Antonescu, Romulus -
Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, 2009.
Ediţie digitală 2016
(pdf, 729 pag., 7,8 MB)
Cuvânt înainte
(pdf, 5 pag., 99 KB)
Literele A - B
(pdf, 94 pag., 942 KB)
Litera C
(pdf, 107 pag., 1.061 KB)
Literele D - J
(pdf, 147 pag., 1.434 KB)
Literele L - O
(pdf, 144 pag., 1.395 KB)
Litera P
(pdf, 53 pag., 930 KB)
Literele R - Z
(pdf, 140 pag., 1.408 KB)
Bibliografie
(pdf, 9 pag., 117 KB)

L

LABIRINT
Desprins din foarte multe mitologii şi credinţe, labirintul reprezintă un simbol deosebit de frecvent şi cu o arie de răspândire în toate culturile lumii; este un simbol dual, al situaţiilor limită, purtător în egală măsură al durerii şi al sacralităţii; priveşte totodată simbolismul firului (al aţei), apărând în cele mai diferite contexte şi indicând întotdeauna (sub formă de lanţ, funie, frânghie sau numai ca desen grafic) legătura dintre ipostazele existenţei umane sau dintre acestea şi principiul care le animă; este întâlnit peste tot ca reprezentare a unei linii fără continuitate, a unui traseu mai mult sau mai puţin complicat, uneori răsucit asupra lui însuşi, ca să formeze noduri sau întortocheri, dar totdeauna vrând să semnifice „nod vital", „ganglion", în fond simbolizând o legătură, o condensare, o oprire, iar rezolvarea acestui fapt echivalând cu încetarea unei stări morale, cu o eliberare; din această pricină, grotele, cavernele, uterul matern, viscerele, motivul meandrului sau acela al liniei şerpuitoare amintesc curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă; când labirintul este configurat având un singur centru, el se înrudeşte teoretic cu spirala; motivul labirintului nu poate fi separat de cultul soarelui şi al morţii, pentru că, în ambele cazuri, este vorba de drumuri fără sfârşit, cum este evident că nu este străin nici de cultul Marii Mame şi trebuie aşezat şi interpretat de asemenea şi în contextul motivelor care reproduc „securea cu tăiş dublu" şi „coarnele taurului"; până la urmă, labirintul (grafic vorbind) este o îmbinare a două motive: cel deschis, al spiralei, şi cel închis, al împletirii, în care împletitura (reţeaua) creează călătorului complicaţii în aparenţă irezolvabile, care îl fac să creadă că se află într-o închisoare fără speranţă, în timp ce spirala îi rezervă, la capătul unei lungi rătăciri şi după o îndelungată răbdare, reconfortul salvării, al eliberării (SANTARCANGELI,I,p.29;61;191;II,p.13). Fiind o combinaţie a spiralei şi a cozii împletite (cosiţa), labirintul ar exprima voinţa evidentă de a figura infinitul sub cele două aspecte pe care le îmbracă în imaginaţia oamenilor: infinitul în veşnică devenire a spiralei, care, teoretic, nu are capăt, şi infinitul veşnicei întoarceri simbolizat de cosiţă, de funie, de frânghie (CHEVALIER,II,p.193). Pe sicrie se marchează un semn, numit „drumul vieţii", simbol al veşniciei, al „firului care nu se rupe", compus din două grupuri a câte trei linii paralele, unite între ele, la capete, prin linii diagonale simulând o ţesătură de drumuri întretăiate, pe care se poate merge la infinit; desigur că acest motiv trebuie pus în legătură cu prezenţa lui în toate culturile mediteraneene, cum tot aşa de bine poate să fie încărcat şi cu dorinţa celor vii de a împiedica „dalbul de pribeag" de a reveni printre pământeni - Ţara Oaşului (4.LAZĂR,p. 464). Pentru cine visează labirint sau drum întortocheat prin tot felul de galerii şi coridoare este semn că se va amesteca în prea multe alte treburi care nu îl privesc direct - Suceava (NOTE,Băncescu). v. MEANDRU; ŞARPE.

LAC v. APĂ.

LACĂT

Când se seamănă grâul de primăvară, se pune în sămânţă şi un lacăt încuiat, iar semănătorul să nu spună nici un cuvânt cât timp durează semănatul, pentru ca şi pliscul păsărilor cerului să rămână închis şi să nu mănânce boabele puse în brazdă - Bihor; pentru a face să înceteze clevetirile şi bârfele satului, cel vorbit de rău să cumpere un lacăt nou şi, fără a-l descuia, să-l aşeze în răscrucea a trei drumuri, fiindcă acela care va găsi şi va lua lacătul va fi el vorbit de rău în continuare - Suceava (2.GOROVEI,p. 104;108). Prin încuierea şi descuierea de nouă ori, în apă, a unui lacăt „se descuie" şi un bărbat - Maramureş (BOGDAN,p.121).

LACRIMĂ
La toate popoarele, lacrimile simbolizează ploaia, iar plânsul este socotit ca o binefacere, ca o acţiune de fertilizare; de aceea este bine să se plângă la nuntă (EVSEEV,p.79). Se crede că bolnavul căruia îi vin lacrimile, fără să spună sau să i se spună ceva anume, şi-ar plânge apropiata moarte - Tecuci (2.GOROVEI,p.151). Femeile, când plâng moartea cuiva, se feresc să cadă vreo lacrimă pe faţa decedatului, în credinţa că aceasta l-ar frige ca o apă clocotită şi i-ar îneca sufletul; când clopotele încep să bată a mort, femeile ies afară din casă, o înconjoară de trei ori, plângând mai intens la cele patru colţuri ale ei, dând astfel de veste vecinilor despre nenorocirea ce s-a abătut asupra familiei; fiecare mort este plâns (bocit) de trei ori pe zi, în cele trei zile cât acesta rămâne acasă: dimineaţa, la amiază şi seara şi numai atunci când sunt trase clopotele la biserică; apoi, se mai plânge când intră cineva în casă, cunoscut sau rudă, când este adus sicriul, când soseşte preotul pentru începerea procesiunii de înmormântare, pe parcursul întregului drum de acasă la cimitir şi când mortul este coborât în groapă - Transilvania;Năsăud; Muntenia;Bucovina (3.MARIAN,III,p.77-79). v. PLÂNS.

LADĂ DE ZESTRE

Importantă nu doar ca piesă de mobilier, deoarece existenţa ei traversează mai multe generaţii, moştenindu-se de la mamă la fiică, în ea fiind depozitate în special veşmintele tradiţionale pe care le poartă mireasa la nuntă şi, după aceea, unele piese fiind conservate aici pentru înmormântare; este clar că lada de zestre aparţine principiului feminin, aidoma tuturor recipientelor (cupă, pahar, cană, ceaşcă, ploscă etc.), evidentă fiind analogia ladă-corp sau ladă-femeie prezentă şi în ghicitori: „Am o lădiţă/Şi-n lădiţă-o porumbiţă,/Dacă zboară porumbiţa,/N-am ce face cu lădiţa"; lada de zestre se răscumpără ca şi mireasa la nuntă; când este ridicată în căruţă, este bătută cu pumnii, la fel cum simbolic era bătută mireasa odinioară, pentru a-i stimula fertilitatea, semn că lada este echivalentul simbolic al miresei; în cadrul actului primei nopţi, este adusă, alături de alte obiecte cu semnificaţie feminină (furca de tors, iţele etc.) în camera nupţială; chiar şi ornamentele prezente pe capacul şi pe cele trei laturi ale lăzii aparţin, prin mesaj, vieţii şi fertilităţii: pe unele exemplare din nord-vestul Olteniei şi în Mehedinţi apar rozeta solară, pomul vieţii (axis mundi), precum şi unele imagini antropomorfe stilizate, coarne şi spirale prelungite, care toate împreună simbolizează principii ale vieţii şi fecundităţii (EVSEEV,p.197;203-204). În Ţara Chioarului, lada de zestre este dusă la casa mirelui fie cu o zi înainte de nuntă, fie la o săptămână după nuntă; peste ladă se pune un covor, iar peste covor se aşează chiar mireasa şi în felul acesta traversează satul (1.POP,p.274). Pe lăzile de zestre din Gorj, ornamentele prezintă semne solare, pomul vieţii, perechi de păsări cântătoare, rămurele executate în trei registre (jos - roade, la mijloc - flori, în vârf - boboci); lada se pune în „odaia curată" sau „odaia bună", la capătul dinspre picioare al patului, sau lângă peretele dinspre răsărit; la femeile bătrâne, ordinea obiectelor conservate în ladă este fermă: toate bunurile sunt rânduite sub o cruce veche din lemn; în partea dreaptă, într-un sertar anume croit, sunt puse „podoabele" (banii destinaţi celor nouă vămi, sticluţa cu mir, cutia cu tămâie, un pachet cu lumânări, un calup de ceară pentru confecţionarea lumânării „de stat", un pieptene, o oglinjoară, agrafe, mărgele, puţină pudră); sub sertar este pusă secera (cea care se va pune sub sicriu); în lungul lăzii, sunt aşezate ţesăturile necesare înmormântării, iar deasupra lor se pune „cămaşa morţii", din cânepă, neînflorată (PRESA). Visarea unei lăzi pline prevesteşte călătorie, iar dacă se visează ladă goală semnifică stagnarea tuturor demersurilor şi încercărilor care se vor face - Suceava (NOTE,Băncescu).

LADO
Lado şi Mano reprezintă divinităţi nupţiale ale mitologiei vechilor slavi, a căror prezenţă o regăsim şi în cântecele de nuntă din folclorul românesc (ŞĂINEANU,I,p.156; VLĂDUŢESCU,p.59).

LAMPĂ
În înţelesul de lampă cu fitil şi petrol, credinţa născându-se mai degrabă din pricina luminii mai puternice pe care o răspândea în casele ţărăneşti, obişnuite până atunci cu opaiţele cu grăsime de animale (seu); astfel, dacă se visează lampă arzând este semn că vor urma zile bune, care vor fi petrecute cu inima deschisă, predispusă la îngăduinţă şi bunătate - Suceava (NOTE,Băncescu).

LAN
Se crede că nu este bine să se doarmă în răzorul lanului (holdei) - Maramureş (BOGDAN,p.95). Pentru cine visează lanuri verzi unduite de vânt este semn de furtună cu ploaie abundentă, iar de se visează lanuri de grâne coapte înseamnă uscăciune, secetă - Suceava (NOTE,Băncescu).

LANŢ
Se consideră că este bine ca, la marile sărbători ale anului, să se pună la uşa grajdului, jos, un lanţ (zale) peste care vitele sunt obligate să păşească - Bihor; sătenii leagă cu un lanţ picioarele mesei în timpul marilor praznice de peste an şi apoi se freacă pe picioare cu acel lanţ, ca să nu-i doară - Bihor (2.GOROVEI,p.254;274). Când ies din ograda gospodăriei, vitele trebuie să calce peste un „lanţ încopciat" (ale cărui capete sunt prinse), ca să rămână încleştată gura animalelor de pradă - Bihor (3.BOCŞE,p.101). Când se visează lanţuri multe la număr înseamnă pagubă; cel ce visează pierzând lanţ de aur trebuie să se aştepte la pierderea onoarei de care se bucură; înseamnă viaţă lungă visarea unui lanţ de fier - Suceava (NOTE,Băncescu). v. FIER.

LAPTE
Conform unor legende, după ce l-a născut, Maica Domnului l-a luat în braţe pe Iisus şi l-a dus „sus la plai" şi acolo s-a aşezat jos, să se odihnească; din acel loc au izvorât trei izvoare: unul de mir, unul de vin şi unul de lapte; în lapte l-a scăldat, în vin l-a botezat şi cu mir l-a miruit, punându-l „Domn în cer şi pe pământ"; aici este posibil să coexiste şi unele elemente arhaice, mai ales dacă mirul este înlocuit cu mierea, pentru că mirul şi vinul sunt legate organic de creştinism, ca să nu primească mereu întrebuinţări sacre; dar scăldătoarea de lapte este un motiv de basm foarte răspândit pentru zâne, împărătese, fete de împărat - Ţara Oltului; laptele este simbol al nemuririi, iar înlocuirea laptelui cu vinul reprezintă înlocuirea principiului matern cu cel masculin, deci trecerea de la matriarhat la patriarhat; în unele rituri pre-elenice, unora dintre zeităţi li se aducea drept ofrandă lapte cu apă şi miere, cu excluderea vinului; laptele îndulcit cu miere şi subţiat cu apă era hrana copiilor mici şi era considerat ca principiu al naşterii, creşterii şi vitalităţii, iar apoi al renaşterii şi imortalităţii; la început, laptele matern, iar, pe această bază, laptele animal, mai ales de oaie şi de capră, amestecat cu miere, iar mai târziu cu miere fermentată, a devenit prima băutură folosită la serbările populare, considerată ca fiind băutură a nemuririi; opoziţia cu vinul, care s-a alăturat foarte târziu laptelui şi poate nu l-a înlocuit integral niciodată, apare constant în cultele primitive, între care şi în cel al lui Dionysos tracicul (HERSENI,p.171;311;328). Ca să nu se îmbolnăvească, nou-născutului i se dă puţin lapte acru, înainte de a fi pus la sân pentru prima oară - Suceava; dacă pruncul a fost deocheat, este bine să fie scăldat, în trei zile de vineri, în lapte muls de la trei vaci, tot în zile de vineri, de către trei femei bătrâne („iertate de Dumnezeu") - Suceava; când se amestecă laptele de la două vaci, animalul străin de gospodărie îşi va diminua cantitatea de lapte zilnică, din care pricină nu se dă lapte unui om străin, despre care se ştie că are vacă de muls - Moldova; nu trebuie să mulţumească deloc cel care primeşte lapte, fiindcă se îmbolnăveşte vaca - Moldova; întotdeauna, o mână din laptele muls trebuie aruncată pe vacă, pentru a nu-i lua nimeni mana - Tecuci; când laptele se întinde apos, înseamnă că a fost luată mana vacii - Tecuci; laptele nu se toarnă prin locul unde este urechea care ţine toarta căldării, pentru că vaca nu va da lapte mai mult - Dolj; dacă o vacă începe să dea din ce în ce mai puţin lapte, este bine să se toarne lapte pe prag şi apoi să se taie deasupra cu un cuţit - Suceava; dacă, la masă, rămâne lapte în strachină, înseamnă că va ploua la nunta celui care nu sfârşeşte de mâncat - Argeş; nu se vând produse lactate celor care au vaci cu lapte, fiindcă vacile celui care vinde rămân fără lapte - Iaşi; se crede că, dacă dă în foc laptele pus la fiert, crapă ţâţele vacilor - Muntenia; ca să nu se întâmple aşa ceva, se toarnă în acel loc puţină sare şi apă - Muntenia;Suceava; ţâţele crăpate ale vacilor se vindecă, dacă sunt unse cu un amestec de mămăligă, rămasă pe făcăleţ, şi lapte - Suceava; seacă laptele vacilor, dacă laptele pus la fiert dă în foc - Tecuci; în caz că arde undeva, chiar dacă şi numai din pricina unui trăsnet, este bine să se arunce peste focul din casă puţin lapte dulce, pentru a se îndulci şi focul şi să nu mai sară în altă parte - Ţara Oltului; dacă se pune lapte în lichidul pregătit pentru tăbăcitul pieilor, acestea vor fi atacate de molii - Suceava; dacă se face pomană cu produse lactate şi ouă (fruct alb), primitorul trebuie să dea în schimb pâine şi sare - Suceava; şarpele intrat într-un om se scoate punând pe om cu capul în jos şi legat la ochi, în aşa fel încât să vină cu faţa deasupra unui vas cu lapte fiert, iar şarpele va ieşi după aburul de lapte pe care îl inhalează omul - Suceava; există şi laptele produs de vitele oamenilor-strigoi, în fapt lapte furat de la vitele vecinilor, dar acesta nu este bun, nu rezistă mai mult timp, capătă miros urât, face viermi, deoarece nu este curat, fiind un lapte adunat de la tot felul de lighioane - Ţara Oltului (2.GOROVEI, p.19;22;118-119;130;172;199;213;228;246-248; GOLOPENŢIA, p.74;128;NOTE, Antonescu). Dacă, în timp ce se mulge vaca, o picătură de lapte cade pe pământ, se crede că vaca nu va mai da lapte; şarpele intrat într-un om, în timp ce doarme, se poate scoate punând în faţa lui o cană cu lapte cald, aburind - Sălaj (PRESA). Cel care vine cu laptele proaspăt muls nu are voie să vorbească, el trece mut printre cei din casă şi nu vorbeşte până nu aşează vasul cu lapte la locul lui - Maramureş (BOGDAN,p.26). Cine se visează bând lapte va avea parte de un câştig bun; va avea parte de bunătatea şi cinstea celor din jur cel care visează că are lapte de la vacile lui; înseamnă pace în rândul oamenilor, când se visează pur şi simplu lapte; înseamnă sănătate robustă pentru cel care visează vase pline cu lapte; dacă se visează că are lapte în vasul din care mănâncă sau din care bea înseamnă că va avea parte de supărări din partea unor duşmani care se sfătuiesc între ei pentru a face rău; la fel când se visează închegând lapte - Bucovina (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: apă-sare; lapte-vineri-femeie-3; lapte-prag-cuţit.
Lapte matern. La multe dintre popoarele balcanice, conţinutul real sau simbolic al multor vase scoase din săpăturile arheologice era, cel puţin la început, laptele matern, laptele zeiţei-mame telurice, băutură sacră a vitalităţii, apoi a imortalităţii (HARSENI,p. 326). Când o femeie naşte pentru prima oară şi doreşte să nu mai aibă copii timp de trei ani, să lase să-i cadă trei picături de lapte din sân pe o bucată de pânză sau într-o ulcică, pe care să le îngroape apoi la rădăcina unui pom neroditor - Vâlcea; laptele de la sân, pe care unele femei îl pot avea şi după ce îşi înţarcă pruncii, se mulge într-o cârpă sau într-o ulcică, apoi se dă foc la pânză, sau se sapă o mică groapă după cuptor şi se aruncă acolo, pentru ca laptele să rămână în casă şi femeia să nu rămână cumva fără lapte pentru viitorii prunci pe care îi poate avea - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.164; GOLOPENŢIA, p.105-106). După înţărcarea copiilor, laptele, care îl mai au şi îl mulg din când în când, nu este aruncat, ca să nu-l lingă pisică sau câine, ci femeile îl îngroapă, pentru a nu se „spurca" sânul şi pentru ca nu cumva să aibă mai puţin lapte pentru alţi copii; ca să-i treacă pruncului durerile abdominale („ca să i se taie aripile", una din denumirile populare ale afecţiunii), mama îl ia pe copil şi îl pune cu pântecele pe palma stângă, iar cu dreapta îl spală şi îl freacă pe spate cu lapte de la sân, până ce îi iese din piele un fel de tuleie, ca la găini, după care încetează orice durere - Suceava (3.MARIAN,II,p.247;267-268).
Coraslă. Rostit însă, în multe zone din România, colastră, această formă fiind mai apropiată de etimonul latin; este laptele muls imediat după ce o vacă a fătat şi care, fiind fiert, se preface într-un fel de jintiţă (ŞĂINEANU,II,p.322). Se roşesc, se inflamează şi devin dureroase ţâţele vacii care a fătat, când cineva suflă în colastră - Vâlcea;Argeş (2.GOROVEI,p.57;247). Laptele muls în primele trei zile după fătare, prin fierbere, se coagulează, devenind foarte gustos; la fierberea curastei, se folosesc numai surcele aduse de apa râului şi rămase prin rădăcinile sălciilor şi răchitelor sau aruncate pe ţărm, pentru ca „laptele să vină cum vin surcelele pe apă"; la mulsul din primele trei zile de la fătare, se procedează astfel: se face mai întâi un covrig din făină de grâu şi apoi copt; doi copii, o fată şi un băiat, unul de o parte şi altul de partea cealaltă, ţin covrigul sub ugerul vacii, iar stăpâna mulge vaca, potrivind ca jetul de lapte să treacă prin mijlocul covrigului; se explică procedeul prin faptul că vaca ar fi „spurcată" de păsările cerului şi printr-un astfel de procedeu se „sloboade" laptele, fiindcă ugerul este „împietrit"; la ultimul muls, din cea de a treia zi, băiatul strigă de trei ori cucu, răscucu, iar fata răspunde „Ştiric, păsăric,/laptele ţi-a venit!", după care trag amândoi de covrig până rămâne fiecare cu câte o jumătate din el; apoi băiatul răscoceşte vaca, spărgând un ou crud de fruntea vacii prin aruncarea lui de la o distanţă de circa un metru, existând credinţa că, prin răscocit, se despietreşte ugerul şi vine laptele; în acelaşi scop, unele femei ating ugerul cu sulul de la războiul de ţesut, sau aduc o fată şi stăpâna îi ia coada de păr şi cu ea atinge ugerul şi ţâţele spunând: „Fugi dul, că te-ajunge sul!" sau „Fugi dul că te-ajunge coada de fată mare!",toate fiind făcute pentru a putea să obţină lapte cât mai mult şi cât mai uşor; după ce a fiert curasta sunt invitaţi copiii vecinilor, cărora li se serveşte din ea, în străchini aşezate pe iarbă verde sau pe crenguţe de salcie puse pe o masă rotundă, joasă; în timp ce copiii mănâncă lichidul gol, cu linguri de lemn, nimeni nu are voie să sufle în lingură, chiar dacă arde, ca să nu sufle greu viitorul bou sau vacă în jug; nici nu se lasă lingura jos, pe masă, ca să nu lenevească în jug şi ca nu cumva „să mânzărească" vaca, adică să nu stea mult fără viţel, să fie mult timp stearpă; după ce se satură, copiii pun lingurile jos pe masă, iar gazda îl stropeşte pe fiecare cu un mănunchi de salcie muiat în apa dintr-o ulcea nouă, dând nume viţelului; apoi toţi copiii beau apa din ulcea strigând: „să trăiască Duman (Dumana)", adică rostind numele viţelului, iar cei ai casei răspund: „Să dea Dumnezeu!" - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.124-125). Laptele din a treia zi de la fătare se dă de pomană unor copii, pentru morţii din familie şi pentru sănătatea vacii, copiii stând roată în jurul vasului cu lapte, din care mănâncă cu ajutorul lingurilor şi fiind acoperiţi cu o pătură - Banat (3.MARIAN,III,p.253). Serii simbolice: colac-copil-ou; apă-salcie.

LAZĂR (Sfântul)
Este numele unuia dintre cei 70 de ucenici ai lui Hristos, fratele Mariei şi al Martei, înviat de Mântuitor în a patra zi de la moarte; este sărbătorit în sâmbăta de dinaintea Duminicii Floriilor (ŞĂINEANU,I,p.160). v. LĂZĂREL.

LĂCRIMIOARĂ
(LĂCRĂMIOARĂ - Convallaria majalis - DLRM,p.447)
Plantă erbacee perenă, cu frunze mari şi cu flori mici, albe, plăcut mirositoare, cunoscută şi sub denumirea de mărgăritar, mărgăritărele, clopoţei, sufleţele - Transilvania; georgiţe - Banat; cerceluş - Dobrogea; ca şi ghiocelul, înfloreşte foarte timpuriu şi simbolizează puritatea (ZAHACINSCHI, p.41). Simbolizează iubita, fiind, în concepţia tradiţională şi în creaţia poetică a lui Vasile Alecsandri, o plantă care atrage, „fermecătoare" (EVSEEV,p.116).

LĂCUSTĂ (Locusta migratoria - DLRM,p.448)
Conform legendelor, lăcusta s-a născut din nişte muşte, trimise de Demiurg să pedepsească pe cei bogaţi; lăcusta apare cu deosebire în descântece, unde este asociată tuturor reprezentărilor malefice: fata Satanei, fata diavolului, fata dracului, fata lui Faraon, fata Mumei-Pădurii, fata ciumei, fata bolilor etc. (COMAN,II,p.136-137). Concretizând o mentalitate de sorginte istorică, se crede că, atunci când pleacă lăcustele, nu peste mult timp pleacă şi ruşii la război; pe aripile lor scrie, în limba rusă, ce vârstă au şi câţi ani vor mai mânca holdele; în schimb, dacă prin lanuri sunt în număr mare exemplare din speciile cunoscute pe meleaguri româneşti, se crede că ele înseamnă belşug - Tecuci (2.GOROVEI,p.118).

LĂPTUCĂ
(Lactuca sativa - DLRM,p.448)
Cine se visează mâncând lăptucă înseamnă sănătate; dacă se visează semănând sau răsădind lăptucă înseamnă că va negocia fără folos - Suceava (NOTE,Băncescu).
LĂSATUL (LĂSATA) SECULUI
Sub această denumire se înţelege ultima zi în care se mai poate mânca de frupt sau de dulce, zi după care începe postul dictat de calendarul creştin-ortodox înaintea marilor praznice; cu toate acestea, românii acordă o importanţă deosebită duminicii Lăsatului de sec care marchează ultima zi a Câşlegilor sau a Cârnelegilor de iarnă, după care încep Păresimile sau Postul Mare (Postul Paştelui); acest Lăsat de sec este sărbătorit întotdeauna duminica; această zi marchează totodată încheierea petrecerilor şi a veseliei din perioada Câşlegilor de iarnă, pentru că Postul Mare este ca o pădure mare şi, dacă nu se va posti şi nu se vor pocăi, oamenii riscă să nu-i mai dea de capăt; sunt organizate petreceri între neamuri şi între prietenii apropiaţi; la sfârşitul mesei, se mănâncă un ou fiert sau copt, ca să le pară postul scurt; chiar se spune: „Ouşor, ouşor,/Să-mi pară postul uşor!"; se mai crede că se mănâncă ou, ca postul să pară mic ca oul şi oamenii să fie tari şi sănătoşi ca oul peste tot postul, sau ca postul să treacă repede, după cum repede se mănâncă un ou; în Suceava, există datina ca toţi ai casei să mănânce dintr-un singur ou, iar în Moldova se dă fiecărui participant la masa comună câte un ou; în Muntenia, rudele îşi cer iertare, pentru a intra curaţi în Postul Mare; în Transilvania, în această zi nu se umblă deloc cu boabe; abia după apusul soarelui, oamenii pun în gură tot felul de grăunţe (grâu, secară, orz, ovăz, porumb etc.), după care ies în ogradă de trei ori şi le scuipă, pentru a le mânca păsările, rostind totodată: „Cum nu văd eu acum nimic, aşa să nu vadă păsările cerului holda mea!"; sau se adună toate resturile de la masă, se iese în curte a doua zi dimineaţa şi se împrăştie, cu gândul că se dă păsărilor de mâncare din ce este în gospodărie, inclusiv din holda proprietarului, deci păsările să nu se mai atingă în vară de ea; la fel se procedează şi în Mehedinţi şi în Muntenia, aruncându-se resturile în cele patru zări şi făcându-se 9 noduri unei aţe de cânepă, ţinându-se mâinile la spate, timp în care se rosteşte şi un descântec; fetele care doresc să-şi vadă viitorul soţ se duc în această noapte, cu lumânări aprinse, la o apă curgătoare şi, pe când aruncă în apă usturoi şi bob, fără să scoată nici un cuvânt, se apleacă peste luciul apei şi cred că pot vedea astfel chipul celui care le va fi ursit; tot în seara acestei zile, fetele dau cu bobii, adică se trage pe pământ cu un cărbune un cerc mic, iar fetele aruncă, pe rând, 10 bobi şi, după cum cad bobii în cerc sau în afara lui, tot aşa le va fi şi norocul în dragoste (2.MARIAN,I,p.202-203;217-219). În Muntenia, petrecerea de Lăsatul secului are loc duminică seara, fiind una strict familială, cei mici venind în vizită la cei mari, copiii la părinţi, finii la naşi; cei veniţi aduc plocoane şi sărută mâna gazdelor, cerându-şi iertare şi împăcare; în Transilvania, ziua poartă denumiri diferite, în funcţie de zonă: Alimori (Roată de foc), La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghi (denumire dată oricărei petreceri nocturne), Opaiţ (obiect de iluminat), Hodăiţe (nuia din două crengi, între care se îndeasă paie şi pănuşi de porumb, cărora li se dă foc); sărbătoarea poate avea loc sub cerul liber, la lumina focului, de obicei pe un deal şi prezintă mici variaţii calendaristice; sâmbătă seara, înainte de Lăsatul secului de carne, sâmbătă seara, înainte de Lăsatul secului de brânză, duminică seara, înainte de începerea Săptămânii Albe, duminică seara, înainte de intrarea efectivă în Postul Mare; priveghiul la Lăsatul secului nu este mai prejos decât Revelionul contemporan; dacă vreunul lipseşte de la priveghi, este întrebat de ceilalţi a doua zi „din ce cauză n-a fost aseară, că Dumnezeu ştie de mai trăi-vom pân la alt an!"; asemănător nopţii de Anul Nou, la Priveghi se efectuează diferite vrăji şi farmece, mai ales pentru aflarea ursitei şi grăbirea căsătoriilor; în Muntenia, se practică obiceiul „Baterii alviţei", tradiţie care presupune atârnarea de o aţă, lăsată să ajungă cu capătul de jos până la pieptul copiilor, a unei bucăţi de alviţă de mărimea unei portocale; doi copii aşezaţi faţă în faţă, cu alviţa aflată între ei şi mişcată oscilatoriu de către unul din părinţi, încearcă să apuce alviţa cu gura, ţinând mâinile la spate; cel care o apucă de mai multe ori este lăudat pentru vrednicie de toată lumea; dar în unele locuri, se mai adaugă o probă pentru aflarea norocului copiilor în acel an: într-o copaie cu mălai se introduc monede pe care copiii trebuie să le caute tot cu gura, spre hazul tuturor, pentru că mălaiul se lipeşte de pasta alviţei mânjită pe feţele lor (12.GHINOIU,p.187-189;PRESA; NOTE, Antonescu). Pentru a nu se atinge „de dulce", femeile prepară leşie tare şi spală bine toate vasele din casă (PRESA). Se crede că, în această zi, toţi trebuie să joace „pe săturate", ca să le ajungă pentru tot postul; de asemenea, trebuie să salte cât mai sus, ca să crească la fel de mare şi cânepa; fetele rămase nemăritate petrec în tristeţe, trăind cu speranţa că se vor căsători după Păresimi; uneori cântă doine de jale, precum acesta: „Astăzi e Lăsat de sec,/Mă duc, mamă, să mă-nec,/ Unde-o fi balta mai lată,/C-am rămas nemăritată,/Unde-o fi balta mai lină,/C-am rămas fată bătrână!" (PRESA).

LĂSTUN v. RÂNDUNICĂ.

LĂZĂREL
Obicei popular, practicat cu deosebire în Muntenia în Sâmbăta lui Lazăr (sâmbăta de dinaintea Duminicii Floriilor), când grupuri de copii merg din casă în casă, rostind o oraţie care narează despre moartea şi înmormântarea lui Lazăr (ŞĂINEANU,I,p.160).

LÂNĂ
Cum naşte o femeie, deasupra uşii casei sale se prinde un fuior de lână roşie, sau de ţesătură roşie, ca să nu se deoache pruncul şi să nu se apropie de el necuratul - Moldova; Suceava; cine are gingiile umflate să ia un fir de lână de culoare roşie, să-l dea prin sare şi apoi să se frece cu el pe gingii, înainte de a răsări soarele, apoi să-l ducă la o răspântie şi să-l lase acolo, ca să fie găsit de vreun trecător - Ialomiţa; oaia căreia nu i se tunde lâna, ci este lăsată să-i cadă singură, trăieşte mult - Muntenia; furtul din lâna oilor aduce moartea acestora - Galaţi; lâna oilor duse în munte la păşunat este păzită cu multă atenţie, să nu se fure din ea, sau să fie luată de ape, când este spălată, fiindcă mor oile - Ţara Oltului; se crede că femeile, care fură din lâna ce li s-a dat să fie toarsă, o vor scărmăna cu dinţii pe lumea cealaltă - Iaşi; femeia, care toarce lână în zi de vineri, pe lumea cealaltă va fi chinuită prin sucirea gâtului - Tecuci; să nu se toarcă lână în zilele de marţi şi joi seara, fiindcă este spre ziua de vineri şi mor oile, dar se poate toarce cânepă - Ţara Oltului; nu este bine să se împletească lână, pentru că mor oile celui care încalcă interdicţia - Dolj; să nu se strângă lâna de la oaie moartă, pentru că mor şi oile celelalte - Tecuci; să se dea de pomană câte un caier de lână în zilele Filipilor (14-16 noiembrie), ca să fie cu noroc la oi - Ţara Oltului; cât stă copilul nebotezat, în fiecare seară să se aprindă o ţesătură din lână neagră şi să se afume cu ea atât copilul, cât şi mama lui, pentru ca nimic din cele rele să nu se apropie de ei - Suceava (2.GOROVEI, p.25;103;118;165;174; GOLOPENŢIA,p.132-133). După intrarea în casa mirelui, tânăra mireasă este aşezată la masă pe un scaun pe care se pune o bucată de postav alb din lână, pentru ca pruncii ei să fie albi ca lâna şi blânzi ca oaia - Munţii Apuseni (3.MARIAN,I,p.459). Înseamnă pagubă şi boală pentru cine se visează torcând (răsucind) lână; înseamnă pagubă în negustorie pentru cine se visează cumpărând lână; în general însă, pentru cine visează lână înseamnă bogăţie şi simpatie - Suceava (NOTE,Băncescu).

LEAC
Să nu i se spună bolnavului că i se prepară un leac, pentru că acesta nu va mai avea efectul scontat - Suceava (2.GOROVEI,p.22).

LEAGĂN (A SE LEGĂNA)
În textele brahmanice, leagănul este numit „nava care duce spre cer"; mişcarea ritmică a sa, pendulatorie, era asociată cu ciclurile cosmice şi, în consecinţă, cu ritmurile naturii şi de aceea era interzis în lumea profană, fiind acceptat numai în cadrul unor ceremonii speciale; la indieni, se considera că leagănul constituie mijlocul ritual prin care se realiza comunicarea şi comuniunea cu cerul; leagănul mai este şi simbol al alternanţei dintre viaţă şi moarte, o alegorie a evoluţiei şi involuţiei, reproducând astfel pulsaţia organismului cosmic, precum reproduce şi ritmul respiraţiei umane; în China, mişcarea sa simboliza alternanţa şi complementaritatea principiului masculin yang şi a elementului feminin yin, pe care gândirea mitică a chinezilor le aşeza la baza întregii vieţi; la români, leagănul este implicat în multe rituri de trecere (naştere, iubire, căsătorie, moarte), deoarece mişcarea circulatorie (chiar şi în ipostaza ei pendulatorie) satisface simbolic ciclul vieţii, cu rosturile şi întrepătrunderile dintre opoziţiile fundamentale ale lumii şi existenţei; în tradiţia populară românească, legănarea se asocia cu saltul ritual (ridicatul în braţe, aruncatul ritmic augural), salt ce marca trecerea de la o treaptă la alta a existenţei umane; din această perspectivă, salturile cadenţate, ritmice din cadrul dansurilor şi jocurilor ceremoniale (Capra, Căluşarii, Paparudele, Drăgaica etc.) fac parte din complexul magico-ritual al fertilităţii, la care devin evidente şi elementele limbajului erotic, inclusiv simbolizarea actului sexual; în cântecul popular românesc, se vorbeşte des despre un legănat erotic, dar şi despre cel făcut de mame imediat după naşterea copiilor, gest care se integrează în magia preparatorie, menită să-i facă apţi de iubire; indiferent ce forme ar avea, de la datul împreună într-un leagăn sau într-un scrânciob şi până la legănarea dulce în braţele iubitei, gestul poartă în sine şi elementele unei reverii infantile; de subliniat că datul în leagăn sau în scrânciob este practicat intens în perioada sărbătorilor de primăvară, când astfel de construcţii se fac aproape în fiecare sat, pe locurile unde de regulă se desfăşoară ceremoniile colective şi mai totdeauna în săptămâna de dinaintea Duminicii Paştelui; de Paşte sau a doua zi, tineretul vine îmbrăcat în straie de sărbătoare, purtând în mâini flori şi crenguţe înverzite ca însemne ale primăverii, dar şi ale fertilităţii, sănătăţii şi vieţii îndelungate; ei participă într-o atmosferă de veselie şi bună dispoziţie, obiceiul având astăzi un preponderent caracter ludic, specialistul sesizând totuşi urmele unui străvechi rit de iniţiere a tinerilor (EVSEEV,p.170-172). Textele de colind, basmele şi oraţiile de nuntă prezintă un tablou semnificativ, în care atracţia dragostei e indicată de legănarea fetei aşezată între coarnele de aur ale bourului, direct sau într-un leagăn de aur, imagine deosebit de arhaică, existentă în legendele iraniene, în Asia Mică şi evident în lumea elenă, tracă şi în cea a geto-dacilor, din moment ce, în epica pastorală românească, se întâlnesc berbeci cu coarne din aur şi oi cu lâna de aur (BUHOCIU,p.150-151). Leagănele se aşează lângă pat, în Ţara Oltului, în Oaş şi în Maramureş ele fiind agăţate de grindă; copilul este culcat şi în pat, dar se spune că este păcat ca o făptură curată să doarmă într-un pat întinat - Sibiu; sunt confecţionate numai din lemn de brad sau paltin, iar nuielele împletiturii, atunci când sunt folosite, din alun sau răchită; din alt lemn nu este bine să se facă; în leagăn se pune o salteluţă din fân sau paie, avându-se grijă să nu fie printre ele neghină sau spini, pentru că pot să-i fie copilului de rău augur - Transilvania;Braşov; să nu se legene albia sau leagănul copilului când acesta nu este în el, pentru că va muri timpuriu - Transilvania;Moldova; Bucovina; să nu se legene leagănul gol, pentru că el cere încă un copil - Muntenia; dacă pruncul se dă el însuşi jos din leagăn şi începe să-l legene înseamnă că mama sa va mai naşte un altul - Suceava; un vârstnic al casei legănând un leagăn gol înseamnă că leagănă un duh necurat - Bucovina; să nu doarmă un alt copil în leagăn, fiindcă îi ia somnul celui pentru care a fost destinat - Suceava, sau îi ia puterea de creştere - Muntenia; când se răstoarnă copilul din leagăn este semn că va trebui ferit de foc şi de a fi opărit cu apă clocotită - Tecuci (3.MARIAN,II,p.197-198;212; 2.GOROVEI,p.58;62;79;120;217;NOTE,Antonescu). Leagănul este considerat a fi casa copilului, iar acesta trebuie apărat, drept pentru care i se pun sub pernă o bucată de fier, de obicei o cheie, tămâie, piper şi rugăciunea „Visul Maicii Domnului", ca să nu-l schilodească lucrul-slab - Ţara Oltului; pentru că un copil poate fi pocit şi în casă, deoarece lucrul-slab intră şi pe hornul casei, din care pricină pruncul nu trebuie lăsat niciodată singur, iar, dacă totuşi mama lui trebuie să iasă cu treburi pe afară, îi pune o bucată de fier şi peste el, în leagăn, în afara celei deja aflate sub pernă - Ţara Oltului; să nu i se ia copilului din leagăn nimic, fiindcă i se fură somnul; din contră, când cineva străin de casă intră în camera lui trebuie să pună sau să arunce în leagăn un fir din hainele pe care le poartă în acel moment, spunând că astfel le dă somn - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.94; 97;103). Cine visează leagăn în curând va boteza; cine visează leagăn cu lanţ înseamnă că va fi dus la închisoare; cine se visează într-un leagăn înseamnă că va avea un viitor fericit - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: fier-tămâie-piper-rugăciune.

LEBĂDĂ (Cygnus olor - DLRM,p.450)
Legendele spun că lebăda s-ar fi ivit dintr-o fată mândră, pe care Demiurgul ar fi pedepsit-o şi ar fi prefăcut-o în pasăre, pentru comportamentul ei nesocial; în general, conotează puţine şi palide semnificaţii funerare (COMAN,II,p.103). Apariţia ei în vis înseamnă semeţie, mândrie şi uneori ceva foloase în urma acţiunilor întreprinse - Suceava (NOTE,Băncescu).

LEMN
Alegerea şi tăierea lemnului din pădure, destinat construcţiei caselor, nu se face oricum: oamenii se feresc să aducă lemn luat din locuri prea întunecate, tăierea trebuie făcută pe lună-plină, când calităţile lemnului sunt depline, iar transportul lui acasă se face în zile de frupt, considerându-se că acestea ar fi zile faste, în plus, în unele sate, jugul carelor este împodobit cu ramuri de brad şi panglici colorate - Suceava (CAMILAR,p.36-37). Înainte de a-şi duce lemnele tăiate de la pădure în sat, în vederea construirii unei case noi, omul lasă pe loc, din primele lemne pe care le-a tăiat, câte unul zicând: ăsta e pentru foc, al doilea pentru apă, al treilea pentru trăsnet, al patrulea pentru voia lui Dumnezeu etc., sperând că astfel va îmbuna spiritele rele ale pădurii - Ţara Oltului; lemnul atins de trăsnet nu mai trebuie folosit în construcţii, cu deosebire la case - Transilvania; când se ia lemn din pădure, în vederea construirii unei case noi, cele tăiate primele se lasă pe loc să putrezească, menindu-se acestea astfel: unul este pentru păduchii de lemn, altul pentru carii etc., apoi transportându-se cele necesare construcţiei în sine - Muntenia; dacă îi merge cuiva rău într-o casă, chiar şi după ce a săvârşit slujbe religioase de protecţie (masle), este bine să ia lemn de la casa învecinată în partea stângă şi de la cea din partea dreaptă şi să-şi afume propria casă de trei ori - Muntenia; femeia gravidă, care va culege surcele în poală, va da naştere unui copil având pe corp semne de diferite mărimi, iar, dacă va culege în poală talaşul căzut din rindea, copilul ei va avea părul creţ - Muntenia; în noaptea de Anul Nou, se iau atâtea lemne câţi membri are familia, se reazemă pe verticală de un perete al magaziei şi, a doua zi, lemnul care este găsit căzut din poziţia iniţială dă semn că persoana căreia i s-a dedicat lemnul va muri în anul care începe în această zi - Ţara Oltului; după ce se scoate pâinea din cuptor, gospodina aruncă în locul ei o bucată de lemn sau un smoc de paie, crezând că astfel îşi netezeşte cărări în Rai - Suceava; se spune că lemnele care au fost puse pe foc ziua îşi aşează frunzele pe geamurile ferestrelor noaptea - Galaţi; ca să nu moară puii scoşi din ouă în aceeaşi lună, să se pună în cuibar surcele, câte ouă sunt puse la clocit, şi o legătură cu mei, care apoi este dat de mâncare puilor, când ies din ouă - Muntenia; sau se pun puii abia ieşiţi din ouă într-un ciur, împreună cu un număr egal de surcele, şi un cuţit, apoi ciurul este cernut deasupra unui foc - Muntenia; să nu se arunce în foc rumeguşul rezultat din sfredelirea lemnului, pentru că se fac bube pe trup - Tecuci; butucul pe care se taie lemne nu se pune pe foc, fiindcă îl va purta în spinare pe lumea cealaltă cel ce o va face - Muntenia; ca să treacă curgerea sângelui din nas, se face o gaură într-un lemn cu un burghiu, se lasă să se scurgă câteva picături de sânge în acea gaură, după care se astupă cu un dop de lemn - Tecuci; să nu se introducă lemnele în foc cu partea subţire înainte, fiindcă, la fătare, viţeii vor ieşi invers decât este normal - Vâlcea; să nu se pună pe foc lemn-de-câine (măliniţă- Ligustrum vulgarae), pentru că turbează câinii de la casa omului - Tecuci; cel ce consumă din mâncarea în care s-a scurs zeamă de lemn, în timp ce aceasta era pregătită la foc, va face viermi - Suceava; se crede că, dacă vaca sau oaia, care sunt foarte aproape de momentul fătării, reuşesc să sară peste trunchiurile sau penele (icurile) din prejma unui lemnar, fătul acestora nu va trăi - Suceava; dacă se pune cloşcă pe vreme cu lună plină, puii ce vor ieşi vor piui neîncetat, din care cauză femeile pun printre ouă şi câteva surcele, pentru ca puii să tacă aidoma surcelelor - Tecuci; cine sare de trei ori, înainte şi înapoi, peste un butuc va avea noroc la munca în păduri şi în livezi - Tecuci (2. GOROVEI, p.28; 33; 45-46; 52; 90; 110; 133; 158; 187; 190; 204; 225; 232; 246; 254; GOLOPENŢIA, p.70;110; NOTE, Antonescu). În Maramureş, intrarea tinerei neveste în categoria femeilor este însoţită de unele practici şi credinţe; astfel, în prima zi de lucru după nuntă, ea trebuie să taie o bucată de lemn dintr-o singură lovitură cu securea, în credinţa că astfel va naşte uşor, şi să toarcă un caier de lână, ca să fie „gazdă", adică să aibă belşug în casă (DĂNCUŞ,p.187). Este semn de secetă pentru cel care visează grămezi de lemne; va întâmpina o mare pagubă cel care se visează ţinând lemne în braţe - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: surcele-mei; surcele-cuţit-foc.

LER
Termenul, cu dublă semnificaţie, reprezintă numele unui împărat legendar (Ler Împărat), precum şi parte componentă a refrenului din unele colinde româneşti (ler, lerui, Doamne!; atestat şi leroi), cu probabilă etimologie în Halleluiah, Doamne! (ŞĂINEA-NU,I,p.162,II,p.314). Alte interpretări îl pun în legătură cu biblicul leroi (Psalmul 22, verset 1), cuvânt care înseamnă „Păstorul meu", acesta fiind pus şi el în legătură cu brad, Crăciun şi moş (PRESA).

LEŞIE
Soluţie alcalină, folosită la spălatul rufelor, obţinută prin dizolvarea în apă a sodei sau a potasei caustice; în mediul rural însă, leşia se obţine şi astăzi prin fierberea cenuşii de lemn cu apă, uneori această practică executându-se pe malul râurilor repezi de deal şi de munte; când, la spălatul rufelor, sunt întrebuinţate vase din lemn (pârlău - vas din lemn, executat din trunchiul unui copac scorburos, având înălţimea de cca. 1,50 m şi diametrul în jur de 50-75 cm), se aşează alternativ un strat de rufe şi unul de cenuşă până la umplere, peste care se toarnă apă clocotită, preparată într-un alt vas, tot din lemn, aruncându-se în apă pietre încinse până la roşu la un foc făcut în preajmă; uneori se dă apa în clocot direct în pârlău, folosindu-se acelaşi procedeu, după care se pun rufele şi cenuşa în felul descris mai sus (NOTE,Antonescu). Să nu se facă leşie în zilele de luni, miercuri şi vineri, pentru că se va moleşi trupul celui care încalcă interdicţia, existând chiar pericolul să cadă de oboseală, sau îl vor durea ochii - Vâlcea (2.GOROVEI,p.177; 178).

LEU (Felix leo - DLRM,p.454)
Cu toate că nu aparţine faunei specifice României, leul, ca reprezentare a puterii, este deosebit de prezent în multe realizări etno-folclorice; el este apropiat de flăcău din punct de vedere moral: are temperamentul şi orgoliul vârstei tinere a adolescentului, care se simte deja flăcău în putere şi ca atare se exprimă ca un leu; animalul, ca înfăţişare şi comportament, pătrunde pe teritoriul României prin intermediul cărţilor populare, fiind deci de influenţă livrescă; într-o carte care a circulat mult, fiind cunoscută în păturile cele mai de jos ale populaţiei, a fost Fiziologul, iniţial în greceşte, apoi în traduceri slavone, iar, din sec. al XVII-lea, şi în limba română, se spune: „Leul este împărat tuturor herilor şi are într-însul trei lucruri mari: întâi lucru iaste când îl naşte leoaica, îl naşte mort şi foarte mititel şi zace mort până vine leul şi suflă în faţa lui şi înviază…Al doilea lucru iaste când doarme leul nu-şi închide ochii, ci cu ei priveşte şi de vânători se străjuieşte…Al treilea lucru iaste când merge el îşi astupă cu coada urmele lui, ca să nu-l afle vânătorii…"; din cauza bestiarelor, care au circulat cu deosebire în lumea occidentală, din sec. al XV-lea începe decăderea culturii locale, necreştine, iar leul, vulpea, mistreţul şi lupul au început să simbolizeze cele patru vicii, opusul virtuţilor cardinale (care sunt credinţa, înţelepciunea, iubirea şi speranţa), astfel că decadenţa culturii populare necreştine e generală şi definitivă; la români este altfel decât viziunea filozofică şi teologică a bestiarelor şi deci altfel decât cultura mare a Evului Mediu; astfel, la români, feciorul întâlneşte leul la asfinţitul soarelui, fiind o reminiscenţă a funcţiei leului de demon infernal, aşa cum sunt lupul, vulpea, vidra, animale sacre şi călăuzitoare ale sufletului în regatul morţii; în altă ordine de idei, leul este şi o moştenire culturală preistorică, înţeleasă ca simbol magic, simbol extrem de vechi, fiindcă este atestat încă din cultura neolitică; colindele româneşti indică o „luptă dreaptă" între fecior şi leu; lupta figurează şi pe un vas antic grecesc (Hercule cu leul), deci este vorba de o supravieţuire remarcabilă; dar textele arată şi felul adversarului ales de fecior în preajma însurătorii care indică astăzi o virtute etică, virilă; de remarcat că împăratul Caracalla, angajat militar la Dunărea de Jos, şi-a creat garda sa personală din oameni ce aparţineau popoarelor din zona dunăreano-pontică, numindu-i Ieones, poate nu întâmplător, unitate militară menţinută de împăraţii următori până la începutul sec. al V-lea, trecând de la Roma la Bizanţ; F. Benoit indică leul ca animal psihopomp în regiunea Ronului inferior, iar Frobenius arată, într-o hartă a cultului leului privit din faţă (care simbolizează răsăritul soarelui), că imaginea acestui animal a migrat de pe cele două laturi ale Pirineilor spre Carpaţi şi Caucaz, în perioada mezolitică (BUHOCIU,p.110-111;113-114;135). P. Caraman subliniază că tema luptei cu leul se găseşte numai în colindele româneşti, acestea fiind un rest de practică a unui străvechi rit de iniţiere, leul putând reprezenta, în concepţia străveche a oamenilor, întruchiparea unei forţe potrivnice (4.POP,p.51). În concepţia tradiţională românească, leul conotează sensul de lumină (COMAN,I,p.140). Cine vede leu în vis înseamnă luptă, război; dacă leul visat este blând, înseamnă că oameni mari vor răsplăti pe cel care visează; va fi părtaş la o mare cinstire cel ce visează leu şezând, iar când se visează jucându-se cu un leu este semn că duşmanii şi-au schimbat gândurile lor potrivnice - Suceava (NOTE,Băncescu).

LEUŞTEAN (Levisticum officinale - DLRM,p.455)
Purtat ca buruiană de leac de către căluşarii bănăţeni, pentru că, se crede, este plăcut miluitelor (ielelor), fiind, în acelaşi timp, şi leacul cel mai bun împotriva răului provocat de ele - Banat (BÂRLEA,p.43). La Sângiorz (23 aprilie), femeile pun rug (măceş) la staulul vitelor şi îl ung cu leuştean şi usturoi, ca strigoaicele să nu le ia laptele - Bihor (1.BOCŞE,p.56). Se crede că, dacă fură cineva din grădină, în special leuştean, atunci se vor usca toate verdeţurile - Suceava (2.GOROVEI, p.120).

LIBELULĂ (Libellula quadrimaculata - DLRM,p.455)
Într-o legendă se explică apariţia acestei insecte pe pământ: odinioară Sfântul Gheorghe a plecat călare spre armata diavolului pentru a o înfrunta; calul sfântului era dinte cei care mănâncă jeratic şi galopează ca vântul şi ca gândul; de la un anumit timp însă, armăsarul său nu mai vru să înainteze, ba mai mult, parcă se dădea înapoi ca racul; încăpăţânarea calului avu darul să stârnească o mare învălmăşeală în rândul îngerilor, ai căror cai începură şi ei să se nărăvească la drum; tocmai când nu ştia cum să procedeze mai bine, Sfântul Gheorghe a auzit un glas divin care îl sfătuia să se dea jos de pe cal, pentru că acesta este fermecat de diavol; sfântul a ascultat şi a abandonat calul diavolului, dar, după ce s-a depărtat de cal, Dumnezeu a prefăcut calul într-o insectă zburătoare, care scoate din aripi un sunet strident, când zboară, având pe aripile lucioase şi nişte lumini ca de jar (PRESA). Se crede că, noaptea, dracul călăreşte pe o libelulă şi, din această cauză, poporul o numeşte şi calul dracului, oamenii ferindu-se să o atingă şi, în principiu, să o omoare; alte legende narează că este chiar metamorfoza dracului însuşi, care a vrut să păcălească un ţăran, încercând să se prefacă în albină, dar, din cauza cozii şi a coarnelor duhului răului, a ieşit o insectă cu aripile şi corpul excesiv de lungi (COMAN,II,p.137).

LICURICI (Lampyris noctiluca - DLRM,p.457)
Conform unei legende, când Arhanghelul Mihail a ridicat mâna, oprindu-i pe draci în locul unde se aflau în acea clipă, unul dintre draci se prinsese de carul sfântului, încercând să se strecoare printre îngeri, cu scopul de a pătrunde în Rai pentru a spiona; dar Sfântul Petru l-a zărit şi şi-a dat seama că trebuie să fie lucru necurat, chiar dacă dracul îşi dăduse cu făină pe faţă şi îşi roşise buzele, ca să semene cu îngerii; se spune că de atunci au rămas rasele omeneşti şi fardurile pe pământ; dar Sfântul Petru l-a recunoscut, pentru că dracul nu avusese făină suficientă, din care cauză îi rămăsese nasul roşu, iar faţa îi era cam galbenă; de furie, sfântul l-a luat de un picior şi l-a azvârlit din al nouălea cer, iar când a ajuns pe pământ s-a făcut bucăţele, acestea s-au transformat în insecte de mici dimensiuni, care se văd în special noaptea pe la marginile drumurilor şi prin hăţişurile pădurilor, luminând ca nişte scânteiuţe ce zboară din loc în loc (PRESA). Fără să realizeze că numai femela acestei insecte răspândeşte în întuneric o lumină fosforescentă, românii i-au acordat licuriciului conotaţii ambivalente - benefice şi malefice, de unde şi numeroasele apelative atestate: făclieş, fânăraş, steluţă, focul lui Dumnezeu, lumină de pădure, scânteiaş etc.; credinţele populare afirmă că licuriciul ar fi „feciorul dracului", „puiul Satanei", „ochiul dracului", „ochiul şarpelui din Rai", „scânteia din biciul Sfântului Petru"; s-ar fi născut din fărâmele Satanei sau din diavolul fulgerat de către Demiurg; sau din corpul unui fecior ucis de către rivalul său; sau din îngerii răi care au vrut să intre în Rai; sau din îngerul îndrăgostit de o pământeancă; sau este darul făcut de Dumnezeu Sfântului Petru, pentru a-şi căuta noaptea caii furaţi de cuc; în magia populară, este folosit ca leac contra orbirii, frigurilor, sperieturii şi plânsorilor la copii; se crede că, fiind „făclie", el aduce lumina şi căldura, alungând astfel întunericul, răceala, spaima (textul descântecelor vorbeşte că sosirea este ca un „focuşor", care îl ajută pe cel bolnav să se încălzească şi să lase „plânsorile", „durerile", „chinurile", „neodihna"); în schimb, fiind o ipostază a diavolului, licuriciul ar anunţa, prin făptura sa, prezenţa acestuia şi chiar poate transmite omului suflul malefic al necuratului, deci are, cantitativ vorbind, mai multe valorizări negative şi este, din această cauză, mai aproape de figurile malefice ale mentalităţii tradiţionale româneşti (COMAN,II,p.130-132).

