceeaşi noapte; florile de alun sunt bune pentru descântecele de dragoste şi pentru prepararea de leacuri - Muntenia; Moldova (2. GOROVEI, p. 7). În joia Înălţării Domnului (Ispasul), în satele de oieri din preajma Sibiului, unde se practică şi puţină agricultură, se desfăşoară un obicei, care aici poartă denumirea Cântecele de Ispas; participă fete şi feciori şi alături întregul sat, în frunte cu preotul; fetele sunt îmbrăcate în rochii albe, lungi, purtând pe cap cununi de spice verzi, formând un grup compact de câte 8-10 rânduri şi având în frunte călăreţi şi lăutari; alaiul străbate prin holdele date în pârgă, ocolind troiţele de pe hotar, cu toate că textele folclorice pomenesc de acestea, precum şi de fântânile din drum; alţi culegători de folclor, consemnează faptul că sărbătoarea avea loc, mai demult, în pădurea din apropierea satelor (2. PAVELESCU, p. 54-55). Tot în această zi se sărbătoreşte şi Ziua Eroilor; în toate bisericile şi mănăstirile se înalţă rugăciuni pentru pomenirea sufletelor şi numelor celor care s-au jertfit în războaie, în lagăre şi închisori pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea României; se desfăşoară totodată rugăciuni şi pomeni la morminte şi troiţe, la monumentele eroilor depunându-se coroane de flori în contextul unor ceremonii comemorative (PRESA).
Joia Verde. Este numită aşa cea de a noua zi de joi după Paşte, zi în care nu se lucrează nimic, nici în gospodărie, nici pe câmp, ca să nu bată grindina - Vâlcea; este numită Joia Verde prima joi de după Rusalii, zi în care nu se lucrează, ca să nu bată grindina - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 106; GOLOPENŢIA, p. 146). Această zi de joi este ţinută ca şi o zi de Paşte (2. MARIAN, II, p. 230). În zona Bârladului, în cele nouă joi de după Paşte, nu se lucrează în vii (BĂLĂNESCU, p. 262). În Suceava, în afara celor 9 joi de după Paşte, se ţin tot 9 joi şi după Bobotează, când nu este bine să se spele rufe (NOTE, Băncescu).

JOIMĂRIŢĂ
Cele mai cunoscute fiinţe demonice la români sunt strigoii, ielele, Zburătorul, Mama-pădurii, ursitoarele, spiriduşul, Marţi-seara (Marţolea), Zorilă şi Murgilă, Zmeul şi Joimăriţa; Joimăriţa este un duh în legătură cu munca, în speţă cu torsul, Dicţionarul limbii române definind-o ca fiind o „fiinţă mitologică având înfăţişarea unei femei urâte şi spurcate…care apare ca o fantomă…spre a controla dacă fetele şi femeile tinere au terminat de dărăcit sau de tors până în ziua de Joi-mari toată cânepa, inul şi lâna; pe cele ce le găseşte în urmă cu lucrul le pedepseşte aspru"; D. Cantemir: „Gioimaricele [se] numesc nişte femei care în joia de dinaintea Paştilor dis-de-dimineaţă merg la focurile care în acea zi obişnuiesc să se aprindă pretutindeni la case"; aceste focuri constituie un obicei vechi la români, ele aprinzându-se pentru ca moşii, sufletele morţilor familiei, să vină să se încălzească şi să se ospăteze; se aprind focuri, de boz sau de nuiele, şi la morminte, unde se duce mâncare şi băutură, fiindcă Joia Mare este ziua în care „se satură morţii"; lângă foc se pune şi o cofă cu apă şi un colac sau mălai, ca venind Joimăriţa şi sufletele morţilor, după ce se vor încălzi, să mănânce colacul (sau turta de mălai) şi să bea apă, căci aşa zic oamenii că este bine; în credinţele populare, se presupune că Joimăriţa este întruchiparea unuia dintre cei nemulţumiţi şi răuvoitori, ori