LILIAC (mamiferul Vespertilio murinus - DLRM,p.457)
Este clar că felul său de viaţă (trăieşte în peşteri, poduri, clopotniţe etc. şi îşi face apariţia spre seară, având un zbor greoi şi greu previzibil) a determinat o bogată paletă de credinţe şi introducerea lui în lumea magiei; un amplu text din Sălaj ne povesteşte că fiul unui gospodar bogat nu şi-a găsit în nici un fel o soţie potrivită, drept pentru care, în cele din urmă, s-a adresat unei vrăjitoare iscusite, care l-a sfătuit astfel: să prindă un liliac, să-i taie aripa dreaptă, să facă în chiar noaptea aceea o groapă la rădăcina unui soc; pe aripa tăiată să aşeze trei căţei de usturoi, trei boabe de piper, trei dinţi de şopârlă, trei ochi de broască şi trei fire din rădăcinile date anume în acest scop de vrăjitoare; i se atrăsese atenţia că rădăcinile fuseseră culese de femeie în lunamai, din locul unde, noaptea, strigoii joacă hora zmeilor; nu ni se spune câtă vreme trebuie să stea cele de mai sus în groapă, dar ni se relatează că toate obiectele trebuiau puse într-un săculeţ, iar acesta să fie păstrat în mâneca unei cămăşi a tânărului; apoi să se ducă la un peţit simbolic, îmbrăcat în acea cămaşă, într-o zi de vineri din perioadă de post, dar numai după ce, cu şapte zile înainte de începerea postului, s-a culcat cu cămaşa întoarsă pe dos şi cu piciorul stâng încălţat; în ziua aleasă pentru peţit, să nu se spele şi să nu mănânce nimic, ci, imediat după răsăritul soarelui, să se plimbe, îmbrăcat cu cămaşa, pe acele uliţe ale satului pe care locuiesc fete de măritat, care vor ieşi în faţa caselor sau vor privi pe fereastră, dar să nu se uite nicicum la ele şi să nu le răspundă la întrebări; în faţa casei celei mai frumoase fete, să rostească următoarea formulă magică: „Chiar de-aş fi bou breaz, bârlobreaz, din ciurda dârlobârlobrezanilor, asta să fie a mea şi dacă n-ar vrea!"; după rostirea acestor cuvinte, să facă şapte paşi înainte, după care să se întoarcă acasă; în seara următoare, să se ducă din nou în faţa casei unde locuieşte fata care îi place şi să aştepte până ce va cânta cocoşul, după care trebuie să scoată punga din mânecă şi să o arunce în ograda casei; dacă se face întocmai aşa, este sigur că fata nu va mai avea răbdare şi va trimite în câteva zile peţitori la casa băiatului (KISS,p.532). Credinţele populare afirmă că liliacul a fost iniţial un şoarece, blestemat că a furat anafură şi prescură din biserică; cu toate că şoarecele este, în mentalitatea tradiţională românească, un animal fundamental malefic, pentru că este al diavolului (este făcut „din balele necuratului"), liliacul are totuşi, în practicile magice, şi trăsături benefice; este considerat „stricăcios" (ca şi şoarecele), din care cauză este răstignit pe stâlpii porţilor de la gospodării, gest care poate avea însă şi semnificaţii apotropaice (animal - păzitor al casei de forţele malefice, precum şoimul, ţeasta de cal, capul de broască etc.); alte credinţe arată că, îngropat sub pragul uşii, aduce noroc; aripa de liliac este bună în dragoste şi de aceea este purtată de către fete în sân; este atestată şi o practică magică mai complicată pentru atras alesul spre casa fetei: aceasta trebuie să prindă un liliac, să-l pună într-o oală, să poarte oala peste nouă hotare care marchează „vetrele" satelor; să aşeze acolo oala cu liliacul peste un muşuroi de furnici şi să se întoarcă tot acolo peste nouă zile; va găsi, din oasele liliacului, o furcă şi o greblă: cu prima îl va înţepa pe cel pe care nu îl doreşte, cu a doua îl va trage spre ea pe cel drag, fiind evidente aici conotaţiile erotice ale gestului, venite dintr-un context foarte vechi, unde ar fi putut avea şi semnificaţii legate de fecunditate, deoarece iconografia Renaşterii îl prezintă pe liliac ca fiind singura vieţuitoare zburătoare care poartă mamele (COMAN,I,p.210-212). Este un animal cum ar fi pisica, şoarecele, câinele şi alte vietăţi; el nu se naşte liliac dintr-o dată: în biserici, ca în orice casă, se găsesc şoareci, ba aici sunt chiar mai mulţi, pentru că nu le este frică de pisică sau de curse de şoareci; ei nu sunt botezaţi şi de aceea nu au voie să mănânce orice din biserică, mai ales anafură; cei care totuşi mănâncă sunt pedepsiţi de Dumnezeu să se facă lilieci şi să rătăcească noaptea prin aer, până îi prinde cucuveaua - Vrancea (1.STAHL,p.190). Se crede că şoarecele care a ros anafură se preface în liliac - Dolj;Suceava;Bucovina; şoarecele care va mânca anafură din ziua de Paşte se transformă în liliac - Suceava (dar aceste două credinţe au o arie de răspândire mult mai vastă); nu este bine ca liliacul să treacă pe sub vacă, pentru că aceasta va începe să dea lapte cu sânge - Suceava; oamenii se feresc de atingerea liliecilor, în credinţa că, dacă liliacul s-ar aşeza pe capul cuiva şi i-ar rupe un fir de păr, acel om va muri în curând - Iaşi;Bucovina; liliacul prevesteşte moartea cuiva din familie, dacă se izbeşte în geam de trei ori - Ţara Chioarului;Suceava; dacă i se dă cuiva, în mâncare, liliac uscat şi pisat, acesta îşi va pierde echilibrul psihic şi va umbla ca un nebun - Tecuci; dar prins, omorât şi uscat este bun să se afume cu el cei ce suferă de frică noaptea sau care umblă lunatici - Tecuci; să se afume cu păr de liliac, pentru a fi alungat ceasul-rău - Suceava; cel ce suferă de sperietură şi vorbeşte pe întuneric să fie afumat cu păr de liliac - Tecuci; să se prindă un liliac, să fie jupuit de piele, care apoi să fie prăjită şi pisată; cine bea apă neîncepută amestecată cu acest praf scapă de orice boală - Suceava; mai precisă decât informaţia transcrisă mai sus este cea care sfătuieşte fata sau flăcăul, doritori să atragă dragostea celuilalt, să prindă un liliac, să-l pună într-o oală nouă, căreia, în prealabil, i s-au făcut trei găurele pe fund, să pună oala cu gura în jos peste un muşuroi de furnici şi să fugă de acolo, ca să nu audă ţipetele liliacului atacat de insecte; după trei zile, va găsi numai scheletul, din care unele oase au forma unui cârlig, iar altele formă de greblă sau lopăţică; cârligul se atârnă de persoana a cărei dragoste caută a fi captată, iar cu grebla (lopăţica) se împunge în cea de care doreşte să se scape - Bucovina; pentru a avea noroc, să se îngroape un liliac în faţa casei şi peste el să se pună câteva monede - Suceava; când ies pe înserat mulţi lilieci e semn de vreme bună - Botoşani (2.GOROVEI, p.121; 169; 228;247;263;275;281;285;2.KERNBACH,p.234;1.POP,p.316;NOTE,Antonescu). Serii simbolice: liliac (aripa din dreapta)-soc-3-usturoi-piper-şopârlă-broască-rădăcină-luna mai-noapte-loc-cămaşă-vineri-post-7-soare-formulă magică-cocoş; liliac-oală(nouă)-furnică-3; apă(neîncepută)-liliac; liliac-monedă.

LILIAC (planta Syringa vulgaris - DLRM,p.457)
Se crede că, dacă îmboboceşte liliacul toamna, aceasta va ţine vreme mai lungă decât în mod obişnuit - Suceava; pentru a rămâne gravide, femeile sterile sunt sfătuite să bea ceai din liliac alb - Moldova (2.GOROVEI,p.158;268).

LIMBĂ
Se crede că este vorbit de rău acela care îşi muşcă limba - Ilfov;Prahova;Buzău; Moldova;Suceava;Bucovina; se crede că acela care îşi muşcă limba când vorbeşte, sau îl doare limba, spune minciuni - Muntenia;Suceava; când doare vârful limbii înseamnă că s-a mâncat ceva atins (spurcat) de vreun şoarece; pentru a face să treacă durerea, este bine să se dea cu vârful limbii pe un perete - Suceava; omul bolnav, neputincios, poate fi cunoscut după limbă, pentru că aceasta are culoarea galbenă; la praznice, este păcat dacă preotul nu este servit cu limba animalului sacrificat - Tecuci; pentru uşurarea naşterii, se recomandă gravidei să mănânce limbă afumată - Tecuci (2.GOROVEI,p.121;141;160; 166;NOTE,Antonescu). Cine visează că are mai multe limbi este semn rău, dar dacă se visează că are limba scurtă este semn că se va bucura curând de un câştig - Suceava (NOTE,Băncescu).

LIMBRIC (Ascaris lumbricoides - DLRM,p.458)
Apariţia în vis a acestui vierme parazit, care trăieşte mai ales în intestinele omului şi animalelor, semnifică faptul că se vor descoperi cât de curând uneltirile unor noi adversităţi, vrăjmăşii - Suceava (NOTE,Băncescu).

LIN (Tinca vulgaris - DLRM,p.459)
Să nu se cureţe solzii linului preparat pentru prăjit sau fript, pentru că este rău de jupuială a pielii proprii - Galaţi (2.GOROVEI,p.122).

LINGURĂ
Dacă, în ziua de Paşte, se ia lingura folosită la mestecarea culorii roşii pentru vopsitul ouălor (roşeală) şi se pune la cingătoare, înainte de a pleca cu ciurda de vite la păscut, după care omul să se urce într-un copac, poate vedea de acolo toate strigoaicele sosite să ia laptele vacilor, va observa chiar că, pe taurul ciurdei, stă călare cea mai mare dintre strigoaice; acestea vor veni, pentru că simt prezenţă străină, să-l îmbie pe om să coboare din copac şi mai ales să nu spună ce a văzut, dar el să nu se lase înduplecat, fiindcă destul de repede va putea pune mâna pe ele şi va putea face cu ele ce doreşte - Mureş; Mărginimea Sibiului;Ţara Oltului (2.MARIAN,II,p.185). Pentru a fi împreună toată viaţa, mirii sunt întâmpinaţi cu un castron cu supă, din care trebuie să mănânce cu aceeaşi lingură - Ţara Zarandului (1.DASCĂLU,p.23). Mirii mănâncă miere din două linguri de lemn, cioplite dintr-o singură bucată de lemn, ceea ce le face să aibă cozile legate între ele cu un lanţ din lemn, obiect la confecţionarea căreia este necesară o deosebită măiestrie meşteşugărească, realizarea lui fiind posibilă doar în zonele unde prelucrarea lemnului a atins nivele artistice deosebite - Valea Sebeşului-Alba;Mărginimea Sibiului (NOTE,Antonescu). Aşezarea pe masă a mai multor linguri decât este necesar dă semn că în casă vor veni curând prieteni flămânzi - Tecuci; nu se mai satură cel ce-şi schimbă lingura în timpul mesei - Galaţi; va avea tot atâtea neveste cel ce mănâncă la masă, din nebăgare de seamă, cu mai multe linguri - Argeş; nu mai poate dormi peste noapte cel ce uită lingura în oală - Suceava; nu se pune lingura sprijinită pe marginea străchinii, pentru că se urcă sărăcia pe ea, pătrunde în vas şi cine mănâncă nu mai scapă de nevoi - Suceava; sau nu se pune lingura peste o farfurie întoarsă cu faţa în jos, pentru că se suie pe ea diavolul - Tecuci; cine mănâncă cu coada lingurii face băşici sub limbă - Argeş; în seara din ajunul Anului Nou, fetele nemăritate pun linguri pline cu apă într-o tavă, iar a doua zi se uită şi a cui lingură este seacă înseamnă că nu va avea noroc în dragoste în acel an - Ialomiţa; ca să aibă vaca spor la lapte, cei ce mănâncă lapte din acelaşi vas să nu lase lingura jos, până nu se termină de mâncat totul - Muntenia; să nu se lingă lingura cu care se mestecă în laptele pus la fiert, pentru că seacă laptele vacii - Muntenia; dacă se doreşte vânzarea unei vite, la un preţ bun şi repede, să se spele nouă linguri, apa rămasă de la spălat să fie scursă de pe o uşă într-un ciur, de unde să cadă într-o strachină, cu acea apă să se spele animalul şi, cu el de funie, dar dezbrăcat complet, gospodarul să dea roată casei de trei ori - Vâlcea; celui care are bube la colţul buzelor, să i se apese, pentru un moment, cu o lingură peste locul afectat şi se va vindeca - Dolj; sau să i se apese pe locul afectat cu coada unei linguri, după ce a fost încălzită la foc - Muntenia; cine are roşeaţă în nas să pună pe nara dinspre partea bolnavă coada lingurii încălzită - Teleorman; negii de pe mâini şi de pe picioare pot fi vindecaţi, dacă persoana respectivă se loveşte peste ei cu coada de la o lingură, de trei ori, în timp ce la biserică se bate toaca - Tecuci; cine loveşte pe altcineva cu găvanul lingurii îi va creşte burta; tot acelaşi fenomen i se întâmplă celui ce ţine lingura de găvan - Galaţi; cine pune lingură de lemn pe foc face sugiuc la degete - Muntenia; este bine să se lege o lingură la gâtul mânzului, iar de coadă un fir roşu, pentru ca să crească repede şi să nu fie deocheat - Ilfov; când este secetă şi se vrea ploaie, este bine să se arunce în fântână lingura folosită obişnuit la preparat mâncare în tigaie, fără ca acest gest să fie zărit de cineva - Vâlcea (2.GOROVEI,p.30;73; 74;79;122;133;166;168; 214;246-247;270;273;276). Lingura să nu fie linsă de fete, fiindcă se vor mărita cu un bărbat pleşuv - Maramureş (BOGDAN,p.88). Serii simbolice: lingură-miere; lingură-fir(roşu); lingură-9-uşă-sită-spălare-nuditate-cerc-3.

LINIE
În ornamentică, linia dreaptă verticală simbolizează forţa activă şi o elevaţie spirituală sau materială; linia verticală reprezintă viaţa; în schimb, linia dreaptă orizontală simbolizează moartea; linia dreaptă, fără meandre, utilizată ca linie de demarcaţie între registre sau de unificare a acestora simbolizează destinul; linia dublă dreaptă (panglică centrală, drum) este un ornament primitiv universal, simbolizând eternitatea; aceste linii duble, paralele, sunt folosite şi ca linii de separaţie între diverse planuri decorative; o linie formată dintr-o suită de dreptunghiuri (de fapt unghiuri drepte) simbolizează gândirea şi cunoaşterea; linia formată dintr-o suită de semicercuri simbolizează protecţia, siguranţa; linia frântă orizontală, în dinţi de fierăstrău, cu alternanţa dinţilor în sus şi în jos, semnifică binele şi răul, coexistenţa lor în timp, iar linia frântă dispusă vertical simbolizează dominaţia, posesiunea; linia uşor ondulată reprezintă apa, deci purificarea; motivul în X, care este un semn foarte vechi, simbolizează unirea, prietenia; plasa sau reţeaua, folosită pe o serie mare de obiecte, ca ornament, simbolizează separarea binelui de rău; plasa oblică, înscrisă într-un triunghi, semnifică sentimente omeneşti pozitive; pătratul şi rombul simbolizează inteligenţa; pătratul cu reţea semnifică înţelepciunea şi organizarea vieţii; triunghiul simplu sau cu franjuri simbolizează stăpânirea asupra sentimentelor (ZAHACINSCHI,p.37;39).

LIPITOARE (Hirudo medicinalis - DLRM,p.461)
Cârciumarii pun lipitori în vin, în credinţa că tot aşa se vor lipi şi clienţii de vin şi le vor frecventa mai des bodega - Dolj (2.GOROVEI,p.17).

LOC
Mama copilului trebuie ca, până la 7 ani, să aibă grijă să nu rămână şi să doarmă, fie noapte, fie zi, în locuri precum: pe haturi sau pe movilele hotarelor, în colţurile gardurilor, în unghere, pe sub tufă de soc, în case de mai mulţi ani părăsite, prin construcţii ruinate, în pivniţe şi beciuri, în râpe, în lunci, pe malul apelor curgătoare, în păduri unde s-a întâmplat vreo moarte năprasnică (spânzurare, înecare, înjunghiere, ucidere), pentru că toate locurile acestea sunt necurate, deoarece spiritele rele petrec şi joacă pe ele; chiar şi după 7 ani, nu este voie şi interdicţia trebuie respectată; se spune că mulţi oameni au nesocotit credinţa şi s-au nenorocit, au devenit gângăviţi, schimonosiţi, ba chiar şi nebuni - Suceava (3.MARIAN,II,p.182). Nu este bine să doarmă cineva pe locuri unde nu creşte nimic, deoarece acesta este semnul că dedesubt este o comoară, care îl poate arde cu flăcările ei nevăzute - Tecuci; nu este bine să se calce pe locul unde a fost ucis cineva, pentru că locul este necurat şi cel care calcă acolo se rătăceşte ulterior - Suceava; copiii de şcoală să nu calce pe locuri unde, din duşmănie, cineva a aruncat gunoaie şi lături, pentru că nu vor mai învăţa bine; de asemenea, este rău de pagubă cine construieşte o casă pe locul în care a fost o arie - Vâlcea (2.GOROVEI,II,p.44;45;57; 78). Artur Gorovei menţionează 123 de locuri care, după credinţele tradiţionale, sunt neumblate de om şi unde sunt trimise bolile împotriva cărora sunt rostite descântece (din care sunt enumerate aici doar cele mai interesante): unde nimeni nu nimereşte, la 99 de hotare nehotărâte, la 99 de izvoare neîncepute, unde biserică nu se face, în Marea Neagră, în mările negre, în pădurea părăsită (deasă, pustiită), în lemne putregăioase, în Muntele Semenic, unde nu-i glas de cocoş, unde foc nu se vede, unde soare nu răsare, unde Dumnezeu se pomeneşte, în casele zmeilor, la fetele zânelor, unde oamenii nu umblă, unde fată mare nu joacă, unde casa nu se mătură, unde masă nu e pusă, unde câinii nu latră, în crăcile racilor, unde iarbă nu creşte, la fete de împărat (3.GOROVEI,III,p.174-176). Cine se visează uitându-se în jos dintr-un loc înalt înseamnă că va trebui să aibă grijă de o mulţime de lucruri în perioada următoare - Suceava (NOTE,Băncescu). v. LUCRU.

LOGODNĂ
În Banat, logodna se numeşte căpară, sau nunta mică, deoarece ocazia prilejuieşte şi desfăşurarea unei petreceri în toată regula; la ea participă şi naşul, acestuia revenindu-i rolul să poarte tratativele cu părinţii fetei, în vederea viitoarei căsătorii; cei doi tineri nu asistă la discuţii, ci apar doar la terminarea lor, când începe şi petrecerea propriu-zisă; tot acum se stabileşte şi ziua de duminică în care se va face nunta; logodna se poate şi desface însă, în caz că părţile nu ajung la înţelegere sau din alte motive apărute în perioada care trece până la nuntă; de remarcat că, în această zonă, termenul căpară semnifică arvună plătită pentru cumpărarea unui animal, de unde sintagmele folosite des în vorbirea curentă: „am căpărit vaca", precum şi „am căpărit fata" (1.LAZĂR,p.266; NOTE,Antonescu). Dacă în ajunul logodnei va fi ceaţă, promoroacă sau rouă este semn că viitoarea familie va trăi în belşug - Iaşi (2.GOROVEI,p.20).

LOPATĂ
Dacă este în pericol să piardă sarcina, femeii i se dă să bea ceea ce se răzuieşte de pe lopata de pâine (dar răzuirea să nu se facă înspre coadă), amestecat cu apă, procedând aidoma şi în cazul vitelor - Bucovina (2.GOROVEI,p.74). De Crăciun (25 Decembrie), fetele din Ţara Chioarului îl colindă, printre alţii, pe morar, cu scopul de a-i fura lopata de lemn folosită la vânturarea grâului şi a o arunca pe apă, ca să le vină peţitorii aidoma plutirii lopeţii pe râu (1.POP,p,386).

LUCEAFĂR
Se crede că luceferii sunt feciorii Soarelui rezultaţi din dragostea lui cu stelele, din care cauză Luna nu-l primeşte lângă ea - Galaţi; se crede că luceafărul de dimineaţă ar fi împăratul Rusiei, iar cel de seară ar fi împăratul nemţilor - Galaţi; se mai crede că, atunci când cad luceferi, mor împăraţi de cei mari ai acestei lumi - Galaţi (2.GOROVEI,p.123).

LUCIN
Numele popular al sărbătorii tradiţionale din 18 octombrie, zi în care este prăznuit Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca; se crede că acei care nu lucrează în această zi vor fi feriţi de lupi (ŞĂINEANU,I,p.167).

LUCRU (A LUCRA)
În limba română, termenul lucru moşteneşte diversitatea şi generalitatea semantică a cuvântului res din limba latină, denominând astfel atât obiecte cu structură morfologică şi destinaţie precise (lucruri, obiecte), sau activităţi dintre cele mai diverse (are de lucru, îşi caută de lucru, nu-i lucru curat, nu-i treaba cutăruia), cât şi concepte de ordin spiritual, dificil de sistematizat din punct de vedere conceptual (lucru-rău, lucru-slab, lucrul dracului). Dacă se lasă un lucru neisprăvit, pentru a se începe un altul, treaba nu va merge bine şi până la capăt pentru nici unul dintre ele - Galaţi; bărbaţii nu-şi împrumută vecinii cu lucruri considerate a fi femeieşti (stative, iţe, meliţe etc.), cum nici femeile nu dau din gospodărie, cu împrumut, lucruri considerate a fi caracteristice numai bărbatului (car, plug, grapă etc.), afirmând că nu se amestecă în lucrurile lor - Suceava; nu este bine ca, la cununie, să fie încredinţat altcuiva un lucru aflat asupra celui care oferă, pentru că se crede că astfel se dă şi norocul, în plus obiectul respectiv s-ar putea folosi la diferite vrăji - Suceava; dacă, la întoarcerea de la biserică, după oficierea cununiei, unul dintre miri pierde ceva, este semn că acela va muri - Muntenia; femeia gravidă să nu fure nimic şi să pună apoi acel obiect în sân, fiindcă va naşte un copil cu semne pe trup asemănătoare obiectului furat - Suceava; lucrurile primite de pomană nu trebuie vândute, pentru că Dumnezeu va trece banii obţinuţi în numărul arginţilor şi îi va merge rău celui care o face - Galaţi; dacă se intenţionează să se vândă un lucru şi acel obiect cade întâmplător din mâna celui care îl ţine, cu siguranţă obiectul va fi vândut - Moldova; cui îi pare rău după un lucru pierdut nu-l mai găseşte - Dolj; să nu se cumpere lucruri care sunt vândute de nevoie şi după care vânzătorului îi pare rău că este nevoit să le înstrăineze, pentru că nu-i va merge bine cumpărătorului - Tecuci; dacă, din întâmplare, se strică vreun obiect, este semn că un membru al familiei se va călători pe lumea cealaltă - Muntenia; obiectele care au avut atingere imediată cu omul decedat, fie că au fost folosite de el în timpul vieţii, fie că au fost întrebuinţate pentru a-l spăla, îmbrăca şi a-i aranja chipul (săpun, pieptene, brici, acul folosit la coaserea unor veşminte sau la îmbrăcarea sicriului etc.) se pun în perna, ori sub perna pe care stă capul mortului - Muntenia (2.GOROVEI,p.12;35;113; 123;148;152; 161;166;194;250;259; NOTE, Antonescu). I se va împlini speranţa celui care visează că a găsit ceva; va câştiga respectul celorlalţi cel care se visează însemnând un obiect; este semn de oarece folos pentru cel care se visează cumpărând ceva; are linguşitori cel care visează obiecte din aur; se va certa cu cineva acela care se visează răsturnând un obiect; este semn de primejdie grea pentru cel care se visează furând un obiect - Suceava (NOTE,Băncescu).
Lucru-slab. Gândirea tradiţională îl concepe ca fiind o fantasmă, un duh nu neapărat rău structural, dar malefic totuşi prin faptul că poate fi întâlnit sau îşi caută adăpost numai în locuri spurcate, blestemate, pustii (când, în timp ce se călătoreşte, scânteiază ceva înaintea ochilor, este lucru-slab); în consecinţă, lucru-slab este mai repede sinonim cu neîncrederea, nestatornicia, nehotărârea, nesiguranţa că lucrul făptuit este trainic, sau că un semen nu este capabil temperamental de acţiuni cu finalitate socialmente necesare şi conforme codului moral general acceptat (este un om slab); astfel, o casă nouă se ridică pe loc curat, ferit de duhurile rele, de măiestre şi de lucru-slab, ultimul venind noaptea să-şi facă jocul tocmai în aceste spaţii neprielnice (pustii de mai multe generaţii, au fost ascunzători de hoţi, au fost acolo rostite jurăminte necinstite sau blesteme, au fost omorâţi oameni, sau şi-au luat singuri viaţa, sau case goale de viaţă de mai multă vreme etc.), din care cauză oamenii fie renunţă la gândul iniţial de a-şi clădi acolo o gospodărie, fie, dacă totuşi o fac din varii motive, înfruntă toată viaţa nenorocul: le mor vitele, le mor membri ai familiei, roadele ogorului sunt puţine, pentru că şi-a făcut lucru-slab culcuş acolo, visează urât noaptea, nu se aleg din toată viaţa lor cu nici o pricopseală; dar oamenii mai pot întâlni lucru-slab în alte diferite locuri şi sub forme din cele mai neaşteptate, toate având însă conotaţii, în mentalitatea tradiţională, cel puţin bizare: unde este pământul rău şi omul trece pe la miezul nopţii, i se poate arăta sub formă de bivol mare, sau un câine mic, sau ca o raţă; se bagă prin bolovani, pe la râu, prin scorburile tulpinilor, pe sub poduri, pe sub punţi şi la răspântii, adică acolo unde se adună două-trei drumuri, şi se observă că bivolii şi caii înhămaţi la un car, ajunşi într-un asemenea loc, se sperie, iar lucru-slab râde batjocoritor şi bate din palme; mai trăieşte pe sub copaci, din care cauză nu este bine să se doarmă noaptea sub ei, printre rădăcinile din pădure, între lemnele fulgerate, de care omul este bine să se ferească, şi în locurile unde sunt îngropaţi bani, considerate şi ele a fi locuri rele; mai poate apărea sub formă de vârtej sau ca o pală mai puternică de vânt; chiar şi căderea stelelor la miez de noapte este tot o faptă a lucrului-slab; el poate poci copiii, poate chiar să-i fure şi în locul lor să pună alţii, dar aceste rele se petrec numai până când copiii sunt botezaţi; uneori intră în trupul copilului, unde joacă şi se învârteşte, încât micuţul începe să plângă, să se trântească pe jos, îl apucă ameţeala şi respiră greu, adică manifestă simptome de epilepsie, boală grea, dată de Dumnezeu pentru greşelile oamenilor, sau pentru că vreunul a jurat strâmb; totuşi trebuie remarcată explicabila interferenţă cu unele trăsături caracteristice diavolului; astfel, nu este bine să se stea lângă lemnele fulgerate, devenite aşa datorită acţiunii Sfântului Ilie, care îi urmăreşte pe draci şi îi trăsneşte oriunde îi găseşte - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p.69;77-78;97-98;112). v. LOC.

LULEA v. PIPĂ.

LUMÂNARE
Se spune că îi vor arde ochii şi inima celui care va pune în ceara pentru lumânări, la confecţionarea acestora, făină, miez de bostan sau altceva - Galaţi; cine înjură de lumânare nu va avea parte de ea, când îşi va sfârşi zilele - Tecuci; ca să rămână gravide, femeile trebuie să aprindă, la icoana Maicii Domnului, lumânări având lungimea egală cu înălţimea lor - Moldova; în general, către cine se varsă ceara topită dintr-o lumânare, către acela se vor îndrepta imediat banii - Muntenia; dacă în urma cuiva cade vreo lumânare din sfeşnic, în biserică, este semn de mare primejdie pentru acela - Tecuci; numai cu lumânarea păstrată de la Ovidenie (21 noiembrie) este bine ca fata să privească într-o fântână, ca să-şi vadă ursitul - Tecuci; nu este bine să ardă deodată trei lumânări într-o odaie, pentru că este rău de moarte, poate chiar a cuiva din acea familie - Muntenia; Suceava; nici să nu se vină din afară într-o casă cu lumânări aprinse, fiindcă va muri cineva din acea familie - Suceava; odată aprinsă şi ţinută în mână, lumânarea nu trebuie să fie stinsă de către altcineva, pentru că e rău de moarte - Teleorman; dacă nu mai poate fi ţinută în mână, capătul de lumânare rămas se pune după uşă, care este locul sufletelor celor înecaţi - Ialomiţa; dacă nu mai poate fi ţinut în mână, capătul de lumânare se lipeşte pe pământ, unde este lăsat să se stingă singur, pentru ca măcar de atâta lumină să aibă parte pe lumea cealaltă cei morţi fără lumânare - Galaţi; când se face slujbă împotriva vreunui duşman, lumânarea să se aprindă de la bază, pentru ca şi rău-voitorului să-i meargă totul invers - Muntenia; nu are lumină pe lumea cealaltă cine nu dă de pomană nici o lumânare în timpul vieţii - Ialomiţa; dacă se doreşte moartea cuiva, i se fac acestuia vrăji cu o lumânare furată de la un mort - Tecuci (2.GOROVEI,p.22;70;75;83; 223-224; 233;PRESA). Va avea parte de vorbe rele cel care visează lumânări stinse; este bine când se visează lumânări arzând; va fi iubit fără să ştie cel care visează lumânări de ceară - Suceava (NOTE, Băncescu).
Lumânarea de la Bobotează. Se crede că, dacă îşi arde cineva părul cu lumânarea de la Bobotează, atunci acela nu se va mai speria de lupi; dacă se întâmplă ca un incendiu să izbucnească la vreo gospodărie şi ameninţă să se propage şi la alte case, oamenii ies afară cu lumânarea de la Bobotează aprinsă şi dau ocol propriilor construcţii, pentru a le feri de foc - Bucovina (2.MARIAN,I,p.153). Ca să fie gospodăria ferită de foc, se înconjoară casa cu o lumânare păstrată din ziua de Bobotează - Suceava (2.GOROVEI,p.223).
Lumânarea din Vinerea Mare. Veniţi în Vinerea Mare de la biserică, oamenii ocolesc, de trei ori, casa şi celelalte acareturi, ţinând în mână lumânările aprinse, pe care le-au adus cu ei, apoi fac semnul crucii, cu fumul lumânării, fie doar pe pragul de sus al uşii de intrare în casă, fie şi pe pereţii din cele patru laturi ale casei, pentru ca aceasta să fie ferită de foc - Muntenia; unele lumânări, aşezate de către femei la crucile mormintelor, în seara Vinerii Mari (Vinerea Seacă), sunt furate de către femeile tinere şi fete, primele pentru a pune ceara lor la stupi, în speranţa că albinele le vor face mai multă ceară, iar fetele pentru a le folosi la descântecele de dragoste (2.GOROVEI,p.223-224). Bolnavului de epilepsie să i se aprindă, când îl apucă crizele, lumânarea folosită la ocolirea bisericii în Vinerea Mare - Ţara Oltului; (GOLOPENŢIA,p.130).
Lumânarea Pascală. Obiceiul de a ţine în mână lumini aprinse este practicat şi în cadrul altor acte liturgice, numai că la acestea sunt în număr mult mai mic; în ziua Învierii însă, fiecare om, tânăr sau bătrân, chiar şi copiii, trebuie să aducă şi o lumânare, pe care o aprind şi o păstrează aprinsă pe toată durata săvârşirii Sfintei Slujbe a Învierii; după slujbă, fiecare se întoarce acasă cu această lumină şi, înainte de a păşi peste pragul uşii, se închină şi stinge lumânarea de pragul de sus al uşii, sau, după ce au intrat în casă, de grindă, afumând sub formă de cruce locul în care stinge lumina; după numărul acestor cruci se poate socoti numărul anilor de când a fost făcută casa sau câţi ani s-a vieţuit în ea - Moldova;Suceava; apoi lumânarea este păstrată cu mare grijă tot anul, fiind aprinsă la momente importante, considerate a fi primejdioase, cum ar fi furtună, revărsări de ape, grindină, fulgere, tunete şi trăsnete; se mai afumă vitele cu ea când sunt bolnave - Suceava; în Banat, această lumânare este aprinsă când se crede că locuinţa este invadată de duhuri rele, ocazie în care se rosteşte şi un scurt descântec; fetele din satele acestei zone petrec lumânarea aprinsă prin cămaşa pe care urmează să o îmbrace, pentru a merge la joc, rostind şi un descântec, ca să fie bine văzute de flăcăi; femeile păstrează lumânarea, împreună cu celelalte trei de la cele trei denii, cu ajutorul cărora, aprinse, înconjoară lucrurile care urmează să fie duse la târg pentru a fi vândute, în speranţa că vor avea noroc în negustorie; în sudul şi centrul Moldovei se crede că este bine ca lumânarea de la Înviere să fie păstrată şi să fie aprinsă când este ploaie cu piatră, fulgere, trăsnete, ca să alunge pe diavol; în Muntenia şi Moldova, se crede că este bine când lumânarea de la Înviere nu se stinge până acasă; în Suceava, cu lumânarea aprinsă pentru sfinţirea, în dimineaţa Duminicii Învierii Domnului, a păştii, prescurilor, ouălor, tămâiei, busuiocului, sării, brânzei sau caşului, făinii etc., precum şi a unei bucăţi din cârpa cu care au fost şterse ouăle, se înconjoară vitele de trei ori, iar, când este furtună, tună şi fulgeră, se aprinde şi se aşează în faţa icoanelor până trece furtuna; la fel se face şi cu lumânarea aprinsă în Vinerea Mare, ţinută cu flacără până acasă, unde ocolesc de trei ori casa şi acareturile şi fac semnul crucii pe pereţi, pentru a fi ferite de foc, boli, trăsnet; în Duminica Învierii Domnului, înainte de a pune pe ele cămaşa cea nouă, confecţionată în Postul Mare, trec prin aceasta lumânarea de la Înviere, aprinsă, rostind totodată un descântec, ca să fie sprintene şi văzute la horă de către toţi tinerii - Banat (2.MARIAN,II, p.116;167-171;175;190-194;PRESA).). Când fulgeră şi trăsneşte, oamenii obişnuiesc să aprindă lumânarea, păstrată de la Paşte, şi tămâie, ca să piară diavolul din preajma casei, pentru că, dacă el zăboveşte pe acolo, se poate întâmpla să fie trăsniţi şi cei din apropiere - Muntenia;Iaşi;Suceava; lumânările de la Paşte se păstrează, dar se aprind şi trec printre ele fetele şi flăcăii, când pleacă la horă, ca să se uite lumea la ei ca la Domnul Hristos - Dolj; se crede că lumânarea de la Înviere este bună şi pentru durerea de dinţi - Tecuci (2.GOROVEI,p.224;PRESA). Ca să nu vină strigoaicele la vite şi să le ia laptele, se ocoleşte de trei ori grajdul, cu lumânarea cu care s-a ocolit biserica în ziua de Paşte, ţinând în mână şi o sticlă cu apă sfinţită şi tămâie aprinsă - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p.130). Serie simbolică: lumânare-agheasmă-tămâie.
Lumânarea de la naştere şi botez. Dacă nu rămâne gravidă, tânăra nevastă face rugăciuni, umblă pe la biserici şi mănăstiri, face „lumini" cât statul ei de lungi, pe care le aprinde la icoana maicii Domnului sau ţine zilele de luni, 12 la rând, conform credinţei că acela care ţine toate aceste zile îi merge bine în toate cele, deci va rămâne „grea"; sau ţine postul Vinerii Mari, sub numele căreia se înţelege o săptămână întreagă, în care nevasta mănâncă de post, numai o dată pe zi şi numai după apusul soarelui; lumânarea de botez se face de către naşi, din ceară curată galbenă sau albă; se împodobeşte cu flori naturale, mai ales cu busuioc, la care se adaugă panglici de mătase, o bucată de pânză albă sau un şal; o altă bucată de pânză albă serveşte pentru înfăşarea copilului după botez, din care se confecţionează apoi o cămăşuţă bună să fie pusă pe el pe la vârsta de 3-4 luni; în Bucovina, se vine de la botez până acasă cu lumânările aprinse şi, dacă este fată, ele trebuie să ardă continuu timp de trei zile, ca să se mărite; dacă se sting înseamnă că nu se va mărita; dacă este băiat nu trebuie să ardă lumânările aduse acasă; este bine ca lumânările de la botez să nu fie date altcuiva, ci să ardă numai în casa unde se află copilul de curând botezat - Bucovina; există datina ca, din lumânările de la botezul unui copil, să se oprească o bucată, pentru a i se arăta când va fi bolnav, iar restul se lasă la biserică; cele trei lumânări care au ars la biserică pe marginea cristelniţei se păstrează, ca să fie afumat cu ele copilul, când este diocheat - Buzău (3.MARIAN,II, p.8;111;121-122). Din lumânarea de la botez se păstrează o bucată în casă, pentru a fi aprinsă şi arătată copilului în toate ocaziile când acesta se îmbolnăveşte; restul lumânării se lasă la biserică - Muntenia; dacă, la botez, începe să curgă ceara topită dintr-o lumânare, se zice că va plânge copilul de-a lungul întregii sale vieţi - Suceava; cele trei lumânări, care se pun pe marginea cristelniţei, la botezul unui copil, se păstrează, pentru a-l afuma cu ele în caz că pruncul va fi deocheat - Muntenia; (2.GOROVEI,p.91;124;143). Serie simbolică: lumânare-flori-panglici-pânză albă.
Lumânarea de nuntă. Dacă, în timp ce naşa de cununie împodobeşte lumânările de nuntă, doi inşi se ceartă, sau cineva spune un cuvânt rău, tinerii căsătoriţi vor găsi şi ei subiect să se certe de-a lungul căsniciei - Moldova; lumânările de la cununie se păstrează până la Paştele următor, când trebuie arse în întregime în noaptea de Înviere şi în cele trei nopţi care urmează - Galaţi; dacă lumânările curg în timpul ceremoniei religioase a cununiei, este semn că tinerii vor plânge toată viaţa lor - Suceava; dacă lumânarea de cununie arde toată în timpul ceremoniei de căsătorie, este semn că tânărul mire nu va trăi mult - Suceava; la cununia religioasă, lumânarea aceluia dintre miri care se termină prima dă semn că acela va muri întâi; când ambele lumânări se sfârşesc concomitent, este semn că amândoi mirii vor muri deodată - Moldova;Iaşi;Suceava; este prevestire de moarte, dacă se rupe lumânarea mirilor în timpul cununiei - Galaţi; dacă, la cununie, se rupe una din lumânări, este semn că unul dintre cei doi soţi va muri, sau va avea de suportat o mare nenorocire - Moldova; în timpul cununiei, să se observe lumânările din mâinile naşilor, fiindcă va muri mai întâi cel a cărui lumânare este mai arsă - Suceava (2.GOROVEI,p. 148;152;154; 158;191;201). În Teleorman, se crede că, dacă lumânarea unuia dintre miri arde mai mult decât a celuilalt, este semn că acela va muri mai devreme decât cel a cărui lumânare a ars mai puţin (1.CHIVU,p.245). În Suceava, dacă se rup la cununie sau imediat după aceea lumânările, înseamnă că tinerii se vor despărţi sau că naşul a cărui lumânare s-a rupt va muri (NOTE,Băncescu).
Lumânarea de moarte. Când trage omul să moară, se cere sprijinul unor vecini, pentru a veni şi ţine lumânarea, fiindcă nu este bine să-i ţină lumânarea unul din neamurile apropiate, spunându-se că aceluia îi este mai milă şi atunci bolnavul se chinuieşte mult până ce moare; de asemenea, se chinuieşte bolnavul şi când lumânarea îi este ţinută de un om pe care l-a iubit mult, dar şi când îi este ţinută de cineva pe care nu l-a putut suferi; dacă i-o ţine un străin şi tot nu poate muri, acela este înlocuit cu un altul - Bucovina; i se ţine în mână sau i se aprinde la cap o singură lumânare - Sibiu;Dobrogea;Suceava; în unele părţi, i se ţin în mână două lumânări, pentru ca una dintre ele să o ducă mortul cu el pe cealaltă lume pentru cel din familie care a murit fără lumânare, considerându-se că aceasta este o faptă creştinească - Suceava; i se ţine lumânarea în mână şi aceasta în dreptul gurii, ca la fiecare respiraţie lumânarea să pâlpâie, iar când flacăra ei nu se mai mişcă este semn clar că muribundul şi-a dat sufletul; mai există obiceiul ca omului care trage să moară să i se pună pe faţă o bucată de pânză neagră, pentru ca el să nu-şi vadă păcatele, apoi i se pune în mână o lumânare, ca simbol al existenţei trupeşti, fiindcă este mare păcat a lăsa pe cineva să moară fără lumânare - Năsăud; când trage să moară, omul este imediat îmbrăcat în straie curate şi este încălţat, apoi i se aprind trei lumânări, care sunt stinse după şi-a dat sufletul şi se aprinde una singură din seu sau o lampă - Banat; lumânarea aprinsă la capul sau în mâna muribundului înseamnă: - muribundul este creştin, spovedit, împărtăşit, împăcat cu toată lumea şi ca să vadă pe unde merge pe celălalt tărâm, unde este „grozav de întuneric"; - sau ca să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, luminos cu trupul şi sufletul; - mai înseamnă şi Lumina lumii, adică a „Domnului nostru Isus Cristos" - Suceava; - ca să meargă curat pe cealaltă lume şi să nu se apropie necuratul de el - Sibiu; - să aibă lumină pe lumea cealaltă şi să nu poată să se apropie duhurile necurate de el - Transilvania,Buzău; - ca sufletul lui să fie întâmpinat cu lumină la despărţirea lui de trup - Iaşi; - ca duhurile necurate să nu se apropie de el şi să se înfăţişeze cu lumină înaintea lui Dumnezeu - Dobrogea; când cineva moare fără lumânare, se spune: - că a avut moarte întunecată; de aceea, atunci când orice lumânare se termină de ars şi mai rămâne un mic căpeţel, acesta se lipeşte de pământ, unde arde până la sfârşit pentru sufletele celor adormiţi fără lumină - Moldova; - de aceea se crede că oamenilor înecaţi nu le este dat să se bucure de lumina zilei, ci numai de seninul nopţilor cu lună şi tot din această cauză bătrânii opresc copiii să spună că „e lumină ca ziua", pentru că astfel cei înecaţi nu se mai bucură de lumina lunii şi se duc speriaţi în adâncurile întunecoase, gândind că i-a prins fără de veste ziua - Iaşi; - că a fost foarte păcătos sau că a fost blestemat de cineva să nu aibă lumină la moartea sa - Bucovina; - dacă a murit fără lumânare, sufletul umblă orbecăind fără odihnă, rătăcind pe cer şi abia după un timp mai îndelungat ajunge la Dumnezeu; sau stă tot timpul în întuneric şi apoi se va duce din această cauză în iad - Suceava; - pentru cei morţi fără lumânare, se obişnuieşte să se confecţioneze o lumânare lungă, aprinsă la ambele capete şi pusă să ardă în Duminica Învierii în punctul unde se desparte „biserica bărbaţilor" de cea „a femeilor" (între naos şi pronaos) - Sibiu; - sau un neam apropiat celui decedat fără lumânare (mamă, soţie, soră, vară) se duce la biserică şi măsoară cu fitilul înălţimea uşii împărăteşti de la altar, apoi face o lumânare pe care o dăruieşte în ziua de Ovidenie (21 noiembrie) la biserică, pentru a fi arsă în zilele de duminică şi la sărbătorile când se citeşte Liturghia; despre această lumânare se crede că arde în ziua de Ovidenie şi nu mai are sfârşit; dacă nu se face întocmai, se spune că mortul va petrece mereu numai pe întuneric pe lumea cealaltă - Suceava; lumânarea de suflet poartă numele de toiag, pentru că pe el se crede că se sprijină sufletul mortului când călătoreşte pe lumea cealaltă şi mai ales când trebuie să traverseze puntea Raiului - Transilvania,Moldova,Bucovina; în sudul Transilvaniei, poartă denumirea de privighetoare, în Sibiu, sau lumină de stat (Ţara Haţegului); denumirea de lumină de stat se regăseşte şi în Banat, iar în Oltenia şi Muntenia i se spune simplu stat, pentru că se face cât înălţimea mortului de lungă; în Ţara Haţegului, această lumânare se încolăceşte ca o turtiţă şi după scoaterea mortului din casă se lipeşte pe meşter-grinda casei unde rămâne pentru totdeauna; grosimea acestei lumânări este cât a degetului arătător, dacă mortul este un bătrân, şi ceva mai subţire, dacă este un copil; este făcută din ceară în care se amestecă şi puţină ceară din lumânarea pe care cel decedat a ţinut-o în mână, când şi-a dat sufletul - Banat;Bucovina; în Moldova, se pune întreaga lumânare care a fost în mâna mortului, după care ea este răsucită de trei ori în jurul braţului celui decedat, sau se aşează sub formă de turtiţă pe un sfeşnic de biserică sau pe o iconiţă pusă pe pieptul mortului, unde arde până la înmormântare, pentru „a arde toate păcatele mortului, ca să meargă curat dincolo"; se spune că astfel norocul nu pleacă din casă, lumânarea având statul omului, ci rămâne în casă, sau că, toiagul având măsura corpului, sufletul care a trăit în el va putea mai uşor să se sprijine pe el; sau că rotunjimea lumânării o face ca ea să ardă necontenit în lumea de dincolo; această lumânare se aprinde şi se lasă să ardă şi după înmormântare numai cât timp sunt trase clopotele la biserică; în Suceava, toiagul luat acasă după înmormântare se aprinde în toate cele trei zile următoare, fie pe locul unde a stat mortul, fie pe locul unde i-a stat capul la momentul decesului, în credinţa că atât timp cât arde, tot atât timp vine sufletul pe acasă; se aprinde, de regulă, la asfinţitul soarelui şi se arde până ce toţi ai casei se culcă; în unele părţi din Transilvania, toiagul este aprins la mormântul celui mort, cât timp femeile, care se duc de cu noapte să ude şi să tămâieze, fac 15 mătănii, crezând că astfel se îmblânzeşte căţelul pământului, ca să nu latre pe noul oaspete care a venit între celelalte morminte (3.MARIAN,III,p.22-27;102-106;NOTE,Antonescu). Celui care agonizează i se pune în mâna dreaptă o lumânare aprinsă, pentru ca, după ce îşi dă sufletul, duhurile necurate să nu se apropie de el şi să aibă lumină pe lumea cealaltă; cei care mor fără lumânare stau în întuneric pe lumea cealaltă - Muntenia; celui ce moare i se pune în mână o lumânare aprinsă, considerându-se că ar fi o mare nenorocire dacă ar lipsi, pentru că, la ieşirea sufletului din trup, acesta nu ar avea lumină şi nu ar mai putea afla drumul către Rai - Suceava; lumânarea, aprinsă la capul unui om în agonie, să nu fie ţinută de o rudă apropiată, pentru că bolnavul se chinuieşte până ce moare - Moldova; la locul unde a murit cineva, se ard, timp de trei zile, lumânări din ceară curată, pentru ca sufletul să aibă lumină şi să nu rătăcească în drumul pe care îl face la Dumnezeu şi chiar înaintea Lui sufletul trebuie să se prezinte cu o lumânare - Iaşi (2.GOROVEI,p.223-224;231). În cazul decesului fără lumânare, se crede că mortul va umbla pe întuneric pe lumea cealaltă - Gorj (SANDA,p.46). La moartea unui om, imediat o femeie iese afară cu o lumânare aprinsă în mână şi înconjoară gospodăria (casa şi toate acareturile), rostind: „Ai plecat, plecat să fii,/Ai murit, mort să fii,/Pe aici să nu mai vii!", evident un gest simbolic al trasării cercului protectiv, ca hotar de netrecut între cele două lumi şi o practică născută din mentalitatea tradiţională românească şi menită să împiedice reîntoarcerea mortului sub formă de strigoi - Banat (3.ANTONESCU,p.275). În Bihor, ceara lumânărilor care au ars în cele patru colţuri ale sicriului, în cele trei zile de priveghi, este retopită pentru confecţionarea unor noi lumânări, cu feştilă din aţă de cânepă, după ce a fost măsurat trupul mortului şi uşa de 8 ori; după pornirea cortegiului funerar, cu aceste lumânări sunt înfundate crăpăturile uşii şi ale ferestrelor, ca stavile magice împotriva posibilelor pătrunderi şi agresiuni ale forţelor malefice (4.BOCŞE,p.353). În Mehedinţi, lumina de stat este făcută de femeile care vin în zori şi se pune pe pieptul mortului în prima zi a „zorilor"; aceasta este făcută prin modelarea cerii în jurul aţei cu care a fost măsurat atât mortul, cât şi tronul (sicriul); tot aceste femei fac şi lumânările pentru pomană şi pentru biserică (CIOBANU,p.80-81). În Gorj, se crede că este bine ca bolnavul să moară cu lumânarea în mână, pentru că altfel va fi întuneric pe lumea cealaltă; când moare fără lumânare, se fac 44 de colaci şi 44 de lumânări, care se dau de pomană în Vinerea Mare (a Patimilor), seara, înainte de a se ieşi cu Sfântul Aer spre a se înconjura biserica; fiecare dintre cei care au primit lumânare şi colac aprinde lumânarea şi trec pe sub Sfântul Aer la ieşire, după care înconjoară biserica, ritualul trebuind să fie făcut timp de trei ani consecutiv, pentru că numai aşa sufletul va avea lumină pe cealaltă lume; şi în această zonă, lumânarea care se face după deces poartă numele de lumânarea de stat, aşezată pe pieptul mortului şi aprinsă numai când se citeşte de către preot rugăciunea pentru „ieşirea sufletului" şi când se face „molifta lemnului"; se mai fac 4 lumânări, din care una se pune la capul mortului, una la picioare şi două lateral-mijloc, sub formă de cruce; se adaugă 9 colaci, 9 lumânări şi 9 bucăţi de colivă puse pe colaci şi date de pomană la 9 copii; apoi, se mai fac lumânări pentru sfeşnicele bisericii, cât timp mortul este slujit în biserică, şi alte două lumânări pentru cele două femei care stau de strajă, una de o parte şi cealaltă de cealaltă parte a sicriului; în Suceava, toiag se numeşte şi un fel de baston din aluat copt, care se pune în pomul vieţii, spre a-i fi sufletului de sprijin în drumul ce-l va parcurge pe lumea cealaltă(CĂRĂBIŞ,p.90-91;NOTE, Băncescu). Se crede, în Suceava, că acela care moare fără lumânare nu are cu ce se călăuzi „dincolo"; lumânarea din mâna muribundului se face din ceară de albine, lungă cât statul omului, apoi se încolăceşte, lăsându-i-se un capăt răsucit în sus şi se aprinde de trei ori pe zi, când se trag clopotele (COJOCARU,p.164).

LUME
Concepţia tradiţională nu percepe lumea înconjurătoare la dimensiunile ei reale şi din această cauză nu-i poate acorda sensuri dincolo de limitele cunoaşterii imediate, pentru că fenomenele nu-i sunt clare, iar explicitarea subiectivă conduce automat la fabulos; pentru locuitorii satelor româneşti, lumea se mărgineşte la individ, familie, casă, gospodărie, colectivitate sătească, vatra satului şi cam atât; ce este dincolo de orizont este difuz, uneori obscur, este „peste mări şi ţări", iar, în cazul că este necesară vreo precizare numerică, aceasta este cifra 99, care este sinonimă cu infinitul; în schimb, Lumea de Apoi (Tărâmul Celălalt) este mult mai concret concepută; ea pare divizată în sectoare, unele fiind ideale, populate de zâne, altele cumplite, dar neagresive în sine, populate de tot felul de figuri malefice; contactul omului cu acest tărâm, care nu-i este nici prielnic, dar nici ostil, se realizează, în mod obişnuit, cu totul întâmplător, rareori deliberat, şi numai cu ajutorul unui animal sau al unui monstru cointeresat; lista locuitorilor celuilalt tărâm cuprinde tot ceea ce nu este omenesc: zâne, zmei, balauri, păsări neobişnuite etc., care se comportă faţă de omul intrus cu o mare probitate, dacă el nu contravine legilor care guvernează spaţiul încălcat; Paradisul este altceva decât Tărâmul Celălalt, oricum nu este cel cunoscut din tradiţia creştină, iar textele folclorice şi tradiţiile populare fac confuzie între cele două noţiuni, pentru că localizează Raiul nu în împărăţia cerească, ci tot în universul mitic paralel, fiind, în cele din urmă, un anumit tip de rai, adică tot un sector al celuilalt tărâm; un alt sector este Iadul, care este descris mai sumar decât ne-am fi aşteptat; accesul pe Tărâmul Celălalt poate să fie o groapă secretă, „gura unui vârtej de vale neguros", sau chiar o simplă prăpastie, oricum o realitate abisală; tot pe Tărâmul Celălalt sunt amplasate, negrupat, şi câteva mănăstiri, dintre care cea mai ciudată este Mănăstirea Calu-Gastru, care „într-un pai reazimă şi într-un păr spânzură"; ea are chilii pentru douăsprezece călugăriţe şi a fost zidită de un împărat bogat pentru fiica sa, zâna Inia-Dinia; celelalte mănăstiri fabuloase nu au trăsături esenţiale, textele folclorice neinsistând asupra amănuntelor; astfel, Mănăstirea de Tămâie se află undeva foarte departe, drumul spre ea fiind cunoscut numai de ciocârlanul şchiop; la Mănăstirea dintr-un os se poate ajunge doar străbătând o câmpie în flăcări; cel mai fascinant teritoriu de pe Tărâmul Celălalt, care a suscitat şi cele mai multe interpretări ale cercetătorilor, esteTinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte (care este şi titlul unui foarte cunoscut basm), numele aparţinând deopotrivă locului, palatului şi zânei castelane; acest teritoriu nu este văzut ca spaţiu, ca un loc geografic, ci mai repede ca o zonă cronospaţială; căci dacă Tărâmul Celălalt e compus aproape în întregime dintr-o serie de planuri cosmice, cu spaţii şi forme variabile, seria Tinereţii fără bătrâneţe este o zonă a timpului nul, o variantă cosmică a duratelor şi nu a veşniciei în sine, ci a anulării duratei; diferitele interpretări superficiale au considerat intrarea pe Tărâmul Celălalt drept o intrare într-un domeniu subteran, ca în Infern, cu toate că materialul folcloric indică un alt tip de intrare, pe unde eroul ajunge viu şi nu mort, nu în stare de spirit; mai mult, el se strecoară, fără ştirea lui, printr-o falie, pe care omul obişnuit nu o observă, translaţia având caracterul unei experienţe care iese din cadrul cutumelor curente, astfel că Tărâmul Celălalt nu este un spaţiu existând în alt timp, ci un teritoriu aspaţial, existând în sine, în afara timpului, ca palatul Tinereţii fără bătrâneţe sau ca mănăstirile amintite; tărâmul de aici (cel real) şi celălalt tărâm comunică între ele nu de pe poziţia Pământ şi Cer (care comunică prin „scările la cer" sau prin „osia lumii"), ci sunt două teritorii ne-pereche, distincte, unul fiind real, celălalt mistic; circulaţia între ele este rezervată numai celor aleşi (adică iniţiaţi sau iniţiabili), cum este, de pildă, Făt-Frumos, şi de aceea această comunicare nu este posibilă decât prin mijloace supranaturale (2.KERNBACH,p.334-337).