a vreunuia dintre cei pentru care nu se făcuse foc, ca să se încălzească, sau pentru care nu se adusese pomană dis-de-dimineaţă, pentru că „luând cenuşă ori nisip în gură", aceştia pleacă mânioşi din casa fostei lor familii; dar poate că Joimăriţa este doar o personificare a zilei de Joimari; în tot cazul, la origine trebuie să fi fost o fiinţă demonică, strâns legată de ziua de Joimari şi de moşii pomeniţi în această zi; în viziunea poporului, Joimăriţa este „mare cât o claie"; lumea se teme grozav de ea, femeile ştiu că, la cea care îi dă un colac şi colivă, Joimăriţa nu se mai duce; există şi o confuzie uşor de explicat, deoarece Joimăriţa este prezentată uneori ca fiind Sfânta Joi, cu diversele ei atribute şi interdicţii: interzice cusutul în Joia Mare (B. P. Haşdeu), este o vietate (femeie) autorizată de Precista să găsească fetele leneşe (N. Densuşianu), cu ajutorul unei căţeluşe care le „găseşte după miros" (B. P. Haşdeu); datorită altei contaminări cu Marţi-seara, ea este numită şi „joi-seara"; de altfel, „Joimăriţa. . . ca o sfântă ce este" şi „Joimarele şi Joimăriţa sunt surori ale Sfintei Joi"; deci Joimăriţa poate să fie o supravieţuire, o amintire din epoca în care ziua de Joia Mare era ziua când începea altădată noul an; de aceea trebuiau probabil terminate, până la acea dată, anumite munci, în speţă torsul; există chiar şi o întrepătrundere a practicilor uzitate, deoarece, aşa precum în această zi se aprind focuri şi se pune tămâie pe jar, tot aşa şi Joimăriţa poartă vase cu cărbuni aprinşi, pentru a arde degetele femeilor leneşe şi pentru a da foc la cânepa netoarsă; în Olt, în Joia Mare, se dă foc la gunoi, se pune în vârful unui par un caier de câlţi şi un fus atârnat de el, oamenii numind această alcătuire joimăriţă, căreia îi dau foc şi afumă cu ea vitele din ogradă, ca să nu le facă rău cineva; de la pusul cânepei într-un ciomag, cu fusul atârnat, s-a ajuns la mascarea unui bărbat sau a unei femei, care îmbracă un cojoc pe dos (Teleorman), sau se înfăşoară cu totul într-o pătură şi îşi schimonoseşte faţa (Muscel), sau se maschează în brezaie (Dolj), intră în case şi spune că este Joimăriţa (Tecuci), dă foc în curte la câlţii de cânepă găsiţi netorşi, zdrobesc unghiile fetelor leneşe cu resteul pe care îl poartă în mână, speriindu-le cu câlţii aprinşi, prefăcându-se că vrea să le ardă ochii (Teleorman - după B. P. Haşdeu); în Muscel, se crede că ea umblă cu o pătură groasă pe cap, sau chiar că locuieşte în sacul cu cânepă, aceeaşi credinţă fiind atestată şi în Teleorman (N. Densuşianu); tot în Teleorman, Jomăriţa este închipuită ca un fel de zeiţă a cânepei; ca să scape de urmărirea ei, o femeie se ascunde într-o căpiţă de cânepă şi îi spune Joimăriţei povestea lungă a plantei: cum a fost pusă, cum a răsărit, a crescut, a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, toarsă etc.; în felul acesta, femeia a câştigat timp până a cântat cocoşul şi a scăpat de moarte - Prahova; chiar şi focul Joimăriţei de la Joia Mare se face uneori cu „puzderii" de cânepă; după unele informaţii, în unele zone, joimăriţele ar fi doar nişte „controloare" ale muncii torsului, femei vrednice umblând din casă în casă, mai ales acolo unde sunt fete mari, ca să vadă dacă acestea au tors toată cânepa avută (Vlaşca); şi la Haşdeu apare informaţia conform căreia Joimăriţa ar fi fost „o femeie care face inspecţie la alte