LUMINĂ
În gândirea tradiţională, lumina are două surse: sacrală (este manifestarea unor fiinţe supranaturale - Soarele, Luna, Stelele, Demiurgul, Diavolul, Sfântul Ilie, ca stăpân al fulgerului etc.) şi tehnică, ca rezultat al fenomenului de ardere - focul, lumânarea, făclia, opaiţul, amnarul etc. (COMAN,II,p.131). Adevărata magie solară se leagă de lumină, care alungă duhurile, ea însăşi fiind moştenitoarea focului şi nu a cercului; abia „roata de foc" este un simbol cert, celelalte cercuri, roţi, ocoale, hore etc., adică poziţii sau acţiuni „în roată", sunt mult mai uşor de explicat prin ţarcul şi roata de apărare a animalelor şi oamenilor (HERSENI,p.260). Dragostea, iubirea (iubita) sunt comparate cu o lumină, orice iubire e o luminare, o ieşire spre lumină, o trecere de la întuneric la lumină, funcţionând ca un catharsis, chiar fără pretenţia ca lumina să vină de la soare/lună sau stele, poate să vină chiar de la o lumânare (EVSEEV,p.114).

LUNĂ (Satelitul Pământului)
Se crede că luna este ochiul lui Dumnezeu şi totodată este sora mai mică a soarelui; pentru că soarele se îndrăgostise de ea, Dumnezeu a mânjit faţa lunii, ca să nu mai fie plăcută, de aceea ea nu are strălucirea soarelui; petele de pe ea le-ar fi făcut un cioban care a aruncat cu balegă; ar sta pe lună Cain şi Abel, ucigaşul purtându-şi fratele în spinare, ţinând totodată în mână o căldăruşă în care picură sângele celui omorât; când trei picături din acest sânge vor cădea pe pământ, acesta se va aprinde; se mai spune că pe lună ar fi doi ciobani şi o mioară, care au fost duşi acolo, pentru că Dumnezeu ar fi ghicit intenţia fratricidă a celui mai mare; este reprezentată când ca femeie (cel mai des), când ca bărbat; după ce soarele a fost făcut, el a luminat singur timp de 7 ani, apoi diavolul l-a rugat pe Dumnezeu să facă să fie lumină şi noaptea, să alunge astfel întunericul, iar Dumnezeu a făcut atunci luna, dar i-a dat mai puţină lumină; o altă legendă ne povesteşte că luna ar fi apărut din metamorfoza unei fete foarte frumoase; luna este purtată pe cer de către 24 de diavoli, care, după ce străbat firmamentul, pier, pentru că altfel s-ar înmulţi; ca şi soarele, şi luna are duşmani: diavolul are ciudă şi pe soare, şi pe lună şi ar vrea să le mănânce; luna nu se poate apropia de soare, decât foarte greu, pentru că acesta este foarte fierbinte; când totuşi reuşeşte, îl întunecă pentru puţin timp (eclipsele de soare); se crede că atunci luna se poate apropia de soare, pentru că este mai rece; eclipsele de lună ar fi cauzate de vârcolaci, doi sau mai mulţi, animale mici ca nişte câini, sau balauri, sau zmei, sau stafii (pricolici), care se fac din copiii morţi nebotezaţi sau născuţi din părinţi necununaţi; stafiile acestea s-ar mai face şi de la sine, din văzduh, pentru că oamenii nu respectă sau încalcă anumite datini sau interdicţii, cum ar fi femeile care torc noaptea fără lumină (VLĂDUŢESCU,p.90-91). „Luna e om, la început mititel ca şi copilul şi apoi îi tot cresc aripile, îi cresc împrejur, până ce vin una şi e rotund; apoi începe a îmbătrâni şi a se face tot mai mic, aripile i se taie, până ce rămâne ca degetu’ şi iar se naşte din nou"; în general, luna are o semnificaţie malefică, este prototipul femeii capricioase, care patronează noaptea, iarna şi frigul: „Într-o sărbătoare femeiască, cum e Chirica, Marina, Sfânta Parascheva, ia să îndrăzneşti ceva şi-i vedea. Da’ în sărbătorile bărbăteşti să lucrezi, nu-ţi e nimică…dar femeia, încă Luna; ea câteva zile, cât e plină, luminează, că se vede noaptea ca de la Soare şi pe urmă iar se pişcă! Ia uită-te la Dochia! Amu-i ploaie, amu cald, amu vânt, amu iar frumos. Aşa-i femeia!" (12.GHINOIU,p.58;60). În Gorj, când este eclipsă de lună, se crede că ea este mâncată de vârcolaci, oameni răi şi ucigaşi (CĂRĂBIŞ,p.106). Se crede că unele pete din lună ar reprezenta scena uciderii lui Abel de către fratele său Cain - Suceava; se mai crede că în lună stă Abel cu capul spart de către Cain, care-i ţine capul aplecat peste un ciubăr, unde i se scurge sângele - Neamţ; Suceava; în lună sunt doi fraţi; cel mic a omorât pe cel mare şi acum îl poartă în spinare, ţinându-i o căldăruşe sub nas, în care curge sânge - Brăila; când luna, în calea ei mergând, calcă o stea, atunci moare omul a cărei stea a fost arsă - Galaţi; când din căldarea lunii pline vor cădea trei picături pe pământ, acesta se va aprinde şi va arde cu tot ceea ce există pe el, venind astfel vremea de apoi - Transilvania; să nu se toarcă pe vreme cu lună, pentru că o mănâncă vârcolacii - Galaţi; când pe lună o mănâncă vârcolacii (când este eclipsă), este semn că va fi război sau revoltă - Suceava; vremea va deveni rea când luna are halou - Vaslui;Suceava; când luna se arată roşie în jur este semn că va fi vreme secetoasă - Suceava; este semn de ploaie, când luna este cu coarnele în jos - Ilfov;Galaţi;Suceava; dacă o fată visează lună, este semn că se va mărita cu un bărbat văduv - Suceava (2.GOROVEI,p.114;125-126;267). În Maramureş, se crede că, dacă în jurul lunii se face un „cearcăn" (seara, noaptea, dimineaţa), în acea zi va fi furtună sau ploaie mare cam la 12 ore după apariţia inelului; când este schimbare de lună (sfert sau lună plină) şi afară este uscat, omul ştie că poate cosi liniştit, pentru că o săptămână întreagă nu va ploua; ceapa se seamănă când luna descreşte, ca să nu facă sămânţă (BOGDAN,p.45;135). Înseamnă dragoste fără speranţă pentru cel care visează lună; pentru cine visează lună roşie înseamnă ceartă; înseamnă necazuri pentru cel care visează lună întunecată; este bine ca o persoană să fie atent supravegheată pentru cel care visează luna în faza de sfert; înseamnă necredinţă sau scăderea interesului în dragoste pentru cel care visează luna în faza de trei sferturi; pentru cel care visează lună strălucitoare înseamnă că va învinge prin credinţa statornică în ceea ce face; înseamnă prevestire bună pentru cel care visează mai multe luni - Suceava (NOTE,Băncescu).
Lună-nouă. Se crede că, la Lună-nouă, timpul este nefast pentru activitatea umană, pentru că atunci se înnoieşte răul, se prind vrăjitoriile, boabele semănate rămân seci, nu se pun pe ouă cloştile, nu se fac nunţi; prin Năsăud, se crede că atunci umblă un duh necurat prin curţile oamenilor şi numai atunci acesta are putere; de aceea, în tot anul, unii dorm prin vecini 12 nopţi; lunii-noi i se mai spune Lună tânără sau Lună în două coarne; în Banat, conform unei tradiţii consemnate la sfârşitul sec. al XIX-lea, oamenii numeau Duminică tânără fiecare din aceste zile care urma sau corespundea cu faza de lună-nouă; în cele 13 „duminici tinere" (într-un an solar sunt aproximativ 13 luni lunare şi 12 luni calendaristice) se efectuează practici magice de purificare, se sfinţeşte apa, se străpung urechile fetiţelor, ca să poată purta cercei, fetele mari se piaptănă şi îşi taie vârful părului, pentru a le creşte mai lung şi mai frumos, oamenii se tund şi îşi taie unghiile; cositul fânului începe tot la lună-nouă, într-o zi lucrătoare (12.GHINOIU,p.63-64). Cel ce vede lună-nouă să-i arate acesteia nişte bani, ca să aibă parte de ei toată luna - Bihor; sau se loveşte în frunte cu o monedă de argint, în credinţa că va fi sănătos şi va avea bani toată luna - Muntenia; se crede că acela care vede lună-nouă şi are bani la el va avea toată luna, sau îi va spori - Botoşani;Suceava; se cere chiar ca oamenii să-şi socotească de aşa manieră veniturile şi cheltuielile, încât luna-nouă (Crai-nou) să-i găsească având bani în buzunar - Suceava; dar vestea că este Crai-nou trebuie să o aducă în casă numai bărbatul, femeilor fiindu-le interzisă rostirea ei, ca să nu se strice oalele şi străchinile - Muntenia; Suceava; este bine să se semene, când este lună-nouă, ca şi grâul să crească la fel cum creşte luna, dar nu se seamănă porumb în această perioadă, fiindcă se face mare doar în ştiulete, fără însă ca acesta să aibă şi boabe, şi nici tulpinile nu vor fi viguroase - Ţara Oltului; să nu se semene, când este lună-nouă, pentru că nu vor ieşi roade bogate - Bihor; nu este bine să se facă vreo semănătură în zi cu lună-nouă, ci după ce se mai învecheşte, ca semănăturile să fie roditoare - Ţara Oltului; nu se răsădeşte nimic în zilele cu lună-nouă, pentru că plantele vor face viermi la rădăcină şi se vor usca - Tecuci; totuşi, se crede că rodesc mai bine pomii răsădiţi şi altoiţi pe lună-nouă; în caz că se răsădesc mai târziu, pomii nu vor rodi tot atâţia ani, câte zile au trecut de la faza de lună-nouă - Suceava; nu se taie porcul, când este lună-nouă, fiindcă face viermi carnea - Ţara Oltului; gunoiul de grajd se cară pe câmp numai la lună-nouă, ca să se primenească pământul şi să nu facă viermi - Suceava; de asemenea, nu se zugrăveşte în casă, când este lună-nouă, pentru că se fac greieri - Ţara Oltului; ca să se scape de ploşniţe, se zugrăveşte casa, în zi cu lună-nouă, dinspre înapoi spre faţă, totodată mestecându-se coji de pâine, de mămăligă, de fructe etc. - Suceava; se scapă de negi, dacă i se spune celui afectat că afară este lună-nouă, iar el ia apă în gură, iese afară şi, fără să se uite la lună, îşi toarnă din gură apă, de trei ori, peste negii de pe mâini şi de pe picioare - Suceava; cum va fi vremea timp de patru zile după faza de lună-nouă, tot aşa va fi toată luna - Suceava; dacă, la două-trei zile după lună-nouă, coarnele acesteia sunt puţin tocite, este semn că va ploua, iar, dacă discul ei este roşu, vremea va deveni rea - Moldova; va fi secetă, când luna-nouă are coarnele orientate în sus, dar anunţă vreme ploioasă, când coarnele ei sunt îndreptate spre pământ - Suceava (2.GOROVEI,p.16;58;63;107; 165;197;206;209;219;269-270; GOLOPENŢIA,p.72;138;141;143;145). În Moldova, se crede că nu este bine să se descânte când este lună-nouă, dar în acelaşi timp bubele dulci nu trebuie descântate când creşte luna, fiindcă, în loc să se vindece, ele se măresc (3.GOROVEI,p.133). Fânul se coseşte după ce a trecut luna-nouă - Banat (2.MARIAN,I,p.78). Semănatul se face după fazele de creştere sau descreştere a lunii; astfel, culturile care cresc deasupra pământului, cum sunt cerealele, se plantează la lună-nouă, iar cele care cresc în pământ, cum sunt cartofii, se însămânţează pe lună-plină (12.GHINOIU,p.210). Ca să fie roditori, pomii se răsădesc şi se altoiesc pe lună-nouă (PRESA). Dacă luna este cu coarnele în sus, va ploua în acea lună, până ce astrul nopţii va trece în faza următoare a sa - Teleorman (2.CHIVU,p.248). Serii simbolice: monedă-argint-frunte-lună (nouă); lună (nouă)-var-pâine-mămăligă-fructe.
Lună-plină. Cine vede lună-plină să nu spună nimic celor din casă, fiindcă se sparg oalele - Teleorman;Vrancea;Iaşi; să se ferească de lupi cine pleacă la drum pe lună-plină - Suceava; trebuie să aibă bani în buzunar cel care vede lună-plină, pentru că altfel banii nu vor trage la el - Vrancea; nu se face curăţenie prin casă când este lună-plină, pentru că atrage ploşniţele şi alte insecte; la fel şi când este lună-nouă - Suceava; nu se răsădesc pomi şi nici legume pe timp de lună-plină, pentru că fac numai floare, iar roade nu - Iaşi;Suceava; să se semene pe lună-plină, ca şi roadele câmpului să fie bogate ca şi luna - Ţara Oltului; nu se pune cloşcă pe lună-plină, fiindcă puii care vor ieşi vor piui neîncetat - Muntenia;Iaşi;Suceava; dacă luna-plină are pete vineţii, iar haloul ei este format din două-trei cercuri este semn de vreme rea - Botoşani (2.GOROVEI,p.52;262;264;270; GOLOPENŢIA,p.141). Când, în seara de Anul Nou, luna este plină, este semn că anul va fi mănos (BODIU,p.417). Dacă în ziua în care este prăznuit Sfântul Dumitru (26 octombrie) luna va plină, sau cerul acoperit cu nori, ori dacă plouă sau ninge se crede că aceste semne indică o iarnă aspră, cu zăpezi grele, iar gerul va fi năprasnic - Vâlcea (12.GHINOIU,p.251). În Suceava şi Bucovina, pe lângă „calendarul de ceapă" pe care oamenii îl fac în noaptea de Anul Nou, ei ies afară şi, dacă este senin, se uită pe cer la lună şi la stele, pentru ca, din lucirea şi poziţia lor, să prevadă cum va fi anul următor; astfel, se crede că atunci când este lună-plină, în seara Sfântului Vasile, anul următor va fi mănos, dacă nu, anul va fi sec, neroditor (2.MARIAN,I,p.6;71;84).

LUNĂ (timp calendaristic)
Numele lunilor anului îşi au originea în naşterea a 12 copii gemeni; doi bătrâni, supăraţi că nu au avut în tinereţe copii, pleacă la drum lung cu gândul să-şi pună capăt zilelor; un moşneag salvator le iese însă în cale şi, ascultându-le povestea, le dăruieşte o buruiană de leac, de făcut copii; bătrânii se întorc acasă, beau ceaiul obţinut din buruiană şi femeia naşte nici mai mult, nici mai puţin decât 12 băieţi, iar numele lunilor anului ar fi fost împrumutate, cum spune legenda, de la numele acestor băieţi; ca fire şi trup, aceşti 12 fraţi sunt mai mici sau mai mari, mai slabi sau mai puternici; de multe ori se iscă neînţelegeri între ei, de pe urma cărora au de suferit oamenii (12.GHINOIU,p.64-65). În Teleorman, fiecărei luni din an îi corespunde una din zilele dintre Crăciun şi Bobotează şi aşa cum va fi ziua respectivă, tot aşa va fi şi luna corespunzătoare ei (2.CHIVU, p.245). În Suceava, casele se îngrijesc, în general şi în ansamblul lor, la sfârşit de lună, ca să nu prolifereze diferitele insecte, în special puricii şi ploşniţele (2.GOROVEI,p.46). În Maramureş, se spune că, în lunile care cuprind în denumirea lor litera „r", nu este bine să se stea cu spatele pe pământ sau să se doarmă pe pământ; aceste luni sunt: ianuarie, februarie, martie, aprilie, septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie, adică 8 luni din an (BOGDAN,p.115).

LUNCĂ
Câmpie acoperită cu fâneţe, în apropierea unui râu sau la poalele unui deal ori al unui munte; vâlcea - vale îngustă şi puţin adâncă, având fundul aproape plat şi versantele în pantă uşoară, de obicei fixate prin vegetaţie (ŞĂINEANU,III,p.337;V,p.496). În toată poezia lirică orală de dragoste, lunca şi vâlceaua sunt simboluri feminine (EVSEEV, p.135).

LUNGILĂ
Erou din basmele populare, având însuşirea de a se lungi după bunul său plac (ŞĂINEANU,I,p.168).

LUNI
Prin preajma Palatului Soarelui, vecină cu Sfânta Vineri, locuieşte Sfânta Luni, fiind cea mai bătrână dintre surorile ei, pentru că în această zi, pe care o patronează, Dumnezeu şi-a început creaţia; este o femeie foarte sfântă şi Tatăl Ceresc a pus-o să ţină cheile cu care sunt descuiate şapte ceruri; oamenii cred că lunea este ziua îngerilor şi că este bine să postească, fiindcă multe păcate li se vor ierta şi vor merge direct în Rai; îi ajută pe oameni în tot ceea ce întreprind, le dă în dar o cloşcă cu pui de aur, o furcă minunată care toarce singură, o vârtelniţă, un pieptene, o gresie etc., dar ştie să şi pedepsească pe toţi cei care nu respectă ziua închinată ei; chiar dacă uneori ea apare ca întruchipată în bărbat, fiind considerată a fi a „Sfinţilor Arhangheli care iau şi dau sufletele", totuşi majoritatea naraţiunilor o menţionează ca „sfântă", soră bună cu Sfânta Marţi, Sfânta Miercuri etc. (PRESA). Ziua de luni marchează începutul săptămânii, care trebuie pusă sub auspiciile cele mai favorabile activităţilor umane (12.GHINOIU,p.61). Este cap de săptămână, ea reprezentând începutul, de aceea acum trebuie început orice lucru; cine se bucură în această zi va fi vesel toată săptămâna; lunea este bine să se înceapă construcţia unei case, mai precis lunea dimineaţa, deoarece atunci începe şi lumina, dar nu este bine să se dea bani din casă, căci toată săptămâna va trebui să se tot dea; nu este bine ca omul să-şi taie unghiile, fiindcă va căpăta duşmani şi va primi numai ură de la prieteni; nu se merge la peţit, nu se îngroapă morţii, nu se iau ouăle din cuibar, deoarece găinile nu se vor mai oua; este indicat să se înceapă postul lunea, fiindcă numai astfel i se vor îndeplini toate dorinţele şi îi va merge bine tot anul celui care respectă datina; lunea este bună pentru descântece, pentru oameni şi pentru animale, la vrăji şi la farmece „de dragoste" şi „de urât" (BODIU,p.417). Se crede că ziua de luni este a sfinţilor îngeri sau voivozi şi că este bine să se postească, pentru ca Sfinţii Mihail şi Gavril, care poartă sufletele celor morţi, să nu vină mânioşi, ci să fie blânzi cu acela la care vin să-i ia sufletul - Neamţ; este păcat să se lucreze lunea dis-dimineaţă, până nu se vede pe drum urmă de bou - Suceava; nu se pleacă lunea la drum - Tecuci; cum îi merge omului lunea, tot aşa îi va merge toată săptămâna - Muntenia; Tecuci; cine posteşte în zi de luni va avea noroc - Tecuci; se ţine post în zi de luni, pentru ca omul şi vitele să nu fie atacate de animalele sălbatice, sau ca să nu i se îmbolnăvească vreo vită gospodarului - Suceava; este rău pentru vitele celui care nu posteşte în zi de luni - Suceava; femeile, care nu au copii, să postească lunea, ca să rămână însărcinate - Suceava; orice lucru este bine să fie început în zi de luni, ca să fie dus la bun sfârşit - Galaţi;Suceava; copilul născut în zi de luni va avea noroc şi viaţă îndelungată - Tecuci; copiilor mici să li se croiască hainele în zi de luni (considerată zi de început), ca să trăiască - Ţara Oltului; se crede că nu este bine să se spele omul în zi de luni cu apă rămasă de duminică prin vase - Teleorman; flăcăul care se spală obişnuit în zi de luni nu se mai însoară - Tecuci; cine se vaită lunea că îl doare capul, îl va durea toată săptămâna - Botoşani; se îmbolnăveşte de râie, se umple de păduchi şi îl năvălesc puricii pe cel care se pregăteşte să se spele sau spală lunea cămăşi - Tecuci; omul să nu se spele în zi de luni, fiindcă va rămâne singur - Suceava; lunea este bine să se ia, dar să nu se dea - Iaşi; este bine să se ia cu împrumut în zi de luni şi să se înapoieze împrumutul sâmbăta, pentru că va avea parte de belşug cel ce procedează astfel - Galaţi; nu se dau bani cu împrumut în zi de luni, pentru că se vor da toată săptămâna - Ialomiţa; cel ce dă din casă cu împrumut lunea va păgubi toată săptămâna - Mehedinţi;Prahova;Ilfov;Tecuci;Galaţi; Iaşi;Suceava; iar cine primeşte bani în zi de luni se bucură că va primi toată săptămâna - Muntenia; dar îi va merge bine celui care primeşte bani în zi de luni - Galaţi; să se ceară ceva cu împrumut în zi de luni, pentru ca să aibă noroc omul la primit bunuri de pomană - Tecuci; va fi rău de vitele aceluia care dă cu împrumut, în zi de luni, sare, petrol, usturoi, borş - Muntenia;Moldova; ca să trăiască timp îndelungat cel ce le va purta, pânza pentru piesele de lenjerie de corp se croieşte în zi de luni - Suceava; să nu se ia ouăle din cuibar în zi de luni, pentru că găinile vor părăsi acel cuibar - Vâlcea;Muntenia; nu se iau şi nu se numără ouăle din cuibar în zi de luni - Tecuci; să nu se numere păsările lunea, pentru că se îmbolnăvesc sau pier - Galaţi; în ziua de luni nu se dă gunoiul afară din casă, fiindcă uliul va mânca din găini - Vrancea; nu se duce lut şi baligă pentru lipit în casă în zi de luni, pentru că, odată cu lutul, sunt aduse în casă şi tot felul de insecte, cum ar fi ploşniţe şi gândaci - Muntenia;Suceava; cine pune cloşcă pe ouă în zi de luni va scoate numai cocoşei - Suceava; nu se iau ouă din cuibare în zi de luni, pentru că găinile vor părăsi ouatul în locul acela - Galaţi; nu se pune borş la acrit în zi de luni, pentru a nu le ieşi bube pe corp femeilor care se ocupă cu asemenea îndeletnicire - Suceava; sau pentru că s-ar scălda dracul în el - Iaşi; însă este bine să se semene în zi de luni, fiindcă este o zi dulce, dar nu înainte de răsăritul soarelui - Ţara Oltului; este rău de încă o moarte, dacă înmormântarea unui om se face în zi de luni - Vâlcea;Muntenia; dacă începe să plouă într-o zi de luni, atunci vremea umedă va dura o săptămână - Suceava (2.GOROVEI,p.9; 15;29; 53; 87;95; 99;106; 112;113; 119; 126-128; 132; 144; 167-168; 180; 190; 256; 267; GOLOPENŢIA,p.108;144-145). Ca omul să aibă noroc, trebuie să înceapă ceva din ziua de luni sau din ianuarie, dar poartă ghinion să se spele rufe lunea; în prima zi din săptămână trebuie început orice lucru care cere temeinicie, pentru ca Dumnezeu să-l ajute pe om să-şi termine treaba cu bine şi repede; există o veche tradiţie la români, aceea de a posti lunea, ca să meargă bine toate cele ale vieţii; de asemenea, se spune că oricine trebuie să se bucure în zi de luni, pentru a fi vesel peste toată săptămâna (PRESA). Orice lucru trebuie început lunea, miercurea, joia şi vinerea; marţea şi sâmbetele sunt zile ale morţilor şi orice lucru început în aceste două zile nu este dus la bun sfârşit - Bucovina; mulţi oameni postesc lunea, cu toate că biserica nu obligă la aşa ceva, crezând că este bine pentru tot felul de boli, pentru ca oamenii să fie feriţi de rele şi vitele de animale sălbatice - Suceava; sau pentru că va avea noroc - Banat; cine vrea să fie ferit de şoareci trebuie să ajuneze în lunea din Săptămâna Albă - Transilvania; oricine trebuie să fie vesel în această zi, pentru a fi vesel peste toată săptămâna; în caz că are vreo supărare în această zi, peste toată săptămâna va fi trist şi îi va merge rău pentru orice; lunea trebuie să se înţarce copiii; nu trebuie ca lunea să se dea bani din casă, cu deosebire dimineaţa, pentru că acela care o va face va da bani toată săptămâna, dar trebuie să se primească bani, pentru a fi la fel toată săptămâna; să nu se taie unghiile lunea, pentru că îşi va căpăta vrăşmaşi şi îl vor urî prietenii pe cel care o face; nu se merge în peţit, pentru că, dacă este refuzat, s-ar putea să fie refuzat şi de alte fete, ba chiar i se pot întâmpla nenorociri şi mai mari; să nu se ia ouăle din cuibar, pentru că găinile nu se vor mai oua acolo; se crede că acela care începe să postească în această zi îi va merge bine; astfel, dacă femeile care au un copil şi vor să mai aibă, să postească 12 zile de luni consecutiv şi vor avea prunci; sau cei care au dureri de ochi este bine să postească mai multe zile de luni consecutiv, sau chiar toată viaţa; unii încep să postească lunea, pentru că li se îmbolnăvesc şi le mor vitele; se mai crede că este bine de postit lunea pentru orice se intenţionează şi pentru orice necaz; se mai spune că aceia care au postit toată viaţa în zilele de luni postesc până şi în prima luni după Paşte; sau cei care şi-au propus să postească un număr de zile de luni nu mănâncă nimic până a doua zi dimineaţa, pentru că, în caz că îşi calcă promisiunea, le va fi cu mult mai rău; lunea nu se îngroapă morţii, fiindcă este rău de moarte pentru cei rămaşi în viaţă, sau se crede că vor muri toţi cei din casa defunctului - Bucovina; dar, indiferent de motivaţii, practica este întâlnită în toată ţara (2.MARIAN,I, p.75-76;90;188). Se descântă oricând este nevoie, dar cel mai bine pentru eficienţa lui este să se descânte lunea seara, pentru ca aşa să se spargă şi durerile, cum îşi încetează activitatea târgurile organizate duminica şi care se ridică în cursul zilei de luni - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,p.456). În Gorj, peţitul sau împeţitul se face lunea, miercurea, vinerea şi duminica, considerate a fi „zile mari" ale săptămânii; flăcăul trimite în peţit la fată unul, doi sau chiar mai mulţi oameni, rude sau străini; urmează apoi peţitul de către băiat, însoţit de părinţii săi, când se discută zestrea şi se stabileşte ziua nunţii (CĂRĂBIŞ, p.65).
Lunea curată. Prima zi a Postului Mare (Postul Paştelui) este cunoscută, în majoritatea zonelor etnofolclorice din România, sub denumirea de Lunea curată; sunt spălate, cu apă neîncepută, toate vasele din gospodărie, pentru a le scoate toate urmele alimentelor de dulce (ouă, carne, lactate, grăsime de origine animală), interzise a fi consumate în perioada postului; în plus, în nordul Moldovei, femeile îşi curăţau gâtul şi cavitatea bucală cu o fiertură de borş; pentru îndepărtarea duhurilor malefice, păgubitoare pentru om şi animale, se aprind şi se împart lumânări; această zi mai este cunoscută, în zonele de deal şi munte, şi sub denumirea de Lunea păstorilor (în Banat), ea fiind ţinută prin abţinere de la muncă de către mamele şi soţiile de ciobani, pentru ca turmele lor să fie ferite de haitele de lupi; în acest scop, mamele, care au mulţi feciori ciobani, se scoală în această zi dimineaţa şi fac o turtă din făină de grâu sau porumb, pe care o numesc Sfânta Maică Luni, ca aceasta să le păzească fiii şi turmele; dacă femeile ar lucra ceva în această zi, se crede că lupii le vor ataca turmele, iar şoarecii le vor mânca semănăturile din câmp în primăvara care urmează; în Banat, în această zi cade şi ziua forfecarilor şi a burghiaşilor, două insecte dăunătoare, a doua dintre ele împungând primăvara prunele şi cireşele, deoarece femeile din casa cu o asemenea livadă au împuns sau au lucrat şi ele cu acul în ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, în joia din Săptămâna Albă şi în Joia Mare; oamenii se dau în scrânciob, sau în legănuş (dulap, ţuţuluş, vârtej), pentru a avea parte de sănătate peste tot anul; în unele locuri ale Banatului, se dau în scrânciob nu numai în această zi de luni, ci de-a lungul întregului Post Mare, până la Paşte; astăzi şi a doua zi, marţi, şi numai în Banat, oamenii se deghizează în haine femeieşti zdrenţuite şi merg pe înserate la şezători şi clăci, unul dintre ei având şi un fluier, cu ajutorul căruia ajută la luarea la jucat a fetelor şi nevestelor tinere, provocând voie bună, glume, ghiduşii; cu acest prilej, se mai strigă şi unele chiuituri prin care sunt luate în râs obiceiuri împrumutate de la alte neamuri, ofilind astfel unele tendinţe de înstrăinare; în Bucovina, în această zi nu se fierbe nimic şi oamenii se hrănesc doar cu preparate reci, pentru ca pruncii să nu capete bube şi alte boli; unele mame dau de mâncare copiilor, în această zi, brânză, ca să nu-i doară gâtul pe durata postului; cheamă găinile în casă, le hrănesc şi apoi le dau drumul afară, cu excepţia cocoşului, rostind că şi ele „să fie sănătoase ca şi cocoşul!"; în Moldova şi Bucovina, există obiceiul să nu se mănânce nimic şi nici să se lucreze, doar să fie spălată vesela şi să se împartă lumânări; totuşi, se adună mai multe neamuri şi vecini, mai degrabă femeile, care mănâncă numai borş fără legume, cu pâine şi mămăligă, ca să-şi spele gura şi gâtul de resturile alimentare de dulce consumate în ziua precedentă (Lăsatul de sec); obiceiul poartă numele de spolocanie, pentru că azi se spală vasele, dar femeile vin şi cu furca de tors, cu toate că ele mai mult stau de vorbă şi beau, pentru că oricum nu este bine să se toarcă lunea; în Suceava, borşul pus astăzi la acrit nu se lasă până sâmbătă, fiindcă este rău, deoarece de vineri seara, spre ziua lui Sân-Toader, după ce au cântat cocoşii prima oară, vine diavolul şi cine gustă apoi din borşul acesta capătă plescaiţă, un fel de spuzeală care erupe pe braţe şi pe gambe, însoţită de mâncărimi puternice şi de răni greu vindecabile, în caz că bolnavul se scarpină; ca să fie prins dracul care se scaldă în putina cu borş, se ia un brăcinar de mire, care a fost cast până la cununie, şi se ţine deasupra putinei, astfel necuratul nu are cum scăpa; dar avându-l în mână, omul poate face orice cu el, îi poate cere să-i aducă bani sau un alt serviciu şi dracul va îndeplini totul fără împotrivire; totuşi, există şi practica de a împiedica dracul să intre în vasul cu borş, descântând trei cărbuni, pe care apoi pot fi aruncaţi în borş, acesta devenind chiar mai bun în acest mod, iar dracul nu mai intră în el; în Transilvania, femeile, după ce pun borşul la acrit, ca el să fie acru, trag de urechi un copil, în credinţa că borşul va fi acru ca şi supărarea celui necăjit; sau ies şi trag de urechi pe prima gospodină întâlnită în drum, după care fug repede spre casă, în credinţa că, dacă femeia intră prima în casă şi suflă în borş, îl va mânca în deplină pace; dacă gospodina este mai iute de picior, crede că i se va întâmpla cine ştie ce supărare; în Năsăud, gospodina trage pe cine nimereşte de urechi, în special pe vecini sau rude, iar cel luat prin surprindere, dar cunoscând obiceiul, îi zice „Acru să-ţi fie!"; dar unii dintre cei de pe uliţă se înfurie şi înjură şi se crede că borşul va fi mai acru cu cât furia lor este mai aprigă; în zonele Ialomiţa, Călăraşi, Râmnicu Sărat şi în sudul Dobrogei, în această zi se face Jujeul, adică tragerea câinilor în tărbacă, pe când gâştelor li se dă o mai mare atenţie ca de obicei, să aibă de pildă hrană din belşug; obiceiul se numeşte Jujeu sau Jujău, în zonele Ialomiţa şi Călăraşi, Vălărit, în Râmnicu Sărat, şi Jijeu în Dobrogea; jujeul este format dintr-o frânghie cu câte un băţ la fiecare capăt; câinii sunt alergaţi şi prinşi de dimineaţa până seara, răsuciţi şi desrăsuciţi în frânghie, iar, când scapă, fug împleticindu-se ameţiţi şi scheunând; explicaţia oamenilor pentru acest obicei bizar ar fi că ei fac aşa ceva pentru ca, la vară, să le rodească din belşug porumbul şi meiul; altă explicaţie are origine cultă, în sensul că la intrarea într-o cetate câinii nu ar fi reacţionat în nici un fel, pe când gâştele au făcut-o; în Călăraşi, se confecţionează un fel de dispozitiv din două ramuri de copac, aşezate în formă de X, de care atârnă o sfoară înnodată ca laţ, unde sătenii aduc câinii „nevrednici" şi pisicile care fac stricăciuni în gospodărie; animalele sunt prinse în laţ, după care funia este răsucită la maximum; trăgând invers, se produce desfăşurarea rapidă a frânghiei, apoi animalele sunt aruncate, unele din ele murind imediat, altele fugind, fără să se mai întoarcă în sat; dis-dimineaţa, femeile fac foc la rădăcina pomilor fructiferi, afumându-i şi rostind de trei ori cuvintele: „Pomule, pomule, rod să-mi dai, să nu te tai!" (2.MARIAN,I,p.225;227-231;234;TUDOR,p.75; PRESA). În Bihor, această zi mai este numită şi Lunea lupilor, în care nu este voie să se mănânce de dulce, pentru că „se ţupă lupariţa", boală fără leac (cancer); nu este voie să se înhame sau să se înjuge doi cai sau doi boi, pentru a fi feriţi oamenii de lupi; mai poartă ziua şi numele de Lunea şoarecilor, în care stăpânul casei, dimineaţa, pe nemâncate, trebuie să roadă în gură o piatră, rostind: „Atunci să-mi mănânce şoarecii hainele şi roadele, când voi putea eu să rod piatra!" (ROMAN,p.4). În Gorj, în zorii acestei zile, gospodina casei adună, cu ochii închişi, toate firimiturile de la masa din ajun, iese apoi afară, în mijlocul curţii, şi le aruncă în cele patru zări, rostind: „Nareţi, lupilor, nareţi, urşilor, nareţi, vulpilor, nareţi, dihorilor, nareţi, ielelor, nareţi, ciorilor etc., asta să vă fie mâncarea în timpul anului de la mine din bătătură şi din casa mea!", crezând că astfel vitele şi păsările îi vor fi ferite de fiarele şi zburătoarele răpitoare (CĂRĂBIŞ, p.16). În prima zi a Postului Mare, tineri mascaţi în „cuci" obişnuiesc să-i bată pe toţi cei întâlniţi în cale, aceasta fiind o bătaie rituală, menită să asigure „sănătatea" câmpului şi belşugul roadelor în anul agricol care începe - Ilfov (1.RAICU,p.43).
Luni (cea de a doua zi a Paştelui). Preoţii merg şi fac slujbe de pomenire pentru sufletele celor răposaţi; când se întorc de la cimitir, femeile ies în poarta curţilor şi aruncă pe drumul măturat în prealabil cu apă şi câteva boabe de porumb, ca să le rodească anul acela câmpul; în caz că Paştele cade devreme, femeile se duc direct în câmp şi pun în pământ cu mâna, nu cu sapa, câteva boabe de porumb - Banat; dis-dimineaţă, băieţii iau apă neîncepută şi se duc pe la casele cu fete nemăritate, intră în casă şi le stropesc pe acestea destul de serios, fetele dându-le drept răsplată ouă roşii - Sibiu;Ţara Oltului; Năsăud;Suceava; în alte părţi, fie fetele sunt prinse pe uliţă şi duse cu forţa la o fântână, o apă curgătoare sau iaz, unde sunt udate, turnându-se peste ele 2-3 cofe cu apă, fie sunt chiar scufundate în apă îmbrăcate; de remarcat că fetele nu sunt supărate, ci acceptă cu bucurie „udatul", crezând că peste an se vor mărita - Suceava (2.MARIAN,II,p.208-209; 226). Serie simbolică: luni-apă-porumb.
Luni (după Duminica Tomei). În Banat şi în vestul României, această zi poartă numele de Lunea morţilor sau Paştile morţilor, fiindcă acum se fac rugăciuni şi pomeni la morminte pentru sufletul tuturor morţilor din familie; preoţii mai fac rugăciuni în câmpurile semănate, pentru a fi ferite de grindină şi vifore; sub numele de Mătcălău, căruia i se mai spune şi Paştele Mic, se înţelege o sărbătoare care se ţine în lunea imediat următoare Duminicii Învierii Domnului, sau în marţea următoare Paştelui, sau în lunea de după Duminica Tomei, pentru cei mai mulţi locuitori ai Banatului; se crede că Mătcălăul este o întruchipare jumătate umană, jumătate îngerească, un tânăr frumos şi nemuritor, care umblă prin lume ca şi Sântoaderii sau rusaliile, dar care nu poate fi văzut, fiindcă oamenii s-au înrăit de fărădelegi; în această zi, bărbaţii nu lucrează nimic la câmp, pentru că Mătcălăul le poate aduce vifor şi trăsnete; tot din acelaşi motiv, femeile nu torc, nu ţes, nu cos; în ziua de Mătcălău, fetele se adună şi se prind mătcuţe, văruice, surori, participând la manifestare doar fete; băieţii se pot prinde fraţi de cruce („feciorii mănâncă cruce") fie în această zi, fie în oricare altă mare sărbătoare a anului; pentru fete, se face o turtă din grâu curat, aluatul fiind frământat de o femeie aflată la menopauză („iertată"), sau de o fată mare; ceremonialul este îndeplinit de către un bărbat, care apoi este privit de fetele mătcuţate ca fiind tatăl sufletesc al lor şi respectat în consecinţă; acesta pune turta pe masă, iar pe ea presară o lingură de sare; toate fetele se închină; apoi, tatăl împarte turta în formă de cruce, fiecare bucată fiind picurată cu puţin vin, apoi taie părţile, cu un ban de argint şi tot în formă de mici cruci, în tot atâtea bucăţi câte picături de vin au căzut pe ea; fiecare mătcuţă mănâncă câte o astfel de bucăţică, apoi închină fiecare câte un pahar de vin şi se sărută pe rând; se rosteşte cu acest prilej un jurământ făcut către Mătcălău; banul de argint se taie şi el în 3, 5, 7 etc. părţi, fiecare dintre fete trebuind să-şi păstreze bucata care îi revine până la moarte, pentru că se crede că, dacă o va pierde, Sânpetru nu o va primi în Rai; apoi se face un ospăţ cu toţi cei care participă, părinţi, fraţi, rude, inclusiv cu toate celelalte surate legate în sărbătorile anterioare; cele care se prind surate se duc unele la celelalte cu bucate de pomană şi cu buchete de mătcuţe (floare care creşte primăvara în jurul izvoarelor şi râurilor); mătcuţirea se mai poate face şi altfel, în sensul că fiecare fată aduce câte ceva, ouă, pâine, unsoare, etc., precum şi un buchet de flori, de regulă mătcuţe; se duc toate sub un măr, fac un foc, pun o tigaie şi prepară un scrob; apoi ocolesc tigaia şi mărul de trei ori; din florile aduse împletesc cununi şi se sărută prin ele; se aşează jos şi mănâncă din scrob în semn de înţelegere şi credinţă; de acum încolo, se strigă între ele cu numele de mătcuţă, văruică sau soră; băieţii din Banat se duc într-un anumit loc (merg şi fetele să se însurăţească), într-o grădină sau la câmp, unde există un pom înflorit (măr, cireş, păr, vişin etc.) şi aici se întâlnesc unii cu alţii, fiecare din ei făcându-şi cunună din florile pomului, pe care apoi şi-o pune pe cap; se iau de mână (separat băieţii şi separat fetele) şi pornesc spre dreapta ocolind pomul de trei ori; îşi schimbă între ei ouăle roşii şi încondeiate aduse de acasă, alătură toate cununile şi se sărută prin ele, jurându-şi credinţă până la moarte; în final, se ridică unul pe celălalt în braţe, după care mănâncă ouăle cu pâine şi sare; manifestarea continuă cu un ospăţ, dar separat băieţii şi separat fetele; la sărbători, merg unii la alţii cu pomană; această practică, a însurăţirii şi înfârteţirii este atestată şi în Mehedinţi, unde băieţii şi fetele îşi fac cununi din nuiele de salcie, după care doi câte doi se învârtesc de trei ori unul în jurul celuilalt, îşi aşează braţele unele peste alele, apoi le ridică în sus şi îşi adresează întrebările de rigoare, de trei ori: „Îmi eşti fârtate până la moarte?", după care se sărută de două ori prin cunună, având în continuare braţele ridicate, în final schimbându-şi ouăle şi cununile; când un frate sau soră de cruce moare, ca să nu moară şi cel viu, părinţii aleg altă persoană, de acelaşi sex, iar legarea cu cel rămas în viaţă se face tot cu turtă, sare şi o monedă de argint, noul frate de cruce primind aceeaşi pomană care se dă pentru mort; în Bucovina, se face procesiune la cimitire, unde se slujeşte şi se împarte apoi de pomană tuturor celor care asistă; în Moldova, femeile adună toate ouăle rămase de la Paşte, după care merg în grădină sau în ogradă şi le dau de pomană copiilor sau unor săraci, rostogolindu-le prin iarbă verde; se spune că sunt date de pomană pentru blajini, pentru că „atâta-i al lor!"; în zona Bârladului, în această zi, considerată a fi şi Paştele Blajinilor, se fac pomeni la cimitir pentru toţi morţii; mai rar există obiceiul ca bătrânii să-şi facă pomenile în timpul vieţii lor; morţilor li se mai consacră şi fântâni, unde de obicei sunt organizate praznicele (2.MARIAN,II,p.236-237;241;248-252; BĂLĂNESCU,p.269). Serii simbolice: luni-turtă-sare-vin-monedă; luni-măr-foc-flori; luni-cunună-sărut-pâine-sare; luni-salcie-sărut.

LUP (Canis lupus - DLRM,p.469)
Legendele referitoare la originea lupului afirmă că acesta a fost creat de drac pentru paguba omului, numai că diavolul nu şi-a putut duce opera la bun sfârşit; după ce a modelat lupul din humă sau lemn el nu a reuşit să-i dea viaţă, pentru a ieşi din încurcătură el acceptând pariul cu Dumnezeu, adică lupul va primi suflet, dar va fi al aceluia după care s-ar lua să-l mănânce; îndată ce a prins viaţă, lupul înfometat s-a repezit la drac, acesta abia scăpând ascunzându-se într-o baltă, lăsând însă o bucată din călcâi în gura lupului; se crede că de atunci lupul este al dracului şi dracul nu are călcâi; această relaţie este ambivalentă, amândoi sunt fiinţe malefice, dar, în loc să colaboreze, ele se exclud reciproc; astfel, animalul, care trebuia să fie ajutorul dracului, devine duşmanul său, momentul de vârf al acestei confruntări consumându-se în miezul iernii, în ziua în care dracii nu se mai pot ascunde în tărâmul hărăzit lor: apele adânci şi stătute (bălţi, lacuri, gârle) sunt sfinţite în ziua de Bobotează, drept pentru care dracii nu se mai pot ascunde în ele, iar lupii îi gonesc şi îi mănâncă „mai abitir decât pe purcei"; frigul şi întunericul se află sub zodia lupului, care conotează noţiunea de întuneric; deşi are o acţiune predominant malefică, lupul, şi nu alt animal, jalonează între leagăn şi mormânt întreaga existenţă a oamenilor; frăţia cu lupul începe încă din segmentul pre-existenţial, când copiii, care plâng în pântecele mamei, înainte de a se naşte, se transformă în pricolici (fiară sălbatică, mai ales lup) şi continuă după moarte, în post-existenţă, în lumea miticului, aşa cum reiese din „Cântecul zorilor", rostit la casa mortului; prezenţa lupului în datinile de naştere ţine de ordinea beneficului, aşa cum se întâmplă la schimbarea numelui, pentru a proteja, în mod magic, copiii bolnavi sau ameninţaţi cu moartea, când noul nume este de dorit să fie numele unui animal sălbatic (Lupu, Ursu, Vidra etc.), fiindcă credinţa este că sălbăticiunile sunt „curate", medical vorbind, deci exemplare ca sănătate şi posesoare a tuturor virtuţilor de curaj şi putere; dar lupul mai apare nu doar în datinile de naştere, ci şi în cele de înmormântare, este de asemenea prezent în baladă, legendă şi snoavă, generează nenumărate proverbe şi vorbe de duh şi ocupă un loc de frunte în sistemul magiei populare, este frecvent invocat în descântece şi blesteme şi beneficiază de un corpus amplu de credinţe şi eresuri; în plus, el reprezintă figura mitologică de numele căreia se leagă cel mai mare număr de zile dedicate lui, de sărbători şi practici rituale şi magice, prescripţii şi restricţii consacrate fiinţei şi acţiunilor sale; atributele de „iniţiator" sunt mult mai bine puse în evidenţă de cântecul funebru, deoarece dispărutul, aflat pe lungul drum care îl va conduce prin „lumea fără dor" către locul ultim de odihnă, se întâlneşte cu diferite „animale-călăuză", printre care şi cu lupul; este de subliniat o idee din O. Buhociu, conform căreia copilul încă nebotezat este scos din casă şi dat feciorilor, care îi hărăzesc un nume şi apoi îl consacră, jucându-l în braţe, în interiorul cercurilor trasate cu o unghie de lup; în acest caz, gheara de lup, şi prin extensie lupul, reprezintă o sursă a puterii şi a vitalităţii; liniile magice pe care ea le descrie funcţionează ca o barieră în calea puterilor răului şi totodată ca o instanţă purificatoare, deoarece, trecând prin aceste cercuri, copilul este numit, deci introdus în lume, confirmat în planul existenţei umane şi curăţat de toate elementele malefice, de „poluţia" care a marcat trecerea sa din lumea nefiinţei în cea a fiinţei; astfel lupul are rol de animal protector, al unui „iniţiator", care veghează asupra intrării pruncului în viaţă, adică asupra trecerii sale peste pragul ce separă non-existenţa de existenţă; frăţia cu lupul relevă un profund caracter iniţiatic, deoarece trecerea şi integrarea în „plaiul" de dincolo nu ar fi posibilă dacă mortul nu ar fi condus şi sfătuit de animalul atotştiutor; identificarea mitică şi rituală cu lupul stă, după opinia lui M. Eliade, la baza numelui dacilor (de la daoi, sau de la daos, care însemna în frigiană, limbă de factură tracică, „lup"); prin urmare, dacii se numeau ei înşişi „lupi", sau cei care sunt ca lupii, adică acei care se aseamănă lupilor; acest nume etnic derivă probabil dintr-un „epitet ritual", care consacră relaţia ternară dintre grupul de tineri iniţiaţi, vânătoare-război şi lup; tinerii daci, viitorii luptători, se considerau, pe parcursul iniţierii, lupi: „Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în animal…În acest caz, două aspecte pot fi reţinute: 1. tânărul devenea războinic redutabil asimilând în mod magic comportamentul unui animal, îndeosebi al lupului, sau 2. îmbrăcând ritual pielea unui lup, fie pentru a împărtăşi modul de a fi al acestui carnasier, fie pentru a semnifica ideea că el devenise un lup; de la aceste grupuri de războinici, numele s-ar fi extins, devenind un termen care desemna întreaga colectivitate şi apoi, ulterior, întreaga etnie; ipoteza este sprijinită de trei serii de argumente, primele fiind de natură lingvistică; cele din seria a doua sunt de natură etnologică (numeroase triburi şi grupări sociale din perimetrul indo-european adoră lupul, se identifică ritual ori mitologic cu el, au ceremonii şi credinţe analoage celor cunoscute pentru civilizaţia dacă); ultimele argumente sunt de natură istorică şi arheologică, motivând cu urme ale cultului lupului descoperite pe tot teritoriul românesc, datând încă din neolitic; tot aşa binecunoscutul stindard dacic, reprezentând probabil o divinitate protectoare a luptătorilor, care avea forma unui cap de lup, prelungit cu un trup de şarpe; mai există şi astăzi credinţa transformării oamenilor în lupi, într-o categorie anume, dotată cu puteri magice şi demonice - pricolicii; o afirmaţie a lui Herodot, referitoare la tribul neurilor, trăitori pe teritoriul Daciei, poate fi invocată ca o verigă intermediară în „procesul de folclorizare" a ritualului transformării omului în lup, el afirmând că, o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup, pentru puţine zile, şi pe urmă îşi recăpăta forma; „Zilele lupului" sunt zile marcate de teama faţă de acest animal şi de grija ca, prin respectarea unor interdicţii şi prescripţii de factură magică, să fie îndepărtată acţiunea malefică a acestui animal de casa şi de bunurile gospodarului; după calculul lui I.A. Candrea, numărul acestor zile urcă până la 35, din acestea 17 sunt mobile şi 18 fixe; zilele lupului reprezintă o pătrime din totalul sărbătorilor de peste an, al zilelor consacrate diferitelor figuri divine ori stihiale; fireşte, prestigiul şi importanţa acestei vieţuitoare se explică prin acţiunea sa distrugătoare, prin pagubele continue pe care ea le aduce la casa omului; într-un anume sens, lupul întruchipează însăşi ideea de natură sălbatică, ostilă, nedomesticită şi de nedomesticit vreodată; calendarul lupului începe cu Sfântul Petru de Iarnă (16 ianuarie), numit şi „Lanţul lui Sfântu Petru", zi în care acest protector al lupilor îi dezleagă, îi împarte între hotare şi le dă voie să mănânce din vitele şi turmele oamenilor: la 17 ianuarie este o altă zi ţinută, Tănase de ciumă, el fiind „rău de lupi"; apoi, la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lui februarie există un grup de zile, aşezate sub semnul Filipilor de iarnă (între 25 ianuarie şi 3 februarie), acestea ţinându-se de frica lupului, dar şi de teama ursului (Stretenia şi Martinii); apariţia unui patron al lupilor, denumit în unele zone şi „păstorul lupilor", este un element de mare vechime, datând din vremea antropomorfizării puterilor şi stihiilor naturii; străvechea divinitate autohtonă, stăpână a lupilor, şi odată cu ei probabil şi a puterilor hibernale şi chtoniene, a fost asimilată, ca presiune a dogmei creştine, în imaginea unui sfânt canonic; dar această prerogativă a lui Sânpetru este anterioară cu mult creştinismului, el fiind continuatorul unei zeităţi autohtone, probabil traco-dace; împrejurarea că, la ucraineni, căpetenia lupilor este Omul Pădurii (Lieşi), la bieloruşi Sfântul Gheorghe, iar la sârbi Sfântul Toader sau Sfântul Sava, indică locul central al lui Sânpetru în tradiţia românească; lupul revine în atenţia satului cu ocazia zilei Sfântului Apostol Petru (Sânpetru de Vară, 29 iunie) sau „Soborul lupilor", când se crede că lupii se adună într-un loc anume hotărât, la urlătoare, la o răscruce, urlatul însemnând că lupii se roagă sau cer de mâncare stăpânului lor; Sfântul Petru, auzind urletul, vine între lupi şi le aruncă bucăţi dintr-o pâine care nu se mai sfârşeşte, sau le împarte prescură, ori nişte boabe de năut sau seminţe, care le taie foamea, încât pot răbda mai multe zile; dacă acestea nu se ajung, pentru lupul rămas flămând urseşte un om sau o vită; fără porunca Sfântului Petru, lupii nu îndrăznesc să facă vreo stricăciune în lume, chiar dacă ar muri de foame; în „Calendarul lupului" urmează o serie de zile care, fără a-i fi consacrate în mod direct şi exclusiv, ţin totuşi de teama faţă de acţiunea sa malefică şi de încercarea de îmbunare a prădătorului, prin respectarea unor interdicţii rituale şi magice: Circovii de vară sau Circovii Marinei (între 15 şi 17 iulie), care sunt răi de piatră, trăsnet, foc, dar şi de lupi; la fel, Martirul Lupu (23 august), Teclele (22 septembrie), Berbecarii (26-28 septembrie), Lucinul (18 octombrie) şi Sfântul Dumitru (26 octombrie); în luna noiembrie apare ultimul grup de zile consacrate lupului, acestea fiind Filipii de toamnă (sau Gădineţele), care încep cu „ziua lupului" (13 noiembrie), continuă cu Gădineţii (12-16 noiembrie) şi Ovidenia sau Filipul cel şchiop (21 noiembrie), pentru a se termina cu Andreiul (30 noiembrie), când se „păzeşte usturoiul", se priveghează şi se spun poveşti toată noaptea, pentru îndepărtarea haitelor de lupi, pentru apărarea turmelor de fiarele sălbatice; Sfântul Andrei este şi el considerat „stăpân al lupilor", „mai mare peste fiare", fiind totodată „cap de iarnă", semn şi punte către anotimpul rece; caracterul hibernal al lupului este subliniat de prezenţa Filipului sau Gădineţului şchiop, în ziua căruia nu se lucrează „de frica Gădineţului şchiop, care este un lup puternic şi omoară vitele; Gădineţul locuieşte în desişul codrilor; sunt trei gădineţi, dar cel şchiop este mai primejdios"; faptul că acest lup este „şchiop" vine să întărească aura sa hibernală şi chtoniană: în general sunt şchioape divinităţile subpământene, divinităţile morţii şi iernii, cele care bântuie la vremea schimbării crugului de an, prevestind întunericul şi frigul care se aştern peste lume; legătura lupului cu întunericul este subliniată şi de o credinţă din Maramureş, conform căreia „lupii se ascund în bârlog în ziua aceea pentru că-şi văd umbra şi se tem"; „Zilele lupului" marchează miezul iernii şi miezul verii, momentul în care puterile anotimpului respectiv au ajuns la împlinirea maximă şi încep deja să dea înapoi; ciclul de toamnă este grupat în jurul unor momente cruciale din viaţa lupului: în octombrie se formează haitele şi au loc atacurile în grup, pentru procurarea hranei; împerecherea începe în a doua parte a lunii noiembrie şi se termină la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie; lupul relevă un comportament bazat pe repetabilitate şi stabilitate, care, în plan simbolic, accentuează paradoxul dintre viaţă şi moarte: animalul se înmulţeşte şi dă viaţă în anotimpul morţii şi al frigului, este fertil atunci când întreaga natură este sterilă; trebuie remarcat faptul că „Zilele lupului" nu sunt zile de bucurie şi petrecere şi că, din contra, ele sunt zile de recluziune şi renunţare; sărbătorile lupului se ţin pentru apărarea turmelor şi a gospodăriei de acţiunea sa nocivă, pentru îndepărtarea lui de bunurile sătenilor; specifice acestor sărbători sunt interdicţiile şi actele apotropaice; în aceste zile nu se lucrează, renunţarea la muncă şi la roadele ei funcţionează ca un act sacrificial, în unele zone făcându-se ofrande mai concrete, cum ar fi „prinoase de caş, brânză, urdă", pentru ca turmele să fie fertile şi păzite de atacurile lupilor; spune o informatoare: „Numai de Filipi nu torc, că se torc lupii la casă; cum tragi firul din furcă, aşa se trag şi ei"; în toate aceste zile nu se pronunţă cuvântul lup, pentru a nu atrage dorinţa animalului de a pătrunde în sat şi în gospodăria omului; gesturile şi actele interzise în timpul sărbătorilor lupului funcţionează pe principiul magiei prin analogie: „În aceste zile nu se dă sare la vite, nu se dă foc altuia, nu se lasă să iasă ceva din casă sau curte, nu se dă gunoiul din casă şase zile"; raţionamentul simbolic este limpede, pentru că acela care dă ceva, care scoate ceva, dă afară „norocul" ori „mana" vitelor şi a turmelor; în plan metaforic, el dăruieşte toate acestea naturii sălbatice, în cazul de faţă lupului hămesit; tot acum este interzis pieptănatul, în virtutea unei duble explicaţii magice: câte fire de păr trec prin pieptene, atâţia lupi vor veni la oi, iar, dacă părul rămâne încâlcit, lupul se va încâlci şi el în pădure şi nu va ajunge la oi; la Filipii de toamnă, când începe perioada împerecherii lupilor, este interzis să se arunce cenuşa afară, pentru că, se crede, „lupoaicele umblă prin curţi spre a găsi un cărbune lepădat la gunoi, pe care, dacă îl mănâncă, rămân grele"; în consecinţă, „în casele de unde ar apuca lupii foc de încep a se puii sunt ameninţate vitele şi oamenii"; comentând această credinţă, Ion Ghinoiu vede în foc „principiul masculin, fără de care lupoaicele rămâneau sterile"; din această perspectivă, înghiţirea tăciunelui aprins ar semnifica sinteza dintre lupoaica chtoniană, telurică şi focul, ardent şi celest, dintre principiul întunecat şi pasiv şi principiul luminos şi activ; interferenţa este verosimilă şi ea vine să contureze mai apăsat profilul teluric şi hibernal al lupului; la ridicarea unei stâne, când se bate un par în mijlocul strungii, se spune: „Bat parul în strungă/Să fie bătut/Şi fiarele din pădure/Să fie acolo stătut,/Cum se usucă parul de soare/Aşa să se usuce fiarele de foame!", apoi se leagă o sfoară de par, zicându-se: „Cum leg frânghia/Să rămână legată,/Aşa să rămâie fiarele sălbatice/Din pădure, cu gurile legate!"; interdicţiile rituale sunt completate în zilele lupului de un mare număr de practici cu caracter apotropaic; pentru păzirea turmelor, se „leagă" acum gura lupului: „În ziua de Ovidenie să iei lut, piatră, cremene şi să ungi gura cuptorului şi să zici: eu ung cu lut, da’ ung, încremenesc, împietresc gurile duşmanilor şi-a ţigăniilor; şi nu te vorbesc atunci, nici nu se apropie de vite, de păsări: ulii, lupi, vulpe, nimic"; cu aceeaşi finalitate magică se leagă fiarele de la coş, lacătele la verigi, se încleştează dinţii de la pieptenele daracului, se ung uşile cu usturoi şi se „opăreşte" gura lupului prin spălarea cămăşilor cu apă opărită; omul care vrea să fie ferit de lupi ia aţa de la un sac aflat la moară, face nouă noduri şi rosteşte o scurtă invocaţie: „Eu nu leg sacul, nu leg ţolul, da’ leg gura de lup!"; sfoara înnodată şi vrăjită îl va apăra, pe oriunde s-ar duce, de furia şi foamea lupului; o altă practică, răspândită în tot spaţiul carpato-balcanic, încearcă evitarea pagubelor produse de lup, nu prin alungarea lui, ci prin „apropierea lui de casa omului: în noaptea de Ajun, gospodarul invită la masă o stihie, pentru a o îmbuna, pentru a o face să ocolească, în anul ce vine, casa şi bunurile sale; pe alocuri, atât la slavi cât şi la români, se invită animalele sălbatice - lupul, ursul - ca să nu răpească vitele, aceasta mai ales în zonele pastorale; interesante sunt descântecele şi practicile magice, în care nu se acţionează împotriva lupului, ci împreună cu el, care devine o întrupare a unor puteri stihiale sau chiar demonice, invocate să acţioneze în direcţia şi în scopul urmărit de descântătoare; din complexul său semantic este selectat atributul de animal prădător, care este apoi amplificat până la dimensiuni terifiante; în Ialomiţa, femeile caută lup turbat, îl descântă şi-i iau urletul şi de acest urlet se servesc, ca să ia „mana" altui gospodar, afirmă o informatoare; în alte cazuri, este căutat firul fermecat din blana lupului, care conferă puterea magică de a-i stârpi pe cei din jur; cele nouă „gâlci" (maladia de care suferă cineva) sunt trimise la păscut, unde sunt mâncate de lup; răului i se adresează imprecaţia să se transforme în lup şi să se întoarcă împotriva celor ce l-au trimis; sau este chemat lupul să înghită răul; în toate aceste cazuri, forţa malefică a lupului acţionează ca un factor pozitiv, ca un agent al vindecării; prin aceste apropieri de uman, animalul nu este „îmbunat" ori „domesticit", ci lupul înfometat, prădalnic, ajută pe om numai în situaţiile în care „răul" care a atacat omul poate constitui o hrană de soi, în măsură să-l atragă şi să-i potolească pofta nesăţioasă; pentru a înţelege antinomia lup/drac este necesar să se scoată în evidenţă structura complexă, dedublată, a lupului; într-o primă instanţă şi pe un prim plan de constituire, lupul este malefic, acest atribut funcţionând ca un reflex imediat al faptelor lupului din natură, ca o semnificaţie culturală strict ancorată în planul referenţial; pentru că lupul real aduce o mulţime de pagube, pentru că este prădalnic şi nedorit, lupul invocat în credinţe, descântece, practici magice ori apotropaice şi în povestiri „trăite" capătă valori negative; într-o instanţă secundă, unde referentul se şterge în faţa conotaţiei, lupul apare ca o figură mitologică, dacă nu deplin benefică, cel puţin favorabilă şi binevoitoare; acesta este lupul moştenit în tradiţia folclorică, acesta este lupul totemic, protector, „frate" şi călăuză, stăpân al cetelor de tineri iniţiaţi ori războinici, divinitate tutelară ce veghează asupra marilor praguri, a marilor treceri care jalonează existenţa umană: naşterea, iniţierea şi căsătoria, moartea; figura benefică a lupului apare în cântecele şi riturile de naştere, în „Cântecul zorilor", în legende şi în unele basme; datorită acestui nucleu, dens şi decisiv pentru configurarea câmpului semantic al lupului, acesta nu se ataşează marii familii a figurilor demonice, subordonate diavolului, din contra, fiind protector şi „frate", alter-ego mitic al omului, el i se opune şi se manifestă ca fiind cel mai aprig şi neîndurător duşman al său; în basmul despre animale, lupul posedă o singură dimensiune, aceea a agresorului păcălit; el este, în diferite situaţii, victimă a ariciului, vulpii, iepei, puricelului, câinelui bătrân, animalelor din casa din pădure şi măgarului; figura mitologică a lupului în folclorul românesc dezvăluie două paliere semantice: un palier cu determinări malefice desprinse din prezenţa şi faptele lupului real şi întrupate în practici ceremoniale şi magice, povestiri, credinţe, descântece etc.; pe palierul al doilea se găsesc atributele sacrale de animal psihopomp, ghid, iniţiator, duşman al apariţiilor demonice, ivite din meditaţia arhaică asupra semnificaţiilor conotative şi a nucleelor simbolice cuprinse în semnul cultural lup; jocul dintre aceste nivele se interferează ori se depărtează, generând chipul mitologic al lupului, apariţie temută, respectată, ţinută departe de universul uman, dar dotată cu o incontestabilă autoritate sacrală (COMAN,I,p.64;140;144-159). Faţă de lup, omul tradiţional nutreşte sentimente de frică, dar mai cu seamă de respect, deoarece fiinţa acestui mamifer feroce, prin felul său de viaţă, conotează sensuri magice, impunând un arsenal ritualistic bogat şi numeroase zile care i se dedică peste an; pentru a fi protejat de asaltul duhurilor malefice, mai agresive la intrarea omului în viaţă, nou-născutului i se face un botez la care participă trei feciori, numiţi strigători, purtând brâie roşii, care anulează efectele deochiului, şi la pălărie câte o gheară de lup; aceştia vin la casa copilului şi procedează astfel: primul trage cu unghia de lup, de la est la vest, un cerc în jurul casei, iar când îl închide cel de al doilea flăcău trage un cerc în interiorul primului; în fine, cel de al treilea desenează cercul doar în faţa casei, în interiorul căruia stă însăşi ceata celor trei; copilul este scos din casă şi încredinţat flăcăilor care rostesc împreună numele ce doresc să i-l dea, apoi îl joacă în braţe în interiorul cercurilor trasate cu gheara de lup, spre consacrarea numelui dat; pentru ca albinele, când sunt scoase din iernat, să treacă pe la alţi stupi străini şi să fure mierea acestora, li se pune în faţa urdinişului o piele de lup răsucită sau un gâtlej al aceluiaşi animal prin care insectele sunt obligate să treacă, adăugând şi câteva versuri imperative; ca vitele să le fie ferite de atacul lupilor, crescătorii de animale rostesc descântece prin intermediul cărora este legată gura fiarei; În Munţii Apuseni, legendele vorbesc despre Stăpânul sau Păstorul Lupilor, al cărui rol nu este doar acela de conducător de haită, ci şi de apărător al oamenilor faţă de lupi şi al lupilor faţă de oameni; el mai poartă şi numele de Trifonul Lupilor, iar oierii îi hărăzesc drept răsplată un miel din turmă, pe care acesta poate să vină să şi-l ia când doreşte; sacrificiul acceptat tacit de către oieri are rostul de a feri turmele de pagubă din partea lupilor; în plus, tot în Munţii Apuseni, în luna decembrie, se ţine Sărbătoarea lupilor; în basme, lupul ca personaj este bun sau rău, după cum se poartă şi oamenii cu el (PRESA). În bocete lupul este animal-călăuză, ca vulpea şi vidra; ele însoţesc sufletul decedatului în călătoria sa, pentru că acestuia nu-i place singurătatea, ci compania; „înfrăţirea" cu animalele, precum şi cu plantele, care apare în alte bocete, demonstrează colaborarea cu natura; ciobanii nu blestemă lupul, când mai răpesc câte o oaie din turmă, ci consideră că „este dreptul lui"; dacă lupii ucid zece şi mai multe oi, atunci este semn rău, pentru că turma a fost „stricată", în care caz se iau imediat măsuri de protejare a celorlalte animale (BUHOCIU,p.19;312). Scrierile antice (Strabon) atestă că dacii se numeau Lupi, iar Mircea Eliade concluzionează, luând în discuţie toate atestările documentare, că dacii se numeau Lupi, sau cei care sunt asemănători lupilor; în afara zilelor consacrate lupului, enumerate mai sus, în satele pastorale, se adaugă şi „Joile rele", numite şi „Joile verzi"; prin ferocitatea sa, manifestată cu deosebire iarna, lupul a devenit simbol al morţii, frigului şi al întunericului; în plan real, lupul devorează oameni şi animale de pe urma cărora omul îşi câştigă existenţa, în planul gândirii tradiţionale el devorează şi aştrii cerului; spiritele lupilor, Filipii de toamnă şi Filipii de iarnă, sunt profund implicate în scurgerea timpului; obiceiurile şi tradiţiile româneşti lasă să se întrevadă că Filipii de toamnă sunt în relaţie directă cu începerea ciclului de reproducţie a lupilor şi cu începutul iernii (se spune că la 14 noiembrie începe iarna), sau la Ovidenie, când se sărbătoreşte şi Filipul cel şchiop (21 noiembrie); sfinţii din perioada de renovare a timpului sunt doi moşi, care poartă şi epitetul „de iarnă" (Moş Andrei de Iarnă), sau pentru că aduc neapărat zăpada (Sânnicoară; Moş Nicolae), ei exprimând îmbătrânirea timpului şi perspectiva apropiată a morţii; lupta împotriva lupilor, atunci când ei devin periculoşi, se duce nu doar în plan concret, ci şi în plan magic, adică prin interdicţii legate de muncă în zilele dedicate lupului, pieptenii de scărmănat lâna şi cânepa se „încleştează", ca să rămână închisă gura lupilor, se folosesc descântece şi o gamă largă de farmece etc.; în „Cântecul zorilor", text folcloric rostit în dimineaţa celor trei zile cât mortul este ţinut în casă, lupul este un animal-ghid, care are menirea să-l conducă pe „dalbul de pribeag" în lumea de dincolo; transformarea lupului dintr-o forţă malefică într-o forţă benefică este consemnată nu doar în „lumea morţilor", unde fiara devine călăuză de nădejde a sufletului, ci şi în lumea celor vii, unde curăţă şi purifică spaţiul înconjurător, alungând şi sfâşiind dracii, în ziua de Bobotează (6 ianuarie); în unele sate din Munţii Apuseni, mamele dau copiilor abia născuţi primul supt printr-o „gură de lup", obiect ritual în formă de cerc, obţinut dintr-o falcă şi piele de lup; acest gen de alăptat se foloseşte şi în cazul în care copilul se îmbolnăveşte din cauza imprudenţei mamei care a umblat desculţă prin locurile pe unde a trecut lupul; pricolicii sunt forme antropomorfizate ale lupului, cu un comportament asemănător vârcolacilor; în mărturiile etnografice, lupul sau, în formele sale antropomorfizate, pricoliciul sau vârcolacul, apar ca devoratori unici ai aştrilor, Soarele şi Luna, puşi pe cer pentru măsurarea timpului (12.GHINOIU,p.79;83-87;285). Se crede că lupul este câinele Sfântului Apostol Petru, care îi porunceşte animalului unde să prăduiască; când se adună mai mulţi lupi la un loc şi urlă, înseamnă că ei se roagă de Sfântul Petru să le rânduiască prada; lupul este fioros pentru că are pe cap trei peri de drac - Muscel; lupul atacă oamenii până la Bobotează (6 ianuarie), după această dată el nu mai este periculos - Suceava; când iese un lup în calea cuiva este semn că aceluia îi va merge bine - Galaţi;Vaslui;Suceava; este semn de pagubă mare intrarea unui lup în curtea cuiva - Muntenia; se suflă printr-un gâtlej de lup asupra aceluia căruia i se doreşte moartea - Neamţ; ca să facă albinele miere multă, să devină rele, să omoare albinele vecinilor şi să le fure mierea, este bine ca roiul să fie lăsat să iasă din stup printr-un gâtlej de lup, în ziua de Buna-Vestire (Blagoveştenie - 25 martie), obicei care odinioară, în Sălaj, era pedepsit de lege - Sălaj;Suceava; să se ferească de tot felul de rele cine a călcat în excremente de lup - Galaţi; ca să fie sănătos şi puternic cineva, este bine să mănânce puţin pământ, luat din urma unui lup - Muntenia; este rău pentru vite, dacă se strigă de pe un deal lupu’, pentru a-i speria pe copii - Galaţi; când, primăvara, lupii urlă spre un deal, este semn sigur că vor fi viituri mari de ape - Iaşi; va răguşi a doua zi acela care, mergând noaptea pe căi lăturalnice, este văzut de un lup, fără ca omul să observe aceasta - Galaţi; se crede că toţi lupii bătrâni mor nebuni - Tecuci (2.GOROVEI,p.6;127-128; 279;3.p.236-237;PRESA). La sfârşitul lunii noiembrie este „Ziua lupilor", pentru că acum ei se ascund în bârlog, deoarece îşi văd umbra şi se tem; tot în această zi, ei nu văd bine şi nu aud şi nici nu pot mânca, fiindcă femeile le „leagă gura", adică leagă foarfecele, securea, cuţitul, nu se piaptănă, ca să nu mănânce lupul pe oameni şi oile - Maramureş (BOGDAN,p.101). „Dintele de lup", ca element decorativ, simbolizează fermitatea şi puterea (ZAHACINSCHI,p.43). Pentru cine visează că are mulţi lupi înseamnă pagubă; când cineva visează că vede mulţi lupi este semn că are mulţi duşmani şi, din această cauză, va avea parte de intrigi; dacă este muşcat de lup în vis, înseamnă că va fi agresat de un om; dar dacă visează că a omorât un lup este semn că va scăpa de un duşman - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: fecior-brâu roşu-cerc-nume; lut-piatră-cremene.

LUPTĂ (A SE LUPTA) v. BĂTAIE.

LUT v. PĂMÂNT.

M

MAC (Papaver - DLRM,p.471)
Fetele pun flori de mac sub pernă, în credinţa că le vor îndrăgi feciorii - Galaţi; se crede că fata care linge făcăleţul cu ajutorul căruia s-a frecat mac va avea parte de un bărbat pleşuv, iar flăcăul de o soţie cu părul rar - Suceava; câte fire de mac va pune mireasa în papucul drept, în ziua când se cunună, atâţi copii va avea - Moldova; se crede că, dacă o femeie gravidă mănâncă mac, copilul pe care îl va naşte va avea pielea foarte slabă - Suceava; pentru ca vrăjitoarele şi strigoaicele să nu ia mana (laptele) vacilor, în noaptea dinspre ziua prăznuirii Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie), se presară în jurul acestora mac, gestul urmând neapărat mersul soarelui pe bolta cerească - Bihor; în ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie), în jurul vacilor se presară seminţe de mac, pentru ca nimeni să nu ia mana acestora, tot aşa cum nimeni nu poate culege macul presărat - Suceava (2.GOROVEI,p.128;139;163;248). Serie simbolică: mac-nuntă-papuc.

MACOVEI (Închinarea sau Scoaterea Sfintei Cruci; Sfinţii 7 Mucenici Macabei). Ziua de 1 august, numită în popor, datorită multiplelor sale semnificaţii tradiţionale, şi Ziua Macoveilor, Macoveii, Macovei, cap de post, Macoveiul ursului, Împuiatul urşilor, Ziua Ursului, Paştele viţeilor; se spune că Macovei are şapte capete iscusite, pe care păgânii, cu toată iscusinţa sa, l-au ars în cuptor de viu; se crede că Ziua Ursului ar proveni de la faptul că în această perioadă coboară vitele de la munte şi urşii, nemaiavând hrană, vin prin sate şi mănâncă porumbul; la această dată începe împerecheatul urşilor; se mai spune că până la această dată roiesc albinele şi că tot acum este bine să se înceapă „retezatul stupilor"; stupii sunt curăţaţi şi pregătiţi pentru iarnă; sau este ultima zi când se mai colectează mierea din stupi; sătenii obişnuiesc să se ospăteze cu vin îndulcit cu miere şi cu turte calde; se mai crede că lumânările făcute din ceară la Macaveiul ursului sunt mai bune pentru ars; este bine ca din fagurii de miere scoşi din stup să guste toţi ai casei, ca să fie feriţi de lupi şi urşi; tot ca să fie feriţi de urşi, gospodarii aruncă afară o bucată de carne, spunând „Na, ursule!"; ziua se ţine cu sfinţenie, ca să nu facă ursul pagubă în vite; sau pentru că este rău de piatră; femeile o ţin pentru a feri copiii de boli, de friguri, de lovituri de moarte; sau pentru a nu face albeaţă la ochi; nu se bagă cânepa în apă, fiindcă vine ursul şi o scoate (1.OLTEANU,p.352-353). Cine vrea să aibă noroc la stupi să nu lucreze în această zi, numită, din această cauză, Macoveiul stupilor - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.135). v. AUGUST.

MAI (Florar; Florari; Frunzari; Prator; Luna ierburilor)
Conform decretului dat de Mihail Comnenul, la 1166, este interzisă orice muncă în zilele de 8 mai - Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, 10 mai - Sfântul Simion Zilotul, 21 mai - Sfinţii cei deopotrivă cu Apostolii şi Marii Împăraţi Constantin şi Elena şi 26 mai -Sfântul Apostol Iuda; unele munci, fără să se menţioneze care dintre ele, sunt permise în ziua de 2 mai - Aducerea moaştelor Sfântului Atanasie cel Mare (GRAMA,p.69-72). Căsătoria în luna mai este cu ghinion; în prima zi de duminică din luna mai, se desfăşoară obiceiul pastoral „La măsurat", la aceasta participând odinioară şi haiducii, din munţi coborând special pentru sărbătoare; în timpul horelor, ei aruncau în sus cu pălăriile, ochindu-le apoi cu puşca; practica a trecut mai nou la copii, care, în joacă, aruncă cu pietre în pălăriile lor aruncate în aer - Gorj (SANDA,p.39). Legendele spun că unele zile cu brumă din luna mai se datorează unui blestem al lui Martie, care, văzând că Aprilie a rezistat la toate zăpezile, ploile şi puhoaiele, îl întreabă pe acesta cine l-a învăţat, iar Aprilie îi răspunde că Mai, drept pentru care, de ciudă, îi dă şi lui vreo două-trei brume, ca să-i veştejească florile pe care şi le ia ca fală în faţa tuturor (12.GHINOIU,p.66). Dacă în această lună va tuna des înseamnă că va fi un an bun în recolte (PRESA). „Ploaia de mai/Face bun mălai" - Maramureş; „Plouă-n mai,/Ai mălai" - Muntenia; „Dacă plouă-n mai,/Mănânci mălai", adică anul va fi rodnic - Suceava; în luna mai, să se bea vin roşu, ca să se înnoiască maiul (ficatul) - Maramureş (BOGDAN,p.131;NOTE,Antonescu; Băncescu). Dacă la începutul şi la sfârşitul lunii mai va fi moină înseamnă că va fi scumpete la pâine şi vin (PRESA). Se spune că dacă „Plouă-n mai, ai mălai!" - Teleorman (2.CHIVU,p.249;dar zicala este atestată în tot arealul românesc).
1 mai - Sfântul Prooroc Ieremia (slv. Ierenimu deni > Armindeni; Armendinul sau Armendina). Armindenul, numit şi Armindin, în Bucovina, Arminder, Armendin, Băuiu şi Păuiu, în Banat, cade mai peste tot la 1 mai; în unele părţi din Transilvania şi Banat însă cade în seara de ajun a Sfântului Gheorghe şi în seara de ajun a Ispasului (Înălţarea Domnului); o astfel de zi se ţine de către femei prin nelucrare în casă şi la câmp, pentru a fi ferite gospodăriile şi câmpurile de geruri şi grindină; mai fiecare familie obişnuieşte să pună înaintea casei sale, dar mai ales la poartă, câte o ramură verde de fag, de stejar, de salcie sau de altă specie de copac, ramură care se numeşte arminden, în Sibiu, Năsăud etc.; această ramură, prăjină sau chiar un copac mai tânăr întreg, cu doar puţine frunze în vârf, este lăsat unde a fost pus până cade singur, sau până ce se macină grâul cel nou şi se face prima pâine din acest grâu; atunci se taie şi se aprinde cu el focul în cuptor; armindenul se aduce din pădure fără nici o ceremonie; dacă vremea este ploioasă, atunci se aduce cu o zi înainte; în unele sate din Banat, armindenul sau pomul de mai se pune mai ales la casele cu fete sau la cele ale oamenilor mai de frunte ai localităţii; în acest ultim caz, noaptea târziu, după ce oamenii se retrag în case, un fecior sau mai mulţi duc pomul de mai şi îl înfig la poarta iubitei sau la poarta omului fruntaş; cu toate că este secret asupra făptaşului, cel onorat îl caută pe tânăr şi îl tratează cu băutură; în Munţii Apuseni, în Bihor, în Ţara Haţegului, în Sibiu, dar şi în Năsăud, circulă legenda conform căreia originea acestui obicei se află în fapta oştenilor care îl căutau pe pruncul Iisus pentru a-L ucide; au marcat seara, cu o ramură verde, casa în care primiseră informaţii că se află, dar a doua zi au constatat cu mirare că la toate casele erau semne identice, încât nu au mai putut găsi casa în care se afla Iisus; în Bihor, se crede că este ziua cea mai potrivită pentru alungarea strigelor, în sensul că acela care este strigoi şi aude chemarea împotriva lor (că să-i frigă dracul în frigare) închide repede uşa casei, pentru că altfel chiar aşa se şi întâmplă; se crede că după acest gest se pot recunoaşte strigoii în ziua de Arminden sau 1 mai; în toate zonele României, oamenii pun la porţi, la uşile caselor, la ferestre şi la grajduri ramuri verzi de gorun (stejar) sau fag; în Bihor, se pun ramuri verzi în această zi şi la jugurile boilor, ca să nu se deoache animalele; în seara zilei din ajun se pune o ramură verde în faţa casei, crezând că astfel gospodăria este ferită de strigoi, sau pentru aducerea aminte a prigoanei lui Iisus - Banat;Bihor;Transilvania; se frige un miel, se merge la pădure, într-o dumbravă sau luncă, la vie sau chiar în grădina casei, la iarbă verde, unde se mănâncă miel şi se bea fie vin din pelin, fie vin obişnuit în care se pune pelin verde, în credinţa că astfel vor fi sănătoşi peste an - Muntenia;Teleorman;Moldova; Bucovina; unii aduc cu ei şi muzicanţi şi petrec astfel până către seară, când se întorc în sat, punându-şi la pălărie flori de liliac, dacă este înflorit, şi pelin verde; când 1 mai cade într-o zi de miercuri sau de vineri, nimeni nu-l serbează, fiindcă nu pot mânca de dulce; se crede că este bine ca în această zi, dis-dimineaţă, până a nu răsări soarele, fiecare să se spele pe mâini şi pe faţă cu roua care cade pe ierburi şi pe flori peste noapte, iar peste zi să bea vin din pelin roşu aşezat la iarbă verde - Moldova; se mai crede că în această zi este bine ca omul să se plimbe în aer curat odată cu revărsatul zorilor, pentru a fi vioi, iute şi puternic peste an; apoi că în fiecare dimineaţă, de-a lungul întregii luni, să se bea câte un pahar de apă pe stomacul gol şi să se mănânce pâine cu unt; de asemenea, în această zi sau în ajun, femeile se duc în câmp şi seamănă cu mâna cuiburi de fasole, acoperind boabele tot cu mâna, crezându-se că această fasole este mult mai roditoare decât cea semănată în alte zile - Banat; alţii cred că este bine să semene pepeni, pentru că astfel vor fi feriţi de viermi şi vor creşte frumos - Bucovina (2.MARIAN,II,p.315-318; CRISTEA,p.47). La Armindeni, feciorii aduc din pădure armindeni (brazi înalţi, curăţaţi de cetină şi cojiţi), pe care îi aşează la porţile mai marilor satului - Ţara Oltului; în ziua de Armindeni, nu este bine să se coasă şi nici să se împungă cu acul - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.111;137). Se obişnuieşte să se pună la porţile caselor câte o creangă sau chiar un puiet de mesteacăn, care, la coptul primei pâini din noua recoltă de grâu, să se aprindă focul la cuptor cu acest „pom de Armindeni" - Ţara Almăjului (DOLÂNGĂ,p.12). În această zi se bea vin roşu, amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui; înainte de răsăritul soarelui, este bine ca oamenii să-şi spele obrazul cu rouă căzută pe flori; nu se lucrează, pentru ca vitele să nu se îmbolnăvească; în ziua de Armindeni, care este ţinută de unele femei prin abţinerea de a lucra în casă şi la câmp, pentru a le fi ferită gospodăria de vifore şi de grindină, în Bistriţa, din ramura verde adusă din pădure se taie şi se împletesc rămurele mai subţiri şi se confecţionează o cruce verde amplasată spre vârful „prăjinii", care apoi se pune la poartă sau la frontonul casei; se crede că Armindenul se serbează pentru odihna pământului; se mai spune că în această zi este şi Sărbătoarea boilor, din care pricină nu se pune mâna pe coarnele lor, nu sunt înjugaţi şi sunt lăsaţi în acelaşi loc unde au fost aduşi în ajun; în Moldova, se spune că, în această zi, dis-dimineaţă, până a nu răsări soarele, este bine ca oamenii să se spele pe mâini şi pe faţă cu roua ce cade peste noapte, iar peste zi să bea pelin roşu pe iarbă verde; în Banat se spune că este bine ca de 1 mai oamenii să se plimbe prin aer liber, în faptul zilei, pentru a deveni vioi, ageri, puternici peste an; tot în Banat se crede că, începând din această zi şi până la sfârşitul lunii, să se bea zilnic câte un pahar cu apă pe nemâncate şi să se consume pâine cu unt; în Bihor, se consideră că această zi este cea mai potrivită pentru alungarea strigoilor şi de aceea, încă din ajun, din fiecare casă iese un ins care strigă: „Auzi, mă!", iar cel ce aude, indiferent cine este, răspunde: „Aud, mă!", după care primul rosteşte: „Cine-i strigă/Dracu-i frigă/Pe frigare/De cea mare!", striga fiind aici numele local al strigoiului; cel de al doilea spune şi el aceeaşi formulă magică, iar cei care sunt strigoi închid repede uşile caselor şi astfel pot fi cunoscuţi de către cei din sat; în Muntenia şi Moldova, în ziua de Arminden se frige un miel, se mănâncă şi se bea vin din pelin; unii aduc cu ei şi lăutari şi petrec până seara, când se întorc în sat cântând şi bând, împodobiţi fiind cu flori de liliac şi pelin verde la pălării; se crede că acela care nu sărbătoreşte Armindenul se îmbolnăveşte şi zace timp de un an, iar celui care lucrează i se dă foc la casă de către rândunele; se poartă toată ziua pelin verde la brâu sau la piept şi tot pelin se pune şi în cofele cu apă; este indicat să se frece palmele şi tălpile cu răşină şi să se poarte în buzunare cenuşă; în unele locuri, Armindenul se serbează trei zile consecutiv (PRESA). Ziua se ţine pentru ca viile să dea rod bogat şi bun; femeile şi fetele se cinstesc împreună, în această zi, cumpărând vin cu banii de argint de la gât, pe care i-au primit şi atârnat la 1 martie pentru a fi frumoase; cele care nu ar cumpăra vin ca să bea de Armindeni pe banii atârnaţi la gât (mărţişor) se spune că ar fi urâte peste tot anul; se mai crede că Sfântul Ieremia aduce rodul şi belşugul; cine îl serbează îl are protector şi îi aduce belşug, îi ţine casa îmbelşugată şi plină de bunătăţi; se mai spune că Sfântul Ieremia umblă cu coşul plin cu piatră prin holdele celor care lucrează în această zi; cine mănâncă în această zi caş dulce şi bea vin alb va petrece bine tot anul; se crede că ziua este periculoasă pentru vitele albe şi de aceea trebuie ţinută; se mai ţine pentru ca vinul de anul trecut să nu facă floare; femeile nu frământă aluat pentru că mucezeşte; fasolea semănată în această zi este mult mai roditoare; este bine a se pune pepeni, castraveţi, pentru că, în cursul anului, nu vor fi mâncaţi de viermi; se ţine pentru ca să rodească bine porumbul; este considerat început de vară şi limită calendaristică până când se mai putea semăna porumbul; „Dacă nu se seamănă până la Arminden, poţi să bagi mestecăul în foc!" (1.OLTEANU, p.221-223).
21 mai - Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. La această dată, se termină ciclul înmulţirii, care începe la Dragobete, şi puii păsărilor încep să zboare singuri; din acest motiv, ziua mai este numită Constantin Graur sau Constandinu Puilor (COMAN,II,p. XIV;12.GHINOIU,p.79). În calendarul tradiţional ziua este numită Constantin Graur sau Constantinul Puilor, considerată a fi o sărbătoare dedicată păsărilor de pădure; pentru a preveni distrugerea strugurilor de către grauri, nu se lucra nimic în această zi, ea fiind respectată cu deosebire de către podgoreni; tradiţia populară spune că toate semănăturile făcute după această zi se vor îngălbeni şi se vor usca (PRESA). Se crede că vara începe în această zi; tot acum, păsările de pădure îşi învaţă puii să zboare; cine lucrează în această zi i se ard bucatele pe câmp; nu se lucrează, pentru ca păsările cerului să nu distrugă holdele şi strugurii; ziua mai este ţinută şi ca uliul să nu atace puii; este considerată limită calendaristică pentru semănatul porumbului, ovăzului şi meiului (1.OLTEANU,p.244).
25 mai - A treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În Moldova, ziua este numită Ioan Fierbe Piatră sau Sfântul Ioan care Fierbe Piatră; oamenii se abţin de la orice fel de activitate, pentru a fi feriţi peste an de necazuri şi furtună grea, mai ales de trăsnet şi de orice fel de foc - Bucovina; nu se măsoară laptele oilor, pentru a fi ferite de trăsnete şi boli - Suceava; interdicţia de a lucra se explică prin faptul că acest Ioan, fierbând piatra, o aduce şi o descarcă unde doreşte, dar mai ales pe câmpul şi livada celui care a ignorat interdicţia, de unde el sau vitele pot fi trăsnite, poate să cadă fulgerul pe casă sau pe acareturi, grindină pe livadă, pe grădină sau pe toate semănăturile (2. MARIAN,II,p. 348).

MAI (unealtă)
Aici în înţeles de bătător de rufe, întrebuinţat de către femei la spălat lenjeria; femeia să nu bată hăinuţele copilului cu maiul, până la vârsta de un an, pentru că se crede că acesta va deveni bătăuş, când va fi mare - Moldova (2.GOROVEI,p.113).

MAIMUŢĂ
Indiferent de specie, maimuţa apărută în vis înseamnă, în general, vrăjmăşie, duşmănie; cine se visează că o ţine în braţe e semn că va cădea victimă unei iubiri făţarnice; dacă se visează bătând o maimuţă înseamnă că totuşi duşmanii săi se simt datori faţă de el şi, pentru un timp, îl păsuiesc în pricinuirea unor neplăceri; dacă visează că îl muşcă este semn că va suferi de deranjament stomacal din cauza alimentaţiei neprielnice - Suceava (NOTE,Băncescu).

MAMA-HUCIULUI v. MUMA-PĂDURII.

MAMĂ
Figurinele antropomorfe cucuteniene, aparţinând Neoliticului, reprezintă cu siguranţă divinitatea feminină, mama-a-toate-creatoare, comună întregii lumi a Mediteranei orientale şi a Asiei sud-vestice, în directă legătură cu cultul fecundităţii şi al naşterii vieţii, cult prin excelenţă chtonian; figurinele masculine sunt extrem de rare; fără a exagera în legătură cu existenţa vreunei înrudiri lingvistice între „turan" de la etrusci, „turon" de la slavi şi „turca" din română, asemănarea este totuşi posibilă în vederea stabilirii unei etimologii; urmele unui cult al mamei se găsesc din plin în folclorul românesc (muma-pădurii, muma-ploii, muma-focului, muma-florilor, muma-grâului, muma-soarelui, muma-peştilor, muma-zmeilor, muma lui Dumnezeu), pentru că, în concepţia ţărănească, nu este nimic pe lume care să nu aibă o mumă, o maică, sinonim cu obârşie sau origine; aceasta exprimă, în fond, primele forme de organizare socială; ştiinţa religiilor a admis ipoteza că zeiţa-fată (fecioară), care apare atât de des singură sau asociată cu zeiţa-maică, este aceeaşi zeiţă-femeie, care apare, după ciclul naturii, când cu faţa ei primăvăratică şi văratică (verde şi în floare), când cu faţa ei tomnatică şi iernatică (căruntă şi uscată); marea, străvechea divinitate feminină, una, dar probabil mai multe, s-a păstrat sub diferite forme până în zilele noastre în cultura tradiţională românească; fac parte din acest ciclu magico-religios, pe lângă Maica Domnului şi Mama Codrului, mai ales Sfânta Duminică, Sfânta Vineri şi Sfânta Miercuri, poate şi Sfânta Luni şi chiar Sfânta Marţi (Marţolea) şi Sfânta Joi (Joimăriţa), adică toate zilele săptămânii, cu excepţia zilei de sâmbătă, care este ziua morţilor; apoi, de la Sancta Diana vin denumirile de plante: sânziană, sânziene, sânzenic, sânzuiană, ca şi sărbătoarea Sânzienelor (24 iunie), în contaminare cu zânele (zână < Diana), ielele, frumoasele etc., tot zeităţi ale pădurilor, legate direct de Diana şi vechea Bendis, adică probabil de Mama-Codrului; din acelaşi ciclu face parte şi Ileana Cosânzeana din basmele româneşti (HERSENI, p.205;226;335). Îi va merge foarte bine celui care visează că îmbrăţişează o mamă - Suceava (NOTE,Băncescu).
MANĂ
Termen cu circulaţie specială (păstorească), având mai multe sensuri, dintre care, în limita impusă de acest dicţionar, sunt de menţionat: 1. lapte, fructul vacii; 2. (belşug de) lapte bun, smântânos, despre care poporul crede că poate fi (răpit ori) degradat prin farmece şi vrăji de către strigoaice, sau de către oameni, în orice zi, dar mai ales în zorii zilei când este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie); 3. (fig.) belşug, bogăţie, spor, câştig (ŞĂINEANU,III,p.348;NOTE,Antonescu).

MANDA
Nume de femeie, prototip al prostiei, făcând pereche şi existând în expresia populară „Cum e Tanda, e şi Manda" (ŞĂINEANU,I,p.174).

MANO v. LADO.

MANTA v. HAINĂ; MILITAR.

MARE (MAREA NEAGRĂ)
Ca spaţiu necuprins al apei, imposibil de controlat, marea simbolizează haosul, dar o dezordine totuşi fertilă, un loc al dezlănţuirii de stihii, care precede temporal ivirea unei lumi noi; coborârea în mare a boului, cerbului sau a calului, regăsibilă în diferitele specii folclorice româneşti, simbolizează gestul fecundator necesar organizării haosului, în fond o acţiune demiurgică (COMAN,I,p.8;NOTE,Antonescu). Tabloul mitic din textele de colind, al mării cu insula-arbore, imagine arhaică, aparţine mitului creării lumii din apă, mit adaptat aici colindului de naştere a anului prin întemeierea unei noi familii; la aceeaşi tradiţie, se vor altoi şi colindele de inspiraţie creştină, îndeosebi cele despre naşterea pruncului Iisus; peisajul stihial, în cazul de faţă al mării, este locul originar al colindelor, exprimat sau sugestionat prin numeroase semne şi simboluri; cuplul mare-insulă, respectiv mare-copac axă a lumii, mai este reprezentat şi prin figura-metaforă prin care se introduce lumina ca stihie (originar focul): „La mijloc de loc,/Măru-i mărgărit,/Mândru-i înflorit/Cu flori de argint!"; astfel, opoziţia faţă de elementul apă este indicată prin arborele de diamant („mărgărit"), argintat sau aurit; exemplul de mai sus este un aspect al perechii perfecte: stihia apei cu aceea a focului ceresc (soarele, fulgerul); colindele citează regulat raza soarelui, săgeata, lancea, sabia (până şi pistolul), cu funcţia activă, dinamică faţă de elementul calm, al creşterii lente, care este vegetalul: animalul sălbatic de vânat (bourul, cerbul, leul, delfinul) este provocator, prin el feciorul îşi mijloceşte cucerirea femeii şi ca atare ieşirea din adolescenţă; textele colindelor indică astfel corespondenţa dintre fecior sau feciorul călare şi soare, pe de o parte, cu fata mare, întrupare a apei şi lunii şi rădăcină a vieţii, pe de altă parte; din alte colinde se reliefează, dar mai ales din balada „Soarele şi luna", că Luna este sora Soarelui, ceea ce înseamnă că poporul cuprinde într-un cuplu lumina zilei cu noaptea; saltul în mare indică moarte şi renaştere, dacă acel care a sărit iese uscat, neudat, pe lângă faptul că apele sunt simbolizate de cai şi iepe, calul cu feciorul în şa fiind în elementul său; ieşind neudaţi indică astfel că marea a curăţat şi iniţiat pe fecior, acum fiind bun ostaş, bun mire (BUHOCIU,p.40-42;91-92). Pentru cine visează mare este semn de bine; marea liniştită, lină, înseamnă bucurie; marea cu talazuri este semn de pagubă şi silă; când marea apărută în vis are puţine valuri înseamnă că se va asista şi beneficia de fapta unor oameni cumsecade; dacă se visează mare uscată, secată, este semn că situaţia rea din prezent îşi va înceta acţiunea negativă şi se va preschimba în situaţie benefică, într-o stare accentuată de bine - Suceava (NOTE,Băncescu).

MARGARETĂ (Chrysanthemum leucanthemum - DLRM,p.479)
Numărând petalele florii de margaretă (ochiul-boului), dintr-un punct ales la întâmplare, copiii, indiferent de sex, caută să afle peste câţi ani se vor căsători - Gorj;Vâlcea; sau rupându-le alternativ, flăcăii şi fetele încearcă să afle dacă se vor căsători sau nu în acel an - Sudul Transilvaniei;Oltenia (DRĂGULESCU,p.154).

MARIA EGIPTEANCA
v. APRILIE.

MARINA v. IULIE.

MARMURĂ
Este semn de boală pentru cel care visează marmură, prelucrată sau nu - Suceava (NOTE, Băncescu).

MARO v. BRUN.