femei" (Dolj); poate fi „o femeie voinică, harnică, însă rea şi fără îndurare" (Ialomiţa), sau „o femeie vrednică şi care vine la toate femeile puturoase" (Buzău); din răspunsurile la Chestionarul lui Densuşianu, reiese clar şi evoluţia credinţei: pe când, mai demult, Joimăriţa era o femeie închipuită care arde fetele ce n-au isprăvit de tors, acum se face şi colindă cu joimăriţa (Romanaţi); există şi o explicaţie pentru acest aspect: torsul cânepei este o muncă grea, femeile îşi sperie fetele cu venirea Joimăriţei şi, în acest scop, trei flăcăi schimbaţi în haine urâte umblă pe la ferestrele caselor cu fete mari înfricoşându-le (Teleorman); flăcăii se maschează de aşa manieră, încât să sperie mai tare fetele, se mânjesc pe faţă cu negreală sau cărbune, uneori poartă câte o căldare pe cap, precum şi verigi de la coşul vetrelor (Teleorman), clopote şi alte obiecte „sunătoare" (Dolj; Romanaţi); dar, printre aceste obiecte, apar şi cele de tortură specifice Joimăriţei, cum ar fi oala cu jar şi câlţi, căldăruşe cu jeratic, băieţii aprinzând prin curţi şi cârpe (Dolj); multe informaţii conduc la concluzia că astăzi obiceiul a luat forma „colindatului", adică se constituie o ceată din flăcăi, băieţi şi copii, cuprinzând trei elemente mai importante: 1. deghizarea în Joimăriţă a unui flăcău din grup; 2.umblarea pe la casele cu fete şi controlul torsului; 3. cererea de ouă şi strângerea celorlalte daruri; ceata este compusă din trei sau mai multe persoane, una dintre acestea cântă din fluier, ceilalţi sunt îmbrăcaţi în haine zdrenţăroase, mânjiţi pe faţă, unul deghizat în „unchieş" (Joimarele), iar altul în „mătuşă" (Joimăriţa); toţi îşi spun „joimăriţe"; când apar băieţii, fetele îşi zic: „Vine Joimăriţa! Hai să găsim ouă" (Dolj), fiind vorba deci mai mult de o încercare de îmbunare şi de răscumpărare cu ouă, pe care, de cele mai multe ori, le cer colindătorii înşişi; ar fi o greşeală să se creadă că flăcăii cer ouă numai pentru că se apropie Paştele; este adevărat că, în Săptămâna Patimilor, gospodinele roşesc ouă şi ele trebuie să ştie dacă au numărul necesar; în care scop există şi o zi, pe la jumătatea Postului Mare, înainte cu două săptămâni de Joia Mare, care se numeşte „numărarea ouălor"; în unele zone, această numărătoare se face chiar în Joia Mare; diminuată mult ca desfăşurare, Joimăriţa este atestată şi ca sperietoare de copii, mai ales în satele din Vâlcea, Bărăgan şi Moldova; obiceiul nu a pătruns la nord de cursul Mureşului, unde i-a luat locul, în parte, „Marţolea" sau „Marţi-seara"; concluzia este că acest ritual, indiferent de denumire, dimensiune şi participare socială, pare să fie o dezvoltare exclusiv românească, poate unica figură demonică românească (MUŞLEA, II, p. 223-237). Personaj mitologic românesc, Joimăriţa pedepseşte cu asprime fetele şi femeile leneşe sau care nu respectă anumite interdicţii calendaristice de muncă (12. GHINOIU, p. 62). În Săptămâna Patimilor, femeile trebuie „să taie pânza" şi să pună stativele războiului de ţesut în pod, pentru că joimăriţele sunt nişte zâne rele, care pedepsesc fetele care mai au lână de tors şi pânză în război - Banat (LĂPUŞTE, p. 82). În prima zi de joi din luna martie, seara, se umblă cu „Joimărica": trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine vechi şi zdrenţăroase intră în casele cu fete şi cer să vadă dacă a fost toarsă cânepa, iar fuioarele netoarse