MARTIE (Mart, Marte, Marţin, Mărţişor, Făurel, Germănariu)
Prin decretul dat la 1166 de către Mihail Comneanul, din luna martie trebuia să fie sărbătorită doar ziua de 9 martie (Sfinţii 40 de Mucenici), zi în care totuşi erau permise unele munci gospodăreşti, dar fără să se menţioneze care dintre acestea; în schimb, circulara emisă de episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, la data de 6 decembrie 1786, stabileşte ca zi nelucrătoare doar ziua de Buna Vestire a Născătoarei de Dumnezeu Fecioara Maria - 25 martie (GRAMA,p.70-71). Este o lună foarte capricioasă, alternând zile cu ploaie, zăpadă şi zile însorite, sau chiar revărsări de râuri cu consecinţe negative pentru oameni; Făurel (martie) spune că, dacă nu i-ar fi ruşine de fratele mai mare, Faur (februarie), ar degera viţelul în vacă, oala la foc şi copilul în pântecele mamei; dar el e numai iute, nu are putere; pentru a-i veni de hac Babei Dochia, împrumută una sau două zile friguroase de la februarie; pentru aceste două zile, pe care martie refuză să le dea înapoi, cei doi fraţi se iau la bătaie în zilele Babei Dochia; „Când e vântul mare, cu ger, atunci e bătaia lor, se prind, se sfarmă; dintre toţi fraţii, martie e cel mai rău, este pus pe farse şi glume usturătoare, este încrezut, aduce boli, seceră vieţile oamenilor"; se crede că începutul primăverii nu este la 1 martie, ci lunga perioadă de hibernare ia sfârşit la 9 martie (Măcinicii), 17 martie (Alexii) sau 25 martie (Blagoveştenie, Ziua Cucului); în funcţie de latitudinea geografică şi de altitudinea aşezării, stupii se scot la vărat tot la date diferite 9, 17 sau 25 martie; în Bucovina, această operaţiune deosebit de importantă se efectuează neapărat într-o zi de joi din perioada de creştere a lunii (12.GHINOIU, p.65;99;219). În Maramureş, la începutul lunii sunt tunşi viţeii şi mânjii, ca să crească mari şi frumoşi, iar, spre sfârşitul lunii, se afumă grădinile cu zdrenţe aprinse şi se înconjoară acestea de trei ori, „să nu facă tăţi zermii şi alte bădigănii care strică recolta" (BOGDAN,p.44-45). Perioada 1-9 martie poartă denumirea generică de „Zilele Babei" - Muntenia; Teleorman (CRISTEA,p.45;NOTE, Antonescu). În Bucovina, prima zăpadă căzută în această lună se numeşte „omătul mieilor", iar cea de a doua „omătul puilor" (COJOCARU,p. 192). În care dintre zilele lunii martie va fi negură, tot în acele zile de peste an va fi vreme ploioasă, iar în câte zile va fi rouă, tot în atâtea va fi brumă după Paşte, iar în luna august tot atâtea zile vor fi cu negură şi stricăciuni pentru oameni - Suceava (NOTE,Băncescu).
1 martie (Cuvioasa Mucenică Evdochia; Mărţişorul; Baba-Dochia). La 1 martie, biserica ortodoxă prăznuieşte pe Muceniţa Evdochia, care, în greceşte, înseamnă „biruitoarea"; ea şi-a trecut tinereţea în desfrâu, dar a fost botezată, s-a pocăit şi şi-a împărţit averea la săraci; credinţa ei i-a dat puterea să înfăptuiască şi câteva minuni, drept pentru care a fost trecută în rândul celor sfinţi; Dochia românilor a preluat de la Evdochia numai numele şi data de prăznuire, adică 1 martie; în calendarul popular, Dochia este surprinsă în ipostaza de „babă", aşa cum un alt bătrân, Crăciun, este numit „moş"; ceea ce se petrece la moartea Moşului Crăciun, între Ignat şi miezul nopţii de Revelion, este, din punct de vedere ceremonial şi ritual, aproape identic cu ceea ce se petrece în zilele babei: credinţa reîntoarcerii spiritului morţilor printre cei vii, beţia rituală confirmată de obiceiul ca fiecare persoană să bea vin, de la simpla gustare a „apei vii" şi „licoare a tinereţii", până la golirea unui număr de 40 sau 44 de pahare, amintirea jertfelor umane obişnuite, în preistorie, cu prilejul Anului Nou, prin modelarea din aluat copt sau fiert a unor figuri antropomorfe, numite mucenici, sfinţi, bradoşi şi mâncate sacramental în ziua morţii Babei Dochia, pomeni abundente, priveghiuri nocturne; starea de incertitudine se încheie în ziua de 9 martie, data echinocţiului de primăvară în calendarul iulian, când Dochia se transformă în stană de piatră, materie telurică primordială; partea a doua a ciclului exprimă bucuria că lumea a scăpat de la pieire, oamenii, cu mic cu mare, participă la consolidarea victoriei Soarelui care, ajuns în poziţie de cumpănă (echinocţiul), poate aluneca din nou spre întuneric şi miazănoapte, adică spre solstiţiul de iarnă; pentru a-şi continua drumul spre solstiţiul de vară, Soarele este ajutat să se înalţe tot mai sus pe cer prin aprinderea focurilor rituale; în acelaşi scop, moşii (bătrânii) şi copiii scot la suprafaţă căldura terestră prin bătutul ritual al pământului cu maiele şi ciomegele din lemn; timpul şi spaţiul se purifică prin curăţirea grădinilor, prin alungarea spiritelor malefice, cuibărite de-a lungul iernii în toate cotloanele, prin producerea de zgomote metalice şi fumigaţii, se fac şi observaţii astronomice, meteorologice şi pronosticuri, se începe, simbolic, cea mai importantă activitate a primăverii, aratul, prin scoaterea plugului în ţarină şi trasarea primei brazde; în unele legende, soacra (Dochia) îşi trimite nora (soţia lui Dragobete) la sfârşitul lunii februarie, deci în plină iarnă, să-i aducă fragi copţi; în alte legende, îi cere să meargă la râu şi să spele lână neagră până o face albă, iar pe cea albă să o facă neagră; de remarcat că nora Dochiei apare în unele legende ca fiind şi soră a eroului vegetaţional Lazăr sau Lăzărică; cu ajutorul lui Dumnezeu, ea reuşeşte să umple o ulcică cu fragi copţi; Dochia crede că a sosit primăvara şi, fără să mai asculte de ceilalţi ciobani, se hotărăşte să urce oile la munte, în alte legende, caprele; la plecare, intră în conflict cu ciobanii şi chiar cu zeul Marte, căruia îi adresează cuvinte licenţioase; îşi pune totuşi 9 cojoace în spate, sau 12 în variantele moldoveneşti şi bucovinene, şi începe urcuşul fie singură, fie însoţită de fiul său, Dragobete; se porneşte însă o ploaie măruntă şi rece, care nu încetează 9 zile şi 9 nopţi; îngreunându-i-se cojoacele în spinare, Dochia le dezbracă pe rând, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă; în alte legende, cojoacele sunt abandonate din cauza unei călduri toride; în ziua a 9-a sau a 12-a de la plecare, se lasă un ger cumplit, din care cauză Dochia moare îngheţată, împreună cu oile şi se transformă în stană de piatră; Marte, supărat că-i nesocoteşte puterea, ar fi împrumutat câteva zile geroase de la fratele său mai mic, Februarie, care, deşi are numai 28 sau 29 de zile, este foarte aprig şi reuşeşte să o răpună pe Dochia; Dochia este o Baba Cloanţa, urâtă şi rea; cu toate acestea, ea este sărbătorită la începutul sezonului reînvierii naturii, alături de o serie de personaje tinere (Dragobete, Sântoader, Sângeorz etc.); ea moare în ziua echinocţiului, adică la 9 martie, conform calendarului iulian; mărţişorul începe să fie purtat, în unele zone, la apariţia pe cer a Lunii Noi, în timpul lunii martie (3.GHINOIU,p.35-37;12.p.197-198;202-203).Baba Dochia, numită în Teleorman şi Baba Marta, cade totdeauna la 1 martie sau mărţişor; zilele ploioase şi friguroase - 12 la număr - sunt tot atâtea câte cojoace a avut ea când a plecat cu oile la munte; fiul babei Dochia se numeşte Dragobete Iovan în legendele din Muntenia, unde baba Dochia poartă numai 9 cojoace; legende cu baba Dochia au fost consemnate în Banat, Bihor, Cluj, Braşov, Mehedinţi, Gorj, Prahova, Ilfov, Ialomiţa, Moldova de sud şi centrală şi Bucovina; dar pretutindeni, aceste 9 sau 12 zile de la început de martie poartă numele de Babele, Zilele Babelor, Zilele Babei sau Zilele Babei Marta, considerându-se că, începând de la 9 martie, vremea se încălzeşte treptat; astfel, zilele Babei Dochia sunt în număr de 9 în Năsăud, Muntenia, Teleorman, Moldova şi Dobrogea şi 12 în Sibiu şi Bucovina; în Transilvania şi Bucovina se crede că, dacă Dochia nu-şi scutură cojoacele în cele 12 zile, atunci şi le scutură pe toate 12 în cea de-a 13-a zi; cum se termină zilele Babei, numite în unele părţi ale Transilvaniei şi Vântoasele, încep Moşii, numiţi, în Năsăud, Sfinţi sau Sâmţi în Bucovina; se spune că Moşii sunt buni; în mai toate zonele României, oamenii sau numai cei în vârstă îşi aleg câte o zi din cele ale Babei şi, precum este vremea în această zi, aşa le va fi şi viaţa în acel an, mai luminoasă sau mai mohorâtă; primei zile din martie i se mai spune şi Cap de primăvară; în Bucovina, dacă în această zi este soare şi cald, oamenii cred că primăvara şi vara vor fi frumoase; dacă zilele Babei cad înainte de 1 martie, oamenii zic că primăvara este bună şi că ei pot ara şi semăna mai devreme, iar dacă se înşiruie după ziua ei, înseamnă că primăvara va fi urâtă şi ţăranii trebuie să întârzie cu aratul; zilele care trec de 9 sau 12 se numesc, în general, Zilele împrumutate sau Împrumutări; în ordine, zilele împrumutate sunt: ziua sturzului, a mierlei, a cocostârcului, a ciocârliei, a cucului, a rândunelelor, a omătului, ţurţurii sau ziua mieilor şi ziua berzelor şi aceasta din cauză că aceste zile premerg reîntoarcerii din ţările cu climă caldă a păsărilor migratoare; este de asemenea, perioada naşterii mieilor; în decursul celor 9 sau 12 zile, precum şi a celor împrumutate, timpul este foarte schimbător, când plouă, când ninge, când este soare; în Gorj, femeile nu lucrează în această zi, iar, în Bucovina, ziua este ţinută pentru ca vremea să fie bună; în Muntenia, se crede că este bine de ţinut ziua, ca să se potolească mânia Babei Dochia şi frigul de primăvară să nu facă pagube pe câmp; în Suceava, se ţine ca nimeni din casă să nu se îmbolnăvească de vărsat, iar în Bucovina pentru ca nimeni să nu se înece peste vară la scăldat; unicul lucru femeiesc permis este claca de tors, pentru că şi Baba Dochia când a mers cu oile şi caprele la munte şi-a luat cu ea furca de tors şi a tors pe drum; în această zi nu se lucrează, pentru a domoli mânia Babei Dochia şi frigul de primăvară să nu facă pagubă în semănături; în prima zi a lunii martie, numită în Dobrogea şi Dragobete, iar, în Ţara Oltului, Dragobete cap de primăvară sau Dragobete cap de vară, există obiceiul, în Banat şi Bihor, ca fetele să strângă apă din omătul topit, să-l păstreze şi să se spele cu ea de-a lungul întregului an, ca să fie frumoase şi drăgăstoase; în Banat, în această zi se face Dragobetele de dragoste, care durează întreaga lună martie, prin căutarea în pădure a florilor de fragi şi cu apa de pe ele să se spele fetele nemăritate, ca să fie plăcute şi curtate când merg peste an la joc sau la altă petrecere; în Bihor, pe lângă apa de nea şi cea de pe floarea de fragi, se mai ia şi apă de ploaie sau apă de izvor, din aceeaşi lună, considerându-se că aceasta este bună pentru asigurarea unei sănătăţi robuste; mai mult, locuitorii din Bucovina spun că, dacă se ia apă din fântână sau din vreun pârâu în cursul zilelor Babei şi se toarnă în butoaiele cu varză, castraveţi sau pepeni muraţi, aceştia nu se mai înmoaie, ci se întăresc şi rezistă mai mult timp de-a lungul primăverii (2.MARIAN,I, p.83;281;309-310;317). Este ziua Babei-Dochia; se spune că Dochia este îmbrăcată cu 12 cojoace şi că, în fiecare din primele zile ale lunii martie, ea îşi aruncă de pe ea câte un cojoc, drept pentru care se schimbă şi vremea zilnic - Suceava; mai mult, până nu-şi leapădă Dochia toate cele 12 cojoace, nu se face primăvară - Suceava; flăcăii şi fetele îşi aleg, încă din luna februarie, câte o zi şi, cum va fi aceasta, aşa le va fi şi soţia sau soţul: urâtă sau frumoasă, rea sau bună etc. - Tecuci;Suceava; cum va fi vremea în această zi, tot aşa va fi şi peste vară - Suceava; se leagă la fiecare pom un fir roşu, pentru ca acesta să facă roade bogate peste vară - Teleorman; la 1 martie, fetele îşi pun mărţişoare la gât şi la încheietura mâinii, pe care le poartă de-a lungul întregii luni, pentru ca, peste vară, să fie curtate şi rumene la faţă; în ultima zi a lunii martie, mărţişorul este legat de ramura unui pom sau de stâlpul casei - Muntenia;Teleorman; nu se face pâine, nu se spală rufe şi nu se coase de-a lungul tuturor zilelor babelor -Ţara Oltului(2.GOROVEI,p.76-77;137;198;GOLOPENŢIA,p137;CRISTEA,p.45). La 1martie, încep Babele, iar cine are stupi nu trebuie să iasă din curtea casei toată ziua, nici să dea ceva cuiva, fiindcă îi vor fugi la vară stupii; cu deosebire bărbaţii trebuie să ţină această zi, ei punând femeile să depene, cu vârtelniţa aşezată dinaintea stupilor, câte un scul de fire, iar sculul îl leagă de coşniţa stupului, pentru ca albinele să nu roiască; apoi înmoaie busuioc în apă sfinţită şi stropesc cu ea stupii; tot astăzi, se „slobod" stupii, adică li se destupă urdinişurile, ca să poată ieşi albinele - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,p.448). În Teleorman, această zi este a Babei Marta; legendele despre Baba Dochia sunt numeroase şi diferite, se spune că ea, atunci când îi vine timpul se îmbracă cu 12 cojoace, îşi ia furca de tors şi mai multe fuse şi merge cu oile la păscut, lepădându-şi în fiecare zi câte un cojoc şi când le-a dat jos pe toate, se spune că a trecut Dochia; în alte legende, se spune că Dochia a fost păstoriţă de capre şi cum era friguroasă ca toate femeile, pe o vreme ca aceasta, deosebit de schimbătoare şi plină de furtuni, era îmbrăcată cu 12 cojoace; după ce trecea câte o furtună, Baba Dochia dădea jos câte un cojoc, până le-a lepădat pe toate; în afară de cele 12 zile ale Babei Dochia, se mai ţin trei zile furtunatice de ale Dochiei şi anume: a sturzului, a mierlei şi a mieilor şi astfel se adună 15 zile; în cazul că aceste trei zile nu se arată acum, în martie, ca să aducă zăpadă, pot să se arate vara sau târziu, în toamnă; dar multe legende vorbesc despre Dochia ca de o babă rea, care a persecuta-o crunt pe nora sa şi, din această cauză, Dumnezeu a prefăcut-o într-o stană de piatră; de la 1 martie încep Babele, al căror număr diferă de la zonă la zonă: 9 zile sau 12 zile; în Transilvania, ele se numesc şi Vântoase; în Muntenia, unde se spune că ar fi doar 9 babe, este obiceiul ca să fie aleasă o bătrână din sat, căreia să-i corespundă câte o zi din acest răstimp; dacă ziua este frumoasă, înseamnă că bătrâna respectivă este bună la suflet; dacă însă este frig, înseamnă că bătrâna este rea şi este responsabilă pentru timpul de afară; în toate zonele, ziua Babei Dochia este ţinută mai cu seamă de femei împotriva înecului şi a bolii de vărsat; nu se lucrează nimic altceva, dar se poate toarce, pentru că şi baba Dochia a mers la păscut însoţită de furca de tors; în această zi, se leagă un fir roşu la pomii roditori, pentru a avea belşug de fructe (PRESA).
2 martie - Sfântul Mucenic Teodor. Este sărbătorit în special de fete, ca să le crească părul frumos; evident că în această credinţă persistă confuzia cu Sântoader, sărbătorit în duminica din prima săptămână a Postului Paştelui (2.MARIAN,I,p.83).
9 martie - Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia; Măcinicii. La nouă zile după Baba Dochia urmează Moşii, care sunt buni, pentru că ei îndată încep să bată cu botele sau cu ciocanele în pământ, pentru ca acesta să se dezgheţe - Banat;Transilvania;Muntenia; Moldova;Bucovina; sau să intre gerul în pământ şi să iasă căldura - Banat;Năsăud; Romanaţi; sau să crească iarba cea verde - Sibiu;Cluj;Năsăud; tot la această dată începe ziua să se mărească cam cu cât sare cocoşul peste prag - Bucovina; în Mehedinţi, Dâmboviţa, Ialomiţa şi în Moldova, copiii obişnuiesc să bată pământul cu maiele şi cu botele, rostind: „Tună ger şi ieşi căldură!"; în Bucovina nu se bate pământul cu maiele, dar tineretul face 40 de mătănii, câte o mătanie pentru fiecare moş în parte, sau chiar câte 40 de mătănii pentru fiecare sfânt, ca să aibă mulţi ani de viaţă, să fie sănătoşi peste an, dar mai ales pentru a fi ajutaţi să găsească bani ascunşi în pământ; mătăniile se bat în seara dinaintea zilei de 9 martie; tot în Bucovina, se mai crede că acum se dezgheaţă apele şi de aceea cei din satele situate pe lângă râuri merg la pescuit, crezând că, dacă vor prinde 40 de peşti în această zi şi pe unul dintre ei îl vor înghiţi de viu, tot anul vor avea noroc la peşte; sau sunt fierţi şi mâncaţi toţi cei 40 de peştişori, pentru că, se spune, cei 40 de sfinţi au sărit în apă, dintre care 39 au scăpat şi numai unul s-a înecat şi s-a făcut duh necurat, de aceea fiind bine să se mănânce 40 de „chitici", pentru ca nu cumva cel ce nu o face să se transforme în duh necurat; se fac, în această zi, diferite copturi care se numesc astfel: în Banat, sânţi, sâmţi sau moşi de păresimi; în Mehedinţi, brăduleţi; în Teleorman, brânduşi; în Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Teleorman, bradoşi; în Dâmboviţa, măcinici şi măcinice; în Ilfov şi Ialomiţa, mucenici; în nordul Moldovei, sfinţi şi sfinţişori; aceste copturi au formă de om, porumbel sau albină, sau pe ei se înţeapă, cu o ţeavă de sucală, forma unui om, sau pur şi simplu se înţeapă aluatul de 40 de ori; este înţepat chiar şi aluatul din care se face pâinea în această zi; se fac şi în formă de 8, sau covrigei, dar să aducă pe cât posibil a formă de om; în Banat, se crede că mierea rămasă de la unsul colăceilor este bună de dragoste; colăceii se ung cu miere în Banat, Mehedinţi, Teleorman, sudul Moldovei, Roman, Neamţ şi nordul Moldovei; în Câmpia Bărăganului, se fierb şi deasupra se presară nucă pisată şi uneori scorţişoară; colăceii sau fiertura se dau de pomană atât pentru rodul pământului, cât şi pentru sufletul morţilor din familie - Teleorman;Rădăuţi; sau se ung cu zeama lor uşile coşarelor, după ce sunt aduşi de la biserică, pentru a spori turmele oamenilor şi pentru a rodi pomii din grădină - Dâmboviţa;Botoşani; în Muntenia, pentru că sunt fierţi, nu se duc la biserică, dar sunt împărţiţi de pomană, pentru a rodi grâul şi să le meargă bine oamenilor tot anul; în Bucovina, se fac chiar 40 de plăcinte umplute cu mac sau 40 de pâinişoare, care se împart, ca Moşi, la săraci; în Dâmboviţa, oamenii strâng gunoiul de prin curte şi îi dau foc, iar, în Ialomiţa, focul din gunoaiele adunate este făcut împrejurul casei; în Râmnicu Sărat, focul este făcut de dimineaţă şi peste el sar toţi copiii; în Suceava, cei mai mulţi dintre locuitori nu fac lucru greu, ci doar activităţi uşoare pe lângă casă; în Banat şi Bucovina, femeile nu lucrează nimic din cele ce le aparţin şi ţin ziua pentru diferite boli; în Suceava, se crede că sfinţii dintr-un an, care se strâng cu toţii pentru a participa la liturghia cu sobor, dezgheaţă în această zi pământul şi apa; singura activitate a femeilor este să semene legume ca usturoi, ceapă, răsad de varză şi flori, considerându-se că semănăturile din această zi nu vor fi atacate de viermi, omizi, pureci de grădină şi alte insecte păgubitoare; există şi credinţa că semănăturile din această zi se prind mai lesne, deoarece, începând de astăzi, pământul nu mai îngheaţă, fiindcă sfinţii, bătând cu botele în pământ fac prin aceasta să intre frigul şi să iasă căldura; totodată se spune că rodul acestor semănături nu putrezeşte toamna; înainte de a pregăti stratul, femeile dau de pomană câte 40 de colaci (sau sfinţişori) cu 40 de lumânări şi bat 40 de mătănii, după care se apucă de lucru; se mai sapă pentru obţinerea de iarbă mare, afirmându-se că aceasta este bună de leac contra fulgerelor - Suceava; iarba mare se mai dă oilor amestecată cu tărâţe, înainte de răsăritul soarelui - Râmnicu Sărat; altele adună apă de omăt sau de ploaie, crezând că este bună contra durerilor de cap sau a durerilor de ochi - Bucovina; se stropesc vitele cu mujdei de usturoi, amestecat cu sare şi oţet, în credinţa că apără animalele de muşcătura şerpilor şi a nevăstuicilor, iar cenuşa, câtă s-a făcut în această zi pe vatră, se adună şi se pune la pomi şi pe straturile de legume contra omizilor şi purecilor de câmp - Munţii Apuseni; sau se ia cenuşă şi cârpe aprinse şi se înconjoară casa, pentru a nu intra şerpii în ea - Ialomiţa; bărbaţii din Bucovina leagă pomii cu paie, ca să rodească mai bine, iar cei din Muntenia strâng toate gunoaiele de prin curte şi le dau foc în mijlocul ogrăzii; cei care au stupi îi curăţă, luând ceva miere din ei - Olt; se crede că la liturghia ce se săvârşeşte la această sărbătoare participă toţi sfinţii dintr-un an; din această zi, încep să se dezgheţe pământul şi apa; se spune că tot ceea ce se seamănă în această zi va rodi de 40 de ori mai mult, din cauză că sfinţii bat cu botele în pământ, ca să intre frigul şi să iasă căldura, să crească iarba şi frunzele, să se desprimăvăreze şi să se pornească plugurile în arătură; cum va fi vremea în această zi, tot aşa va fi timp de 40 de zile în continuare; dacă plouă în ziua aceasta, va ploua şi în ziua de Paşte; dacă tună, este semn că vara va fi roditoare; din această zi începând, revin pe meleaguri româneşti cocorii şi cocostârcii; se spune că, începând cu această dată, ziua se măreşte cât sare cocoşul peste prag; în memoria celor 40 de martiri, se fac preparate din făină de grâu: în sudul României, aluat pregătit obişnuit, ca pentru covrigi, împletit în formă umană sau în forma cifrei 8, numiţi mucenici sau măcinici, apoi uşor rumeniţi în cuptor şi fierţi în apă în care se pune coajă de lămâie, zahăr, alte mirodenii, la urmă, după fierbere şi înainte de a fi serviţi, fiertura aceasta fiind presărată deasupra cu scorţişoară şi nucă măcinată; în Moldova se prepară aluat ca pentru cozonaci, se împletesc în forma cifrei 8, iar după coacere se ung cu miere şi nucă măcinată; sunt duşi la biserică, sfinţiţi şi apoi daţi de pomană copiilor, vecinilor, săracilor pentru sufletul celor morţi şi în credinţa că pământul va da rod mai bogat în anul agricol, care începe în această zi; este denumită în unele zone Ziua Sfinţilor sau a Brânduşilor; în mentalitatea tradiţională, cei 40 de sfinţi mucenici apar ca ocrotitori ai omului, ai vegetaţiei şi agriculturii; se spune că ei ar alunga iarna, bătând cu ciubotele în pământ, pentru a alunga iarna şi pentru a ajuta natura să revină la viaţă; astfel, pentru a li se capta bunăvoinţa, li se aduc ofrande: 40 de colaci, numiţi mucenici, sfinţi, bradoşi sau boboneţi în Oltenia şi Muntenia, sâmţi în Pădureni; mucenicii au forma cifrei opt şi se prepară prin fierbere; ei se împart pentru morţii familiei, din care cauză această zi mai este numită şi „Moşii cei curaţi" sau „Moşii de păresimi"; astfel, parte din focurile care se aprind în zorii acestei zile ar fi destinate şi ele morţilor, care, conform tradiţiei, ar reveni printre cei vii şi se adună în jurul acestora pentru a se încălzi; în unele părţi din Muntenia, se mai face în această zi, în afara celor 40 de mucenici, şi un bradoş mai mare, în formă de om, cu gură, urechi, nas, dar orb, care se numeşte Uitata, pentru pomenirea tuturor morţilor care, în decursul anului ar fi fost uitaţi nepomeniţi; această Uitată este jucată de copii în jurul focului făcut în mijlocul ogrăzii, apoi unsă cu miere şi mâncată; în Banat se dau de pomană, în afară de Sfinţi şi cele 40 de pahare de rachiu sau vin, şi iahnie de fasole, nuci, poame, alune etc.; tot în Banat, în această zi se iese la vie, în grădini şi livezi, unde sunt împărţite 40 sau 44 de Sfinţi şi 40 sau 44 de pahare de rachiu, apoi se varsă ceva vin la rădăcina unui butuc de viţă sau a unui pom, în credinţa că astfel procedând oamenii vor obţine rod mai bogat, iar apoi înconjoară întreg locul cu afumătură de rânză, spre a fi ferit de toate relele; dar este bine, se crede în sudul Moldovei, în Neamţ şi în Bucovina, ca nu doar să se dea de pomană, ci şi înşişi oamenii să bea câte 40 de pahare de vin sau de rachiu; în Transilvania, Moldova şi Bucovina, dacă nu în această zi, dar a doua sau a treia zi este obiceiul de a scote plugul la arat, crezându-se că sămânţa semănată acum nu va mai îngheţa şi recolta va fi mai bună; în cazul unei vremi potrivnice, oamenii tot îşi fac de lucru cu uneltele agricole, fie reparându-le, fie ascuţindu-le la vreun fierar, fie trecându-le prin foc, pentru a le curăţa de tot răul, fiindcă se crede că este păcat să se meargă primăvara la arat cu fiarele ascuţite de cu toamna; când totul este pregătit, carul în care sunt puse uneltele şi ceva nutreţ pentru vite fiind gata de plecare, soţia sau mama gospodarului iese în ogradă cu o cofă cu apă, un bucheţel de busuioc, o căniţă în care se află tămâie, o pâine de grâu şi o bucată de sare şi înconjoară cu acestea pe plugari şi carul, de trei ori, mergând în sensul evoluţiei diurne a soarelui, îi afumă cu tămâie şi îi stropeşte cu agheasma din cofă, zicând: „Cât de curată/E tămâia/Şi agheasma,/Aşa de curaţi/Şi voi să umblaţi,/Nicicând să nu daţi/Peste vreun moroi,/Sau vreun strigoi,/Să vă facă rău!"; apa rămasă în cofă este vărsată în final peste boi, pâinea şi o parte din sare sunt date plugarilor şi boilor să le mănânce, iar ulceaua cu tămâie se pune jos, împreună cu un topor şi o bardă peste care trec animalele şi carul, sau ulcica este spartă de coarnele boilor; înconjurarea de trei ori a plugului, afumarea lui cu tămâie şi stropirea cu agheasmă se fac pentru ca plugarilor şi vitelor să le meargă bine pe toată durata aratului, să iasă cu arătura la capăt tot aşa de voioşi şi sănătoşi precum au intrat, să-i ferească Dumnezeu de toate relele, să nu le iasă înainte vreun duh necurat şi să-i pocească, să rodească bine grâul ce va fi semănat, adică să nu le lipsească nimic; după ce a pornit plugul, unele femei, până să iasă carul din curtea casei, iau un ou de găină şi îl aruncă pe sub mâna stângă peste boi sau dinaintea acestora, în credinţa că, dacă oul nu se sparge, atunci nici plugul nu se va strica pe timpul aratului; dacă oul se sparge, unii consideră că acesta este un semn că tovărăşia plugarilor se va destrăma din vreo pricină oarecare; în Transilvania, se dă de mâncare vitelor de la plug câte un ou spart; unii se duc direct la ţarină, alţii însă înconjoară cu carul de trei ori gospodăria sau măcar casa; alţii se duc mai întâi în grădină şi, bătând trei mătănii şi zicând „Dă, Doamne, roadă!", trag o brazdă, apoi desjugă boii şi mănâncă cu toţii, inclusiv animalele, crezând că, dacă nu mănâncă, nici ogorul nu va rodi; desigur că obiceiul descris mai sus are unele particularităţi zonale; astfel, în Cluj şi Braşov, se pun pe un scaun o pâine, un vas cu apă şi un altul cu jar şi tămâie, se stropeşte şi se tămâiază pentru ca plugarii să fie feriţi de furtună, de tunete şi de fulgere şi să nu fie atacaţi de Frumuşele (vânturi rele); în Suceava, se stropeşte cu apă şi se tămâiază, ca să nu vină la holde şerpi, lăcuste etc., după care se dă plugarilor câte un colac, ca să rodească ţarina; în Iaşi, stropirea cu apă şi tămâierea sunt însoţite de urarea „Noroc să dea Dumnezeu, ploaie şi roadă!"; în Braşov, se crede că omul care a ieşit primul la arat va fi mai avut, iar ogorul lui va fi apărat de grindină şi de păsări; mai mult, bătrânele consideră că prima glie brăzdată de întâiul plugar ieşit la arat este bună de farmece, drept pentru care o iau şi dau câte o mică bucată din ea fetelor care vor să fie primele văzute la horă; în Năsăud, se crede că este bine ca semănătorul, când seamănă întâia oară, să nu vorbească cu nimeni, pentru ca păsările să nu-i strice holdele; în cea de-a noua zi din martie, ţăranii bat cu maiele în pământ, pentru a-i sili căldura să iasă afară, făcând în acelaşi scop şi focuri prin bătătură; în Oltenia şi Muntenia, la 9 martie, se aprinde o cârpă şi cu ea se afumă casa şi curtea, acareturile şi grajdurile, inclusiv în încăperile acestora, ca să fie apărate de toate relele, dar mai cu seamă pentru a îndepărta de la ele şerpii, care ies în această zi din ascunzişurile lor de peste iarnă, după cum se crede în Mehedinţi, Gorj, Olt şi Dâmboviţa; în Mehedinţi, Olt şi Teleorman, se mătură curtea, gunoiul se adună grămadă şi apoi i se dă foc în curte; în Olt, Teleorman, Ilfov, Dâmboviţa, Ialomiţa, Râmnicu Sărat, după ce acest foc a început să ardă cu flacără, cei ai casei şi mai ales tinerii încep să sară peste el în aşa fel ca fumul să treacă prin îmbrăcăminte, în credinţa că fie le va merge bine tot anul, fie ca până la toamnă să se căsătorească, fie să aibă parte de comori, fie pentru a veni primăvara mai repede şi pentru ca fumul care iese să apere gospodăria de şerpi şi muşcăturile lor; focul care se face în curte este întâlnit şi în Banat, în Munţii Apuseni şi Transilvania, pentru ca în timpul anului să nu-i atace puricii; în Banat, se bate în foc cu bâte, ca să se împrimăvăreze, apoi se înconjoară casele şi grădinile cu fum provenit de la o pânză aprinsă, pentru a fi ferite de omizi, şerpi etc.; în cele mai multe localităţi din Banat, dar mai cu seamă în Bucovina, toate acestea se fac la Alexii (17 martie) sau la Buna Vestire (25 martie); din punct de vedere al previziunilor meteorologice, în Bucovina, se crede că, dacă în noaptea dinspre această zi îngheaţă apa şi mai îngheaţă încă 40 de zile la rând, atunci toamna următoare va fi lungă şi bună, iar dacă nu îngheaţă înseamnă că toamna bruma va cădea mai devreme; în caz că îngheaţă pământul în noaptea dinspre 40 de Sfinţi este semn că toamna nu vor fi brume şi că porumbul poate fi adunat până mai târziu, iar în caz că nu îngheaţă înseamnă că trebuie semănat mai devreme, pentru că în toamnă va fi brumă timpurie; se mai crede că, dacă va fi îngheţ în noaptea dinspre 9 martie, atunci vor mai fi 40 de îngheţuri până se va face cu adevărat primăvară; în caz că pământul, în această zi, este aşa de îngheţat, încât roţile căruţelor duruie pe drum, înseamnă că porumbul se va coace în aşa măsură, că va durui şi el tot la fel când va fi pus în pod; cum va fi vremea în această zi, tot aşa vor fi şi următoarele 40 de zile; în Muntenia, se crede că, dacă bate vântul sau va fi vreme liniştită, tot la fel va fi vremea şi în cele 40 de zile care urmează; în Moldova, se spune că aşa cum este această zi, aşa va fi toată primăvara; în Suceava, se crede că, dacă plouă în această zi, va ploua şi de Paşte; în Bucovina, dacă tună se spune că vara va fi roditoare, iar, dacă tună înainte de această zi, atunci vara va fi neroditoare, cu multe ploi şi tunete; în Banat şi Transilvania, se mai crede că acum este bine să fie începute toate farmecele, vrăjile şi făcăturile, bune a fi folosite tot anul, cu deosebire cele contra luării manei din câmp, din casă şi din familie; se pregătesc acum şi operaţiunile trebuie să se încheie în Joia Mare înainte de Paşte (2.MARIAN,I,p.309;II,p.7;10-12;15-16;18-19;22-27;RAZBA, p.16;PRESA). În această zi, se împart 40 de mucenici (colăcei cu nucă) şi fiecare om trebuie să bea 40 de pahare cu vin - Moldova; se împart 44 de bradoşi şi 44 de pahare cu vin şi se pun pe culmea din casă un scul de nărămzat şi o pânză albă, pentru ca grâul roşu să se facă mare şi bogat - Dolj; se scot stupii afară, se dă şi ceva de pomană pentru rodul albinelor, iar apicultorii să nu iasă din curte, ca nici roiul să nu plece, când roiesc stupii - Ţara Oltului; se fac focuri şi încotro se va duce fumul în acea parte vor fi găsiţi pui de graur - Bihor; sunt arse toate gunoaiele, pentru ca focurile care se fac prin gospodării şi prin grădini să aducă primăvara mai curând - Ialomiţa; se face foc în curte, din gunoiul măturat şi strâns, şi toţi ai casei sar peste el de trei ori, ca să nu aibă peste vară purici - Muntenia; ca să nu fie periculoasă muşcătura de şarpe, este bine ca omul să se afume, în această zi, cu un petic de pânză aprinsă - Vâlcea; cum va fi ziua aceasta, tot aşa va fi şi toată primăvara - Suceava; cum va fi vremea în această zi, tot aşa va fi şi peste 40 de zile - Muntenia; Suceava; dacă bate vântul în această zi, tot aşa va bate 40 de zile - Ţara Oltului; dacă în această zi este frig şi îngheţ înseamnă că va fi frig şi va da îngheţ până în ziua de 23 aprilie (Sfântul Gheorghe) - Iaşi; dacă este îngheţ, încât căruţele duruie mergând pe drum, înseamnă că, toamna, porumbul se va face atât de bine, încât va suna la fel la urcarea lui în podul casei - Suceava; când ziua aceasta găseşte pământul acoperit cu zăpadă este semn că anul va fi roditor - Suceava; în această zi, se ard toate gunoaiele strânse din ogradă şi din grădină şi se izbeşte cu maiele în pământ, pentru ca din pământ să iasă căldura, să intre gerul şi să vină primăvara cât mai curând - Ialomiţa;Moldova (2.GOROVEI,p.19;36;104-106;155;186;268;273;GOLOPENŢIA,p.135;145). În dimineaţa zilei de 9 martie, nimeni nu iese afară, până nu se afumă cu o zdreanţă aprinsă; trage fum pe gură şi pe nas, apoi se afumă în jurul capului, de-a lungul trupului, mâinilor şi picioarelor; se crede că acela care iese neafumat îl vor muşca şerpii peste vară; după ce se afumă toţi ai casei, se afumă toate camerele casei, apoi se înconjoară casa şi curtea, se face acelaşi lucru în beciuri, şoproane, grajd şi coteţe, afumându-se totodată vitele, porcii şi păsările, apoi se iese în ogradă şi în grădină, afumarea efectuându-se pentru a apăra întregul spaţiu contra şerpilor; când se termină cu afumarea, copiii ies în bătătură şi bat în pământ cu un ciomag sau cu un sucitor (mestecău, făcăleţ), strigând „Ieşi, căldură, tună frig!", repetând cuvintele la fiecare bătaie în pământ; în afară de mucenici, se mai fac acum şi un fel de turtiţe din făină de porumb, care se ung cu miere, precum şi un popoi sau asmă, care se dă de pomană unui vecin sau unei rude, împreună cu un fuior de cânepă şi o strachină cu fasole, pentru ca nimeni din casă să nu se îmbolnăvească de bube negre; turtiţele sau asmele mici sunt ornamentate la suprafaţă cu 40 de cerculeţe făcute cu un beţişor; la frământarea lor, se pune în aluat şi o monedă; copiii aşteaptă cu bucurie împărţirea acestor turtiţe, pentru că se crede că aceluia care va nimeri moneda îi va merge bine toată vara; din această cauză, tot lui îi va reveni sarcina de a pune pe ouă prima cloşcă - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.18-19). În Ţara Almăjului, ziua este marcată de facerea măcinicilor, prilej în care se coace şi o turtă pe care gospodinele o înţeapă de 40 de ori, apoi îşi înconjoară copiii cu un fir de lână albă, ca să fie feriţi de boli, după care le împart turta coaptă să o mănânce (DOLÂNGĂ,p.15). În Gorj, se crede că sfinţii din această zi, 40 la număr, sunt protectori ai omului, ei alungă iarna, bătând cu ciubotele în pământ, pentru ca el să se dezgheţe; li se aduc drept ofrandă 40 de colăcei copţi, imitând forma umană, numiţi mucenici, sfinţi, brădoşi sau boboneţi; ei se împart nu numai pentru cei 40 de martiri, ci şi pentru morţii familiei, din care pricină ziua mai este numită şi „Moşii cei curaţi" sau „Moşii de Păresimi"; până a nu se lumina de ziuă, femeile mai în vârstă afumă cu o cârpă aprinsă mai întâi pe toţi ai casei şi apoi grajdul şi coteţele, pentru a alunga duhurile rele care s-ar fi putut cuibări în vreun cotlon al sufletelor sau al acareturilor şi spre a feri gospodăria de şerpi; apoi ies în grădină şi aprind focuri în care aruncă tot ce este vechi şi inutil la casa omului, în semn de primenire, de purificare a spaţiului; cei tineri simulează izgonirea iernii, strigând „Marte, Marte,/ Dă zăpada la o parte!" (SANDA,p.36-38). Se fac 44 de bradoşi, care se împart calzi, în amintirea celor 44 de mucenici şi se împart şi mucenici; se mătură curţile, se greblează grădinile şi se ard toate gunoaiele, se afumă casele, grajdurile şi celelalte acareturi, ca semn al începutului de primăvară, iar arderea gunoaielor se face pentru a alunga duhurile rele - Teleorman (CRISTEA,p.45-46). Până spre mijlocul sec. al XX-lea, chiar şi după ultimul război mondial în unele locuri, satele din sudul României se confundau, în dimineaţa zilei de 9 martie, cu nişte nori de fum groşi, datorită focurilor aprinse prin curţi şi grădini; focurile aprinse din gunoaiele rezultate din curăţirea terenului şi a anexelor gospodăreşti, în afară de caracterul practic, aveau şi unul ritual, deoarece membrii gospodăriei, în special tinerii, când focul se înteţea mai bine, săreau peste flăcări în aşa fel încât fumul să le pătrundă în haine; obiceiul este consemnat şi în Transilvania, unde, în ajunul prăznuirii celor 40 de Sfinţi, se aprind grămezi de paie, iar cei din gospodărie sar peste flăcări; în Banat, se răscoleşte şi se bate cu botele în foc pentru încălzirea mai rapidă a timpului; considerându-se că fumul nu este suficient pentru alungarea şerpilor, care ies în această zi din ascunzişurile lor, se mai afumă suplimentar şi cotloanele gospodăriei cu o cârpă aprinsă; se bate pământul cu nuiele, pentru a alunga frigul şi a scoate căldura şi colţul ierbii din pământ, dar şi pentru sănătatea şi norocul oamenilor în noul an agricol; se crede că, în noaptea dinspre această zi, se deschid mormintele şi porţile Raiului şi spiritele celor morţi se întorc acasă (8.GHINOIU, p.5; 12.p.203-204). De astăzi soarele intră în semnul Berbecului şi se crede că este bine să se călătorească şi să se facă negoţ; dacă va tuna în această zi înseamnă că oamenii vor avea parte de frică şi spaime de tot felul, după care urmează o perioadă de pace, propice ducerii cu folos a tuturor activităţilor - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: usturoi-sare-oţet; agheasmă-busuioc-tămâie-pâine-sare-3; pâine-sare-topor-bardă; pâine-apă-tăciune-tămâie; ou-mână(stânga); turtă-cânepă-fasole.
17 martie - Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu (Alexi Bojî; Alexiile; Alecsiu; Alexă; Bojiile). Ziua se mai numeşteAlexii, Alexă, Alexă cel Cald (Năsăud), Omul lui Dumnezeu (Suceava)şi Omul lui Dumnezeu cel Cald (Bucovina); despre Sfântul Alexie există numeroase legende, chiar şi o colindă culeasă în zona Năsăudului; se numeşte aşa, fiindcă Dumnezeu l-a dăruit cu căldură, pentru credinţa sa neclintită - Suceava; pentru că în ziua lui se dezgheaţă şi se deschide pământul pentru arătură; pentru că acum ies la lumină toate gângăniile şi gujuliile (insectele care nu pot zbura), şerpii, broaştele, şopârlele, vietăţile care şi-au petrecut iarna în sânul pământului - Bucovina; este sărbătorit mai ales de către femei: a. pentru că este omul lui Dumnezeu, este sfânt - sudul Moldovei; b. pentru ca vitele să nu le sângereze şi să nu fie muşcate de şerpi şi nevăstuici; dar se ţine ziua şi pentru ca vieţuitoarele enumerate deja să nu-i supere - Suceava; pentru ca vitele să nu fie atacate de animalele de pradă - Bucovina; ţinerea zilei se manifestă prin faptul că femeile nu umblă în această zi cu acul, cu foarfecele, cu pieptenele, cu sapa, cu coasa, cu fusul, cu funia, nu se lucrează la cânepă, adică nu pune mâna pe nici un obiect care are formă rotundă şi alungită - Năsăud,Bucovina; se crede că vieţuitoarele, ieşite acum din pământ, se reîntorc pentru hibernare la Ziua Crucii (14 septembrie) şi, dacă nu intră în pământ, trebuie să iasă la drumul mare, unde neapărat le omoară cineva - sudul Moldovei;Suceava; dacă nu se respectă această zi, se spune că atunci Sfântul Alexie îi trimite celui vinovat de neascultare toate gângăniile pe la casă, iar, dacă un om este muşcat de un şarpe, se crede că acela a lucrat în această zi - Bucovina; nu se aduc în casă, în această zi, lut, baligă şi surcele, pentru că odată cu ele pot fi aduse tot felul de insecte, care ies de prin pereţi, sau intră în casă, se strecoară prin toate ungherele, ori ies înaintea omului şi îl necăjesc, sau pot să muşte vitele şi să le strice - Suceava;Bucovina; mulţi îngrijesc pe lângă casă, adună gunoiul şi îl aruncă departe, ca să nu facă jivine, cărora trebuie să li se dea pace în această zi, pentru că altfel nici ele nu-i vor da pace tot anul făptuitorului; mai mult, nu este bine nici să se gândească vreun om la ele, să le pomenească numele sau să vorbească despre ele, fiindcă tot anul îi vor ieşi înainte şi îl vor muşca; dacă este necesar totuşi să li se pronunţe numele, atunci este mai indicat să li se spună celor al căror nume este masculin domn, iar celor cu nume feminine doamnă sau cucoană; dacă vine vorba de broaşte, este bine să li se spună iepe, iar, dacă este muşcat cineva de un şarpe, trebuie să i se descânte şi să fie afumat cu putregai de răchită; cei care au stupi îi scot din iernat, fiindcă şi albinele sunt gujulii; tot în această zi se crede că se zbat şi peştii întâia oară în apă şi de aceea pescarii trebuie să postească, pentru a avea noroc la peşte; alţii se duc la apă, prind un peşte şi îl mănâncă viu, rostind totodată şi o invocaţie către Sfântul Alexie pentru a-i ajuta peste tot anul; se crede că este ziua în care încep să cânte broaştele; dacă ele cântă mai devreme de această zi, atunci primăvara va fi lungă şi rea, cu multe zile reci şi chiar viforoase, iar, dacă încep să cânte chiar acum, este semn că vor veni zile călduroase, nu va mai da îngheţ şi nici nu va mai ninge; dacă gângăniile ies în această zi, este bine, dar, în caz că ies mai târziu, cu tot atâtea zile vor întârzia toamna să se retragă pentru hibernare; când ies mai devreme, este semn că vor urma zile de frig şi îngheţ; unii prind un cărăbuş în această zi, îl străpung cu un ac şi îl aşează într-un par; dacă acesta moare până a doua zi dimineaţa, este semn că anul va fi bogat în recolte; casele, acareturile şi grădinile sunt înconjurate de trei ori, afumându-se cu o cârpă, tămâie şi seminţe de cânepă aprinse, pentru ca gângăniile să nu se apropie de ele, de oameni şi de vite, neputând să treacă cercul făcut în jurul lor; cercul protectiv se mai trasează de omul care se scoală înainte de răsăritul soarelui, ia un clopoţel sau între 3 şi 10 fiare, pe care le leagă la un loc şi apoi, începând cu răsăritul soarelui, înconjoară casa de trei ori zuruind din fiare; unele femei se trezesc la răsăritul soarelui, se dezbracă în pielea goală şi înconjoară de trei ori casa cu un lanţ în mână; sau iau un lacăt vechi sau orice alt fier şi, lovind cu un altul în el, înconjoară casa de trei ori; în final, aruncă bucata de fier, zicând că atâta loc să fie curat de gângănii, cât spaţiu rezultă din azvârlirea fierului; alte femei consideră că este bine a înconjura casa de trei ori, în pielea goală şi lovind în fiare, de trei ori în această zi, dimineaţa, la prânz şi seara, considerându-se că această vrajă are putere mai mare şi ţine un an; sau cineva din familie, în dimineaţa acestei zile, ia un clopoţel, foarfece şi o coasă şi înconjoară de trei ori casa şi grădina, în fugă, sunând, atingând cu coasa gardul, pomii şi alte obiecte şi imitând cu foarfecele gestul tăierii, în credinţa că larvele care rod sau cârtiţele, auzind vuietul făcut, vor merge în altă parte de teamă să nu fie prinse şi omorâte - Iaşi,Suceava; sau sunt curăţate frunzele uscate care au ouă de fluturi, le amestecă cu coajă de brad, le fac grămadă în grădină şi le dau foc, luând totodată coaja de brad pentru a afuma toţi pomii, înconjurând grădina şi casa de trei ori şi lovind în fierul plugului, mai ales în brăzdar şi otic, pentru a suna; adaugă la toate acestea scormonirea uşoară la rădăcina pomilor şi zgârierea lor, pentru a rodi mai bogat peste an; femeile mai amestecă făină sau cartofi fierţi cu apă şi pun un blid vechi cu această amestecătură dincolo de grădină, lăsând-o acolo, ca să fie de mâncare pentru jivine, să fie sătule şi să nu mai intre în livezi; sau pun într-un ciob pâine, sare, sau sticlă pisată şi cărbuni şi îl duc la hotarul grădinii, invitând insectele să se sature, considerând că astfel scapă de insecte pentru toată vara - Suceava; se iau paie, petice de pânză, gunoaie de la grajduri, se grămădesc toate, li se dau foc şi apoi afumă cu ele prin casă, în ogradă, în acareturi, în grădină, ca să alunge gângăniile - sudul Moldovei;Neamţ; în alte zone din Moldova, se înconjoară casa şi anexele, clănţănind dintr-un cleşte şi tămâind, în credinţa că insectele nu se vor apropia decât până unde a ajuns fumul; în Năsăud, gazda casei înconjoară dimineaţa casa şi acareturile cu un lanţ în mână sau un clopot, sunând din ele; în Suceava, se fac mii de focuri în toate livezile, din paie sau din uscăturile adunate, ca să alunge insectele care se dezmorţesc în această zi, să nu se înmulţească pe lângă gospodăriile oamenilor, sau măcar să stârpească parte din ele; totodată se crede că pomii vor fi mai roditori, dacă se face foc lângă ei; se face foc din gunoaie, iar copiii şi flăcăii sar peste foc, ca să scape de purici (2.MARIAN, I,p.85;II,p.39-41;45-50;COJOCARU,p.192;12.GHINOIU,p.98). Se crede că în această zi toate jivinele se trezesc şi ies din perioada de hibernare la lumina soarelui; este bine să fie ţinută ca o zi de sărbătoare şi omul să nu se gândească la nici una dintre jivine, pentru ca acestea să nu muşte peste an vitele; în ajunul acestei zile, este bine să se ia un vas destinat special tămâierii, să se pună jar în el, peste jar tămâie şi să se înconjoare casa şi celelalte acareturi din gospodărie, clănţănind dintr-un cleşte pentru vatră, pentru a o feri peste an de tot felul de vieţuitoare, care, rele sau bune, nu se vor mai putea apropia de casă, decât numai până unde a ajuns fumul de tămâie - Suceava; se mătură curţile gospodăriilor şi se curăţă livezile, iar gunoiul se aruncă departe, ca locurile să se cureţe de gândaci şi pentru ca nici o vietate sălbatică să nu se apropie de casă, precum şi gunoiul este la distanţă; nu este bine să se umble cu pieptenele şi nici să se rostească cuvântul şarpe, ci mai degrabă să se spună peşte; în seara zilei de Alexii, se leagă foarfecele la vârf cu puţină aţă, pentru ca tot aşa să fie legate peste an gurile şerpilor, nevăstuicilor şi a altor jivine care pot aduce oamenilor pagubă în animalele de pe lângă casă; în acelaşi scop, se afumă în jurul casei, aprinzându-se o cârpă în care se înfăşoară puţin busuioc şi lână tăiată dintr-un cojoc - Suceava (2.GOROVEI,p.7;230;PRESA). Despre Cuviosul Alexie se spune în legende că, deşi era fiu de împărat şi moştenitor al tronului, s-a dus în codru şi s-a făcut sfânt; i se spune Alexă cel Cald, întâi pentru că Tatăl Ceresc l-a dăruit cu căldură pentru viaţa lui foarte curată şi apoi pentru că, în ziua lui, pământul se dezgheaţă şi „se deschide" pentru arat şi tot acum ies la suprafaţa lui toate vietăţile care au hibernat peste iarnă; la Alexii, femeile nu trebuie să umble cu acul, cu foarfecele, cu pieptenul, cu fusul şi să lucreze la cânepă, iar bărbaţii nu trebuie să se atingă de sapă şi de coasă; cei care lucrează în această zi sunt în primejdie de a le sângera vitele sau de a le muşca şerpii şi nevăstuicile, ba chiar şi ei pot fi muşcaţi de şarpe şi casa să li se umple de gângănii; se mai crede că, de Alexii, gâzele care se dezmorţesc trebuie să dea măcar o dată dintr-un picioruş sau dintr-o aripioară şi că, dacă oamenii nu le dau pace, nici ele nu îi vor ocoli peste an; cine rosteşte cuvântul „şarpe" trebuie să i se descânte şi să fie afumat cu putregai de răchită; se afumă pomii şi se înconjoară casa, de trei ori, cu tămâie şi seminţe de cânepă aprinse, ca să nu se apropie gângăniile şi să le strice; în unele zone, înconjurul acesta este însoţit cu zgomote de lanţ sau de alte fiare lovite, pentru a speria dăunătorii pentru tot restul anului; din aceste practici sunt excluse albinele, care nu trebuie alungate (PRESA). Serii simbolice: pânză-tămâie-cânepă; clopoţel-coasă-foarfece-3; pâine-sare-cărbune.
25 martie (Bunavestire; Blagoveştenie). În Bucovina, se crede că este o sărbătoare tot atât de mare ca şi Paştele, pentru că, dacă nu ar fi Bunavestire, nu ar fi nici Paştele; păcatul celui care lucrează astăzi este aşa de mare, încât numai dacă face mămăligă şi o dă la peşti, aceştia nu o mănâncă, iar de ia mălai şi îl presară pe ramurile unui pom, aceştia nu mai rodesc şi chiar se usucă, dacă presară făină râşnită astăzi, cu mâna ţinută la spate; se spune chiar că ziua este atât de sfântă, încât puiul ieşit din ou nu este bun de nimic; nici ouăle făcute în această zi de găini, raţe sau gâşte nu sunt bune de pus la clocit, pentru că nu ies din ele pui normali, chiar pot să iasă nişte „monştri", adică pui cu două capete; din acelaşi motiv nu sunt duse vacile la montă, pentru că viţeii vor fi „calici"; cu toate că recomandările spun că azi începe semănatul porumbului, unii consideră că nu vor avea spor la treabă şi amână această activitate pentru a doua zi; se ia totuşi o balegă şi se lipeşte de coşarul cu păpuşoi, pentru ca el să fie spornic peste an - Suceava; este rău pentru cel care caută ceartă în această zi - Moldova; cum va fi vremea în ziua de Bunavestire, tot aşa va fi şi în ziua de Paşte; deoarece se crede că începând din această zi vremea va fi bună, ciobanii se suie pe un stog de fân şi ameninţă cu toporul iarna ca să fugă, pentru că iarba este deja înverzită şi pot scoate astfel turmele la păscut; tot în dimineaţa acestei zile, femeile fac foc în faţa uşilor şi pun alături pâine şi sare, precum şi o cofă cu apă, ca să se încălzească îngerii, după care pâinea şi sarea le dau de pomană; în unele sate, femeile strâng în această zi zăpadă, crezând că apa rezultată este bună de leac pentru durerile de cap şi cele ale articulaţiilor; bolnavul se spală cu această apă şi posteşte trei miercuri (miercurea întâia din Postul Paştelui, când se crede că se împrăştie ielele, apoi miercurea întâia după Paşte şi, în fine, miercurea întâia după Duminica Mare sau Rusalii) - Bucovina; de aceea există datina să se bea apă cu o frunză de brustur, în semn că a dat căldura primăverii; tot în semn că vremea călduroasă a biruit se scot turmele la păscut, împreună cu absolut toate vitele pe care le creşte omul pe lângă casa lui, considerându-se că până şi animalele mai slabe sau bolnave se întremează astfel; tot azi se scot din nou stupii, ca şi la Alexii, dar nu înainte ca un copil, în pielea goală, să umble în jurul lor cu o lumânare rămasă de la Paştele trecut, pentru a le merge bine; în zorii zilei, se înconjoară casa cu tămâie aprinsă, ca să nu se apropie şerpii de ea; se mai fac şi focuri prin livezi, tot ca la Alexii, dar mai rar, pentru ca pomii să rodească; dacă în această zi, dimineaţa este senină, porumbul semănat primul va creşte frumos, dacă este senin la amiază, atunci porumbul semănat la mijlocul acţiunii va fi frumos, iar, dacă soarele apare spre seară, atunci porumbul semănat la sfârşit va fi mai bogat; dacă se ridică negura înainte de răsăritul soarelui, atunci se va împrimăvăra mai devreme - Suceava; dacă oaia „bolboroseşte" în iarbă, vara va fi frumoasă - Sibiu; considerând că numai procedând astfel şi vor fi feriţi de insecte peste an, oamenii afumă pomii din grădini cu tămâie şi pleavă de cânepă în această zi, dimineaţa până a nu răsări soarele; în unele locuri se afumă şi plugul şi vitele pentru jug - Braşov; tot dimineaţa, cu tămâie şi clopoţei, cel care se scoală din familie primul dă ocol de trei ori casei şi anexelor, afumând şi vitele, timp în care face zgomot cu clopoţeii legaţi la picior; apoi merge la pomi şi, făcând sub ei mici focuri, se uită să vadă care dă semne de rodire; pe cel care i se pare că nu va rodi îl atinge uşor, de trei ori, cu tăişul unui topor, ameninţându-l că-l va tăia dacă nu rodeşte; credinţa este că focul necesar tămâiei atrage căldura verii, tămâia alungă şerpii, iar focul de sub pomi dezmorţeşte seva din copaci - Cluj; în Banat, în seara de ajun a zilei de Blagoveştenii şi dimineaţa, o femeie din familie aprinde o pânză şi afumă cu ea casa şi acareturile, ca să nu se încuibeze şerpii în ele; unele femei aprind în acest scop cârpele folosite la spălatul vaselor la intrarea în Postul Paştelui, cârpe care mai sunt păstrate în casă şi pentru a fi afumaţi copiii împotriva spaimei; tot acum se scot vitele din grajduri şi sunt lăsate la soare, spre a fi sănătoase tot anul; de la unele case se scot la aer şi hainele, cojoacele şi alte straie, ca să se cureţe de mirosurile iernii, după care se aşează bine, ca să nu mucezească; dar în unele părţi, această ultimă practică se obişnuieşte a fi îndeplinită în Duminica Floriilor; toţi membrii familiei trebuie să se spele cu apă de omăt, contra puricilor, dar înainte vreme se stropea cu acest fel de apă sau cu apă neîncepută şi casele, după care se mătura cu o piele veche de vită, pe cât posibil femeia fiind dezbrăcată complet, timp în care descânta împotriva puricilor; tot acum, femeile aduc din pădure nuiele de alun, uscate, frânte şi nu tăiate, aduse pe cap şi nu târâte în urma lor, care se păstrează pentru Joia Mare; în multe zone ale României, se crede că, în această zi, cucul poate prevesti câţi ani poate trăi omul, în Mărginimea Sibiului, pentru fete şi flăcăi cântecul lui putând să semnifice numărul anilor până la căsătorie; cum este vremea sosirii păsărilor migratoare, se crede că venirea concomitent a mai multor cocostârci anunţă o primăvară ploioasă şi chiar furtunoasă - Suceava; (2.MARIAN,II,p.59-68;COJOCARU,p.192). În această zi, este interzisă orice fel de muncă şi se crede că se dezleagă limba tuturor păsărilor cântătoare (COMAN,II,p.XIV). Se dezgroapă butucii de viţă de vie şi se pot altoi pomii; de asemenea, tot astăzi cucul începe să cânte şi o face regulat până la Drăgaică sau Sânziene (24 iunie); în funcţie de situarea geografică a diferitelor zone, de astăzi începe semănatul porumbului, activitate care ţine până la Armindeni (1 mai), sau până la Ispas (Joia Înălţării Domnului) (12.GHINOIU,p.72;211;223). Considerată ca dată de la care începe primăvara; este dezlegat să se mănânce peşte; în această zi, se poate începe aratul suprafeţelor agricole, dar nu şi semănatul lor, fiindcă apoi, în vară, păsările cerului ar mânca boabele din spice - Suceava; când se pune cloşca pe ouă, trebuie să se calculeze de aşa fel ca puii să nu iasă din ouă în ziua de Buna-Vestire, pentru că ies betegi şi nu trăiesc - Suceava; dacă dimineaţa este soare din chiar clipa răsăritului lui, înseamnă că primăvara va fi timpurie - Suceava; cum este vremea în această zi, tot aşa va fi şi de Paşte - Suceava (2.GOROVEI, p.52;209). Ziua se mai numeşte şi „Ziua cucului", pentru că, în această zi, se spune că se dezleagă limba cucului, el începând din nou să cânte şi o face fie până la Sânziene (24 iunie), fie până la Sânpetru (29 iunie), când, înecându-se cu orez, ar amuţi şi s-ar transforma în uliu, rămânând în această ipostază până în primăvara următoare; cântecul lui din această zi are însă o dublă semnificaţie: vesteşte pe de o parte revenirea lui la forma iniţială, de pasăre cântătoare, iar pe de alta vesteşte sosirea primăverii; fetele aflate la vârsta căsătoriei ascultă cântecul cucului, pentru a afla peste câţi ani se vor mărita, după câte sunete caracteristice scoate pasărea; ca să le meargă bine peste an, oamenii cred că trebuie să întâmpine cântecul cucului îmbrăcaţi în haine curate şi având asupra lor bani sau boabe de porumb; se mai crede că, dacă pasărea cântă prima dată în spatele sau în stânga celui care îl aude, acestuia îi va merge rău şi îi va merge bine, dacă îi cântă în faţă sau în dreapta; în unele părţi, se aprind focuri prin grădini şi livezi, pentru a alunga duhul necurat al iernii şi pentru a atrage căldura soarelui, benefică semănăturilor şi rodirii pomilor; casele şi acareturile se înconjoară cu tămâie aprinsă, pentru a fi ferite de şerpi, broaşte şi insecte; se crede că peste iarnă cucul a fost uliu, iar în ziua de 25 martie se preface din nou în cuc; din această cauză, oamenii consideră ziua de Blagoveştenie şi ca zi a cucului; ca să nu-i prindă cântatul cucului nepregătiţi, oamenii îngrijesc din timp ca ziua aceasta să-i găsească având ceva bani în pungă sau în buzunar, să fie mâncaţi şi veseli; în caz contrar, se crede că vor trăi tot anul în lipsuri, vor fi flămânzi şi trişti; cine se ceartă în această zi comite un mare păcat şi se crede că va avea necazuri tot anul; aşa cum soseşte cucul, tot aşa vor sosi şi celelalte păsări călătoare, cărora şi lor li se va dezlega glasul şi vor umple livezile, codrii şi poienile de triluri, dând de veste că natura a renăscut la viaţă; nu este bine ca vitele şi junincile să fie lăsate „să se alunge", pentru că viţeii lor vor fi firavi; la fel, ouăle ieşite în această zi nu sunt bune pentru a fi puse la clocit, pentru că puii vor fi neputincioşi; fiind zi de post, este dezlegat să se mănânce peşte; de aceea oamenii caută să aibă pe masa lor preparate din peşte, prin similitudine acesta aducând gospodarilor curăţenie şi sănătate peste tot anul; se crede că acela care merge la pescuit în această zi se va întoarce acasă cu traista plină, pentru că acum se dezleagă şi gura peştelui la mâncare; se bea apă în această zi cu frunză de brusture (numele mai multor plante erbacee, cu frunze mari, late şi cu flori purpurii sau violete, cu întrebuinţări medicinale - Lappa maior, minor sau tomentosa; ŞĂINEANU,II,p.171), spre a arăta mărimea căldurii de primăvară şi pentru a scoate vitele la păscut; stupii care nu au fost scoşi la Alexii (17 martie) sunt puşi în grădină, nu înainte ca un copil în pielea goală să le dea ocol, purtând în mână o lumânare aprinsă, provenită de la Paştele anului trecut, pentru a le merge bine; în Banat, toţi cei din casă îşi spală trupul cu apă din zăpadă ca măsură de protecţie împotriva puricilor; se mai crede că începând cu această zi vin berzele şi rândunelele; cine vede numai o rândunică, acela va fi mai mult singur peste vară, iar de vede mai multe deodată nu trebuie să ducă grijă de prieteni; cine vede prima oară o rândunică este bine să se spele repede pe obraz cu apă sau cu lapte, ca nu cumva să-i apară pete sau aluniţe; fetele care au aluniţe deja, când văd prima dată rândunele, aruncă cu puţină ţărână în sus sau se spală pe obraz adăugând: „Ducă-se alunele mele/Pe penele tale!"; se mai zice că, în această zi, se dezleagă şi glasul peştelui ţiganilor, adică al broaştelor; dacă în noaptea dinspre Buna Vestire a fost cer senin şi stelele au strălucit cu putere pe firmament, atunci va fi recolta bogată peste an; se mai crede că, după cum este vremea în această zi, tot aşa va fi şi în Duminica Paştelui; dacă vin azi cocostârcii în stoluri mari, vremea va fi cu multe ploi şi furtuni (PRESA). Se mai numeşte şi Ziua Cucului; o legendă ne spune că, într-un an, Paştele a căzut în ziua de Blagoveştenie şi după cum este datina s-a dus lumea la biserică unde s-a citit Liturghia Paştelui, însă despre Buna-Vestire nu s-a spus nimic; după ce au fost rostite rugăciunile Învierii, lumea aştepta să se facă ziuă, dar se aştepta în zadar, pentru că zorile nu mai apăreau; stând oamenii pe gânduri, şi-au adus aminte că în ziua aceea nu este doar Paştele, ci şi Buna-Vestire, pentru care au făcut slujbă şi cum au săvârşit şi acest ritual religios s-a ridicat întunericul, s-a înseninat şi s-a făcut ziuă; dar, spre marea lor mirare, oamenii văzură că nu este dimineaţă, ci soarele se află la amiază; de atunci, se spune, nu mai cade niciodată deodată cu Buna-Vestire, ci mai apoi; se mai spune că Soarele este totdeauna supărat, doar de două ori pe an este vesel: la Blagoveştenie şi la Paşte, zile când este luminos şi joacă de parcă ar fi trei sori; dar se mai spune că Soarele ar fi vesel şi la Sânziene (24 iunie); de Buna-Vestire se scot stupii de la iernat, albinele fiind trecute printr-o potcoavă, ca să fie tari ca fierul în cursul anului; după ce le dă drumul, stuparul nu trebuie să iasă din ogradă şi trebuie să stea jos, ca şi roii să nu fugă; nimeni nu trebuie să se certe în această zi şi nici să doarmă, fiindcă va fi certăreţ şi somnoros tot anul (PRESA). Dacă în ajunul acestei zile noaptea va fi luminoasă, cu multe stele, este semn că recoltele anului vor fi bogate - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: copil (dezbrăcat)-lumânare (de la Paşte); foc-pâine-sare-apă; tămâie-cânepă.
26 martie - Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil (Gavril Blagoveşnicul; Soborul Blagoveştenilor; Părinţii Blagoveştenilor; Blagoveştenia ţiganilor). Este dezlegat să se mănânce peşte; zi sărbătorită în special de femei, nelucrându-se prin casă, ca mulţumire pentru Arhanghelul Gavril, care i-a adus vestea cea mare Fecioarei Maria; alte motivaţii ale sărbătoririi zilei: să fie curate la faţă; să nu li se calicească pruncii; vitele să nu fie atacate de animalele sălbatice; pentru că este o zi primejdioasă, sunt posibile îmbolnăviri de tifos - Argeş;Bucovina; ca şi în ziua precedentă, se crede că nu este bine ca vitele să fie duse la montă, pentru că viţeii fătaţi vor fi slăbănogi; ouăle găinilor şi gâştelor făcute în această zi nu sunt puse la clocit, pentru că din ele nu vor ieşi pui şi boboci zdraveni; femeile nu trebuie să înşire mărgele pe aţă, să-şi împletească părul, să se spele, pentru că există credinţa că, încălcând datina, şerpii vor veni şi li se vor înfăşura pe mâini sau peste cap şi le vor muşca (2.MARIAN,II,p.68;2.GOROVEI,p.21;268;PRESA).

MARTIN (MOŞ)
Numele popular al ursului, întâlnit în multe snoave şi povestiri populare (ŞĂINEANU,I, p.179). v. URS.

MARTINII (de iarnă)
Sfinţi protectori ai vitelor împotriva lupilor, sărbătoriţi, în popor, la 1 februarie - Sfinţii Mucenici Trifon, Perpetua şi Felicitas, şi 12 noiembrie - Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (ŞĂINEANU,I,p.179).

MARŢI
Este considerată zi a morţilor şi nu este bine să se înceapă nici un fel de lucru în această zi, pentru că nu va fi dus până la sfârşit - Muntenia;Teleorman;Suceava; este considerată zi păgubitoare pentru încheierea de logodne - Muntenia; nu va avea spor cel care începe orice lucru în zi de marţi - Tecuci; nu se fac recoltele, dacă aratul este început într-o zi de marţi - Dolj; nu-i va merge bine aceluia care pleacă la drum într-o zi de marţi - Muntenia; Suceava; nu este bine ca mutarea dintr-o casă în alta să se facă marţea - Iaşi; omul să nu se spele în zi de marţi, pentru că i se pot întâmpla multe rele neprevăzute - Suceava; să nu se lucreze nouă zile de joi după Paşte, fiindcă este pericol de foc - Vâlcea; în zilele de marţi după Paşte, nu se spală cămăşi, fiindcă se opăreşte grâul, şi nu se toarce, nu se ţese şi nu se deapănă cu vârtelniţa, de teamă să nu bată grindina peste an - Dolj; marţea nu se toarce şi nici nu se coase, pentru că vine Marţolea şi pedepseşte pe cele care încalcă interdicţia - Bihor; când se toarce marţi seara, vârcolacii mănâncă luna - Suceava; marţi seara nu se iese afară fără pălărie - Bihor; nu trebuie să se pieptene nimeni în zi de marţi - Suceava; nu va fi bine pentru oi, sau înnebunesc oile, dacă se va lucra ceva marţi seara - Suceava; poate fi provocatoare de mari necazuri tăierea unghiilor marţea - Muntenia; Suceava; este rău de moarte dacă se croieşte sau se urzeşte gura cămăşii în zi de marţi - Muntenia;Vâlcea; marţea se lucrează numai la gura cămăşilor destinate celor morţi - Argeş; să nu se înceapă a se purta o haină nouă într-o zi de marţi - Teleorman; a treia zi de marţi de după Duminica Paştelui se numeşte Ropotin sau Răpotinul ţestelor, zi în care se fac ţestele şi este bine să se lucreze câte ceva din fiecare îndeletnicire, pentru a lucra cu spor peste întreaga vară - Oltenia;Dolj;Argeş; va fi iertat de păcate cel ce face bine marţea - Galaţi; este bine ca găina să fie pusă cloşcă pe ouă marţi seara - Tecuci; nu se pune borşul la acrit în zi de marţi, pentru că se acreşte mai rău decât trebuie - Tecuci; dacă a dispărut o oaie, un alt animal, sau s-a făcut vreun rău cuiva, păgubaşul va trebui să ajuneze consecutiv şapte zile de marţi şi va vedea că fie moare, fie se îmbolnăveşte cel ce se face vinovat, dacă nu cumva vine acela singur să se roage de iertare - Ţara Haţegului (2.GOROVEI, p.24;35;37; 53;90;104;113;119;123;136-137;143;157;174; 219; 235; 274). Marţea, miercurea şi vinerea să nu se încheie logodne, fiindcă aceste zile sunt nefavorabile căsătoriţilor - Banat; odată cu cele trei zile de marţi în care se sărbătoreşte Răpotinul, se mai sărbătoreşte, în unele locuri, încă şase zile de marţi, care urmează consecutiv după Paşte, în total deci nouă marţi, pentru ca Dumnezeu să înlăture certurile, revoltele, războaiele şi vărsările de sânge, „care aduc multe lacrimi pe capul bieţilor oameni" - Moldova (2.MARIAN,I,p.44;II,p.321). Este considerată zi nefastă, mai ales în ceea ce priveşte începerea unor noi activităţi; nu se pleacă la drum, nu se ţese la război, nu se pune temelia la casă; cel ce se naşte în zi de marţi va avea viaţă grea; femeile care spală şi fac leşie marţea vor rămâne văduve; nu este bine să se semene, fiindcă marţi este zi „de primejdie" şi grăunţele nu vor răsări niciodată; cine se îmbolnăveşte marţea nu se mai face bine niciodată, deoarece în această zi sunt trei ceasuri rele; atributul de nefast al acestei zile culminează cu Marţi-searasauMarţolea, o fiinţă fabuloasă care face sau aduce primejdie în casele în care femeile torc în seara acestei zile; pe aceste femei „le toarnă în căldări clocotite şi e vai de ele", sau „le surzeşte", „le împunge în coaste" sau „le omoară", le dă foc la fuioare; Marţolea locuieşte într-un munte râpos şi vine în sat numai seara şi umblă noaptea ca o nălucă; există mai multe feluri de marţi: 1. marţile oprite sunt nouă zile de marţi de după Paşte, ultima fiind cea mai mare, ele ţinându-se pentru semănături, pentru grindină, pentru ploi; 2. marţea ciorilor, este fixată, în unele zone, în prima săptămână din Postul Paştelui şi se ţine pentru ca aceste păsări să nu strice semănăturile (pentru această zi de marţi, a se vedea mai jos detaliere zonală); 3. marţea diocului este a treia zi de marţi după Paşte, zi în care se fac caloienele; 4. marţea strâmbă, care se ţine pentru boli; 5. marţea trăsnetului este marţea din prima săptămână a păresimilor şi nu se lucrează de frica trăsnetului; 6. Ropotinul sau Răpotinul ţestelor cade a treia marţi după Paşte, când femeile fac ţeste din lut, pentru copt pâine sau turte; sau cade marţea, în a treia zi după Duminica Rusaliilor, când se fac ţestele pentru copt pâinea din grâu nou - Teleorman; 7. Filipii se ţin în marţea de după Lăsatul secului pentru intrarea în Postul mare numai de către femei, ca să le fie animalele păzite de lupi (BODIU,p.418;CRISTEA,p.51). Unele femei consideră că nu este bine să se toarcă în ziua de marţi, pentru că vine diavolul şi strică toată osteneala; dar unele consideră că nu este bine să se toarcă nici în ziua de vineri - Ţara Chioarului; dacă moare soţul sau soţia cuiva şi nu reuşeşte să-şi găsească pe altcineva pentru a convieţui, atunci trebuie să ajuneze timp de şapte zile de marţi, iar în noaptea următoare ultimei zile de marţi îi va apărea în vis persoana aşteptată; dacă nu a visat, atunci să ţină post în continuare, până ce se va întâmpla să viseze - Sălaj (PRESA). Zilele de marţi din Săptămâna Luminată, cea dintâi de după Rusalii şi cea dintâi de după Crăciun sunt ţinute mai ales de către femei, care nu lucrează nimic în casă, ca să nu atragă astfel vreo boală grea asupra lor sau a celor din familie - Banat (2.MARIAN,II,p.233). Nu se pleacă la drum, pentru că nu este bine; nu se leagă gura la pânză, nu se croiesc cămăşi, pentru că nu mai pot fi finalizate - Vrancea (2.STAHL,p.186). În nici un caz nu se face peţitul unei fete în zi de marţi, pentru că este zi nefastă - Banat (1.LAZĂR,p.266). Marţi nu este bine să se înceapă nimic, pentru că fie nu se duce acel lucru până la capăt, fie nu va ieşi bine; nu este bine să se pieptene omul, fiindcă este pericol de năpastă, marţea fiind trei ceasuri rele - Suceava (NOTE,Băncescu).
Marţea ciorilor - zi care se ţine în jurul datei de 22 februarie. Ca ogorul care urmează a fi semănat cu porumb să fie ferit de ciori, gospodina se scoală în marţea ciorilor dimineaţa, ia furca de tors în brâu, toarce un fir cu ochii închişi, îl înnoadă cu mâinile la spate şi ochii închişi, apoi îl leagă, cu ochii tot închişi, de fiarele hornului, unde este lăsat până se seamănă porumbul, când se scoate şi se pune la coarnele plugului, după care, la finele acţiunii, se aruncă - Dolj (2.GOROVEI, p.186). Serie simbolică: marţi-furcă de tors-fir-horn-plug-ochi-mână.
Marţea trăsnetelor sau Marţea vaselor este ziua de marţi din prima săptămână a Postului Mare (Postul Paştelui); prima denumire vine de la credinţa că acela care lucrează în această zi va fi pedepsit peste vară de Sfântul Ilie, care va abate trăsnetele peste avutul său, gospodărie, livezi, grădini; din acest motiv, în această zi nu se coase, nu se spală, nu se potcovesc caii; pentru îndepărtarea pericolului trăsnetelor, se afumă casa cu tămâie sau cu o pânză aprinsă, obicei care este explicat şi prin dorinţa sătenilor de a curăţa spaţiul de duhurile purtătoare de epidemii; cea de a doua denumire vine de la obiceiul, foarte răspândit în Banat, ca, în această zi, să fie spălate toate vasele în care s-a pregătit, în timpul Cârnelegilor, mâncare de dulce; asemenea vase în care s-a gătit mâncare de dulce poartă denumirea de vase slăsluite; cârpele cu ajutorul cărora au fost spălate vasele slăsluite se păstrează şi se folosesc pentru a afuma fie pe cei deocheaţi, fie vitele şi stupii cu albine, ori să fie date vacilor odată cu sarea; tot în această zi este bine să fie puse găinile să clocească, pentru că se crede că puii scoşi în luna lui martie sunt căutaţi pentru săvârşirea multor farmece (PRESA). Nu este bine să se plece la drumuri lungi, nici să se înceapă vreun lucru mai important, fiindcă va merge rău; femeile nu trebuie să taie la gură cămăşi noi, pentru că va muri cel ce va purta cămaşa; femeii care spală sau face leşie îi moare soţul; bărbaţii să nu semene porumb, deoarece marţea este zi de primejdie şi boabele nu vor încolţi; nu este bine de pornit în peţit, pentru că în această zi s-a pornit lumea; de aceea femeile nu încep nimic din ceea ce ar putea dura mult: nu urzesc, nu pornesc pânza, nu croiesc cămăşi, ca să nu le meargă treburile pe dos; de aici zicala: „Toate pe dos şi nunta marţea!" - Bihor;Bucovina; cine aduce apă în casă în zilele de marţi, vineri şi sâmbătă seara să nu bea din ea înainte de a arunca de trei ori câteva picături în foc - Bihor (2.MARIAN,I,p.76). Prima zi de marţi din Postul mare (Postul Paştelui) este dedicată spălării tuturor vaselor în care s-a gătit de dulce, adică vasele slăsluite; cârpele folosite la spălat se păstrează şi se folosesc pentru afumarea celor deocheaţi sau a vitelor şi stupilor cu albine, ori se pun în sare şi se dau vacilor; tot în această zi este bine să se pună găinile să clocească, pentru că puii scoşi în luna lui martie sunt foarte căutaţi pentru farmece; tot acum, femeile cumpără de trei ori, de la nouă negustori câte de trei ori piatră vânătă şi tămâie, pe care amestecate le păstrează peste an, în casă, pentru bolnavii de izdat (afecţiune a abdomenului - „strânsură de foale"); cel bolnav se unge cu acest amestec, în formă de cruce, în frunte, la capul pieptului, la ceafă, la mâini şi la genunchi, iar cu tămâia se afumă; marţea, când este prima zi a lui Sân-Toader, femeia casei ia apă din zăpadă, dacă mai este; dacă nu mai este zăpadă, se duce prin pădure şi aduce apă de pe văi şi vâlcele şi stropeşte casa şi camerele pe rând, apoi le mătură fiind în pielea goală, ca să se depărteze toţi puricii şi toate gângăniile din aceste spaţii; dacă în această zi se găseşte un şarpe, se omoară cu un deget, crezându-se că acela care o face va fi sănătos tot anul; tot cu acel deget masează uşor ganglionii de la gâtul copiilor bolnavi, spunându-se că aşa „se sparg gâlcile la copii" - Banat (2.MARIAN,I,p. 235). În Ţara Almăjului, cârpa folosită la spălarea vaselor este folosită imediat la ocolul grădinii cu ea în mână, pentru a nu intra în ea târâtoarele, după care i se dă foc; cu o parte din cârpa aprinsă se afumă oile în dreptul botului, ca să fie ferite de beteşug; de la această zi de marţi şi până când înfloreşte spinul alb, fetele obişnuiesc să poarte zgardă împletită dintr-un fir alb şi unul roşu din lână sau arnici, identic cu şnurul mărţişorului, acesta fiind apoi atârnat pe spinul alb înflorit, considerându-se că aceasta este planta din care a fost făcută cununa de spini a Mântuitorului (DOLÂNGĂ,p.13-15). În Gorj, în ziua începutului Postului Mare se crede că nu este bine să se mănânce piftii, ca să nu se tremure toată vara; cine nu-şi mănâncă toată ciorba gătită pentru această seară îl va ploua la prăşit (CĂRĂBIŞ,p.15).
Marţolea. Este o personificare a zilei de marţi, socotită ca fiind cea mai rea dintre toate zilele săptămânii, căreia, datorită contaminării cu numele Joimăriţei, i s-au atribuit şi câteva dintre apucăturile crude ale acesteia din urmă; Marţi-searapare a fi mai degrabă o figură fantastică proprie arealului transilvănean (2.MARIAN,I,p.83;MUŞLEA,II,p. 227-228). Marţi-searaeste o măgăoaie cu cap de cal şi dinţi ca de pieptene, care poate să le facă pe fetele leneşe să aibă dinţi de cal - Vrancea; este evident că, în acest caz, personajul împrumută caracteristici nu numai de la Joimăriţă, ci şi de la Sân-Toaderi (2.STAHL,p.186-187;NOTE,Antonescu). Marţi-seara sau Marţolea este o femeie în vârstă, foarte rea, care umblă marţea seara spre miercuri (de aici, probabil şi personificarea Sfintei Miercuri, care pedepseşte femeile găsite că lucrează în noaptea de marţi spre miercuri); de fapt, interdicţiile referitoare la acţiunea de pedepsire întreprinsă de Marţolea, nemulţumirile acesteia, sunt explicate ca având origini diferite; astfel, se spune că pornirile ei malefice au ca sursă invidia faţă de Sfânta Duminică, sărbătorită în ziua consacrată; alte credinţe menţionează că ea vine mai ales la femeile care torc în seara acestei zile, fiind aici vorba de o contaminare, deoarece se crede că nu se toarce în zilele de marţi, pentru că pe firul astfel obţinut vârcolacii ajung mai lesne la lună sau la soare, încercând să le mănânce; după unele informaţii, Marţolea vine în sat în seara de 1 martie, la casele cu fete, răsplătindu-le pe cele care au mărţişor; pedepsele date sunt şi ele variate: chinuie femeile, le sperie, le tulbură somnul, le înţeapă cu fusul, le orbeşte sau chiar le omoară; uneori, le mănâncă pe femeile care prepară leşie marţea sau le aruncă în apă clocotită; când este foarte supărată, se poate răzbuna pe întreg satul, trimiţând grindină, pe care o aruncă dintr-un săculeţ purtat de ea (3.OLTEANU, p.323).

MASĂ
Este piesa de mobilier cea mai importantă a casei, pentru că ea este locul pe care se pune hrana şi la care se mănâncă („a merge sau a sta la masă", „a lua masa" înseamnă „a mânca"); la Crăciun, pe masă este aşezată hrana pregătită pentru sărbători, dedicată nu numai celor ai casei, ci şi oaspeţilor; apoi pe masă este concentrat sporul casei; tot pe masă sunt aşezate şi darurile pentru Juni: colaci, carne, bani, uneori şi băutură (HERSENI,p.255). Proverbul Când pisica nu-i acasă,/Şoarecii joacă pe masă cuprinde trei simboluri: masa este locul cel mai de cinste al casei, având un caracter sacral; pisica simbolizează pe stăpân, care este personajul cu suprema autoritate în familie sau ţară; şoarecii sunt simbolul slugilor sau duşmanilor, care săvârşesc fără jenă felurite pagube sau nenorociri (CARAMAN,p.218). Masa săpată în pământ se întâlneşte mereu în prânzurile sau ospeţele rituale; această masă, făcută în ziua de miercuri de către Juni, dovedeşte că este vorba, în acest caz, de un ritual de tovărăşie (MUŞLEA,II,p.117-118). În seara zilei de ajun a Crăciunului, oamenii priveghează toată noaptea, lăsând pe masă bucatele, vasele şi tacâmurile aşa cum au rămas de la cină, în credinţa că masa le va fi tot aşa încărcată peste tot anul care începe la 25 decembrie; intrând în casă, după ce în curte au bătut în pământ cu bâtele lor, colindătorii scormonesc în foc înviorându-l, aprind lumânări de ceară, intră în cameră şi apoi ocolesc masa de trei ori - Banat (MANGIUCA, p.17). După ce se vine de la botez, moaşa pune copilul direct pe masă, de unde este luat de părinţi, dacă este băiat de către tată, sau de către mamă, dacă este fată - Sibiu; sau se predă copilul părinţilor, care îl pun pe masă, după care primesc darurile aduse pentru copil de către cei prezenţi la ceremonie - Transilvania (3.MARIAN,II,p.124). Sosind cu pruncul de la botez, naşa îl aşează în capul mesei, ca acesta să fie de toată cinstea de-a lungul întregii vieţi; sau naşa atinge uşor copilul de masă, ca pruncul să fie om de cinste şi luat în seamă de toată lumea, după care mama îl ia în braţe, îl ridică în sus şi rosteşte o invocaţie către soare: „Mândru Soare, mândru Soare,/Răsai cu patruzeci şi patru de răzişoare,/Da’ nu răsai numa’ pe Ţibleş, ori pe tău,/Ci răsai pe capu’ şi trupuşoru coconului meu,/Şi din cap până-n picioare/Să strălucească ca tine, mândre Soare !"; şi celelalte femei venite la botez îi urează copilului, pe rând, să fie bun şi tare, să fie om cu minte tare, să aibă glasul ca clopotul, să fie frumos şi la lume drăgăstos, să fie sănătos şi voios, să fie harnic şi viteaz, să fie om de omenie etc.; dar cea mai frumoasă urare este: „Să-ţi iubeşti părinţii care te-au făcut/Şi pământul pe care te-ai născut!" - Maramureş (BOGDAN,p.17). Întors de la botez, naşul aşează copilul pe blana unui cojoc pus pe o masă, pentru ca pruncul să aibă parte de cinstire de-a lungul vieţii sale, tot aşa cum masa este cinstită în casa omului, şi să aibă noroc la oi şi prosperitate în toate cele, după cum sunt apreciate lâna şi oaia - Suceava; întors de la botez, cu pruncul în braţe, naşul sau nănaşa lui înconjoară de trei ori masa pregătită pentru ospăţ, în credinţa că gestul va determina ca viaţa copilului să fie norocoasă şi îndestulătoare în toate cele - Ţara Oltului; gospodina care nu şterge imediat masa, după ce a mâncat, nu va putea să înstrăineze repede ceea ce duce de vânzare la târg - Suceava; cine s-a aşezat la masă nu trebuie să se mai scoale de la ea, până nu termină toată lumea ceea ce trebuie mâncat, pentru că îi va merge rău - Muntenia;Tecuci; se lungesc picioarele celui care şi le întinde sub masă - Galaţi; urzeala pregătită pentru ţesut, după ce este scoasă de pe urzitor, se aşează pe o masă, ca să se ţeasă repede pânza, precum merge şi mâncarea pentru cei ai casei - Ţara Oltului; masa care trosneşte prevesteşte pagubă şi de aceea ea trebuie distrusă şi arsă - Ialomiţa; dacă pocneşte masa în casă, este semn că familia se va muta în altă locuinţă - Suceava (2.GOROVEI,p.25-26;134;137;182;193; GOLOPENŢIA,p.104;139;NOTE, Antonescu). În noaptea de Anul Nou, masa se lasă încărcată cu bunătăţi până a doua zi dimineaţa, pentru ca tot aşa să fie şi de-a lungul întregului an - Maramureş (BOGDAN, p.16). Sâmbăta seara, fata de măritat se culcă pe masă şi doarme pe ea, ca să fie drăgăstoasă şi bine văzută, cum sunt şi lucrurile de pe masă; trecerea tinerei mirese în noul cerc familial se face la socrii mari, unde mireasa se urcă pe o masă joasă, cerne apoi printr-un ciur boabe de grâu, porumb, fasole etc., aruncând ulterior ciurul peste cap, cu boabe cu tot; după aceea, socrul sau soacra mare învârtesc mireasa de trei ori pe sub mână, după ce o dau jos de pe masă - Banat (1.LAZĂR,p.268). Masa mare sau ospăţul nunţii se desfăşoară la ginere acasă, unde mireasa ocoleşte masa mică de trei ori, este aşezată pe un scăunel şi i se pune un copil în braţe, acesta primind un colac înfăşurat în brăciri - Mehedinţi (CIOBANU,p.79). La masa de la mire, după ce alaiul a ajuns aici, mireasa trece peste masă, zicând: „Aşa să fiu ca masa de cinstită înaintea bărbatului!" - Munţii Apuseni(3.MARIAN,I,p.459).După scoaterea mortului din casă, cei rămaşi răstoarnă mesele şi scaunele, arătând astfel tulburarea produsă de moarte - Banat; Transilvania; după plecarea mortului spre cimitir, masa pe care a stat sicriul este întoarsă cu picioarele în sus şi rămâne în această poziţie până la revenirea celor ai casei de la cimitir - Banat (3.MARIAN,III,p.173-174;311-313). Masa, ospăţul de înmormântare (comândarea), ca şi toate mesele riturilor de trecere, reprezintă un moment al solidarităţii sociale a întregii colectivităţi şi este semnul continuării vieţii individuale şi colective; acest aspect apare evident când este observată desfăşurarea ospăţului de înmormântare: începută într-o atmosferă de tristeţe solemnă, masa se termină cu veselie şi chiar cu dans; mai demult „comândarea" se făcea chiar în cimitir, existând dovezi că se dansa în cimitir cu acest prilej (4.POP,p.161). Tinerii necăsătoriţi să nu fie aşezaţi în colţurile mesei, pentru că nu se mai însoară - Maramureş, dar credinţa este atestată în multe alte zone româneşti (BOGDAN,p.103;NOTE,Antonescu). Cine visează masă aranjată pentru mâncare înseamnă că va avea parte de o bucurie sau că îi vor intra musafiri în casă - Suceava (NOTE, Băncescu).

MASCĂ
Măştile, mascoidele şi toate obiectele care fac parte din recuzita ceremonială au rol ritual conjunctural, după epuizarea evenimentului ele fiind fie distruse, fie reîntoarse la funcţia lor iniţială; în cazul măştilor populare, împărţirea acestora după ce parte a corpului este îmbrăcată de mască (de cap, de bust, trupul în întregul său) nu constituie un demers productiv decât din punct de vedere estetic, în schimb, are marele neajuns de a scoate masca din contextul ceremonial pentru care a fost confecţionată; măştile devin importante numai în măsura în care ele reprezintă un anume personaj, precum şi rolul acestui personaj în contextul cetei în care se integrează, la care se adaugă neapărat raporturile care se stabilesc între ceată şi comunitatea căreia i se adresează, pentru care este necesară performarea mascată (NOTE,Antonescu). Distrugerea măştii şi instrumentelor cu rol magic are loc în multe rituri, cum ar fi Căluşăria, unde, după terminarea jocurilor, sunt sfărâmate obiectele şi însemnele căluşăreşti (BUHOCIU,p.83). De o importanţă aparte sunt jocurile cu măşti prezente în riturile funerare, practicate până nu demult în Vrancea; conform unei informaţii culese în 1938 la Nereju-Vrancea, se relatează cum un grup numeros de oameni mascaţi pătrunde, cu oarecare bruscheţe, în curtea familiei unde este privegheat un mort; poartă măşti reprezentând figuri omeneşti hidoase sau capete de animale sălbatice; îmbrăcămintea multora este improvizată din piei de animale sălbatice, iar unii au centuri de frunze prinse în jurul mijlocului; o muzică stridentă de clarinet şi tobă însoţeşte acest furtunos alai; mascaţii vorbesc cu glasuri schimbate, ascuţite, legând între ei convorbiri pline de umor, cu accente critice, necruţând pe nimeni din cei prezenţi la priveghiul mortului, nici chiar pe cel decedat; toată lumea izbucneşte în hohote de râs; impresia generală este că acolo se desfăşoară scene menite să sperie cu adevărat spiritele malefice adunate în aceste momente şi care ar putea să-şi aleagă viitoarele „victime" dintre cei prezenţi (12.GHINOIU,p.136).

MAŞINĂ v. AUTOMOBIL.

MATRICE

Rostit şi mătrice, mătrici, termenul înseamnă, în limbajul popular, mitră, uter şi, de aici, întregul organ genital feminin; folosit la pl., mătrici, este şi numele unor afecţiuni la oameni şi vite, având localizări sau cauze diferite: colici intestinale, diaree, apendicită, reumatism (ŞĂINEANU,III,p.359;368;3.GOROVEI,p.494). În zona de munte a Banatului, mătrici sunt numite oile cu miei, deci oile care au lapte (POPOVĂŢ,p.235).

MAŢ v. VISCERE.

MAZĂRE (Pisum sativum - DLRM,p.483)
Se crede că nu este bine să se verse pe jos boabe de mazăre, pentru că ele ar fi lacrimile Maicii Domnului - Bucovina (2.GOROVEI,p.139;152). Ca să moară mai iute şi să nu mai agonizeze îndelung, muribundul este luat din pat şi aşezat pe pământ, în faţa casei, punându-i-se sub cap vreji de mazăre sau cojile păstăilor de mazăre - Sibiu (3.MARIAN, III,p.28). Cine se visează mâncând mazăre este semn de mare cinste din partea cunoscuţilor - Suceava (NOTE,Băncescu).

MĂCELĂRIE
Cine visează măcelărie, în care se găseşte multă carne, este semn că va avea parte, în următoarele zile, de timp frumos; dacă visează măcelar înseamnă că îşi va pierde iubitul(a) sau amantul(a) - Suceava (NOTE,Băncescu).
MĂCRINA v. IULIE; PĂLIILE.

MĂDUVĂ
Cine se visează că zăreşte măduvă este semn că va avea noroc şi va dobândi bani mulţi; dacă se visează cumpărând măduvă înseamnă că va face cunoştinţe, care îl vor interesa într-o măsură apreciabilă - Suceava (NOTE,Băncescu).

MĂGAR (Equus asinus - DLRM, p. 484)
În concepţia tradiţională românească ocupă o poziţie ambiguă, situându-se între o zonă privilegiată şi una banală, degradatoare chiar, deoarece el simbolizează prostia, încăpăţânarea, indolenţa, stângăcia şi urâţenia; într-un plan secund, se bucură totuşi de simpatie, fiindcă „are cruce pe spate, pentru că a adus pe spate pe cel care a purtat crucea", credinţă cu răspândire la toate popoarele creştine; pornind de la această ultimă ipostază, măgarul întrupează ideea de modestie, de renunţare (idee centrală şi polemică a creştinismului), trecând în folclorul românesc ca un animal „plăcut lui Dumnezeu", „blagoslovit", protejat de divinitatea supremă; de aici începe construcţia imaginii sale benefice, în sensul că diavolul nu se poate preface în măgar; la fel ca oaia, cocoşulşi albina, măgarul se vădeşte a fi pe deplin pur şi pe deplin benefic; el exclude orice contract cu lumea malefică, rezistă asaltului forţelor demonice şi apără casa omului de intruziunea periculoasă a puterilor întunericului; în Moldova, se crede că nimănui nu i se poate întâmpla ceva rău, deşi se află într-un loc primejdios, dacă are lângă el un măgar; nu este omorât de nici o fiară sălbatică, iar o credinţă din Maramureş chiar subliniază această idee: se spune că măgarului i-a fost ursit să nu moară ucis de jivinele pădurii, să nu moară niciodată la casa omului; când simte că i se apropie sfârşitul, pleacă şi moare prin păduri sau pe câmp; de aceea, piele de măgar nu se va găsi niciodată de vânzare; înfăţişarea sa are mai multe explicaţii: fie a fost tras de urechi de Dumnezeu, pentru că şi-a uitat numele, fie pentru că a fost obraznic, fie pentru încăpăţânarea avută, vrând să demonstreze tuturor că el ştie să cânte mai bine decât privighetoarea; plimbarea celui vinovat pe spinarea măgarului, aşezat invers sensului de deplasare, practicată cu asiduitate în Evul Mediu, semnifică umilinţă şi batjocură nu atât din cauza purtătorului urecheat, ci mai ales din cauza modalităţilor călăritului, care este opus celui triumfător, practicat la intrarea într-o cetate; în Banat, cu ocazia obiceiului numit „Jocul cornilor" (care se desfăşoară în Duminica Lăsatului de sec), din convoiul care se deplasează prin sat face parte uneori şi un măgar, care trage după el un car-atelier de meşter drege-strică; măgarul poartă pe cap o caschetă, pe faţă o mască, la picioarele din faţă i se pun bocanci şi obiecte lungi, cum ar fi mânecile unor veşminte deteriorate, pe picioarele posterioare i se trage o pereche de pantaloni, iar pe spate i se aşează o tunică; de căpăstru îi atârnă o coadă de vulpe şi o coadă de mătură; în basmele cu şi despre animale, măgarul este unul dintre cele care reuşesc să-l păcălească pe lup; în deplin consens cu aureola de simboluri şi credinţe, măgarului i se consacră o singură zi într-un an, aceea din Duminica Lăsatului de sec (COMAN,I,p.51-56;58;158;II,p.166;2.GOROVEI, p.128). Se crede că piatra cea mai bună pentru obţinerea unei cremene de scăpărat se face din ciolanul de măgar - Tecuci (PAMFILE,p.80). În unele aşezări, mireasa găsită necinstită este „dată târgului", adică trimisă acasă călare pe măgar, în văzul întregului sat - Teleorman (2.LAZĂR,p. 244). Apariţia măgarului în vis prevesteşte mari tulburări şi necazuri, iar dacă este visat alergând sau zburdând înseamnă crimă şi toată gama de suferinţe ce urmează acesteia - Suceava (NOTE,Băncescu).

MĂIASTRĂ
Supranumite şi puternicele sau frumoasele, ele sunt spirite malefice, întruchipate ca nişte fecioare frumoase, care zboară cântând mai ales noaptea şi care devin jucăuşe în mod deosebit în locurile unde cade ploaia; dar au putut fi auzite cântând şi de sub un păr dintr-un cimitir; să nu se stea pe locul unde au jucat ele, deoarece omul betegeşte; totuşi trebuie subliniat că măiestrele umblă prin locuri curate; de pildă, nu calcă prin curţile unde sunt femei care trăiesc necununate; lasă urme pe pământ sau pe zăpadă, pietrele deranjate de la locul lor, vreo secure, crenguţe folosite în jocurile lor, mici pietre găurite cu multă grijă, cruci de piatră sau mărgele de piatră neagră pe care le pot găsi numai oamenii buni la Dumnezeu, femeile bătrâne sau câte un copil; cine le vede întâmplător trebuie să nu se mai mişte şi să nu rostească nici un cuvânt şi nici altcuiva să nu spună în acel moment că le-a văzut, deoarece se pomeneşte pocit, ologit, cu mâinile amorţite, uneori poate şi muri; dar, ca să scape de ele, este bine ca omul să-şi facă cruce în gură, cu limba, sau să li se adreseze cu unele cuvinte măgulitoare („Crească-vă jocul mare!"), sau să aibă ceva de fier lângă el; nu este bine să fie descurcată nici coama cailor, ci lăsată să se descurce singură; măiestrele şi lucrul-slab sunt cele două forţe supranaturale care intervin în viaţa omului, de care se teme şi pe care riscă să le întâlnească în drumurile sale sau în timpul desfăşurării unor îndeletniciri - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.75;78-80).

MĂLAI
Când se întâmplă ca femeia lăuză să-şi piardă laptele, aceasta ia o bucată de mălai copt (turtă făcută din făină de mei, de porumb etc., coaptă în ţest sau în cuptor - ŞĂINEANU, III,p.362) şi, stând pe ghizdul de piatră al fântânii, muşcă din ea de trei ori şi zice: „Eu mănânc mălai cu ceapă,/Să-mi vină ţâţa ca la iapă!" - Ţara Chioarului (1.POP,p.254). Nu se dă mălai cu împrumut, pentru că aduce pagubă - Ialomiţa (2.GOROVEI,p.182). Serie simbolică: turtă(mălai)-fântână-3.

MĂLIN (Prunus padus - DLRM,p.485)
Ca să nu se prăbuşească şi să rănească sau să omoare pe cineva din casă, în lutul cu ajutorul căruia se fixează astupătoarea (băbura, cahla) de la capătul dinspre pod al hornului se pun trei crengi de mălin - Suceava (2.GOROVEI,p.33).

MĂMĂLIGĂ
Cine preface mămăliga, punând în ea şi alte feluri de făină, face limbrici - Galaţi; cine mănâncă mămăligă făcută din mălai necernut face bube pe limbă - Suceava; cine pune de mai multe ori mămăliga la fiert va găsi în ea vine de sânge şi este păcat, pentru că nu este bine să fie ars trupul lui Dumnezeu de mai multe ori - Galaţi; se crede că nu este bine să se mănânce coaja de mămăligă de pe ceaun, pentru că se usucă precum coaja cel ce o face - Tecuci; este semn de bine când se uită mămăliga nesărată - Suceava; dacă atunci când se răstoarnă mămăliga, cade o bucăţică pe jos, se crede despre aceasta că ar fi năpasta omului şi ea trebuie aruncată după uşă, ca să nu o mănânce nimeni - Muntenia; este păcat ca mămăliga să fie călcată în picioare - Suceava; câte cocoloaşe are prima mămăligă făcută de o fată, tot atâţi cumnaţi va avea - Vâlcea; se scumpeşte porumbul, dacă se taie mămăliga cu aţa de jos în sus - Suceava; este semn de călătorie, dacă mămăliga se crapă în două sau trei părţi pe masă - Vâlcea;Teleorman;Ialomiţa; Tecuci;Moldova; Suceava; crăpăturile din mămăligă, mai mari sau mai mici, sunt semne ale drumurilor, mai scurte sau mai lungi, pe care le va face gazda - Muntenia;Iaşi; în ce direcţie este orientată crăpătura din mămăligă, în acea direcţie se va face călătoria - Galaţi; mămăliga rămasă lipită de ceaun nu trebuie mâncată, pentru că atrage tot felul de necazuri - Suceava; nu se mănâncă nici mămăliga de pe făcăleţ, pentru că se îmbolnăveşte de gâlci cine o face - Galaţi; sau este pericol de a fi mâncat de lupi cel ce o face - Iaşi; cine mănâncă mămăligă din ceaun trage a sărăcie - Galaţi; sau va atrage uliul la pui - Suceava; în schimb, este bine să fie dată la copii coaja de mămăligă de pe ceaun - Galaţi; pentru ca pruncul să doarmă bine noaptea şi să nu plângă, se iau două bucăţele de mămăligă şi se merge cu acestea la coteţul găinilor, cărora li se cere în schimb somnul copilului, o bucată de mămăligă se lasă acolo, cea de a doua se pune în leagănul celui mic - Galaţi; fetele îndrăgostite, după ce răstoarnă mămăliga, pun în ceaun apă, pe care apoi o beau în credinţa că focul din inimă le va ieşi tot aşa cum şi căldura ceaunului iese în apă - Muntenia; nu se lasă mămăligă pe lingură când se rade ceaunul - Suceava; este semn că unul din familie este flămând sau că o rudă este flămândă, când se scapă mămăliga din mână - Suceava; cu mămăligă găsită este bine să fie unşi negii de pe piele, pentru a se vindeca - Galaţi; este semn de belşug pentru cel căruia i se lipeşte mămăliga de mână - Botoşani; cine mănâncă de două ori la rând dintr-o bucată de mămăligă, fără să pună gura pe paharul de băutură, dă semn de belşug şi tot belşug înseamnă şi când omul uită de băutură şi mănâncă mămăligă goală - Tecuci (2.GOROVEI,p.20;29;35;48;122-133;129-130;181;217;2.CHIVU,p.245). În seara Sfântului Vasile (Anul Nou), fetele aduc în casă câinele şi îi dau să mănânce mămăligă, considerând că peste atâţia ani se va mărita de câte înghiţituri are nevoie animalul pentru a mânca bucata de mămăligă primită; sau se fac mai multe bucăţele de mămăligă, se înmoaie în lapte şi se înşiruie pe pragul uşii, fiecărei bucăţi fiindu-i menită o fată; este chemată pisica şi care bucată o mănâncă mai întâi acea fată se va mărita prima; dacă pisica mănâncă doar o singură bucată de mămăligă, se crede că doar acea fată se va mărita - Bucovina; tot în seara Anului Nou, fetele din Bucovina ung două bucăţi de mămăligă cu unt pe care le aşează pe maiul cu ajutorul căruia sunt bătute rufele la râu, menind fiecare bucată de mămăligă cu numele fetelor; apoi cheamă pisica şi cred că a cărei bucată este mâncată prima aceea se va mărita mai întâi (2. MARIAN,I,p.44;68). Serii simbolice: mămăligă-lapte; mămăligă-unt.

MĂNĂSTIRE
Să nu se cumpere nimic din ceea ce a fost obiect cu întrebuinţare mănăstirească, crezându-se că astfel se aduce în casă păcat şi pagubă - Suceava (2.GOROVEI,p.132).

MĂNUŞI
Cine se visează purtând mănuşi este semn că bănuielile pe care le are nu sunt reale - Suceava (NOTE,Băncescu).

MĂR (Pirus malus - DLRM,p.485)
Dintre toate speciile vegetale este evident că mărul, alături de brad, apare încărcat cu funcţii magice, menite „să rezolve" ori „să ajute" la depăşirea anumitor stări şi, în general, să promoveze binele; prin capacitatea sa de regenerare, de reînnoire şi de rodire periodică, mărul ocupă un important loc în economia sacrului; poate fi socotit printre arborii care au rol de mediere între om şi divinitate, alături de brad şi stejar, fiind pom sacru şi consacrat, dominând peisajul paradiziac, fiind arbore cosmic, al vieţii şi al recompensei divine; mărul este pomul Sfântului Prooroc Ilie, de aceea mere noi nu se mănâncă până în ziua în care este prăznuit sfântul (20 iulie), nici nu se scutură merele, nu se azvârle cu mere în sus, pentru ca grindina să nu bată merele; nici nu se bat merele unele de altele, fiindcă se pot stârni furtuni mari, cu tunete, fulgere şi grindină; scuturarea merelor în ziua de Sântilie este de bun augur pentru belşugul general al familiei, iar, dacă din unii copaci cad fie şi numai două mere, este bine să fie chemaţi copii şi să le fie oferite ca pomană; se crede că, pentru a avea noroc, este bine să se înghită în fiecare dimineaţă, pe nemâncate, câte un sâmbure de măr; în ziua de Paşte, fetele trebuie să se spele cu merişor ras şi cu un ban de argint, introduse într-un vas cu apă, pentru ca tenul să fie alb şi rumen peste an (PRESA). Înfloritul mărului marca limita de timp maximă în care se poate semăna porumbul, spunându-se „până la înflorirea mărului"; în Muntenia, ramura de măr este pusă în apă, la geam, în ziua Sfântului Apostol Andrei, ca să înflorească până la Anul Nou, când este folosită de copii ca sorcovă; în Banat, Oltenia şi Muntenia, prima scaldă a noului-născut se aruncă la rădăcina unui măr, care înfloreşte şi rodeşte, datină ce poate fi interpretată ca o vrajă pentru sănătatea copilului sau pentru menţinerea fertilităţii lehuzei; în Muscel, se despică o ramură de măr deasupra fântânei în momentul când „se leagă suratele" sau „verişoarele", la Sâmbăta Rusaliilor; în Oltenia, în sudul şi estul Munteniei, în cadrul ceremonialului complex de „slobozire a apei pentru morţi", „pomul dat de pomană la înmormântare" constă într-o ramură de măr, uneori de prun, împodobită cu fructe, colaci, covrigi, lumânări, hârtie colorată şi altele; totul indică faptul că mărul este un substitut al individului sau un echivalent al omului în lumea vegetală (12.GHINOIU,p.224-225). Simbolizează sânul femeii, după cum atestă un cântec: „Na păcatul! Ce văzui/Pe colnic, lângă Vaslui?/Fată mare, moş bătrân/ Cerând fetii măr din sân!"; el ocupă locul al doilea după ochi; fiind unul dintre cele mai vechi simboluri erotice şi având o mare frecvenţă în folclorul românesc; mărul este primul fruct întâlnit în legendele lumii, începând cu Adam şi Eva, trecând mai apoi pe la Paris şi Afrodita; este fructul dragostei dat de fată flăcăului; în basme, fata aruncă alesului ei un măr de aur, iar acesta trebuie neapărat să-l prindă; arborele este asociat, în spaţiul românesc, cu „pomul vieţii" şi cu „arborele cosmic"; o legendă afirmă că pământul se reazemă pe mărul roşu, care, la rândul său, stă pe un peşte gigantic; sau de sub mărul roşu izvorăsc toate apele pământului, se împrăştie în lume şi se întorc iar înapoi; cununa miresei este din flori de măr, la naştere se aduc în dar colaci împodobiţi cu merişor etc.; în general, fructele sunt simboluri ale vieţii şi, în consecinţă, arborele vieţii poate fi orice pom fructifer: măr, păr, piersic, prun, gutui, rodior, bananier etc.; mărul şi bradul sunt simboluri ale nemuririi, dar în timp ce bradul este o alegorie a tinereţii masculine, mărul tinde să absoarbă un simbolism asociat cu fecunditatea feminină; în basme, prin degustarea merelor, eroinele pot concepe copii; mărul ca fruct, prin roşeaţa lui, se asociază cu rumeneala obrajilor, iar rotunjimile lui amintesc conturul sânului de fată; dar apare şi ca spectru al „fructului oprit" şi mult râvnit în dragoste; a dărui şi a primi mărul este un act simbolic al încredinţării dragostei fără rezerve; consumarea mărului de cei doi iubiţi este simbolul împărtăşirii iubirii; în plus, mărul este un semn de galanterie, iar, la mesele mari, boierii obişnuiau să strângă sâmburii de măr între degete şi să-i facă să sară până în tavan, sau să-i arate pe vârful cuţitului partenerelor de masă; mărul apare în multe practici augurale şi în simbolismul viselor, având întotdeauna un substrat erotic sau marital; chiar se spune că înseamnă dragoste pentru cel care visează că i se dă un măr de către cineva; în Transilvania mai ales, există obiceiul ca, la un an după cununie, tânăra familie să împodobească un măr precum arborele din Paradis; se mai pune în unele zone şi un şarpe din ceară cu un măr în gură; în colindele de flăcău şi de fată, unde se pomeneşte de eroii care stau sub un pom, peste ei se revarsă o adevărată ploaie a florilor de măr (EVSEEV,p.26-28). Este fructul cunoaşterii, figurare a cosmosului, simbolizând la români, ca şi la alte popoare, sănătatea, dragostea şi înţelepciunea; despre omul robust, se spune că „este roşu în obraji ca mărul" (ZAHACINSCHI,p.41). În ziua Sfântului Ilie, este bine să se scuture merii şi, din fructele căzute, să se dea copiilor de pomană, ca să fie belşug în toate - Tecuci; să nu se arunce în sus cu mere, înaintea zilei în care este prăznuit Sfântul Ilie, pentru că va bate cu grindină de mărimea merelor - Suceava; femeile măritate nu mănâncă mere până la Sfântul Petru (29 iunie) sau până la Sfântul Ilie (20 iulie) - Tecuci; nu este bine să se scuture merele până în ziua prăznuirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, fiindcă va cădea grindină - Ţara Oltului; va bate grindina, dacă merele se bat mai întâi între ele şi apoi se mănâncă - Vâlcea; nu se mănâncă mere până la Sfântul Ilie, când mai întâi se dau de pomană copiilor, pentru sufletul celor decedaţi - Suceava; în acest sens, se crede chiar că, pe lumea cealaltă, pentru copiii morţi, merele sunt scuturate din pomi în zilele de Sânziene (24 iunie) şi Sfântul Petru - Vâlcea; celui care va lua cu sine mere în călătorie îi va merge rău - Suceava; înainte de ziua prăznuirii Sfântului Ilie, femeia gravidă să nu mănânce dintr-un măr început deja de altcineva, deoarece va naşte copilul cu semne asemănătoare muşcăturii de câine - Suceava; Mărul mortuluisau Mărul-ăl-săracse confecţionează ca protecţie a animalelor, dar cu mai puţini colăcei decât cel care se face la ciuma animalelor şi se pune la marginea satului, ca să-l ia un om sărac, pentru ca vitele din gospodărie să fie ferite de toate relele - Ţara Oltului (2. GOROVEI,p.35;104; 136;140;161;GOLOPENŢIA,p.136;145). Până la Sfântul Ilie să nu se bată merele între ele, pentru că va bate grindina - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.107). În grâul pentru semănat se pun mere, care sunt împrăştiate pe brazdă odată cu grâul, pentru ca boabele de grâu să crească precum merele - Oltenia (ENACHE,p.119). Pentru a vindeca bubele dulci, apărute în mod obişnuit copiilor, mamele acestora fierb crengi de măr dulce şi cu sucul acesta spală zona afectată - Suceava (3.MARIAN,II, p.247-249). Cine găseşte într-un măr 9 sâmburi să-i pună sub pernă şi va visa pe acela sau acel pe care îl va lua în căsătorie; nu este bine să se arunce cu merele în sus, pentru că va face guşă cine le va a mânca; să nu se bată merele unul de altul, fiindcă va cădea grindină - Maramureş (BOGDAN, p.15;36;105). În unele colinde din Ţara Oltului, apare un măr, arbore şi nu fruct, dar care nu este unul obişnuit, adică răsărit în grădină, ci unul cu totul special, pentru că răsare dintr-o masă; masa cu pomul crescut din ea este probabil să fi venit pe linie bisericească târzie, apocrifă sau canonică, dar nu este o creaţie religioasă, nici străveche şi nici originală, pentru că mărul din colinde nu are legătură nici cu „mărul" de la mort şi nici cu mărul din alte rituri şi credinţe legate de măr; la români, este posibil să fi existat un cult vechi al mărului, construit pe un principiu asemănător cu al bradului; mărul pădureţ sau cel cultivat, având gust acrişor, sunt uşor de conservat; faptul că merele nu se strică iarna a condus normal, ca şi în cazul bradului veşnic tânăr, la ideea nemuririi mărului şi apoi la măr ca simbol al nemuririi (alături de alte simboluri similare - părul, iedera - întâlnite şi ele cu acelaşi înţeles în textele folclorice); fiind astfel aliniat, mărul s-a legat firesc de masă şi a devenit simbol al mesei îmbelşugate, crescând chiar din masă; poate că şi refrenul atât de des cântat („florile dalbe de măr") provine tot de aici, fiind poate la origine o formulă magică de incantaţie, de provocare a primăverii, de provocare a roadelor; cu vremea, mărul devine şi simbol al nemuririi şi se leagă şi mai mult de sărbătorile Crăciunului, păstrându-se nealterat şi în creştinism, unde Naşterea nu poate însemna decât începutul unui an nou, al unui nou ciclu de viaţă a naturii şi desfăşurarea unei economii naturale şi deci să întărească şi mai mult necesitatea de a săvârşi în acel moment totul: roade, sănătate, cununii, botezuri, nemurire, deci „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"; în Ţara Oltului, colindele dedicate flăcăilor cuprind versuri precum: „Măr de daur junilor", sau „frumos ca un măr", sau (să i se dea) „măr din sân" (HERSENI,p.196-198;244). În seara zilei Sfântului Vasile, fetele se adună la o casă, obişnuit la casa unde organizează de regulă şezătorile; aduce fiecare dintre ele câte o cununiţă, executată din coajă de măr, cu un diametru de 3-6 cm; fiecare cununiţă dintre acestea este înfăşurată cu fir textil colorat diferit, pentru a putea fi recunoscute uşor; este închisă uşa, pentru ca nimeni să nu mai intre, în special flăcăii, se ia apoi o cofă nefolosită până atunci, se umple cofa cu apă din care nu a băut nimeni, adusă fiind din vreo apă curgătoare şi nicidecum din fântână, se pun apoi toate cununiţele în cofă, în aşa fel ca ele să fie văzute de toate participantele; una din fete, cea mai isteaţă, începe să învârtească în apa din cofă cu un mănunchi de busuioc până ce toate sau aproape toate cununiţele se prind de busuioc; în tot acest timp, fetele îşi ţin câte un colţ de năframă la gură şi murmură împreună: „Sân-Văsâi, Văsâi,/Unde te găsii,/La vadul bogat;/Cine te-a legat?/Petrea cu Ignat./Dă-mi, Doamne, bărbat,/Să mă culc în pat,/Să fac un fecior,/Să-l cheme Ion!/Sus, vere, drăguţă,/Scoate-mi veriguţă!"; fiecare vers se repetă de câte două ori, iar când se spun ultimele două versuri, se ia năframa de la gură şi fata scoate busuiocul din cofă, fără ca nimeni să nu se atingă de el, dar toate privesc la ce înălţime pe mănunchi li s-a prins cununiţa; pentru cele care nu s-au prins înseamnă că fata respectivă nu se va mărita în acel an, dar se vor mărita cu siguranţă fetele ale căror cununiţe s-au prins cel mai sus pe mănunchiul de busuioc; practica descrisă mai sus se repetă de trei ori şi se realizează o medie a nivelurilor la care s-au prins cununiţele, însemnând căsătorie în acel an, peste unul sau doi ani, sau nu aşa curând; după aceasta, fiecare fată îşi ia cununiţa sa, merge spre un gard din preajmă, cu ochii închişi, şi de la parul pe care a pus prima dată mâna numără nouă pari, în orice direcţie doreşte, şi acolo îşi pune cununiţa; apoi deschide ochii şi, în caz că parul este drept şi acoperit cu coajă, crede că bărbatul ei va fi om frumos, isteţ şi bogat; dacă parul este noduros, strâmb şi urât îi va fi şi bărbatul; dacă este fără coajă, bărbatul acelei fete va fi sărac; dacă cel de al nouălea par este îngemănat cu încă unul, pentru un sprijin mai ferm al gardului, este semn că fata va avea două căsnicii; datina se numeşte Veriguţă - Năsăud (2.MARIAN,I,p.57-59). Se crede că va fi bine pentru cel care se visează adunând sau găsind mere; se va trezi cu o familie mai mare cel care se visează atârnând într-un măr; dar va avea parte de scârbă cel care se visează mâncând mere necoapte sau mere pădureţe; este semn de boală pentru cel care visează că i se dau mere; visarea de mere şi furtună înseamnă pagubă, pericole, greutăţi; va primi o veste rea cel care se visează cumpărând mere; cel are visează must de mere va face o încercare zadarnică - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: măr-monedă; măr/prun-fructe-colac-lumânare; măr-colac; măr-grâu; măr-apă-busuioc.

MĂRAR (Anethum graveolens - DLRM,p.485)
Când se pune varza la murat, se pune şi mărar, cules în ziua de Sânziene (24 iunie), pe nemâncate, pentru ca şoarecii să nu se apropie de butoaie - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p.138). Cine se visează spălând mărar va avea parte de multă cinste şi apreciere din partea unui bărbat bine situat în societate - Bucovina (NOTE,Băncescu).

MĂRĂCINE
În dimineaţa zilei de An Nou (1 ianuarie), uneori înainte de răsăritul soarelui, fetele, care ies afară să vadă ce par din gard şi-au ales în seara de ajun (şi, cum va fi acel par, aşa le va fi şi ursitul) şi nu mai găsesc semnul pe care l-au pus, pentru că acesta a fost luat de vânt şi, din întâmplare, dus în mărăcini sau pe spini, cred, cu multă mâhnire, că viitorul soţ le va muri tânăr sau că bărbatul le va fi arţăgos, cu fire „spinoasă" - Bucovina (2.MARIAN,I,p.110). Ghimpele sau spinul intrat în piele este bine să fie păstrat sau suflat în vânt, după ce a fost scos, în credinţa că astfel un alt spin nu-i va fi dat celui păţit - Tecuci (2.GOROVEI,p.103). În ziua de Armindeni (1 mai), se pun mărăcini la poarta curţii, ca să nu intre strigoaicele la vite şi să le ia laptele - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p.130). Apariţia mărăcinilor în vis înseamnă griji şi multe încurcături; dacă se visează cineva înţepându-se în spini este bine să se ferească de necunoscuţi în perioada următoare - Suceava (NOTE,Băncescu).

MĂRGĂRITĂRELE v. LĂCRIMIOARĂ.

MĂRGELE
În ziua de ajun a Bobotezei (5 ianuarie), când preotul vine în fiecare casă cu botezul, fetele nemăritate obişnuiesc să-şi pună mărgelele fie sub pragul uşii, pentru a fi păşite de preot, fie sub colacul pe care îl dăruiesc preotului, în credinţa că astfel se vor mărita curând, sau că îşi vor visa peste noapte viitorul soţ - Ţara Oltului;Vâlcea (GOLOPENŢIA,p.83;2.GOROVEI,p.244). Serie simbolică: mărgele-prag/colac.

MĂRINA v. IULIE.