le pun în căldarea cu jeratec pe care o poartă cu ei - Teleorman (CRISTEA, p. 45). Este o femeie foarte urâtă, având capul foarte mare, despletită, cu dinţii mari şi rânjiţi, care îşi are locuinţa în păduri pustii; în casa ei se află numai capete de fete care nu au tors cânepa; se spune că joimăriţele umblă în dimineaţa de joi a Săptămânii Patimilor, în fiecare casă şi unde găseşte vreo femeie dormind, atunci ele o fac de este leneşă de acum înainte tot anul; pedeapsa obişnuită pentru fetele leneşe constă în arderea caierelor netoarse, iar fetei i se pune mâinile pe jar; această modalitate de pedeapsă poate fi o contaminare a credinţei că, în dimineaţa de Joi-Mari se fac focuri, pentru ca „moşii" să vină şi să se încălzească; dar natura ignică se manifestă şi prin faptul că joimăriţele vin şi peste an, în fiecare săptămână, joi seara, când ies din munţi sub înfăţişarea unei flăcări, apoi intră pe horn în case; contaminările cu alte fiinţe mitologice sunt frecvente, ea fiind uneori „înaltă cât un arbore şi grasă cât o bute" (Muma-pădurii), îmbrăcată în negru, foarte zdrenţăroasă, apărând ca o negură, bivol, câine (Noaptea); în unele părţi, se spune despre ea că urmăreşte să pocească femeile şi cu alt prilej, cum ar fi vara pe câmp; dar, dacă este respectată, apără oamenii de ploi mari şi de grindină; se crede că Joimăriţa pedepseşte şi pe cei pe care îi găseşte cu gunoiul prin curte, pe care îl adună ea, îi dă foc şi le arde mâinile leneşilor în spuză; de asemenea, frige şi mâinile celor care au gardurile nefăcute, ori rupte prin unele locuri (2.OLTEANU, p. 323 -324). Joimăriţa arde unghiile fetelor la care nu găseşte cânepa toarsă până în Joia Mare; le toarnă răşină topită peste unghii sau le bagă degetele în răşină topită - Vrancea (2. STAHL, p. 186).

JUDECATĂ (A JUDECA)
Oamenii să nu jure strâmb la judecată, pentru că li se vor naşte copii cu picioare strâmbe - Vrancea (1. STAHL, p. 186). Ca o concretizare a societăţilor de feciori, sub unghiul judecăţii, în Duminica Paştelui sau în Duminica Tomii (dar numai în Transilvania) are loc, spre seară, o adunare de feciori în care fie aleg un şef nou, fie rămân la cel ales de Crăciun şi cer acestuia să judece şi să pedepsească pe cei care au făcut fapte incorecte, mai ales în timpul secului de Paşte, de pildă au furat, s-au îmbătat, au insultat, nu au arat bine etc.; greşelile dovedite cu martori sunt pedepsite, iar vinovaţii, după ce au fost purtaţi în jurul bisericii, sunt „bricelaţi", adică loviţi peste tălpile picioarelor cu un băţ numit bricelă, termen saxon, care înlocuieşte pe cel românesc mai vechi de vargă (de alun), cu ajutorul căreia „se vergela"; Judie, sau „Casa feciorilor", sau „Gazdă" este locul de adunare şi convieţuire a confreriei, timp de 7-12 zile, uneori şi a fetelor, este locul de învăţare a colindelor, a dansurilor, a datoriilor confreriei, aici se ia masa în comun, preparată de fete, de aici se pleacă la colindat şi tot aici se revine, totdeauna în ordine ostăşească, în frunte cu steagul, care este păzit tot timpul; la judie are loc judecarea eventualelor certuri între tineri, de către jude, şi se aplică pedeapsa fizică sau cu amendă; fetele participă la întreţinerea casei, aduc de mâncare şi plătesc, unde este tradiţia aşa, pentru dansuri, tot ele făcând steagul confreriei, sau ajută la confecţionarea „măştii" (BUHOCIU, p. 70-71; 77). v. CEATĂ; JUNE.