MĂRŢIŞOR
În Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Bucovina, la 1 martie, femeile leagă copiilor lor, indiferent de sex, la gât sau la mână, o monedă de argint sau de aur; moneda este prinsă cu un fir roşu sau cu un şnur împletit din fire de mătase roşii şi albe, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul din bumbac alb; acest dar se numeşte, în Argeş şi Neamţ, mărţişor, în Dobrogea, mărţiguş, şi, în Prahova, marţ; scopul fiind ca micuţii să aibă noroc peste an, în Dâmboviţa, să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul odată cu venirea primăverii, în Mehedinţi, Teleorman şi Argeş, iar peste vară să nu-i apuce frigurile, în Mehedinţi; mărţişorul se leagă copiilor dimineaţa, până a nu răsări soarele, în Prahova şi Suceava; în Mehedinţi, când este legat mărţişorul, mamele se feresc să fie văzute de vreo femeie gravidă, fiindcă se crede că li se pătează copiii pe ochi; unii copii poartă mărţişorul la gât timp de 12 zile, după aceea acesta este legat de ramurile unui pom tânăr; dacă în acel an pomului îi merge bine şi dă rod bogat, în Neamţ se crede că şi copilului îi va merge bine în viaţă; copiii din Gorj şi Suceava îl ţin la gât până când văd un pom înflorit şi atunci îl lasă pe ramurile acelui pom, ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului; alţi copii din Mehedinţi şi Gorj îl ţin până când înfloreşte porumbarul (Prunus spinosa L.) şipăducelul (Crataegus Oxyacantha L.) şi atunci mamele pun mărţişorul pe porumbar sau păducel, crezând că astfel copiii lor vor fi albi precum florile acestor plante; în Dobrogea, mărţişorul este ţinut până vin cocostârcii şi atunci îl aruncă după ei rostind: „Na-ţi negreţele/Şi dă-mi albeţele!", dar în acest moment fetele nu trebuie să fie văzute de soare, pentru că le înnegreşte; în zonele Arad, Gorj, Ialomiţa, Brăila şi Dobrogea, există obiceiul ca mărţişorul să nu fie purtat doar de copiii, ci şi de fetele nemăritate şi chiar de către nevestele tinere, ca să nu le ardă soarele şi să li se păstreze pielea albă peste vară şi iarnă; se şi spune: „Cine poartă mărţişoare/Nu mai e pârlit de soare!"; fetele din zona Huşilor, ţin mărţişorul toată luna martie, când, în final, îl aşează pe ramurile unui trandafir, crezând că astfel vor fi roşii la faţă ca floarea acestui arbust; cu moneda, în Prahova, se cumpără vin, pâine albă şi caş, pe care le consumă împreună, considerându-se că astfel vor avea faţa albă precum caşul şi obrajii roşii ca vinul; în Suceava, mărţişorul este purtat până este auzit cântând cucul, când fetele dau foc şnurului şi îşi afumă gâtul cu el, înconjurându-l de trei ori; în Teleorman, mărţişorul este purtat până înfloresc vişinii pe ale căror crengi îl agaţă; în Banat, există obiceiul ca, în loc de mărţişoare, să se poarte şiraguri de mărgele (2.MARIAN,I,p.312-315). Un obicei legat de tradiţia Dochiei şi de celebrarea Anului Nou primăvara este Mărţişorul, care nu este altceva decât calendarul sau funia anului ce adună şi împleteşte cele 365 de zile ale anului în două anotimpuri, iarna şi vara, simbolizate de cele două fire colorate în alb şi roşu; în zona Bacăului, este atestat un şnur confecţionat din două fire de lână neagră şi albă, opoziţie cromatică obişnuită pentru perechile zi-noapte, iarnă-vară, lumină-întuneric; acesta se face cadou nu în ziua de 1 martie, ci în ziua când pe cer apare Luna Nouă, fiind încă un argument pentru existenţa unui străvechi calendar lunar în spaţiul carpatic; tot de sorginte lunară sunt şi ciclurile de zile care au la bază multipli de trei, cum ar fi zilele Babei de la începutul lunii martie; după tradiţie, şnurul se purta la mână şi nu era un atribut sau un privilegiu exclusiv al fetelor şi nevestelor, ci a fost un obiect ritual, care a devenit, în vremurile noastre, obiect de podoabă, purtat la gât sau pe piept; unele informaţii etnografice susţin că momentul când mărţişorul se purta legat la mână sau agăţat de gât era decis de apariţia pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie; mărţişorul era făcut cadou şi pentru asigurarea sănătăţii, belşugului şi păstrarea frumuseţii de-a lungul anului; durata purtării mărţişorului varia în funcţie de zona etnografică: până la Mucenici (9 martie), Armindeni (1 mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viţei de vie, a măceşilor, a trandafirilor (3.GHINOIU,p.60). Prima mărturie descriptiv-explicativă a mărţişorului o lasă Iordache Golescu, care afirmă: „Mărţişorul este şi luna martie, dar şi o aţă împletită cu fir alb şi altul roşu care-l (iau) la gâtul, la mâinile copiilor, în luna martie, spre pază, spre depărtarea de orice boală, de deocheat, de fermecat"; unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr şi, dacă pomului îi merge bine în acel an, se crede că şi copilului îi va merge bine - Neamţ; alţii îl ţin la gât, până ce văd primul pom înflorit şi atunci îl lasă pe ramuri, ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului - Mehedinţi;Gorj;Suceava; este păstrat de copii, până ce vin berzele, copiii strigând după ele, aruncând mărţişorul în direcţia lor: „Na-ţi negreţele/Şi dă-mi albeţele!"; punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie, dimineaţa, până a nu răsări soarele, şi îl practică toţi cei de parte feminină - Prahova; Suceava (2.CĂLIN,p.9-10). Obiceiul este propriu românilor; luna poartă numele zeului Marte (la romani), el fiind ocrotitor al câmpului şi turmelor, personificând renaşterea naturii; la vechii traci, aceleaşi atribute le avea zeul Marayas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă şi de vegetaţie; în săpăturile arheologice din România au fost descoperite mărţişoare vechi de peste 8.000 de ani, sub forma unor pietricele de râu, vopsite în alb şi roşu, care erau înşirate pe aţă şi purtate la gât; roşul semnifică focul, sângele şi soarele, care sunt atribuite vieţii, deci femeii care dă naştere vieţii; albul conotează limpezimea apelor, albul norilor, specifice înţelepciunii bărbatului; şnurul simbolizează schimbul de forţe vitale, care dau naştere viului, fiind şi azi simbol al sexelor şi se regăsesc şi la bradul de nuntă şi la cel de înmormântare, în „steagul" căluşarilor, în podoabele altor manifestări populare, precum Junii, Sâmbra oilor etc.; în Moldova şi în nordul Sucevei, mărţişorul este dat în dar copiilor, ca să aibă noroc, să fie sănătoşi; fetele îl poartă 12 zile la gât, apoi îl prind în păr şi îl ţin până la sosirea berzelor, sau până ce înfloresc primii pomi; atunci îl scot, leagă şnurul de ramurile copacilor, iar cu banul îşi cumpără caş, pentru ca tot anul să le fie faţa albă şi frumoasă; fetele oferă mărţişoare băieţilor, gest care ţine de sentimentul pe care îl au faţă de aceştia - Transilvania (PRESA). Se mai dăruieşte mărţişor copiilor de 1 martie, pentru ca aceştia să fie feriţi de soarele şi vântul de martie, care le înnegresc feţele (CIORTAN,p.228). Se confecţionează dintr-un bănuţ din aur sau argint, atârnat de un fir alb împletit cu unul roşu, acesta fiind primit în dar de către fete şi femei, şi purtat până este zărit primul porumbar, ori păducel, ori pom înflorit pe ramurile căruia îl aşează; dar ultima parte a datinii s-a pierdut, chiar dacă bănuţul nu mai este făcut din metal preţios - Maramureş (BOGDAN,p.58-59). În Dolj, firele şnurului de la mărţişor sunt colorate în alb, roşu şi albastru şi sunt trecute prin brânză, pentru ca fetele să fie albe, să nu le ardă soarele faţa în timpul verii şi să nu le înnegrească; după purtare, se pun pe o floare albă sau pe un porumbar, ca să fie fata ca floarea sau sprintenă şi frumoasă ca o porumbiţă, evidentă fiind aici confuzia omofonică dintre plantă şi pasăre; numai fetele mai înstărite atârnă o monedă de argint la şnur (ENACHE,p.117-118). Mărţişorul se pune la gâtul sau pe pieptul copiilor, uneori şi al femeilor, rareori al bărbaţilor, fiind o monedă de argint sau de aur, prinsă cu un şnur împletit din două fire, unul de culoare roşie, al doilea de culoare albă, acest dar numindu-se mărţişor; se crede că acela care va purta mărţişorul va fi peste primăvară norocos, sănătos şi curat ca argintul, iar vara va fi scutit de friguri; mărţişorul se poartă la gât, piept şi uneori la încheietura mâinii până la înflorirea trandafirilor, când se scoate, se pune firul roşu pe o floare, iar cu banul se cumpără caş, pe care fetele îl mănâncă, în credinţa că vor fi tot anul albe la piele şi îmbujorate în obraji; în alte zone, banul se păstrează la gât până înfloresc vişinii, când firul se aşează pe o crenguţă ruptă în trei; apoi se iau trei flori de vişin, din care două se pun la urechi şi una la brâu; pe alocuri, mărţişorul se poartă până se zăresc primii arbuşti înfloriţi, cu precădere porumbarul (arbust sălbatic din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori albe, cu fructe sferice negre-vinete - Prunus spinosa; ŞĂINEANU,IV,p.240), ori păducelul (arbust înalt din familia rozaceelor, cu flori albe dispuse în buchete, cu fructe comestibile, cultivat uneori ca plantă ornamentală - Crataegus monogyne; ŞĂINEANU,IV,p.145), iar firul mărţişorului este aşezat pe o crenguţă înflorită a acestor arbuşti; astăzi, mărţişoarele sunt date numai persoanelor de sex feminin, indiferent de vârstă şi numai în unele sate izolate din Moldova îl mai poartă băieţii şi bărbaţii; în ultimele decenii, tendinţele comerciale au condus la o inventivitate deosebită în producţia de mărţişoare, acestea luând forme diverse şi îmbrăcând simboluri felurite: coşari, fructe, cifre, litere, păianjeni, personaje din filmele de desene animate, semne zodiacale etc.; astăzi, mărţişoarele sunt purtate doar două-trei zile, rar câte o săptămână; se crede, în general, că mărţişorul are rol protector împotriva forţelor răului; el este purtat la gât de către fete, la brâu de către femei şi la încheietura mâinii de către bărbaţi; în zonele Năsăud şi Bucovina, mărţişorul trebuie purtat şi de către bărbaţi; confecţionat în casă, el este dăruit după reguli stricte: mamele şi bunicile dau copiilor şi soţilor, iar fetele numai prietenelor apropiate; pentru a avea noroc tot anul, mărţişorul primit trebuie purtat cel puţin în ziua de 1 martie (PRESA). Serii simbolice: alb-roşu-argint/aur; alb-negru-argint/aur; mărţişor-pom fructifer; mărţişor-arbuşti cu flori albe; mărţişor-trandafir; mărţişor-cocostârc.

MĂRUNTAIE v. VISCERE.

MĂSEA v. DINTE.

MĂSLINĂ (fruct de Olea europaea - DLRM,p.487)
Se crede că femeia însărcinată nu trebuie să fure nici măcar o măslină, pentru că, la naştere, copilul său va avea, ca semn, o aluniţă pe corp de mărimea măslinei furate -Tecuci (2.GOROVEI, p.161). Înseamnă mâhnire pentru cine visează măsline; dacă se visează mâncând măsline, va suferi de gâlci (inflamarea ganglionilor de la gât); dacă visează măsline de dimensiuni mari înseamnă că nu-i va merge rău în viitorul apropiat - Suceava (NOTE,Băncescu).

MĂSURĂ (A MĂSURA)
Actul de a măsura impune o serie de restricţii, considerându-se că el ar fi nociv omului; astfel, în Maramureş (dar credinţa este generală în ţară), copiii nu se măsoară, pentru că se crede că nu mai cresc (BOGDAN,p.88). Dacă se păşeşte peste un copil sau este măsurat cu cotul (veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu aproximativ 60 de cm - ŞĂINEANU,II,p.330), acesta moare sau scade din înălţime - Transilvania; când se îngroapă mortul, nuiaua care a fost folosită la măsurarea lui, în vederea realizării sicriului, se rupe în trei bucăţi şi se aşează în groapă, lângă sicriu, pentru că, de va fi lăsată afară, este rău de urât pentru cel ce o va găsi şi o va lua - Muntenia; dar dacă mortul a fost un om norocos în viaţa lui, atunci măsura este luată acasă şi păstrată la grinda casei, pentru ca norocul să nu se depărteze, ori să se înstrăineze de gospodărie - Muntenia (2.GOROVEI, p.145;154;160). După ce s-a aşezat sicriul în groapă, unul din gropari rupe măsura mortului în trei bucăţi şi o pune lângă sau deasupra sicriului, crezându-se că, dacă ar lăsa-o afară, este rea de urât pentru cel ce o va lua din întâmplare - Buzău; (3.MARIAN,III,p.210-211). În cazul în care mortul este măsurat cu o sfoară în vederea săpării gropii, aceasta este îngropată împreună cu mortul, ca să nu fie ulterior utilizată la diferite vrăji - Ţara Oaşului (4.LAZĂR,p.465). Se mai crede că măsura mortului trebuie neapărat îngropată, ca să fie oprit decesul altor membri ai familiei - Mehedinţi (1.ARMĂŞESCU,p.483). Este semn de boală, de friguri, pentru cine se visează măsurând ceva - Suceava (NOTE,Băncescu).

MĂTASE
La câteva zile după cununie, cei doi tineri căsătoriţi cumpără din târg (magazin) două sculuri de mătase: unul roşu, pentru mire, celălalt alb, pentru mireasă; acasă măsoară lungimea firelor din cele două sculuri şi al cui este mai lung acela va trăi mai mult - Buzău (2.GOROVEI,p.174).

MĂTCĂLĂU
Sărbătoare tradiţională care se ţine într-una din zilele de după Duminica Paştelui, când flăcăii şi fetele se adună pentru a schimba între ei ouă roşii şi a se jura ca fraţi şi surori de cruce - Banat;Oltenia (ŞĂINEANU,III,p.368). v. FRATE DE CRUCE.

MĂTRĂGUNĂ (Atropa belladonna - DLRM,p.488)
Nume popular al beladonei, plantă erbacee otrăvitoare, cu flori brune-violete, care conţin atropină, şi cu fructe negre, lucioase, folosită în medicină şi în magia populară - (ŞĂINEANU,III, p.368). Spre deosebire de brad şi grâu, care ocupă de departe poziţiile cele mai consistente în mentalitatea tradiţională românească în ceea ce priveşte regnul vegetal, mătrăguna impune un respect difuz, venit din analogii şi teamă pentru contextul şi scopul în care este folosită şi care determină totodată un anumit comportament uman faţă de plantă; din cauza acestui respect, ea este denumită şi Doamna-Codrului, Doamna-Mare, Împărăteasă şi Iarbă-bună; deşi este veninoasă, a continuat să menţină treaz un adevărat cult de sorginte magică; în popor i se atribuie însuşiri afrodiziace, probabil şi din cauza asemănării rădăcinii sale cu forma părţii inferioare a trupului uman; în folclorul românesc, multe descântece debutează cu invocarea mătrăgunei, care posedă proprietăţi somnifere şi totodată excitante; culesul plantei nu se face la întâmplare, ci impune un ritual riguros, culegătorul având obligaţia să nu fi întreţinut o perioadă de timp relaţii sexuale, să păstreze tăcere deplină în timpul deplasării, să nu spună nimănui unde se duce şi să fie uneori singur; el trebuie să scoată planta cu dinţii din pământ, la lumina lunii pline; până a fi culeasă, se dansează în jurul ei, câteodată se dansează chiar în cupluri; mătrăguna culeasă este „răsplătită" cu pâine, sare, zahăr şi vin, toate aceste produse făcând parte din peisajul simbolic tradiţional; unii cercetători consideră că virtuţile magice ale mătrăgunei explică, într-un anumit sens, destinul ciudat al acestei plante: rădăcina ei poate avea o influenţă directă asupra forţelor vitale ale omului sau ale naturii, determinând căsătoria fetelor, noroc în dragoste, fecunditate în căsnicie; poate spori cantitatea de lapte dată de către vaci şi alte animale; acţionează fericit asupra mersului afacerilor, aduce bogăţie şi generează prosperitate şi armonie; dar proprietăţile ei magice pot fi întoarse şi împotriva unei persoane, în care caz vrăjile din această categorie se fac mai ales pentru asigurarea uniunilor erotice (2.KERNBACH,p.162;302-305). Se crede că o fată, care vrea să fie plăcută de flăcăi şi să fie apreciată deosebit între celelalte, trebuie să meargă la câmp, într-o zi de duminică de dulce (care nu cade în posturi), însoţită de mama ei, îmbrăcate amândouă ca de sărbătoare, şi să sape acolo mătrăguna; după ce scot planta, să pună în locul rămas gol pâine, sare şi rachiu; la întoarcere, fata trebuie să ducă tot drumul planta pe cap şi să se ferească de orice prilej de ceartă sau de ocară, aidoma evitând orice confruntare şi la ducere; întrebată de unii şi alţii ce poartă pe cap, ea să nu spună adevărul, pentru că puterea magică a plantei se anulează - Bucovina; dar se mai crede totodată că, dacă mătrăguna creşte în grădina casei unde trăiesc multe fete, ea nu trebuie scoasă, pentru că atunci una dintre fete va muri în curând - Bucovina (2.GOROVEI,p.147;259-260). Ca să se mărite, fetele culeg mătrăguna în zi de vară, într-o marţi seara, la pădure; când o găsesc, scot toate veşmintele de pe ele, apucă de un fir al plantei şi, rotindu-se în jurul ei, zic: „Mătrăgună, Doamnă bună,/Mărită-mă-n astă lună,/De nu-n asta,-n cealaltă,/ Mărită-mă dup-olaltă!" - Ţara Chioarului; la fel se procedează şi în Maramureş (3.POP, p.266;388;398). Împreună cu alte plante aromatice, cu semnificaţii magice, mătrăguna intră în componenţa aşa-numitei „legături a strigoilor", care se aşează în sicriu lângă mort, pentru încetinirea efectelor de biodegradare, dar şi pentru „liniştirea" celui dispărut, care, în caz contrar, s-ar putea întoarce printre cei vii în chip de strigoi, de spirit malefic - Transilvania (4.BOCŞE,p. 353). Serii simbolice: pâine-sare-zahăr-alcool; duminică(marţi)-nuditate-dans în cerc-descântec.

MĂTURĂ (A MĂTURA)

Femeia gravidă să măture casa dinspre intrare spre spatele acesteia, ca să nu nască prunci gemeni - Ţara Oltului; cât timp copilul nou-născut nu este botezat, mama lui nu are voie să iasă din casă la lumina rezultată din aprinderea vreunei surse (lumânare, opaiţ, bec etc.), nici măcar până în tindă, fără să ţină în mână o mătură - Transilvania; nu se lasă copilul singur în casă, pentru că poate intra necuratul în el, dar, pentru contracararea acestei posibilităţi nefaste, se pune o mătură lângă leagănul sau copaia în care este aşezat pruncul - Suceava; copilul bătut cu cotorul de la mătură nu mai creşte - Tecuci; nu se loveşte cu mătura un copil, fiindcă nu va mai înceta din plâns - Ţara Oltului; nu mai creşte şi când este bătut cu mătura - Muntenia; fata bătută cu mătura nu se mai mărită - Muntenia; nu se mai mărită fata care îşi dă cu mătura peste picioare - Dolj; o femeie lăhuză, când iese din casă, trebuie să ia cu ea o mătură şi un cuţit, ca să se apere de duhurile rele, pentru că îngerul său nu o poate proteja în situaţia în care se găseşte în acel moment - Muntenia; se crede că, în caz că o tânără mătură prin casă şi este întreruptă, aceasta va fi părăsită de flăcăi în mijlocul jocului - Suceava; să nu se lovească feciorul cu mătura, fiindcă îl părăsesc fetele şi nu se mai însoară; nici copilul, pentru că nu mai creşte; nici în vite să nu se dea, pentru că aduce pagubă; câinele turbează, dacă este bătut cu mătura - Vâlcea; să nu se lovească sau să se azvârle cu mătura în vite, fiindcă se îmbolnăvesc şi mor, şi nici nu este bine să fure cineva din mătură, pentru că nu va avea noroc la vite cel căruia i se fură - Ţara Oltului; nici porcii să nu fie loviţi cu mătura, pentru că se îmbolnăvesc, mătura fiind piază-rea - Ţara Oltului; cu mătura să nu fie bătut nimeni - Bihor;Dolj; Vâlcea;Iaşi;Suceava; nu se mătură în casă în zilele marilor sărbători, cum ar fi de Crăciun şi de Paşte, iar a doua zi, după ce se mătură, este bine să se ducă gunoiul la rădăcina pomilor, ca să rodească mai bogat - Bihor;Vâlcea; să nu se măture având mâinile mânjite cu aluatul frământat pentru pâine, fiindcă face grâul tăciune - Dolj; nu se mătură în Duminica Învierii Domnului (Paştele), deoarece grâul se face secară - Dolj; vine uliul la găinile celei care mătură prin pat - Suceava; sau pot să-i moară copiii - Tecuci; noaptea nu se mătură prin casă - Suceava; face a pagubă cel care rupe mătura - Galaţi; dar, pentru lecuire, se poate bate cel bolnav cu o mătură - Vâlcea; în casa în care se află un mort nu se mătură şi nici nu se scutură până la înmormântarea decedatului, pentru că este rău de moarte pentru ceilalţi ai casei - Muntenia;Suceava; la plecarea preotului, care vine cu botezul în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), gazda aruncă după el cu o mătură uzată, crezând că astfel se vor mărita şi fetele - Ţara Oltului; ca să fie curat în cap şi să nu facă insecte, este recomandabil ca leşia să fie strecurată printr-o mătură lată - Tecuci; nu are noroc la păsări cine mătură vatra - Tecuci; nu se mătură vatra cu mătura, deoarece atrage uliul la păsări - Iaşi;Suceava; ca să nu mai vină uliul la găini, să se arunce în el cu o mătură veche, ieşită din uz - Suceava; face bube la degete cel ce ia gunoiul din vârful măturii - Suceava; la măturat, când sar fire din mătură, ele trebuie luate şi puse în brâu, ca să nu mai doară şalele la secerat - Tecuci; măturatul interioarelor dinspre uşă spre spatele încăperilor poate aduce oaspeţi la casa omului, din care cauză şi soţiile cârciumarilor procedează aidoma în speranţa că vor determina venirea multor clienţi care vor fi serviţi de soţii lor - Argeş; dar, după plecarea unui oaspete, nu se mătură imediat, pentru că nu va mai veni - Suceava; de gândacii din casă se poate scăpa, dacă sunt luaţi, în zi de vineri, pe dosul măturii şi aruncaţi peste drum - Suceava (2.GOROVEI,p.25;29; 43-44;60;62; 101;104;106;114;120;137-138;144;153;172;177;225-226; 241; 251; GOLOPENŢIA,p.83;88; 107; 131-132). În casa unde stau două mături după uşă se crede că este multă ceartă şi, prin urmare, puţin noroc - Transilvania (3.MARIAN,II,p.38). În ziua de Paşte, să nu se dea cu mătura prin casă, pentru că grâul se face secară - Dolj (2. BERDAN,p.16). Se poate să se măture casa în ziua de Crăciun, dar să nu se scoată gunoiul afară, ca să nu fie pagubă la vite (PRESA). Serie simbolică: mătură-cuţit.

MÂNĂ
În arta tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor, una din cele mai răspândite reprezentări este aceea a mâinii, parte a corpului omenesc care a fost totdeauna recunoscută ca având valori revelatorii pentru întreaga fiinţă umană; un fragment de cântec popular este semnificativ pentru elementele decorative prezente la unele componente ale arhitecturii tradiţionale: „Foaie verde de gutui,/Ce făcui, ce nu făcui,/Ridicai bordei în soare,/Cu mânuţe de-nchinare,/Cu căluţ de apărare,/Cu stele de luminare,/Cu ochi de-nfăţişare/Pe fruntari şi pe pitvoare"; locul de plasare al mâinii este grinda principală a casei, unde se ciopleşte conturul ei, alături de care apare şi o formulă binefăcătoare sau numele meşterului şi anul de construcţie, mâna având înţelesul de veghe, dar şi de avertisment (PETRESCU,p.70;76-77). Mâna ridicată în semn de ocrotire şi invocare este reprezentată pe faţada caselor, pe porţi, pe grinda principală a casei, pe elementele constructive din interiorul caselor, pe stâlpii de înmormântare şi pe troiţele olteneşti (IORDACHE, p.154). Se crede că, dacă fătul, la naştere, cade pe mâna dreaptă, el va fi în viaţa lui un om al dreptăţii, iar, de cade pe cea stângă, va fi un om al strâmbăciunii - Suceava; copilul care este apucat de mâna dreaptă trei zile la rând va deveni om darnic - Galaţi; este bine ca moaşa, când pune faşă copilului, să-i lase mâna dreaptă afară - Vâlcea; se crede că, dacă unui prunc încă nebotezat îi sunt sărutate mâinile, el va ajunge preot sau preoteasă - Ţara Oltului; dacă, în timpul oficierii slujbei de botez, copilul începe să plângă, nu este bine să fie legănat pe braţe, fiindcă, mai târziu, îi vor cădea dinţii - Vâlcea; mâinile copilului mic nu se sărută, pentru că le va urî şi nu se va mai juca cu ele - Iaşi;Suceava; înainte ca fetele să meargă la horă, îşi prind mâinile, se apleacă şi le calcă cu piciorul drept, pe pragul casei repetând gestul - Suceava; femeia gravidă să nu ţină niciodată mâinile încrucişate peste abdomen - Suceava; copilul care este alăptat să nu fie ţinut pe mâna stângă, deoarece va deveni stângaci - Moldova; să nu se umble cu mâinile în buzunare, fiindcă vor cădea unghiile - Tecuci; nu este bine să se uite cineva îndelung la mâini, pentru că îl vorbeşte altul de rău - Argeş; este semn că nu se teme de bărbat, femeia care ia cu mâna, din vatră, tăciunele aprins - Muntenia; se crede că sunt stăpâniţi de un duh rău cei care au mâna grea - Galaţi; să nu se primească nimic de la cineva care dă cu mâna stângă, pentru că face a pagubă; şi nici să nu se dea mâna cu acela care întinde, pentru salut, pe cea stângă, pentru că este de rău - Galaţi; să nu se frământe aluatul cu mâna stângă, pentru că nu mai se face grâul în câmp - Tecuci; trage a rău cel care stă cu mâna la falcă şi gândeşte - Muntenia; cine se culcă pe partea dreaptă înseamnă că are mâna dreaptă ferită de diavol şi îşi poate face semnul crucii cu ea - Muntenia; trage a sărăcie cel căruia îi place să se culce cu mâna dreaptă aşezată sub cap - Galaţi; puii păsărilor să nu fie atinşi cu mâna, pentru că vin furnicile pe ei şi-i omoară, dar până atunci păsările care i-au clocit îi părăsesc - Tecuci; dacă vreunul a lovit prea tare o găină sau un câine, încât este mai să moară, o va scăpa de la moarte, dacă făptaşul îşi calcă mâinile - Suceava; se îmbată cel care consumă băuturi alcoolice cu mâna stângă - Muntenia; înseamnă că este flămândă o rudă a celui care îşi uită mâncarea în mână - Suceava; iar celui care duce mâncarea la gură cu mâna stângă Dumnezeu nu-i va primi crucea cu mâna dreaptă - Tecuci; să nu se ţină farfuria cu mâncare pe braţe, pentru că gestul atrage sărăcie - Iaşi; pentru ca o înţelegere să se realizeze şi să fie benefică ambelor părţi, cei doi îşi strâng mâinile, iar un al treilea le „taie", le desparte mâinile cu latul palmei, la fel procedându-se şi când se strâng mâinile ca urmare a unui pariu, rămăşag - Muntenia; când apar pete negre pe mâini, este semn că va muri una dintre rude - Suceava; se crede că, rupându-se iarbă cu mâna, va urma ploaie - Suceava; este semn de ploaie, când apare o spuzeală (alergie) pe mâini - Suceava (2.GOROVEI,p.17;72;76;91;131;133;147;158;189;197;211;216;235; 240;260;266;GOLOPENŢIA,p.103;NOTE,Antonescu). Un om care toarnă altuia băutură sau apă peste mână (cu mâna întoarsă spre exterior) dă semn că îl duşmăneşte pe acela; să nu se ia gunoiul rămas pe mătură cu mâna, pentru că nu este bine; să nu se primească nimic de la cel care dă obiectul cerut cu mâna stângă, pentru că este semn de pagubă; va fi păcălit cel care dă mâna cu un om care îşi ţine stânga în buzunar; când se numără oile, să nu fie arătate cu un singur deget, ci cu două sau cu toată mâna, pentru a făta miei gemeni - Maramureş (BOGDAN,p.24;32;95;99;102). Cine se întâlneşte cu Fata-Pădurii şi aceasta arată că ar vrea să atace să o lovească el primul, dar cu mâna stângă, fiindcă, dacă loveşte cu dreapta, Fata-Pădurii îi va lua toate puterile şi îl va omorî - Sălaj (PRESA). La slujbele de înmormântare, când se cântă „Veşnica pomenire", cei ce nu ajung să pună mâna pe colivă sau pe celelalte vase cu pomană se ţin cu mâna dreaptă de veşmintele celorlalţi sau doar pun mâna pe cel de alături, în credinţa că aşa cum se ţin oamenii unii de alţii, aşa se vor ţine şi sufletele unele de altele când vor ieşi din iad - Sibiu;Muntenia (3.MARIAN,III, p.204;NOTE,Antonescu). Dacă îi scapă cuiva mâncarea din mână sau băutură dintr-un vas, trebuie să dea neapărat de pomană, pentru că se crede că îi cer morţii din familia lui; când se toarnă un lichid cu mâna stângă sau cu mâna întoarsă spre exterior, ori se face un lucru de la coadă la cap sunt semne că acel om este un îndărătnic; există credinţa că aceluia care îşi bate părinţii, săvârşind un mare păcat, mâna sau piciorul cu care a lovit nu îi vor putrezi niciodată; despre cel căruia îi tremură mâna când ţine un vas plin cu lichid se spune ironic că a dat mult de pomană; nu este bine să se uite cineva îndelung la propriile mâini, fiindcă îl vor vorbi de rău duşmanii; în cazul că s-a întâmplat aşa ceva, mâinile sunt trecute repede peste fese, ca gest de nepăsare pentru ce vorbesc unii; cine se visează dând mâna cu un alt om înseamnă că se va ţine de cuvânt cel care a promis ceva; va scăpa de griji cel care visează că spală mâinile altcuiva; va avea parte de sporirea averii cel care visează mâini multe; visarea unor mâini de aur înseamnă bogăţie mare; iar mâinile din argint semnifică doar îmbunătăţirea stării materiale prezente; cine visează că lucrează cu mâna dreaptă înseamnă că va avea noroc în familie; înseamnă că va traversa o stare de lene şi va trândăvi cel care se visează cu mâinile umflate; dar înseamnă moartea unuia dintre părinţii aceluia care se visează că îşi pierde mâinile - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: mână-cărbune aprins.

MÂNCARE (A MÂNCA)
Femeia care mănâncă, fiind culcată, rămâne gravidă - Suceava; unei femei gravide să nu i se vorbească despre mâncăruri bune, fiindcă avortează sarcina, acelaşi deznodământ petrecându-se şi dacă vede pe cineva mâncând şi nu i se dă şi ei - Suceava; copilul să nu mănânce nespălat, pentru că nu mai creşte şi i se înnegreşte pielea - Tecuci; nu se apropie îngerul timp de 40 de zile de acela care mănâncă sâmbăta nespălat - Suceava; se spune că nu mai creşte copilul care se uită la cineva care mănâncă, fără să i se dea şi lui - Suceava; fetele tinere să nu mănânce, în timp ce duc pe creştetul capului un vas cu apă, fiindcă li se vor certa oaspeţii la nuntă - Vâlcea; la masă, fetele şi flăcăii nu mănâncă aşa mult, crezând că în acest fel şi-ar mânca norocul - Muntenia; se crede că omul care mănâncă mult este un mare egoist - Suceava; sau trage a sărăcie - Muntenia; aidoma trage a sărăcie cel care mănâncă din mână - Vâlcea; în seara de ajun a Anului Nou, fetele nemăritate care stau la masă pun jos trei îmbucături de mâncare, una la începutul ospăţului, a doua pe la mijlocul lui, iar cea de a treia la sfârşit, apoi, când trebuie să plece fiecare spre casa ei, le iau, le pun pe fereastră, ca aceste bucăţi să fie urate de băieţii care vin cu Pluguşorul, crezând că astfel le va apărea în vis ursita şi le va spune dacă acela la care se gândesc le va cere în căsătorie sau nu - Tecuci; în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), când umblă preotul cu crucea, fetele şi flăcăii să nu mănânce nimic toată ziua, până ce se ivesc stelele pe cer, apoi să mănânce doar câteva plăcinţele foarte sărate (pogăciţe), fără însă a bea nici un pic de apă, şi vor visa peste noapte că viitoarea lor pereche le dă să bea apă - Transilvania; cui îi este poftă de ceva să ceară, fiindcă nu este păcat, iar femeile însărcinate pot pierde fătul, sau bărbaţilor poate să li se ivească o uşoară lactaţie la sâni, care se întăresc, devin dureroşi şi apoi se infectează - Tecuci; celui care cere de mâncare de la cineva care tocmai se ospătează să nu i se promită şi ulterior să nu i se mai dea, pentru că înseamnă că sunt minţiţi morţii din familie - Teleorman; fetele, după ce mănâncă, să scurgă farfuria, ca să se scurgă şi ochii altora după ele - Teleorman; fetele să nu se atingă de mâncarea rămasă, după ce a fost luată la un drum, neconsumată toată şi readusă acasă, pentru că li se va întoarce nunta înapoi de la biserică - Muntenia; dacă oamenilor li se face repede foame şi, din această cauză, mănâncă des, fără însă a se sătura, este semn de foamete - Suceava; dacă soseşte un musafir în timp ce se mănâncă, să fie invitat să se aşeze la masă, pentru că este trimis de Dumnezeu - Tecuci; casa în care oamenii păstrează mâncare pentru mai târziu va sărăci - Suceava; dacă mâncarea este sărată, se crede că acela care le-a pregătit este îndrăgostit - Suceava; dacă, la masă, cade cuiva o bucată din mână sau de la gură, se spune că îi este foame iubitului, celui la care tocmai se gândea cel aşezat la masă, vreunei rude sau unui părinte decedat, dar bucata nu trebuie lăsată unde a căzut, pentru că o fură diavolul şi este păcat să i se dea să mănânce - Muntenia;Teleorman;Argeş;Ialomiţa;Suceava; când scapă cineva bucata de la gură, se spune că o va lua dracul, de aceea este bine să fie ridicată repede de unde a căzut şi să fie mâncată, ca diavolul să plesnească de necaz - Vâlcea; când cade cuiva bucata de la gură, se crede că îl vorbeşte cineva de rău - Suceava; sau se crede că îi vor veni în casă oaspeţi flămânzi; în caz că bucata îi cade unui oaspete, înseamnă că îi pare rău gazdei de bunurile puse pe masă înaintea musafirului - Muntenia; i se va întâmpla o nenorocire celui care mănâncă firimiturile care cad pe mămăligă atunci când aceasta este tăiată - Teleorman; pe cea care, la lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Crăciunului (14 noiembrie), nu mănâncă tot ce se pune pe masă o va apuca ploaia, fără să fi putut pregăti urzeala pentru pânza pe care o are de ţesut - Vâlcea; nu se mănâncă în timp ce se toarce sau se lucrează la războiul de ţesut, pentru că se crede că aşa se mănâncă şi sporul la lucru - Ţara Oltului; se crede că acela care citeşte în timp ce mănâncă uită tot ceea ce a învăţat - Suceava; cine mănâncă ţinând în sân o carte sau vreo cusătură la care tocmai lucra îşi mănâncă sporul - Argeş; cel care merge la fântână mâncând uită tot ce are de făcut - Suceava; uită şi cel ce mănâncă în timp ce se deplasează undeva - Vrancea; de asemenea, uită şi cel ce mănâncă din bucatele uitate pe masă - Suceava; când se croieşte gura unei cămăşi într-o zi de întâi a unei luni, să nu se mănânce, pentru că se mănâncă sporul - Dolj; nu se mănâncă în timp ce sunt semănate sau răsădite legumele în grădină, fiindcă viermii vor mânca roadele, dar să se mănânce bucate bune şi pe îndestulate, înainte de a se merge la semănatul cânepei, pentru ca aceasta să crească spornic - Ţara Oltului; cel ce pune cloşca pe ouă, sau ia puii de sub cloşcă, să fi mâncat ceva mai înainte, ca puii să nu piuie mereu după mâncare - Argeş; să nu se mănânce în timp ce sunt căutate vitele pierdute, pentru că acestea vor fi mâncate de lupi - Gorj; se îmbolnăveşte de diaree cel ce mănâncă din carnea unei păsări sau vite rătăcite - Iaşi; să nu se mănânce stând pe o parte (într-o rână), fiindcă îi va muri cineva din familie - Muntenia (2.GOROVEI,p.52;88;132-135; 141;148;158;162;170;172; 177;186;211;219;244;257;GOLOPENŢIA, p.140;143;NOTE, Antonescu). A treia zi de la înmormântare, o femeie pune într-o oală spălătura veselei folosită la masa de pomană, inclusiv spălătura paharelor şi sticlelor care au conţinut băutură, adaugă pâine, tărâţe de mălai şi alte resturi şi le varsă pe mormântul decedatului, zicând: „Asta să-ţi fie mâncarea şi băutura, altă treabă să nu mai ai la casa noastră!"; apoi, cu un cuţit stricat, câlţi, tămâie şi praf de puşcă, înconjoară mormântul, trăgând cu cuţitul un cerc pe pământ, şi spune: „Am umblat,/Locul ţi-am căutat,/Hotar îţi fac,/Să nu mai ieşi din acest loc!"; oala pe care a dus-o cu resturile alimentare rămâne la mormânt, nu se mai aduce acasă - Banat (3.MARIAN,III,p.314). Stăpânul sau ciobanul să nu-şi caute oile pierdute mâncând pe drum, pentru că lupii i le vor mânca - Maramureş (BOGDAN,p.101). Cu resturile de mâncare din ajunul Crăciunului sau cu colivă adusă de la biserică se ung pomii fructiferi, pentru a da roade bogate (PRESA). Va avea parte de clevetiri şi necazuri cel care se visează mâncând ceva fierbinte, dar va avea noroc la loterie cel care se visează că îi este foame - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: apă menajeră (spălătură de vase)-pâine-mălai-cuţit-cânepă-tămâie-praf de puşcă-cerc.

MÂNDRU (MÂNDRĂ)
Adjectiv-epitet substantivizat, având foarte multe derivate şi semnificând atât însuşiri fizice (frumuseţe, strălucire exterioară etc.), cât şi pe cele de caracter (demnitate, încredere în forţele proprii, semeţie etc.); apare foarte des în lirica populară de dragoste, cu deosebire sub formă de apelative; în acest sens, iubitul sau iubita nu au nume în cântecul popular, dar sunt numiţi „mândru" şi „mândra", cu seria de derivate uzitate: mândruleană, mândruliţă, mândrulică, mândrulucă, mândruţă, mândrişor, mândruţ, mândruleţ etc.; „mândra" din poezia orală de dragoste şi din basme este comparată cel mai adesea cu luna, soarele, cu luceferi sau cu orice alt astru care luminează locul pe unde se deplasează, fiind uneori chiar mai strălucitoare decât soarele: „La soare te puteai uita, dar la dânsa ba" (EVSEEV,p.111-112).

MÂNECĂ
Va uita uşor cel ce se şterge cu mâneca, sau mănâncă de pe mânecă - Vâlcea (2. GOROVEI,p.135). Cine se visează că şi-a pierdut o mânecă înseamnă că va înregistra o oarecare stopare a treburilor pe care le are de rezolvat, sau chiar un regres al acestora; înseamnă lipsă de coeziune şi tensiune în familie pentru cel care îşi visează o mânecă descusută; dacă se visează că are mânecile murdare este semn că va pierde funcţia avută sau onoarea de care se bucură - Suceava (NOTE,Băncescu).

MÂNZ
Cine vede primăvara mai întâi mânz şi este cu picioarele goale va face bătături şi va avea înţepături în picioare - Tecuci; cine vede primăvara mânz, înainte de a vedea pui sau miel, va fi sărăntoc peste vară - Galaţi; se crede chiar că este spurcat cel ce vede primăvara, pe nemâncate, mai întâi mânz şi, pentru a scăpa de spurcăciunea mânzului, este indicat să-şi lase betele sau brâul să atârne, pentru ca lupii să mănânce mânzul, iar paguba să nu se răsfrângă asupra celui care a văzut animalul - Muntenia; cine vede mânz primăvara, fără să fi mâncat în dimineaţa aceea, este spurcat şi trebuie să-şi lase un colţ al brâului să-i atârne, pentru că altfel lupii îi vor mânca mânzul - Vâlcea; sau este semn de pagubă şi, pentru prevenirea ei, trebuie purtat brâul pe şold timp de şase săptămâni - Vâlcea; este semn rău, când se întâlneşte pe drum un mânz - Galaţi; tot de rău augur este şi întâlnirea pe drum a unui mânz în luna martie - Vaslui; dacă proprietarul unor păsări care clocesc vede un mânz mai înainte de ieşirea bobocilor din ouă, nu va mai avea parte de ei - Vaslui; placenta mânzului nu se lasă la locul unde a fost fătat, pentru că există riscul ca mânzul să fie mâncat de lupi - Galaţi; placenta de mânz, macerată în rachiu, este leac pentru cei bolnavi de friguri - Tecuci (2.GOROVEI, p.17;34-35;94;136;273;279). v. CAL.

MÂŢĂ v. PISICĂ.

MÂŢIŞOR
Ament, inflorescenţă a unor arbori şi arbuşti, formată din flori foarte mici, înşirate pe o axă şi atârnând ca un ciucure, întâlniţi cu deosebire la salcie, alun, nuc etc. (ŞĂINEANU,II,p.43;III,p.405). Evident că, în contextul unor credinţe tradiţionale româneşti, numai mâţişorii de salcie-pletoasă (plângătoare; Salix babylonica - DLRM,p. 733) primesc conotaţii specifice; astfel, cine înghite, în Duminica Floriilor (ultima duminică înainte de cea a Paştelui) mâţişori sfinţiţi la biserică va fi scutit de dureri la muşchii grumazului sau de inflamarea amigdalelor - Bucovina; mâţişorii se păstrează şi peste vară, împreună cu ramurile de salcie, sub formă de coroniţă (cunună), aşezată la streaşina casei sau a grajdurilor, iar, la vreme rea (zloată, trăsnete, grindină), se pune o crenguţă pe foc, în credinţa că fumul degajat prin ardere va împrăştia negura şi va atenua vrăjmăşia vremii - Suceava;Bucovina (2.GOROVEI,p.87;137). Mâţişorii se mai pun pe stupi, în credinţa că albinele vor aduce mai multă miere peste an (PRESĂ).

MEANDRU
Motiv ornamental de foarte veche tradiţie, caracterizat printr-o linie sinuoasă, uneori compusă din volute sau spirale dispuse consecutiv sau secvenţial, simbolizând eternitatea, nemurirea; îl regăsim pe toate obiectele decorate şi în toate zonele etno-folclorice, pe elemente de arhitectură populară, ceramică, ţesături şi cusături, piese din piele şi os, feronerie, obiecte de uz gospodăresc, unelte şi ustensile, ouă încondeiate, obiecte de cult religios etc. (ZAHACINSCHI,p.37-39;NOTE, Antonescu). v. LABIRINT; SPIRALĂ; ŞARPE.

MEI (Panicum miliaceum - DLRM,p.490)
În unele zone ale ţării, meiul este folosit în cadrul ritualului de înmormântare, amintind, în parte, de rolul pe care îl îndeplineşte grâul (12.GHINOIU,p.35). Ştiut fiind că un copil care se naşte cu căiţă pe cap se va face strigoi, după moarte i se leagă trupul cu rug şi în ochi, nas, gură şi urechi i se pune mei, ca să stea liniştit în mormântul lui - Muntenia (3.MARIAN,III,p.57).

MELC (Helix - DLRM,p.491)
Legătura melcului cu ritmurile ciclice ale naturii este subliniată de multe credinţe populare; astfel se crede că, „după ce tună prima dată primăvara, totul poate să se nască şi să crească, inclusiv melcul, care este cea mai plăpândă dintre fiinţele de pe lume, poate să-şi lepede căsuţa sa de pe spate, fără teamă de frig"; cântecele copiilor fac din melc arătări fabuloase; el este trimis la izvor, la baltă şi apoi la Dunăre să bea apă, să se umfle „cât un buştean"; lui îi cresc „coarne de viţel" - vestitele „coarne boureşti" care, printr-un proces de pierdere a semnificaţiei originare, devin „coarne boiereşti"; mecanismul creşterii fabuloase a melcului este identic cu acela al ivirii balaurilor, pentru că şi aceştia sorb apa din râuri şi lacuri, cresc enorm şi se înalţă apoi în văzduh; nu există însă credinţe în care melcul să aibă puteri nefaste precum balaurii; dar, în mod metaforic, melcul se comportă ca balaurii din punct de vedere al creşterii nemăsurate a lui; în limbajul arhaic, melcul funcţionează ca un semn care conotează ideea suficienţei de sine, a autonomiei cvasi-totale, în sensul că el se hrăneşte, creşte şi se adăposteşte în şi din sine; de aceea, nedepinzând aproape de nimic, neavând nevoie de nimeni, având totul în şi cu el, melcul este fireşte „mai mare" chiar şi decât leul (COMAN,I,p.208-210). Melcii fără cochilie sunt neapărat omorâţi, deoarece se crede că ei se transformă în şerpi - Neamţ (2.GOROVEI,p.283). Este simbolul tăcerii şi încetinelii; când, la masă, mai ales copiilor li se pun linguri pe coada cărora este prezent motivul melcului, înseamnă că ei trebuie să tacă şi să mănânce fără să se grăbească, precum melcul (PRESA).

MELESTEU v. FĂCĂLEŢ.

MELIŢĂ
Se crede că este bine ca, în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe (Sângeorz - 23 aprilie), femeile să ascundă sau să ungă cu usturoi limbile meliţelor, pentru ca strigoaicele să nu se bată cu ele ori să călătorească prin lume încălecate pe acestea (12.GHINOIU,p.232). Cutremurele se declanşează din cauză că femeile uită neascunse limbile meliţelor în perioada dintre Filipii din luna noiembrie şi ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie), iar strigoaicele se bat între ele cu acestea până se cutremură pământul - Suceava (2. GOROVEI,p.184).

MERCUR
După ce o juncă (vacă tânără, care nu a avut încă viţel - ŞĂINEANU,III,p.291) fată pentru prima oară, i se sfredeleşte un corn şi i se toarnă în el mercur, după care se astupă orificiul cu un dop de lemn, în credinţa că nimeni nu-i va putea „lua" laptele - Bucovina (2.GOROVEI,p.119).

MERS (A MERGE)
Când un copil merge înapoi, sau se învârteşte pe loc, este semn că nu-i va mai trăi tatăl - Vâlcea; să nu se păşească peste copil, pentru că nu va mai ajunge om mare, însemnat - Bihor; cine se împiedică şi cade fiind în drum la biserică, în vederea participării la slujba de Înviere a Domnului, rău îi va merge în toate drumurile pe care le va face peste an - Tecuci (2.GOROVEI,p.82;145;202). Înseamnă pericol din imediata apropiere pentru cel care se visează dormind şi în acelaşi timp mergând - Suceava (NOTE,Băncescu).

MESTEACĂN (Betula verrucosa - DLRM,p.494)
Crengi de mesteacăn înverzite se pun în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie) la porţile caselor, la uşi şi la ferestre şi tot din ele se fac şi Armindenii pentru ziua de 1 mai, care se aşează la porţile gospodăriilor şi la grajduri; se spune că în aceste zile este bine să loveşti vitele cu crengi de mesteacăn înverzite şi nu crengi uscate, pentru ca ele să fie tot anul ferite de boli şi robuste (PRESA). În Maramureş, primăvara este anunţată odată cu apariţia primilor muguri şi a primelor frunze de mesteacăn; de aceea, nu întâmplător, porţile caselor sunt împodobite, la Sfântul Gheorghe (23 aprilie), cu ramuri de mesteacăn înfrunzite, ca simbol al marii sărbători a primăverii (DĂNCUŞ,p.172). Când sunt scoase vacile în câmp, la început de primăvară, ele sunt atinse mai întâi cu ramuri înverzite de mesteacăn sau de răchită, ca să fie sprintene şi „vlăstoase", adică să aibă viţei mulţi; de asemenea, se împodobeşte poarta şi casa cu ramuri verzi de mesteacăn, dar este interzis în această perioadă să se doboare sau să se scoată din rădăcini mesteceni - Maramureş (BOGDAN,p.49). Ca să se ferească de strigoaice şi să nu le ia laptele vacilor, în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe, femeile pun ramuri de mesteacăn în poarta curţii - Ţara Oltului; să nu se lovească vitele cu creangă uscată, în zilele de 23 aprilie (Sfântul Gheorghe) şi 1 mai (Armindeni), ci cu creangă de mesteacăn verde, ca să fie vioaie tot anul, să le ferească Dumnezeu de boli şi de alte necazuri - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p.130;131).

MESTECĂU v. FĂCĂLEŢ.

MIAZĂ-NOAPTE
v. NOAPTE.
MIEL
Cu ocazia ieşirii din Egipt, când au prăznuit pentru prima dată Paştele, toţi evreii trebuiau să ia un miel şi să-l sacrifice, iar cu sângele lui erau unse canaturile de lemn ale uşilor caselor locuite de aceştia; sângele mieilor oferea garanţia că ei ascultaseră de porunca lui Dumnezeu; în Noul Testament, mielul a fost înjunghiat de către Iisus, iar sângele Mântuitorului curs pe cruce este sângele răscumpărător; pentru jertfa sa, Iisus mai este numit şi „Mielul lui Dumnezeu" (PRESA). Mielul simbolizează pe Iisus Hristos; mielul sacrificat de Paşte se numeşte, în Banat şi Bucovina, Mielul Paştilor; în Banat, oasele şi celelalte rămăşiţe ale acestuia sunt îngropate la rădăcina unui măr sau păr sănătos, pentru ca şi familia să se bucure de aceeaşi sănătate peste an (2.MARIAN,II, p.127). Mielul sacrificat de Sângeorz (23 aprilie), în cadrul ritualurilor desfăşurate la stână, este fript în întregime pe un proţap şi mâncat prin ruperea lui în bucăţi, fără ajutorul cuţitului (12.GHINOIU,p.234). Mielul simbolizează inocenţa (ZAHACINSCHI,p.43). Când zburdă mieii este semn că vremea va fi călduroasă - Suceava; îi va merge bine tot anul aceluia care vede pentru prima oară miel în acel an, dar dacă mielul este de culoare neagră, îi va merge rău - Galaţi; de va fi văzut pentru prima oară miel alb, atunci va avea inimă bună tot anul cel ce a zărit, iar de va vedea miel negru, inima lui va fi tot anul neagră, tristă - Galaţi;Suceava; dacă vede în acel an, pentru prima dată, miel alb, este cu noroc şi împlinirea dorinţelor, iar mielul negru prevesteşte supărări peste tot anul - Tecuci; prevesteşte moarte sau pagubă celui care vede, pentru prima oară, miel negru sau jupuit - Muntenia; este semn bun pentru acela căruia îi iese în cale un miel şi chiar este bine să fie atins - Ilfov;Galaţi; de va vedea miel culcat, tot anul îi va fi lene celui care l-a zărit - Vâlcea; dar zărirea mieilor albi poate să însemne şi că va avea păduchi cel ce îi vede, sau purici, dacă va vedea miei negri - Iaşi;Suceava; carne de miel se mănâncă numai de Paşte - Dolj;Prahova; Ialomiţa;Vaslui; intestinele mieilor sacrificaţi primăvara se înfăşoară pe tulpina pomilor care nu rodesc, crezându-se că astfel vor face fructe; celui căruia i se fură miei va avea pagubă în toate animalele tinere - Galaţi (2.GOROVEI,p.58; 140;263;273;280;283). Îi va merge bine celui care se visează văzând miel, iar bărbatul care găseşte un miel în vis poate să fie sigur că are o soţie cinstită - Suceava (NOTE, Băncescu).

MIERCURI
Face parte dintre cele trei sfinte, fiind cea mai importantă Zână-Zi, după Sfânta Duminică şi alături de Sfânta Vineri; este ziua Maicii Domnului şi întru cinstirea ei se posteşte; cele trei sunt prezente în basme, ca etape precise în drumul parcurs de erou sau eroină spre ţelul propus; vecină cu Sfânta Marţi, Sfânta Miercuri locuieşte la Soare-Apune, fiind o bătrânică uscăţivă, vorbăreaţă şi mofturoasă, supărându-se repede, dar tot atât de repede trecându-i; obişnuit, este îmbrăcată în straie monahale şi trăieşte în chilii uitate de lume, în mijlocul unor păduri neumblate sau pe meleagurile zăpezilor veşnice; nu pregetă să-şi ajute eroii, dăruindu-le fie o pâine de fier, care împlineşte orice dorinţă, fie furca fermecată, care toarce singură, fie mere de aur etc.; dar poate fi şi deosebit de aspră cu acei care îi nesocotesc ziua; miercuri s-a născut Sfântul Soare şi de aceea, indiferent cum ar fi vremea, neguroasă sau ploioasă, în această zi soarele se arată măcar o clipă; cei care se nasc în această zi sunt socotiţi ca fiind fără noroc şi suciţi din fire; cine se spală în această zi rămâne văduv şi-l vor urî prietenii; tot aşa păţesc şi cei care merg în peţit sau se cunună tocmai în ziua văduvei Miercuri; nu se iau ouăle din cuibar, pentru că se fac pete pe obraz; miercurea este zi de post, cu excepţia acelora marcate în calendar ca fiind dezlegate; nu este bine să se peţească, pentru că miercurea e stingheră pe lume; în Muntenia, un vechi proverb spune: „După ce toate-s în ceruri/Şi nunta o avem miercuri!"; se crede că, dacă un flăcău sau o văduvă mănâncă de dulce miercurea, ei cu greu s-ar mai putea căsători; e păcat ca unghiile să fie tăiate miercurea (PRESA). Miercurea nu se face leşie, nu se fierb cămăşi, nu se mănâncă de dulce, fiindcă se crede că este rău de boli, de primejdii şi de tot felul de năpaste; dacă se pune raţa, în această zi, pe ouă, va scoate numai răţoi; la fel şi în cazul că se pune cloşca pe ouă în zi de vineri, pentru că ambele sunt zile de post; nu se porneşte în peţit, pentru că miercurea este stingheră pe lume, miercurea este văduvă şi cel ce peţeşte sau cunună în această zi foarte uşor poate să rămână văduv; de asemenea, miercurea şi vinerea nu se iau ouăle din cuibar, fiindcă se fac pecingini pe obraz; miercurea din Săptămâna Luminată (prima săptămână după Paşte) se ţine pentru boala de picioare, numită dânsele; nu se ţese, nu se coase, se munceşte doar pe afară; tot aşa se ţin şi miercurea întâia din Postul mare, şi miercurea întâia după Rusalii, adică trei zile de miercuri peste tot anul; femeile nu torc, fiindcă se tem de dânsele la mâini şi la picioare (2.MARIAN,I,p.77; II, p.223-224). Este zi fastă, curată şi bună; se ţine post şi se fac rugăciuni; în această zi nu se face leşie, nu se fierb cămăşi, nu se merge în peţit; cine pune cloşcă în această zi va scoate numai cocoşei şi nici o puică (BODIU,p.418). În zilele de post, nu se scoate gunoiul afară din casă şi nu se pune mâna pe mătură - Vrancea (2.STAHL,p.186). Ca să fie duse la bun sfârşit, lucrurile pot fi începute în această zi - Suceava; dar este considerată zi păgubitoare pentru încheierea de logodne - Muntenia; despre copilul născut în zi de miercuri se spune că va trăi 30 de ani şi că va fi sărăntoc - Galaţi; dacă un flăcău sau un bărbat văduv mănâncă de dulce în zi de miercuri, încălcând astfel interdicţia, se crede că se va însura cu mare greutate - Suceava; dacă o femeie se spală nouă miercuri consecutiv, îi poate muri soţul - Suceava; pe lumea cealaltă va bea lăturile cea care spală cămăşi în zi de miercuri - Iaşi; să nu se ia ouăle din cuibar în zi de miercuri, pentru că se fac băşici în gură - Suceava; să nu se cârpească nici o ţesătură în zi de miercuri, pentru că lucrul nu va avea trăinicie - Tecuci; castraveţii nu se pun în pământ în zi de miercuri, pentru că se fac amari - Mehedinţi;Ilfov; şi nici nu trebuie să se rupă din cei ieşiţi primii, fiindcă se amărăsc ceilalţi - Mehedinţi; este rău pentru purceii celui care lucrează în prima zi de miercuri de după Paşte - Ialomiţa (2.GOROVEI,p.44;46;114;123;140;143;193;202;211). Nu este bine să se lucreze miercuri după Paşte, fiindcă este rău de purici (2.BERDAN,p.6). Pentru ceata Junilor din Scheii Braşovului, miercurea din Săptămâna luminată este ziua cea mai animată; se adună cam 200-300 de călăreţi, caii acestora fiind împodobiţi cu ghirlande de flori, numite presine, confecţionate de femei mai sărace şi vândute doritorilor; oamenii, chiar şi cei care doar asistă la manifestare, îşi pun ghirlandele de flori la gât şi subsuoară, de-a dreapta şi de-a stânga, ele încrucişându-se pe piept; la cai, se pun după cap şi în spatele şeii, iar călăreţii îşi împodobesc pălăriile cu flori rupte, prinse în formă de cruce; la capătul satului, când coboară miercurea Junii, îi aşteaptă un om poznaş, cu faţa mascată, care face lumea să râdă şi care se numeşte măscăriciul Junilor; spre deosebire de celelalte zile cu ospeţe ale Junilor (lunea, marţea, joia şi duminica), miercurea se prezintă ca o serbare a întregii comunităţi din Schei; sărbătoarea aceasta este atestată şi într-un document datând din 1793, unde se specifică şi sacrificarea unui miel, iar, la 1839, se vorbeşte şi de un foc mare la care se frige acest miel; la 1880, un istoric ceh apropie serbarea aceasta cu alte manifestări petrecute pe culmile dealurilor sau munţilor, cu „Târgul de fete" de pe Muntele Găina, cu alte asemenea târguri din Bihor, de pe Ceahlău şi de la Sinaia, concluzionând că românii sunt singurul popor din Europa care se urcă pe cele mai înalte creste ale Carpaţilor, când vor să petreacă; faptul că, în această zi, se călăreşte pe distanţe care nu necesită folosirea cailor atestă că este vorba de o călărire de primăvară, rituală, care simbolizează declanşarea procesului vegetativ, putând fi pusă alături de obiceiul numit „Încurarea cailor" (MUŞLEA,II,p.51-53;55;59-61).
Miercurea Mare (ziua de miercuri din Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare) - toate zilele de miercuri de peste an sunt zile în care se posteşte, în amintirea zilei în care Mântuitorul a fost vândut de către Iuda (PRESA).
Strodul Rusaliilor. Todorusele sau Strodorusele. Sunt numite, în Banat, şi Todorusale, Todorosale şi Teodorusale, iar, în unele părţi din Moldova şi Bucovina, simplu Rusalii (iar unde se numesc aşa, Rusaliilor li se spune Duminica Mare); cad totdeauna la 24 de zile înainte de Rusalii, care se serbează la 50 de zile după Duminica Învierii Domnului; se spune că Todorusele sunt semănătura Rusaliilor, aruncată cu 24 de zile înainte de Rusalii, ca oamenii să ştie că vin Rusaliile şi să se ferească de ele; de fapt, între Paşte şi Rusalii se petrec doar 48 de zile, fără a socoti zilele de Paşte şi Rusalii, deci mijlocul perioadei cade totdeauna miercurea, în aceeaşi zi când Biserica serbează Praznicul Înjumătăţirii, adică înjumătăţirea cincizecimei; în Banat, se crede că au existat şapte surori, fete curate şi nemăritate, pe care Dumnezeu le-a prefăcut în zâne; ele umblă ziua şi noaptea printre oameni, dar nevăzute, fiindcă lumea e păcătoasă şi plină de fărădelegi; ele ar petrece printre oameni doar cinci săptămâni, adică până la Rusitori, şi prima zi când ele ar veni ar fi de Todorusale; cei din Muntenia numesc această zi Strodul Rusaliilor; tot în Banat, se crede că acum zânele se întâlnesc cu Sân-Toaderii, care sunt feciori şi tot în număr de şapte, de unde le-ar veni şi numele, compus din Todor-Rusale; ca semn al bucuriei întâlnirii, ele dăruiesc flăcăilor câte un buchet de dumbravnic, numit în alte zone umbravnic şi todoruse (Melittis melissophyllum), cules mai ales din vârful plantei, pe care îl rup în noaptea dinspre Todorusale; de aceea, a doua zi dumbravnicul nu mai are nici vârf şi nici miros; ele sunt ca şi îngerii lui Dumnezeu, bune, dar se supără când cineva le strică jocul sau masa pe care o iau împreună lângă un izvor; locuitorii din Suceava cred că ele se supără şi când li se necinsteşte ziua venirii şi întâlnirii cu Sân-Toaderii; de aceea nu se lucrează nimic, pentru ca nu cumva să le doară pe femei mâinile şi picioarele, sau să li se întâmple alte neplăceri şi nenorociri; în Muntenia, se crede că nu este bine să se lucreze, ca să nu se înnebunească; unicul lucru permis în această zi este semănarea cânepei şi culegerea dumbravnicului, în Banat indicându-se că este bine ca aceasta să se facă în ajunul Todoruselor, fiindcă apoi planta rămâne fără vârf şi fără miros; tot în Banat, se mai culege şi planta numită Sântă-Măria (Hypochoeris maculata), iar în Suceava sunt culese şi alte plante bune de leac; tot acum se fac Cirinele (Repotinelor sau Ropotinelor), care, în Banat, se fac în joile nelucrătoare de după Paşte; într-o arie a Ţinutului Pădurenilor, se prepară untura de oi, adică se culege, în seara de ajun a Todoruselor, urzică, leuştean, salcă, usturoi, scaiete spinos, pelin, boz şi se taie mărunt totul pe pragul uşii, după care se amestecă cu untură de porc; tot în această zonă, se obişnuieşte ca la Todorusele să se găurească urechile fetiţelor, din care cauză această zi mai poartă numele de Sfredelul Rusaliilor; în Moldova, femeile se scoală înainte de răsăritul soarelui, se spală şi se îmbracă în veşminte curate, după care pleacă la cules de plante de leac, fiindcă mai târziu „le chişcă ielele" şi nu mai sunt vindecătoare; în Banat, cei cu afecţiuni la cap, mâini, picioare etc., adică luaţi de hale, obişnuiesc ca, de Todoruse, să se culce afară, în câmp, între florile numite frăsinică, pentru a se vindeca, iar dimineaţa, când se trezesc, constată că halele au luat vârful plantei; de remarcat că, în ceea ce priveşte credinţa în pericolul de a fi afectat la mâini şi la picioare, dacă nu se respectă interdicţia de a munci, ziua Todoruselor seamănă perfect cu miercurea de la Miezul Păresimilor şi cu miercurea din Săptămâna Luminată (2.MARIAN,II,p.345-346;NOTE,Antonescu). La trei săptămâni şi trei zile după Paşte şi când mai sunt trei săptămâni şi trei zile până la Rusalii, se ţine Strudu Rusalelor, zi care cade totdeauna miercurea şi în care oamenii pun mlădiţe sau crenguţe de rug şi leuştean pe la ferestre, pe la uşi, pe la poarta către uliţă, la ocol, la cocina porcilor, ca să fie ferite de strigoan’e - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,p.450). Este sărbătoarea care marchează mijlocul perioadei dintre Paşte şi Rusalii; cetele căluşăreşti se constituie fie la Strodul Rusaliilor, fie în sâmbăta Rusaliilor (PRESA). Ziua de miercuri după Duminica Slăbănogului (a patra duminică după Paşte) poartă numele unor duhuri rele şi, pentru a le contracara acţiunile malefice, se ung vacile la uger cu untură amestecată cu fire de mătură, pelin şi usturoi, ca să nu le fure Strodorusele laptele; în noaptea de marţi spre această zi de miercuri, se doarme punându-se sub aşternut pelin şi usturoi verde; copiilor li se leagă de cheutorile cămăşuţelor sau li se bagă în sân câte un buchet de pelin, usturoi sau leuştean, ca să fie sănătoşi, desigur cu credinţa că duhurile rele vor fugi de aceste plante; la porţile caselor, sunt legate crengi de rugi, pentru ca Strodorusele să se zgârie în ele şi să le împiedice să intre în ogradă, la vite - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.32). Serii simbolice: urzică-leuştean-salcie-usturoi-scaiete-pelin-boz-prag-untură; rug-leuştean; untură-mătură-pelin-usturoi; pelin-usturoi; pelin-usturoi-leuştean. v. PĂRESIMI.