Judecata de apoi (Sfârşitul lumii; Vremea de apoi; Ziua de apoi; Lumea de apoi; Veleatul de apoi; Sfârşitul veacului; Coada veacului; Venirea de apoi; Judeţul de apoi; Judecata cea de pe urmă). Imaginarea momentului când va avea loc sfârşitul existenţei civilizaţiei umane este, în credinţele tradiţionale, un amestec de tablouri din Apocalipsă (în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan) şi din cărţile populare, cu deosebire din Alexandria; astfel, Judecata de apoi va avea loc pe toate pâraiele şi vadurile apelor mari, când la toate răspântiile vor fi crâşme, când se vor tăia toate haturile şi se va ara în jurul satelor, când moşnegii de 60-70 de ani se vor recăsători cu fete de 16-20 de ani, când Sfredelul va cădea drept în Comoară (o seamă de constelaţii poartă în popor numele de Comoară şi Sfredel), când aurul şi argintul se vor vărsa pe toată suprafaţa pământului, când oamenii se vor înmulţi de nu-i va mai încăpea pământul şi, neavând cu ce să-i mai nutrească, se vor mânca unul pe altul, când oamenii vor fi aşa de mici, încât 12 oameni vor trebui să întoarcă un ou cu drugii, când timpul se va comprima (se va iuţi în trecerea lui), încât anul va fi cât luna, luna cât săptămâna, săptămâna cât ziua, ziua cât ceasul scurt, iar ceasul cât minutul, când va dispărea ruşinea din lume şi cei tineri nu se vor sfii de cei bătrâni, când bogaţii vor jecmăni şi mai mult pe cei sărmani, când va veni Antihrist pe pământ şi se va amesteca în toate treburile, momind pe oameni la fărădelegi, când se va certa tatăl cu fiul, mama cu fiica, fratele cu frate şi soră cu soră, vecin cu vecin, bătându-se ca nişte orbi, când va pieri toată dreptatea din lume, când fiii nu vor mai asculta deloc de părinţi, ci îi vor bate şi omorî; atunci Arhanghelii Mihail şi Gavril vor lua toate unghiile celor morţi, vor face trâmbiţe din ele şi îi vor chema la Judecata de apoi (sau vor buciuma îngerii trimişi de arhangheli); mormintele se vor desface, porţile Raiului şi ale iadului se vor deschide şi pe un nor, ca un soare strălucitor, va sosi Domnul nostru Iisus Hristos, înconjurat de cetele îngereşti şi se va aşeza pe un scaun (tron) de piatră (sau scaun strălucitor) şi va judeca pe fiecare câţi au fost de la începutul lumii, fie că sunt morţi în clipa aceea, fie că sunt vii (3. MARIAN, III, p. 305-307). Cine visează prezenţa unui martor înfăţişat la judecată înseamnă că în curând nevinovăţia celui care visează va fi cunoscută, iar când se visează fiind el însuşi martor este semn că va fi apreciat în colectivitate ca un om drept; să fie însă cu mare băgare de seamă cel ce visează pur şi simplu judecătorie, tribunal; va avea cu siguranţă parte de un proces cel care visează judecător sau avocaţi - Suceava (NOTE, Băncescu).

JUG
Dacă o fată vrea să determine ca flăcăul, care o curtează, să o ceară de soţie, ea trebuie să fure, în seara dinspre Anul Nou, sau în cea dinspre ziua Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie), resteul de la un jug, să învelească focul din vatră cu el şi apoi, ieşind afară, să-l arunce peste casă - Suceava; când o fată este peţită, i se dă să bea vin dintr-o ploscă şi atunci, fără să fie observat gestul, se pune în ploscă o mică aşchie luată de la un jug, crezându-se că procedând astfel vor fi nedespărţiţi în căsnicie şi că vor trăi amândoi, de comun acord, şi bune şi rele, cum trag împreună şi boii în jug - Muntenia; după ce vin de la biserică, tinerii căsătoriţi se dezbracă de hainele în care s-au cununat şi le aşează pe un jug, ca să se tragă unul după celălalt ca boii în jug - Bihor; cel ce pune pe foc jugul boilor îi este destinat să nu poată muri, ci doar să se chinuiască - Suceava; nu se pune pe foc jugul boilor, pentru că acela care o face va sufla din greu în timpul lucrului - Vaslui; nu poate muri, până ce nu i se pune un jug sub cap, cel ce pune jugul boilor pe foc - Iaşi; nici aşchiile rezultate la confecţionarea jugului boilor nu se pun pe foc, pentru că, la moarte, cel ce o face se va zbătea precum boii în jug până îşi va da sufletul - Teleorman; să nu se pună jug pe foc, pentru că apoi făptaşul va rage ca boul - Vrancea; jugul animalelor (boi, cai, viţei, porci, câini nărăvaşi etc.) nu se pune pe foc, pentru că porcii se vor îmbolnăvi de brâncă, câinii vor turba etc. , iar stăpânul va purta la gât juguri grele pe lumea cealaltă - Galaţi; dacă jugul porcilor este tăiat, cel ce o face va grohăi ca porcul la ceasul morţii - Vrancea; nu este bine ca jugul boilor să fie lăsat peste noapte afară, pentru că poate fi spurcat de câini şi, în acest caz, boii vor face rosătură la grumaz - Suceava; femeile să nu păşească peste vreun jug, pentru că le vor muri boii care trag în el - Muntenia; când se rupe jugul de la carul care îi transportă pe miri în cadrul ceremoniei nupţiale este rău de moarte - Vâlcea; în cazul că moare capul familiei, în acea zi boii sunt înjugaţi cu jugul pus răsturnat sau invers, semn că, după plecarea bărbatului dintre cei vii, toate treburile din gospodărie vor merge pe dos, sau se vor rezolva cu mare greutate - Ţara Haţegului; Muntenia (2. GOROVEI, p. 116-117; 143; 150; 174; 232; 259; 3. MARIAN, III, p. 62; NOTE, Antonescu). La ieşirea din casă, mireasa trebuie să păşească peste jugul boilor, pentru a avea spor la vite, dar şi pentru „a trage" împreună cu viitorul soţ în „jugul" căsniciei - Ţara Zarandului (1. DASCĂLU, p. 23). În Gorj, în dimineaţa nunţii, mireasa este îmbrăcată de către naşă pe o masă joasă, rotundă, nu înainte ca hainele acesteia să fie trecute printr-un jug, cu înţelesul că aşa cum boii trag uniţi în jug, tot aşa să tragă şi ei în lupta vieţii lor (CĂRĂBIŞ, p. 47). Cei cu mintea rătăcită şi care agonizează îndelung şi nu-şi mai dau sufletul este bine ca trupul să le fie trecut printr-un jug - Sibiu (3. MARIAN, III, p. 28). Aşezarea capului celui care agonizează îndelung pe un jug se explică prin faptul că jugul are numai o faţă, care priveşte spre drum şi nu spre casă - Năsăud (4. BOCŞE, p. 350). Este simbol al renunţării şi stăpânirii de sine, însăşi rădăcina lui indo-europeană yug dând celebra doctrină de autoperfecţionare şi autodisciplină care este Yoga (EVSEEV, p. 150-151).

JUNE
Vine din lat. juvenis, care originar însemna mai întâi forţă, putere vitală, pe care, de exemplu, iranienii o aplicau vârstei de 15 ani; verificarea acestei forţe se făcea prin viaţa magico-religioasă şi a confreriilor de tineri, care au loc la Anul Nou; deci junii sunt solidari cu mitul tinereţii eterne şi cu riturile calendaristice cu măşti; confreriile sunt societăţi mascate, de iniţiere, cu puteri magice excepţionale, aşa cum se poate vedea la toate popoarele aşa-zis semi-civilizate (BUHOCIU, p. 284). Aşa cum folclorul evidenţiază o mamă tânără, uneori o fată de măritat, în perioada matriarhală, nu maica bătrână din „Mioriţa" sau din alte cântece bătrâneşti şi colinde, în faza patriarhală este pus în relief un Dumnezeu tânăr, neînsurat, dar exact de vârsta însurătoarei, precum feciorii din ceată sau ca vătaful lor; şi aşa cum zeiţa-mireasă şi zeiţa-mamă sunt echivalente cu tot ce este feminin şi tineresc în natură, de la floare până la bouriţă, ciută şi capră, zeul-june este echivalent cu şoimul, calul, dar mai ales cu bradul, bourul şi cerbul; realitatea folclorică din Ţara Oltului arată că zeul-june este o divinitate a muntelui, născut din vechea zeiţă-mamă; el este fiul mumei-pădurii, adică pădurea însăşi, codrul, cu tot ce este masculin în el, la început dendromorf, apoi zoomorf şi, în fine, antropomorf; în altă ordine de idei, nici mesele şi băuturile date în perioada în care ceata de feciori din Ţara Oltului se manifestă nu pot fi caracterizate că aparţin doar sărbătorilor de belşug şi veselie; unele mese au un caracter precis ritual, fie că apar ca un ospăţ, fie ca o comuniune cu bărbaţii însuraţi şi mai ales cu părinţii, de obicei taţii, şi cu conducătorii satelor, ceea ce dă cetelor caracterul de „rit de întoarcere", de primire a junilor iniţiaţi în comunitatea din care fac parte; la toate aceste mese, rolul principal îl au colacul şi vinul, simboluri ale creştinismului (trupul şi sângele Domnului), ceea ce aminteşte de mesele rituale ale primelor comunităţi creştine; dar este clar că vinul şi colacul aparţineau înainte vreme altor zeităţi (colacul al soarelui, vinul al lui Dionysos etc. ); aceste două elemente aveau şi un străvechi caracter magico-religios, poate chiar totemic, de dezlegare a consumului din noua recoltă, de comuniune cu forţele tinere ale grâului proaspăt, de magie a imortalităţii etc.; toate acestea s-au suprapus şi amestecat în decursul timpurilor, încât problema comportă dezbateri foarte lungi şi grele pentru a fi ştiinţific dezlegată (HERSENI, p. 273; 298). În Transilvania, feciorilor li se spune juni; obiceiul mai poartă numele de „Ceata junilor" sau „Ceata feciorilor juni"; pe Târnave, cetei i se spune Bute; vătaful mare mai este numit jude, primar sau birău; vătaful mic se mai numeşte pârgar, vornic, sarcina acestuia fiind de a introduce fetele în joc; colcerii se îngrijesc de mâncareşi de băutură, iar sameşii poartă socotelile (este vorba de obiceiurile care presupun cete şi nu doar de Junii din Şcheii Braşovului); obiceiul Junilor braşoveni este legat de Săptămâna Luminată, de la Duminica Paştelui la Duminica Tomii; dar, încă de pe la Bunavestire (25 martie) încep a se îndemna tinerii unul pe altul de a se înscrie în „Ceata Junilor"; ca loc de adunare îşi aleg, dacă timpul este favorabil, o coastă situată deasupra Şcheilor, numită Coasta Prundului; dar ceremonia reintrării celor vechi şi a înscrierii novicilor are loc tot în Duminica Paştelui, deci celelalte întâlniri precedente pot fi considerate repetiţii a ceea ce se va întâmpla ulterior; în Duminica Floriilor, aceiaşi feciori care au constituit ceata merg iar pe Coastă, joacă hora şi aruncă buzduganul; ca şi la Blagoveştenie, plecarea se face de acasă, de la vătaf (înainte plecarea se făcea de la sutaş); cel mai vechi dintre ei, cel care a fost mai mulţi ani „cu Junii", este declarat vătaf, al doilea în vechime este numit armaş mare, al treilea este armaşul mic (armaşii ţin locul vătafului, în lipsa acestuia), al patrulea este sutaşul (se ocupă de ţinerea socotelilor); primii trei juni, adică vătaful şi armaşii, primesc de la protopop, ca semn al funcţiei lor, câte un buzdugan; ceilalţi juni, care vor să intre în ceată, se numesc juni de cumpanie; aceasta spre deosebire de junii cu ziua, feciori care, neputând fi liberi în cursul Săptămânii Luminate, se înţeleg cu vătaful să-i plătească o sumă oarecare pentru cele câteva zile câte „se vor pune şi ei cu junii"; vătaful îşi păstrează funcţia până la însurătoare; nu se pot înscrie între juni decât feciori trecuţi de 16-17 ani; cel care a fost June şi s-a însurat este şters din lista protopopului (azi, secretarul comitetului parohial); vătaful este conducătorul ascultat al Junilor, el se îngrijeşte de păstrarea ordinei, de angajarea lăutarilor şi de mersul întregii serbări; în ultimii ani, numărul junilor a variat între 17 şi 20, dar, la începutul sec. al XX-lea, numărul acestora trecea de 30-40 şi chiar de 50; cei trei şefi (vătaful şi cei doi armaşi) se deosebesc de restul Junilor prin faptul că poartă în mână buzduganul, iar pălăriile lor sunt împodobite nu cu panglici, ci cu ruji (cocarde); lunea este ziua din cadrul Săptămânii Luminate în care junii se împart în trei grupuri şi pornesc pe la casele cunoscuţilor şi ale fetelor, în acordurile „Marşului Junilor când merg după ouă"; ziua este destinată fetelor, în care junii merg după ouă roşii la casele în care trăiesc fete mari; cu acest prilej, junii necăjesc fetele, făcându-le să roşească din pricina remarcilor asupra calităţii ouălor (că nu sunt bine colorate, că nu sunt bine fierte, că sunt clocite), observând însă în acelaşi timp şi ce răspunde fata; unii informatori susţin că junii se duc după ouă „la acele fete la care aspiră să le fie consoarte"; mai nou însă, junii se mulţumesc doar să stropească fetele cu parfum, când le intră în case; documentele atestă însă că acest obicei se numea „Aruncarea în apă" şi este posibil ca el să se fi desfăşurat întocmai, fie prin aruncarea fetelor în apă, fie doar, mai probabil, prin stropirea fetelor cu apă; joi seara, din Săptămâna Luminată, are loc Îngroparea vătafului: vătaful este legat pe o scară, după ce pe ea s-a pus o cergă; scara este purtată de patru juni, doi dintre ei mascându-se în preot şi dascăl, câţiva bocesc în cântece care imită bocetele autentice, dar având cuvintele pocite; unii dintre juni zdrăngăne din tălăngi folosite la grumazul vacilor; aşa este dus vătaful pe toate uliţele localităţii, iar oamenii le dau ouă; dacă plouă, vătaful este ţinut sub streşini, ca să fie udat, spunându-se că a fost prea aspru şi trebuie înmuiat; este dus aşa până către ziuă, când alaiul ajunge la „Podu Dracului", unde, după ce este silit să promită o cantitate de băutură, este lăsat să alunece de pe scară până în fundul văii; abia după aceea este dezlegat şi i se cântă de trei ori „Hristos a înviat"; la origine, această mascaradă voia să reprezinte alungarea iernii, iar cel îngropat, cum ar fi în cetele de căluşari, era „mutul", personajul lor caraghios, care se întâlneşte în atâtea obiceiuri de primăvară sau de carnaval („boriţa", „cucii", „turca"); în fine, ceata se îndreaptă spre o cârciumă ca să bea ceea ce vătaful a promis; se petrece cu mâncare şi băutură, la fel ca şi marţea, ceata îşi joacă hora şi aruncă buzduganul; vinerea după amiaza are loc o nouă „aruncare în ţol", de data aceasta publică; ea se face în mijlocul horei Junilor, fiind aruncaţi numai acei juni care au fugit de la aruncarea care a avut loc la casa armaşului mic, joi seara, când sunt prinşi şi aruncaţi în sus de trei ori toţi junii din ceată; sâmbăta nu se face nimic, spunându-se că „plâng zilele trecute"; alte informaţii atestă că, în ziua de sâmbătă, Junii îşi fac socotelile şi cheltuiesc restul banilor rămaşi; alte informaţii menţionează ca dată de încheiere ziua de duminică, flăcăii mergând „Sub Tâmpa" („Sub Poalele Dorului"), unde petrec ca şi în ziua de joi, după care se duc în Prund să-şi joace hora şi să arunce buzduganul; cu aceasta serbarea Junilor ia sfârşit (MUŞLEA, II, p. 44-50; 55-57; 76; 81; 84; 234). Rostul dublu al junilor este să apere satul de duhurile rele şi să cheme, eventual să le apere, pe cele bune; pentru a obţine primul rezultat, junii se folosesc de arme, împuşcături, zgomot de bâte (tot arme), dar mai ales de colindat, în sensul de raite date prin sat, de roată împrejurul mesei etc. , adică de rituri de alungare a duhurilor necurate, devenite apoi rituri de purificare a locurilor şi oamenilor, pentru a pregăti terenul necesar unor acţiuni magico-religioase pozitive, favorabile oamenilor; junii înarmaţi apără forţele supranaturale pozitive, pe care le „încântă" să vină, faţă de agresiunea celor negative, pe care le silesc, cu mijloace aproape fizice, să se ţină departe; ei apără precum o face o suită ostăşească, de ordin sacral, hieratic, ca însoţitori înarmaţi ai puterilor supranaturale pozitive; ei se găsesc în slujba „Binelui" şi deci împotriva „Răului", privite nu ca simple principii, ci drept realităţi vii, mai exact personificate (HERSENI, p. 260-261; 263).

JURĂMÂNT (A JURA)
Omul care se jură că se va spânzura sau se va împuşca, din cauza unui motiv oarecare, oricât de neserios a făcut-o, îi este trecut numele imediat în condica diavolului, iar de acolo nu mai scapă - Galaţi; se crede că moare mama aceluia care jură nedrept (strâmb) sau care rosteşte cuvântul „zău", când nu este adevărat - Tecuci (2. GOROVEI, p. 78; 117).