MIERE
Mierea este produsul florilor de la toate plantele pământului şi recolta albinelor din flori este considerată ca fiind mana cea mai curată şi mai sfântă de pe lume; se crede că mierea este cea mai bună pentru orice leac, fiindcă este adunată de pe toate florile şi toate florile sunt lecuitoare (COMAN,II,p.107). În prima baie a nou-născutului se pune miere, pentru ca el să fie dulce - Călăraşi (TUDOR,p.5). Când alaiul de nuntă vine de la casa miresei la cea a mirelui, soacra şi socrul mare ies în întâmpinarea tinerilor cu pâine, sare, zahăr sau miere, o strachină cu agheasmă şi un mănunchi de busuioc, precum şi cu o sticlă de rachiu, toate acestea însemnând că li se urează mirilor ca viaţa să le fie îndestulătoare şi dulce precum este mierea; după care, stropind-o mai întâi cu agheasmă, ajută ca mireasa să coboare din car sau din trăsură şi ţinând-o de mână înconjoară cu ea carul de trei ori sau joacă cu ea în jurul carului - Bacău;Bucovina (3.MARIAN,I,p.446-447). În ziua în care este prăznuită Sfânta Mare Muceniţă Varvara (4 decembrie), copiii sunt unşi cu miere sau cu sirop de dulceaţă, ca să fie feriţi de vărsat (=variolă; ~ de vânt=varicelă), sau, dacă au contractat deja boala, bubele să nu fie dureroase, ci dulci - Vâlcea (2.GOROVEI,p.250). Laptele băut cu miere, înainte de răsăritul soarelui, asigură nemurirea simbolică; în timpul nunţii, mirilor li se dă să guste miere, ca să fie alăturaţi, să se iubească - Brăila (3.CHELCEA,p.28). Serii simbolice: pâine-sare-zahăr/miere-agheasmă-busuioc-rachiu; lapte-miere.

MIERLĂ (Turdus merula - DLRM,p.498)
Se crede despre mierlă că este o văduvă lotră, o fiinţă mistuită de o patimă fără oprelişte pentru cuc; din această pricină, ea este, între păsările-femei, ceea ce este cucul între păsările-bărbaţi; ea se împerechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi; în doine, ea apare întotdeauna ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot scăpa îndrăgostiţii; ca simbol al singurătăţii, al erotismului mereu respins, mierla este evocată mereu în cântecele de dor şi jale; ea poate avea fraţi, veri, surori, vecini etc., dar niciodată soţ; alteori, cântecul acestei păsări este văzut ca un semn de rău augur, fiindcă el contaminează, transmiţând în mod magic singurătatea şi suferinţa ei (COMAN,II, p.57-58). Apare şi în balade, unde este personaj atoateştiutor al destinului celorlalţi eroi (BUHOCIU,p.291). Mierla (mierliţa) simbolizează iubita în cântecul popular (EVSEEV, p.116). Se crede că este prevestitoare de rău, când îşi face cuibul pe lângă gospodăria omului - Bacău (2.GOROVEI,p.280).

MIEZ
Conceput ca „mijloc" sau „centru" al lumii, fie ea reală sau închipuită; astfel, există mijlocul satului, mijlocul curţii, mijlocul casei, mijlocul codrului, unde se află „curţile dorului" şi „fântâna lină", miezul-zilei şi miezul-nopţii, mijlocul Raiului şi mijlocul iadului (PRESA). Nu este bine să se doarmă în mijlocul curţii, deoarece se poate să treacă pe acolo, în zbor, măiestrele cântând şi să ologească pe cel ce-şi face culcuş peste noapte în acel loc - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p. 76).

MILITAR
Cine visează soldat înseamnă că va fi amăgit şi înseamnă supărare pentru cel care visează recruţi; când se visează soldaţi făcând şmotru este semn că acela sau una din rudele sale va fi soldat; dacă se visează militari înarmaţi este semn de moarte apropiată în familie; dacă se visează maior de la poliţie (sau un grad superior, apropiat acestuia) poate să însemne şi onoare, dar şi întristare; va scăpa de o serie de griji cine se visează având o manta nouă, iar posesia unei mantale înseamnă că va câştiga din banii investiţi; dar va pierde din agoniseală cine se visează purtând doar o jumătate de manta; înseamnă că va trăi un sentiment de silă cine se visează îmbrăcat într-o manta şi se va îmbolnăvi cel care se visează îmbrăcat de noapte cu o manta; dar va primi o veste cel care visează manta - Suceava (NOTE,Băncescu).

MIOARĂ v. OAIE.

MINĂ
Visarea unei mine, indiferent ce se scoate din ea (fier, argint, aramă, sare), prevesteşte un foarte mic spor în ceea ce se întreprinde - Suceava (NOTE,Băncescu).

MINCIUNĂ
Când se toarnă un clopot nou, ca să sune frumos, trebuie să se scornească o mare minciună, care apoi să colinde lumea şi să o facă să se minuneze - Suceava (2. GOROVEI,p.52).

MINGE
Femeile se joacă, primăvara, cu o minge, în credinţa că astfel va creşte şi cânepa mare - Suceava (MUŞLEA,p.406).

MIR
Untdelemn sfinţit pe care preoţii îl folosesc spre a unge cu el credincioşii la săvârşirea unor ritualuri creştine (ŞĂINEANU,III,p.395). În unele sate din Ţara Oltului circulă o povestire, având vădite influenţe religioase, dar adaptată configuraţiei geografice a zonei, prin care ni se spune că Sfânta Maria l-a luat pe Dumnezeu în poale şi l-a purtat sus „la plai" (vârf de munte sau de deal; versant al unui munte sau al unui deal - ŞĂINEANU, IV,p.202), unde s-a aşezat ca să se odihnească; imediat, din acel loc au izbucnit trei izvoare, dintre care unul de mir; cu acesta L-a miruit pe Fiul Sfânt şi L-a pus „Domn în cer şi pe pământ"; într-un text folcloric, ni se spune şi care este originea mirului: Iisus pe cruce suferă martiriul şi „...Sudoarea i-a curs,/Bun mir s-a făcut" - Ţara Oltului (HERSENI,p.171;232).

MIRARE (A SE MIRA)
Ca să nu se deoache omul sau animalul, nu trebuie aţintită privirea a mirare asupra lui - Muntenia (2.GOROVEI,p.74).

MIRE
Mirele este un semn social, având corelativul în semnul împărat, care nu mai are, în acest context, valoare socială; el este un semn social, pentru că el domină şi dă sens întregului ceremonial al nunţii (URSACHE,p.62). Este rău de moarte, când mirele nu se rade la nuntă - Vâlcea; când mirele întâlneşte, la biserică, un alt mire, să fie legat la ochi, ca să nu-l vadă, pentru că unul din ei va muri - Tecuci (2.GOROVEI,p.142). Înseamnă căsătorie temeinică pentru cel care se visează conducând la altar un mire şi o mireasă - Suceava (NOTE,Băncescu).

MIREASĂ
Mireasă cu mireasă să nu se întâlnească la cununie, deoarece una dintre ele moare - Muntenia;Ilfov;Prahova;Ialomiţa; dacă totuşi se întâlnesc, una din ele să fugă repede în spatele bisericii - Galaţi; să nu se strâmbe mireasa la soacră, fiindcă moare soacra - Vâlcea (2.GOROVEI, p.143;148;173;NOTE,Antonescu). La procesiunile religioase ale Adormirii Maicii Domnului (15 august), câteva fetiţe sunt îmbrăcate în mirese, simbolizând puritatea Sfintei Fecioare, precum şi faptul că Ea este „mireasă a lui Dumnezeu, nenuntită"; la nuntă, la „dezgătitul" miresei, este îmbrăcată o altă fată în hainele primei, considerându-se că aceasta o va ajuta şi pe ea să se mărite mai repede şi îi va purta noroc; se spune că nu este bine, când la cununia religioasă se întâlnesc mai multe nunţi, ca miresele să se vadă una cu alta - Muntenia;Suceava (NOTE,Băncescu; Antonescu). Nimeni nu pleacă acasă de la o nuntă până nu vede mireasa, pentru că este rău de friguri - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.88).
MIRIAPOD
Ca să nu moară cel muşcat de cârcâiac (cârcâiag), să fie legănat imediat de către 40 de oameni, într-un leagăn confecţionat din frânghii - Dolj; sau să fie legănat, în leagăn de mătase, de către nouă fraţi proveniţi din nouă sate - Romanaţi; muşcătura de cârcâiac trece, dacă se strânge braţul celui muşcat mai sus de zona afectată, ca să nu se împrăştie veninul în tot corpul, după care victima trebuie legănată de către 40 de inşi, ţinând cu o mână de pătura în care se află bolnavul, sau de 20 de inşi, care prind pătura cu două mâini - Teleorman (2.GOROVEI,p.43;157).

MIROS
În sensul de miros neplăcut, urât, iz; senzaţia de miros neplăcut apărută în vis semnifică silă, scârbă, apatie, disconfort - Suceava (NOTE,Băncescu).

MISTREŢ v. PORC.

MOARĂ
Aşezată, de cele mai multe ori, în locuri izolate faţă de spaţiul organizat al satului, sau chiar lăsată pustie în unele luni ale anului, moara prezintă multe crăpături şi lăcaşuri între bârnele vechi, care sunt, pentru omul tradiţional, tot atâtea locuri de intrare a duhurilor rele şi care impun, ca protecţie, aşezarea unei ţeste de cap de cal într-unul din parii construcţiei (PETRESCU,p.120). Ca să se scape de duşmani şi de ura lor, trebuie să se meargă la moară, să se ia apă de lângă stavilă, precum şi nouă surcele din scândurile ei şi acestea să fie purtate de către om asupra sa - Bucovina; sau se iau tot nouă ţăndări de lemn din stavilă, care se pun apoi să dospească în apă; din acea apă se duce între oamenii care poartă ura şi se varsă lângă ei, în credinţa că duşmănia se va opri, aşa cum se opreşte apa din cauza stavilei morii - Bucovina; se crede că, dacă se fură ceva de la moară, casa făptuitorului se va umple de şobolani - Suceava; deoarece dracul ia gustul şi puterea mălaiului din sacul pe care îl scoate omul de la măcinat, se spune că mămăliga făcută la moară nu satură niciodată, dar, făcută în afara ei, satură - Suceava; ginerele să nu se ducă în timpul zilelor de nuntă la moară, fiindcă este rău de moarte - Vâlcea; primele fire pe care le toarce o copilă se fac ghem, căruia i se dă apoi drumul pe apă, la roata morii, pentru ca mâna viitoarei femei sau fusul mânuit de ea să meargă la fel de repede şi neobosit ca şi roata morii - Ţara Oltului; ca să se scape de gândacii din casă, se iau nouă dintre ei şi se duc într-o moară, fără să vadă însă cineva - Suceava (2.GOROVEI,p.83; 101;108;129;143;241;GOLOPENŢIA,p.139). Toamna, după ce încep şezătorile, fetele rup surcele din pragul morii sau din puntea ce duce la stavilă, fără să fie văzute de cineva, apoi dau drumul la apă, pentru a porni moara, în credinţa că, aşa cum „umblă" moara, tot aşa vor merge după ele în şezători şi feciorii - Maramureş (BOGDAN,p.120). Înseamnă sărăcie pentru cel care visează moară - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: apă-surcele(lemn); fir-apă-moară.

MOAŞĂ
În viaţa tradiţională a satului, moşitul era o funcţie, o cinste obştească, nu o profesie în sensul de astăzi şi ca atare nu se remunera cu bani (4.POP,p.131). În general, rolul moaşei se încheie imediat după ce vine de la botezul copilului şi după ce participă la masă, fie în aceeaşi zi, fie după câteva zile, când primeşte şi ea daruri în bani, dar mult mai puţini decât primeşte copilul; în Ţara Chioarului este obiceiul ca nepoata să spele mâinile moaşei cu apă dintr-un vas, după care îi dă un ştergar nou să se şteargă, acesta rămânând moaşei, care mai primeşte în dar şi o năframă; dacă spălarea mâinilor moaşei nu are loc măcar o dată, se crede că pe lumea cealaltă ea va umbla cu mâinile pline de sânge până la coate; dacă nepoata moare fără să fi spălat măcar o dată mâinile moaşei, atunci se duce până ce nepoata să fie înmormântată şi cere să fie spălată de cineva din familia decedatei şi se şterge pe pânza care se află pe faţa moartei (3.MARIAN,II,p.160-161). Trebuie considerată de către copii mai presus ca naşul sau naşa, deoarece ea a umblat cu lucruri spurcate şi a îngrijit de mama lor, motiv pentru care copiii îi sărută mâna şi se duc regulat la ea cu daruri, în zilele marilor sărbători ale anului - Tecuci; când vine în casă pentru a asista o naştere, moaşa trebuie să fie sătulă şi să i se dea de mâncare, ca şi copilul să fie sătul şi să nu ceară mereu de mâncare - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.90 2.GOROVEI, p.154). Pentru realizarea purificării şi integrării, copilul trebuie mai întâi despărţit de mediul său anterior, acest mediu nefiind altul decât mama sa şi de aceea, în primele zile, atât mama, cât şi copilul sunt încredinţaţi unei alte persoane, de regulă moaşei, care oficiază şi riturile de separare, începând cu secţionarea cordonului ombilical şi continuând cu prima baie rituală, primul înfăşat, chiar şi ritul de dare a numelui, când copilul este periclitat, în esenţă rituri de agregare la comunitatea familială; naşterea are loc în prezenţa moaşei, când aceasta lipseşte, este înlocuită de bunică sau de altă femeie care a avut copii; moaşa se bucură de mare prestigiu şi respect din partea întregului sat, ea stând alături de lehuză până la botezul copilului, ajutând-o şi dându-i sfaturi practice asupra creşterii pruncului; din această cauză, una din obligaţiile mamei este ca, o dată pe an, moaşa să fie sărbătorită, obiceiul numindu-se „Adunarea nepoatelor", femeia moşită fiind privită de către moaşă ca nepoată, iar copiii ca nepoţi; la sărbătorirea moaşei, i se aduc drept daruri un fuior, lână, pânză, o năframă, legume, ţuică; petrecerea începe de obicei la amiază, când nepoatele vin la casa moaşei, care este pregătită de sărbătoare, primindu-le într-o încăpere unde se află un blid cu agheasmă şi un bănuţ de argint; nepoatele îşi înmoaie degetele în agheasmă şi o spală pe moaşă pe faţă şi simbolic pe corp, de trei ori, apoi o şterg cu un ştergar, cu o năframă sau cu o pânză din cele aduse în dar; se aşează la masă, iar moaşa pune câte două pahare cu ţuică pe o farfurie şi trece pe la fiecare nepoată şi închină cu ea, aceasta din urmă plătind simbolic paharele; după masă începe jocul, iar strigăturile rostite reflectă respectul acordat moaşei: Frunză verde de pe coastă/Să trăiască moaşa noastră,/Să trăiască mult şi bine,/Că ni-i cinste, nu ruşine!"; petrecerea continuă până noaptea târziu, la ea participând numai femeile, iar noaptea târziu vin şi bărbaţii să-şi ia nevestele acasă - Maramureş (DĂNCUŞ, p.175-176;178). Moaşa are datoria să înfăşeze noul născut timp de trei zile de la naştere şi să aducă mâncare negătită mamei (o pasăre tăiată, ouă, brânză, unt, lapte etc.) - Banat (5.ANTONESCU,p.262). Dacă naşul de cununie refuză botezarea copilului şi părinţii nu au alt naş, moaşa îndeplineşte în acest caz atribuţiile naşului; dacă le mor copiii, părinţii îşi schimbă moaşa; dacă o femeie intră în travaliu şi nu are cine să o asiste, atunci primul călător care trece pe drum este pus să joace rolul moaşei - Mehedinţi (CIOBANU,p.77). Numai moaşa poate să ia copilul în braţe cu mâinile goale, persoanele străine de familie o fac întotdeauna acoperind mâinile cu o pânză curată, pentru că nu este bine pentru copil; în prima noapte după naştere, moaşa doarme lângă copil, aceasta urmând să viseze tot ceea ce va avea de petrecut în viaţă noul născut şi ce moarte va avea; moaşa se culcă lângă copil şi în cea de a treia noapte, când se spune că vin ursitoarele, urmând să viseze ce va ajunge copilul şi uneori şi de ce moarte va pieri - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,II, p.408-409). Moaşa este cea care îl însoţeşte pe copil până la uşa bisericii în ziua botezului, de unde este preluat de naşă, care devine pentru copil garantul creştinării, moaşa fiind astfel persoana care poartă de grijă noului născut de la naşterea sa şi până la botez; moaşa este cea care pregăteşte din vreme, pentru acest eveniment, o faşă, de obicei din lână, la capătul căreia se pune un bănuţ de argint şi un bob de tămâie, faşă care este folosită pentru ştergerea mirului; a doua zi după botez, tot moaşa pregăteşte apa şi îmbăiază copilul pentru luarea mirului; la împlinirea vârstei de un an, copilul „este dat de grindă"; pentru aceasta se merge cu el la casa moaşei cu un dar, iar aceasta îl ridică şi îl atinge cu creştetul capului de pragul de sus al tocului uşii, urându-i totodată viaţă lungă, sănătate, belşug - Giurgiu (PRESA). Moaşa are numeroase îndatoriri faţă de noul-născut; ea îi face prima scaldă, în apa căreia pune bani, ca să aibă noroc, să fie sănătos şi tare ca argintul, flori ca să fie frumos, ouă, ca să aibă pielea curată, miere ca să fie dulce; apa de la această scaldă se aruncă în loc curat, pentru a feri copilul de boli - Călăraşi (TUDOR,p. 66). Cine visează moaşă înseamnă că se va căsători în curând - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: cânepă-lână-pânză-năframă-legume-ţuică; agheasmă-monedă; apă-monedă-flori-ou-miere.

MOBILĂ
Este semn de moarte în familie, când mobila din casă trosneşte - Vâlcea (2.GOROVEI,p. 148). Nu este semn bun, când pocnesc în casă duşumelele şi dulapurile - Teleorman (2.CHIVU,p.245). Dacă trosneşte mobila fără vreun motiv este semn al prezenţei în casă a duhurilor rele - Suceava (NOTE, Băncescu).

MOLID (Picea excelsa - DLRM,p.512)
Se spune că molidul este noduros, pentru că ar fi fost blestemat de către Iisus, deoarece din molid erau făcute cuiele bătute, la crucificare, în palmele şi picioarele Mântuitorului - Suceava (2.GOROVEI,p.26).

MOLIE (Tinea - DLRM,p.512)
Pentru cine visează molie înseamnă schimbare, în pierdere, a stării materiale actuale - Suceava (NOTE,Băncescu).

MONEDĂ
La construirea unei case noi, în locul aşezării la temelie a „măsurii" unui om în vârstă, ceea ce ar duce la moartea acestuia în momentul când construcţia este finalizată, se pun monede sub talpa casei, sau sub pragul uşii, sau sub tocul ferestrelor - Ţara Oltului;Ţara Haţegului (GOLOPENŢIA, p.70;NOTE,Antonescu). Unii bărbaţi pun în ulucul din care se adapă vitele, în dimineaţa Anului Nou, una sau mai multe monede din argint sau din aur, în credinţa că astfel ele vor fi mai viguroase în anul care vine - Transilvania; în Dobrogea, femeile fac, în dimineaţa Anului Nou, nişte plăcinte, în care ascund o monedă de argint, numită „paraua lui Vasile"; la prânz, fiecare membru al familiei mănâncă din această plăcintă, cu mare băgare de seamă, şi este socotit a fi mai cu noroc peste an cel care găseşte moneda (2.MARIAN,I,p.55;67-68;112). Banul găsit să fie păstrat, fiindcă este cu noroc - Suceava; în zilele de târg, primii bani obţinuţi în urma unei tranzacţii comerciale sunt daţi prin păr şi prin barbă, ca să meargă vânzarea bine în continuare - Vâlcea;Muntenia; sau sunt frecaţi de pământ şi apoi se face semnul crucii, ţinându-i în mână - Galaţi (2.GOROVEI,p.169-170; 258). Ca să fie înlăturat orice necaz, se pune o monedă în buzunarul unei haine noi, înainte de a fi îmbrăcată - Moldova; când se intră în casă nouă, se pune câte o monedă la toate cele patru cornuri ale costoroabelor, ca să aibă casa noroc - Suceava; spre a avea bani în casă, este bine să se bată un ban în pragul casei - Suceava; muşcătura de câine se vindecă, dacă peste rană se leagă o monedă dată celui muşcat de stăpânul câinelui - Galaţi;Suceava; banul folosit la rană trebuie să fie dat celui care a efectuat descântecul - Dolj; muşcătura de nevăstuică, de şarpe, sau de orice alt animal (helciu) se vindecă, dacă rana este spălată cu apă, în care a fost pus un ban de argint - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.12;15;39-40;112;GOLOPENŢIA,p.136). Pentru a dezvăţa pe cineva de patima băuturii, se ia un ban şi se pune în gura unui mort, monedă care se scoate în a treia zi, se spală şi se pune în rachiul din care se dă de băut celui vizat - Suceava; sau se pune un ban de argint sub limba unui mort, iar, înainte de a fi scos din casă spre a fi dus la cimitir, se ia banul şi se cumpără cu el rachiu, din care se dă celui care are patima băuturii, pentru a se lăsa - Suceava; cine găseşte bani în pământ va muri în curând - Suceava; în trecut, mărţişoarele erau făcute din monede de aur, pentru ca purtătorii lor să fie sănătoşi şi curaţi ca acestea; mărţişoarele din monede de aur se purtau pentru a preveni bolile şi efectele unei prea puternice insolaţii de-a lungul anului; în Muscel şi Vâlcea, înainte de a se îmbrăca o cămaşă sau o haină nouă, se trecea prin ea o monedă din aur sau din argint, pentru sănătatea celui care le va purta; visarea de bani mărunţi dă semn că este vorbit de cineva cel ce visează - Suceava; visarea de bani de aramă prevesteşte lacrimi din diverse motive, iar cei din argint înseamnă că va auzi vorbe cel care îi visează - Galaţi (2.GOROVEI,p.16;18; 37;45;147;PRESA). Cine are o pungă nouă pentru bani, pune un bănuţ în ea, care nu va fi niciodată cheltuit, până nu se rupe punga, în credinţa că acest bănuţ va aduce şi alţi bani în pungă; banul nu trebuie dispreţuit, chiar dacă se spune că este lucrul sau ochiul dracului - Maramureş (BOGDAN, p.18;70). Nu este bine să se ascundă în pământ bani nepereche, pentru că îi fură diavolul; este un obicei ca, la târgul de animale, vânzătorul să dea un ban înapoi cumpărătorului, această monedă purtând numele de banul norocului - Sălaj (PRESA). În dimineaţa Anului Nou, se dă pe faţă cu o monedă, când cei ai casei se spală, pentru a avea bani mulţi peste an; pentru alungarea răului, la descântece se foloseşte un ban de argint; se crede că vrăjitoarele iau bani pentru „legăturile" pe care le fac, pentru a-l plăti pe diavolul care le slujeşte, transformând chipurile banii în cenuşă sau făcându-i nevăzuţi; cine visează primind galbeni în curând va fi în preajma unor oameni bogaţi; îşi va înmulţi averea cel care visează că are bani de aur; pentru cine visează că vede galbeni urmează timp senin, cu mult soare; cine visează bani de aramă va ajunge bine economisind; înseamnă onoare pentru cine visează că adună bani; înseamnă călătorie de succes pentru cine visează că primeşte bani; iar pentru cine visează că-şi împarte banii cu alţii înseamnă câştig financiar într-o asociaţie; înseamnă supărare când se visează dând bani şi război pentru cine visează că ia bani de la morţi - Suceava (NOTE,Băncescu).
Moneda la naştere şi botez. În Muntenia, când naşul se duce la casa copilului, pentru a-l lua la botez, lasă o monedă sau un alt obiect din argint, pentru a fi de noroc pruncului, acestea revenind însă moaşei după botez (3.MARIAN,II,p.113). În locul unde se îngroapă placenta unui copil se pune şi o monedă din argint, pentru ca pruncul să aibă noroc la bani - Muntenia; primii dinţi apăruţi unui copil sunt atinşi de tatăl lui cu o monedă de argint, după care dăruieşte banul copilului, în credinţa că astfel nu-i va mirosi gura vreodată pruncului - Muntenia (2.GOROVEI,p.107;159)
Moneda în practicile premaritale şi nupţiale. În Bucovina, monedele, găsite sub unul din vasele pregătite pentru a se investiga viitorul tinerilor, înseamnă tinereţe, dar pot să semnifice şi că fata care indică vasul sub care se află monede va fi, în anul ce vine, zbuciumată ca banul, care nu stă niciodată într-un singur loc; tot în acelaşi scop, se pune apă curată într-o strachină, plină până la gură, iar fiecare fată dintre cele prezente trebuie să aibă câte o monedă; pe rând, lasă să cadă în vas moneda ei şi la care dintre ele sar picături de apă din vas înseamnă că se vor mărita cu acel băiat la care s-au gândit; gestul se face de trei ori cu gândul la acelaşi flăcău - Rădăuţi; într-un vas cu apă neîncepută, fiecare fată pune uşor o monedă veche şi foarte tocită din argint şi în cazul că aceasta se scufundă în apă este semn că fata se va mărita, iar când ea pluteşte este semn că va rămâne nemăritată în anul următor - Neamţ; în seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află o monedă, de preferinţă de argint, se crede că va lua de soţie o fată bogată; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; în Câmpia Banatului, există obiceiul ca mireasa să ţină în gură o monedă, în timpul cununiei, fie ca să nu nască prunci aşa de repede, fie pentru a avea ea întâiul cuvânt în familie; din acest ultim motiv, trage mireasa, după cununie, de funia clopotului (2.MARIAN,I,p.53;141;315). În ajunul Anului Nou, fata nemăritată aruncă, de sus, o monedă într-un castron plin cu apă, peste care a fost făcut de patru ori semnul crucii, şi, dacă banul sare din castron afară, este semn că ea se va mărita în anul ce vine - Suceava; banii sunt semn de bogăţie, când sunt nimeriţi de către o fată, care indică strachina sub care au fost puşi, la obiceiul de aflat destinul, numit Vergelul şi care se practică în noaptea sau a doua zi dimineaţa de Anul Nou - Banat;Transilvania; după ce mireasa îşi ia iertare de la părinţi, mirele pune la pieptul soacrei lui o monedă, pe care mama miresei o lasă să cadă, pe sub haine şi pe sub brâu, ca tot aşa de uşor să nască şi fata sa - Vâlcea; la intrarea în biserică, mirilor li se aruncă înainte bani, ca ei să calce peste ei, semnificând prin asta că viaţa lor trebuie să ignore bogăţia materială şi să-şi dorească doar fericirea casnică - Muntenia; suma de bani adunată la nuntă ca dar se dă în mâna miresei, numai după ce naşul a pus, în pânza în care a adunat-o, puţină sare şi toarnă niţel vin, pentru ca tinerii căsătoriţi să aibă noroc în viaţă - Vâlcea (2.GOROVEI,p.16;69;159;PRESA). Banii pe care lăutarul îi strânge pe tavă pentru mire şi mireasă simbolizează solidaritatea umană cu noua familie, ajutorul pe care neamurile şi întreaga colectivitate înţeleg să-l acorde pentru punerea bazelor noii gospodării, ca urmare a principiului reciprocităţii - Oltenia (1.LARIONESCU,p.449). La ieşirea din biserică, rudele aruncă peste miri monede, mei şi hamei, simbolizând belşugul hameiului şi, în consecinţă, şi al mirilor, dar, în acelaşi timp, şi dispreţul pentru bogăţie şi plăcerile lumeşti (ŞEULEANU,p.40). În patul mirilor şi fără ştirea acestora, nănaşa pune o monedă cam pe la mijlocul lui, afirmând că aceasta „îi împiedică"; a doua zi, se duce să vadă unde este moneda şi, dacă nu o găseşte la locul ei, spune că tinerii „s-or despiedicat" - Ţara Haţegului (CLOPOTIA,p.425). Serii simbolice: monedă-sare-vin; monedă-mei-hemei.
Moneda în practicile de înmormântare.
O variantă bănăţeană a cântecului „Zorilor" explică rostul banului pus în mâna mortului şi anume pentru plata „vameşilor tâlhari" (4.POP,p.167). Se aruncă o monedă, considerată ca plată a podului, atunci când un mort este trecut peste o apă, în drumul lui spre cimitir - Muntenia; i se leagă mortului, la degetul mijlociu al mâinii, o monedă, ca să aibă cu ce plăti cele nouă vămi, în drumul lui către lumea de apoi - Tecuci; mortului i se leagă o monedă de argint, de degetul mic de la mâna dreaptă, ca să aibă cu ce să-şi plătească vămile întâlnite în drumul său către lumea de apoi - Muntenia; în groapa mortului se aruncă un ban, crezându-se că astfel este cumpărat locul pentru cel decedat - Suceava (2.GOROVEI,p.150;154;249;273). În turtiţa de ceară care i se pune mortului în mâna dreaptă, se înfige şi o monedă, în credinţa că îşi va putea plăti cu ea luntrea care îl va trece în cealaltă lume - Năsăud;Moldova;Suceava; pentru că se crede că lumea celor vii şi lumea celor morţi sunt despărţite de un râu şi trebuie plătit un luntraş, pentru a fi traversat - Suceava; sau pentru a plăti vămile şi străjile spre locul odihnei veşnice - Sibiu; Suceava; sau ca să nu meargă cu mâna goală în faţa lui Dumnezeu şi să-şi poată plăti toate datoriile pe care nu le-a plătit în viaţă - Suceava; tot ca să plătească vămile, i se pune mortului o monedă în mâna dreaptă sau în cheotoarea cămăşii - Transilvania;Moldova;Bucovina; i se pun în sân 24 de monede, ca să plătească toate cele 24 de vămi - Muntenia; iar de degetul mic al mâinii drepte i se leagă un mic ban de argint - Prahova;Buzău;Ialomiţa; în Banat, se pun tot în sân 9 monede, pentru că se crede că sunt doar 9 vămi; mai demult, banul se punea în gura mortului - Transilvania;Moldova; în Suceava, i se punea sub limbă, dar se scotea înainte de a ieşi cu sicriul din casă şi se cumpăra cu el rachiu, pe care rudele celui decedat îl dădeau de pomană unui alcoolic înrăit, în credinţa că, bând acest rachiu, nici nu va mai bea tot restul vieţii; când cortegiul funerar traversează cursul unei ape, se dă copiilor de pomană câte un ban; la trecerea peste o apă, cei din alai aruncă în apă câteva monede, care semnifică „plata podului" - Ilfov;Buzău;Ialomiţa;Dobrogea; când sicriul este pus în groapă, cei din familie mai aruncă bani peste sicriu, ca mortul să-şi plătească pământul în care va sta, ca să nu spună ceilalţi morţi că el stă degeaba între ceilalţi, pentru că se crede că în această lume se plăteşte pentru a vieţui, iar dincolo pentru a sta şi a se odihni - Bucovina; bani se aruncă şi pentru ca sufletul să aibă cu ce plăti vama de la podul dinspre Rai - Năsăud (3.MARIAN,III,p.55-57;196-199;210-211). În bradul care se pune la mormânt, lângă cruce, se leagă la o ramură şi o batistă neagră cu un ban la unul din colţurile ei - Gorj (CĂRĂBIŞ, p.97). Serie simbolică: monedă-argint-deget-vamă.
Ştima banilor. Numită simplu Ştimă sau Şcimă, ea este o fiinţă care are ştiinţă de toate comorile îngropate în pământ, fiind totodată stăpâna lor; le păzeşte zi şi noapte, pentru ca nimeni să nu le poată dezgropa fără ştirea şi voia ei; se metamorfozează în câine, pisică, ţap, bou alb, lup, urs, cerb, cocoş, găină, soldat, neamţ, drac şi uneori chiar într-o frunză bătută de vânt; de regulă însă apare ca o femeie deosebit de înaltă, cu capul descoperit, cu părul despletit şi încâlcit, lung până la călcâie, cu ochi mari şi roşii, cu faţa trasă şi palidă ca de mort, cu picioarele desculţe şi răsucite încât nu se poate şti încotro merge, îmbrăcată într-o cămaşă albă şi lungă până la glezne; dar poate să apară şi ca o fată tânără şi frumoasă, cu părul despletit şi îmbrăcată în straie albe sau de culoarea flăcărilor pe care le scot comorile când ard; apare numai în nopţile dinspre zilele sărbătorilor mari, cum ar fi Crăciunul (25 decembrie), Anul Nou (1 ianuarie), Bobotează (6 ianuarie), Paşte, Sfântul Gheorghe (23 aprilie), Înălţarea Domnului (Ispasul) şi Rusalii sau Duminica Mare, crezându-se că numai în aceste nopţi ard comorile îngropate; se arată numai acelora care sapă pentru găsirea unei comori păzite de ea; în principiu, este binevoitoare cu acei care sapă pentru dezgroparea comorilor curate (cele care ard după miezul nopţii şi până în zori), când apare în chip de fată blândă, sau ca o copilă care se joacă cu un măr de aur; în acest caz, truditorul la dezgroparea comorii trebuie să arunce vreun strai de pe sine şi să se jure că o parte din banii găsiţi îi va folosi pentru ridicarea unei biserici, unei şcoli ori unui pod, sau că va face vreo fântână şi ea nu-l mai opreşte; dar, în caz că omul nu vrea să promită nimic şi doreşte să-şi oprească banii doar spre folosul lui, ştima îl lasă să sape până aproape de oala cu bani, după care o smulge înaintea lui şi pe om îl sperie în fel şi chip, îl alungă, adeseori chiar îl chinuieşte şi îl schimonoseşte, adică îi rupe un picior sau o mână, îl amuţeşte, îl asurzeşte sau îl orbeşte; în situaţia în care omul legat prin jurământ nu se ţine de cuvânt după găsirea comorii, ştima îl pedepseşte şi face să-i dispară vreo vită, sau să-i moară cineva din familie ori alt rău, până când îl determină să-şi respecte cuvântul dat; comorile care ard de la amiază şi până la miezul nopţii fac parte dintre acelea necurate, îngropate cu gând rău, ca să nu fie găsite vreodată şi folosite de alţii; atunci ştima se arată în chip de femeie, sau ca soldat cu o pipă în gură şi având picioare de cal, sau ca un neamţ îmbrăcat în haine de aţă, sau ca un drac negru, cu coarne, cu ochi bulbucaţi şi roşii ca jeraticul, cu coada îmbârligată şi cu fes roşu pe cap, fiind deosebit de rea şi nelăsând pe nimeni să se apropie de comoară, până ce omul nu-i promite că îi va da ce are mai scump la casa lui, de obicei propria soţie sau unul dintre copii, ori că va jertfi vreo vită pentru iertarea păcatelor celui care a îngropat comoara; dacă omul nu jură nimic şi se încăpăţânează să sape, ştima nu-l lasă să ajungă la bogăţia îngropată şi îl chinuieşte până îl omoară; se mai crede că ştima banilor nu doar păzeşte comorile îngropate, ci poartă şi cu sine bani, drept pentru care, cine are curaj, se apropie de ea, o izbeşte puternic cu mâna stângă aruncată îndărăt, ea lasă banii şi fuge, iar omul poate să culeagă banii împrăştiaţi pe pământ; în orice caz, cine o întâlneşte şi nu ştie cine este şi ce putere are este bine să-şi facă semnul crucii, pentru că se duce şi nu face nici un rău - Bucovina; în Transilvania mai este cunoscută şi sub numele de Zernă şi Zârnă, cu acelaşi fel de comportament descris mai sus (1.MARIAN,p.71-73;75-76). v. COMOARĂ.

MORCOV (Daucus carota - DLRM,p.515)
Pentru cine se visează mâncând morcovi înseamnă boală - Suceava (NOTE,Băncescu).

MORMÂNT
Mormântului i se acordă o atenţie deosebită, fiind o groapă cu o destinaţie specială, un ultim loc al „dalbului de pribeag"; amplasarea mormintelor în cimitire reproduce, într-o oarecare măsură, aşezarea gospodăriilor în vatra satului; astfel, cimitirul apare ca o a doua vatră de sat, locuită de cei care, conform vechilor credinţe, au trecut dintr-o formă de a fi în altă formă de a fi, din existenţă în postexistenţă; asemănător satului tradiţional, cărările şi potecile cimitirului despart teritorial spiţele de neam şi familiile, iar în jurul „moşului" se strâng, în funcţie de gradul de rudenie, mormintele urmaşilor (12. GHINOIU,p.108). Se ia măsură după mort şi se sapă groapa; dacă se nimereşte mai mare, se crede că va mai muri cineva din acea familie sau din neamul celui decedat - Suceava; în Moldova şi Bucovina, groapa este săpată de oameni care se ocupă în mod curent cu această îndeletnicire, numiţi ciocli, gropniceri, gropaşi, gropari, săpători şi îngropători în zona Sibiului, important este ca ei să nu fie rude cu mortul; în schimb, în Ţara Haţegului, groapa este săpată numai de către rudele cele mai apropiate ale decedatului; în Prahova, groapa este începută mai întâi de preot, dând de trei ori cu hârleţul în pământ; atât groapa, cât şi măsura acesteia sunt păzite, ca să nu treacă peste ele vreun câine, fiindcă se crede că, dacă se întâmplă aşa ceva, şi alţi membri ai familiei mortului vor muri - Buzău; înmormântarea se face în oricare dintre zilele săptămânii, în afară de lunea, după amiaza, iarna între orele 14 şi 17, iar vara între 14 şi 19; dincolo de aceste intervale de timp, înmormântarea se face şi la alte ore, funcţie de numărul acestora din aceeaşi zi; în Banat, nici un om nu se îngroapă dimineaţa, pentru că sufletul trebuie să plece împreună cu mersul spre odihnă al soarelui; în caz contrar, rudele se tem că sufletul răposatului, pe când se află soarele în urcare pe bolta cerească, uşor ar putea să se abată de la drumul său şi să cadă pradă vreunui strigoi rătăcitor; tot în Banat, cum se ajunge cu mortul la ţintirim, o femeie dintre neamurile decedatului (mama, soţia, sora etc.) aleargă înaintea alaiului, se aruncă în groapă şi cu o maramă în mâna dreaptă atinge pereţii gropii de trei ori, ca şi cum ar dori să-i măture, apoi iese afară; mortul se aşează pretutindeni cu faţa la răsărit, adică având picioarele spre răsărit şi capul spre apus, în Moldova şi Bucovina spunându-se că aşa trebuie, pentru că din acea parte se iveşte lumina şi în acea parte are să plece „dalbul de pribeag" la învierea morţilor şi judecata cea de apoi; în zona Sibiului, se dă de băut unui bolnav grav un lichid, preparat din rădăcină recoltată în Vinerea Mare sau Vinerea Seacă de pe mormântul unui copil, pentru a se vindeca (3.MARIAN,III,p.163; 207;209-210). Îi moare fătul acelei femei gravide care păşeşte peste un mormânt - Moldova; să nu se încerce a afla ce este într-un mormânt, pentru că nu este lucru curat şi cel ce o face poate muri pe loc - Tecuci; când se sapă groapa unui mort, să nu se facă mai largă decât trebuie, pentru că atrage moartea unor rude - Vâlcea (2.GOROVEI,p.106; 143). Când primăvara se lucrează la vie, în dimineţile zilelor de luni, miercuri şi vineri, se presară ţărână luată de pe mormintele proaspete pe cărările dintre butuci, pentru ca gura păsărilor şi a viermilor să rămână amoarte (mute), ca a morţilor - Dolj (DOBRE,p.246). Când se surpă malul gropii unui mort, este semn că va mai muri cineva din cei apropiaţi - Teleorman (1.CHIVU,p.245). Dacă un copil mic este bolnav de mai multă vreme, atunci el trebuie dat pe morminte, adică trebuie trecut pe deasupra mai multor morminte şi astfel se va decide soarta lui, în sensul că ori moare, ori se însănătoşeşte - Botoşani; va avea parte de boală sau de griji apăsătoare cel care visează că zăreşte un mormânt; va avea parte de supărări grele sau chiar de procese şi închisoare cel care se visează stând într-un mormânt - Suceava (NOTE,Băncescu).

MOROI
Se crede că pruncii născuţi morţi şi deci nebotezaţi se transformă în spirite rele, numiţi moroi; ei sunt îngropaţi în cimitir, într-un loc separat, sau într-un ungher al grădinii - Suceava; se mai crede că aceştia sunt un fel de strigoi mici, care provin din copiii „pierduţi", adică născuţi înainte de soroc, sau din copiii născuţi morţi, sau din nou-născuţii morţi înainte de a fi botezaţi; se îngroapă în grădină, în pătul sau după casă toţi copiii născuţi morţi şi nebotezaţi - Muntenia; copiii aceştia, până la al şaptelea an, vin noaptea şi cer ţâţă de la mamele lor; după şapte ani însă, din noaptea în care au fost îngropaţi, în fiecare noapte următoare se scoală din mormânt şi încep a striga, de câte trei ori, cuvântul „botez" şi, dacă se întâmplă să fie auziţi de cineva şi îi botează, atunci tac şi se întorc în mormântul lor, de unde nu mai ies niciodată; dacă însă nu-i botează nimeni, ei se fac moroi şi devin spaima tuturor oamenilor care îi văd, sau îi întâlnesc, sau trec pe lângă locul unde sunt ei îngropaţi; după credinţa locuitorilor din Bucovina, moroii ies la şapte ani după ce au fost îngropaţi şi se arată în vedenii, mai ales când este lună, şi atunci intră pe fereastră în casele oamenilor şi sug rărunchii copiilor mici; de aceea, omul la casa căruia s-a arătat un moroi trebuie să stea permanent cu ferestrele închise; dar asta doar când sunt îngropaţi lângă casă, crezându-se că, în acest caz, pot face rău şi la vite; dacă sunt îngropaţi în cimitir, nu se apropie de casă - Moldova;Suceava; dar ei se arată oamenilor şi îi supără, atât pe ei, cât şi vitele lor, nu numai când sunt îngropaţi lângă casă, ci şi atunci când îi supără cineva; dacă sunt îngropaţi în cimitir, se spune că atunci nu se arată nimănui; în Muntenia, copiii care mor nebotezaţi sunt consideraţi ca „mortăciuni", nu-i îngroapă nici preotul, nici dascălul; sunt duşi fără coşciug, fără pomeni şi fără rugăciuni şi sunt îngropaţi în grădină, în pătul sau în spatele casei; în Banat, se crede că pruncii „pierduţi", fiind nebotezaţi, merg în cealaltă lume la un loc rău, nu într-un loc bun, unde merg numai cei botezaţi; acolo se prefac în „tâlhari" şi trăiesc numai din ceea ce fură de la copiii botezaţi, cărora mamele lor le dau de pomană; totodată se mai spune că fiecare copil „pierdut" are pe cealaltă lume câte o traistă, o oală şi un băţ, obiecte pe care le cer şi le primesc de la mamele lor de pomană; în traistă, pun atât ceea ce li se dă şi lor din când în când de pomană, cât şi ceea ce pot fura de la alţi copii; oala o umplu cu apă, pe care o primesc tot de pomană în această lume, iar cu băţul se apără şi fug de alţi copii, care vor să le ia ceea ce au în traistă şi în oală; pentru că, uitând mamele lor cu totul de ei şi nedându-le nimic de pomană, nu au ce mânca şi ce bea şi trebuie să fure; este vai şi amar de copilul care nu are traistă, oală şi băţ, pentru că nu are nimic pe ceea lume şi tot ce adună este furat de ceilalţi copii, fără să se poată apăra; în câmpia Satului Mare, copiii „pierduţi" se prefac în diavoli sau draci şi plâng zi şi noapte, ţipă şi se vaietă prin întuneric, zicând: „vai de noi şi de noi şi de cine ne-a făcut pe noi"; apoi încep a cere botezul şi, dacă îi aude cineva şi îi botează, este bine, dar, dacă nu, încep a-şi blestema părinţii, reproşându-le că nu i-au născut cu viaţă şi nu i-au botezat; astfel plâng şi se vaietă un an întreg, iar în ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) le aprind şi lor părinţii câte o lumânare şi le dau de pomană, având astfel pe cealaltă lume câte ceva, dar din întuneric tot nu scapă; se mai spune că nu se duc în cer, ci în lună, pe care o mănâncă, adică ar deveni vârcolaci; în consecinţă, mamele din Moldova, care au avut nenorocirea să piardă un copil, fie că l-au născut mort, fie că le-a murit înainte de a fi fost încreştinat, ca el să nu se prefacă în moroi peste şapte ani, trebuie să care cu gura, şapte ani de-a rândul, în ziua de Bobotează (6 ianuarie), agheasmă mare şi să stropească cu ea mormântul lor; în Bucovina, tot în ziua de Bobotează, ele iau agheasmă mare şi o duc într-un pahar sau într-un alt vas şi o toarnă în cruciş peste mormântul copilului, sau o toarnă peste sicriul copilului printr-un mic orificiu făcut în mormânt, rostind totodată, de câte ori toarnă, formula sacră a botezului: „Botează-se robul lui Dumnezeu Ion, de este băiat, Maria, de este fată, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!"; iar numele dat copilului la cea dintâi turnare a agheasmei trebuie să fie repetat aidoma în toţi cei şapte ani; însă cele mai multe folosesc numai aceste două nume; tot în Bucovina, se crede că, procedând astfel, moroiul este botezat şi nu mai poate face nimănui nici un rău, om sau vită care trece pe acolo, rămânând permanent în mormântul lui ca oricare alt mort; în general, copiii „pierduţi" sunt înmormântaţi noaptea, nu în rând cu ceilalţi morţi, ci într-un ungher, sub zidul sau gardul cimitirului; un bărbat sau o femeie, dar mai ales moaşa, înveleşte copilul într-o pânză, îi face un mic sicriu din nişte draniţă, îl pune în acesta şi îl duce noaptea, ajutată de un bărbat sau de o femeie, la cimitir, unde îl îngroapă; ca oricare alte spirite necurate, moroii ies din mormintele lor la miezul-nopţii şi se arată oamenilor în chip de pisici, câini, copii sau chiar ca o lumină roşie etc., dar când încep a cânta cocoşii dispar imediat, ascunzându-se fiecare la locul lui; când se arată ca pisici, stau în copaci, miorlăie urât şi se bat cu alte pisici; când au chip de câine, se reped la oameni şi la vite şi uneori îi muşcă; când apar drept copii, sunt îmbrăcaţi în cămăşuţe albe, lungi până la pământ, şi numai în acest caz strigă „botez"; dar acest strigăt îl scot moroii cu deosebire în zilele marilor sărbători şi la Bobotează; omul poate fi apucat de moroi numai când se află în apropierea lor şi atunci îl bat, îl pocesc, îl înnebunesc sau îl amuţesc, de nu mai poate vorbi niciodată; pentru a scăpa de ei, pe lângă cele menţionate deja, mai folosesc oamenii şi Iarba moroiului (Heliantheum vulgare, o buruiană cam ca Iarba orbalţului sau Iarba osului), trebuind să fie fiartă în agheasma mare de la Bobotează şi turnată apoi peste mormânt, aşa cum s-a relatat mai sus; se mai poate scăpa de ei prin adunarea de usturoi de la trei case şi gunoi de la trei ţâţâni de la uşile grajdurilor, unde se adăpostesc vitele a trei gospodari, toate amestecate cu agheasmă mare şi păcură (dohot), fierbându-se împreună şi apoi ungând în forma crucii poarta, zăvoarele, obloanele, uşile şi colţurile grajdurilor, în fine toate locurile prin care s-ar putea ascunde, rostind totodată: „Depărtează-te, moroiule, din hotarul meu şi să nu îndrăzneşti a mai veni şi a mai spurca locul meu, nici vitele mele, nici casa mea, nici copiii mei, nici pe mine însumi. Depărtează-te în loc pustiu şi te du de te bagă în al tău mormânt, de unde ai ieşit, şi să nu mai ieşi în vecii vecilor, amin!"; (1.MARIAN,p.38-41;3.II,p.52-54). Serie simbolică: usturoi-gunoi-3 (case, grajduri)-agheasmă mare-păcură. v. STRIGOI.

MORT (A MURI)
Moartea nu este niciodată simţită ca un sfârşit absolut, ca un Neant; moartea este, înainte de toate, un rit de trecere spre o altă modalitate de existenţă şi pentru aceasta ea se găseşte totdeauna în relaţie cu simbolismul şi riturile de iniţiere ale renaşterii sau învierii; mai mult, moartea violentă este întotdeauna creatoare, fiinţa care îşi găseşte sfârşitul printr-o asemenea moarte continuă să trăiască într-un nou corp, cel mort prin acest fel de moarte devenind erou (URSACHE,p.235;243). Moartea-nuntă, atât de des prezentă în textele folclorice româneşti, este o transfigurare, dobândind aspectul elevat al unui act sacramental, al unui prolog; ea este nuntă, unire sacramentală cu o stihie cosmică, întrucât natura întreagă este prefăcută în „biserică"; moartea ca act sacramental şi natura ca biserică sunt două grave şi existenţiale viziuni de transfigurare ortodoxă a realităţii (BUHOCIU,p.439). „A muri" însemna pentru daci a intra de fapt în nemurire; moartea era deci pentru ei o consacrare definitivă a vieţii, sau, cum scrie Lucian Blaga, „moartea este procesul de emancipare a materiei de sub stăpânirea unor legi străine"; este interesant de urmărit şi vocabularul metaforic al bătrânilor, care prezintă moartea ca o călătorie mai importantă: a găti mortul = a îmbrăca mortul; a petrece mortul = a duce mortul la groapă; a cânta mortul = a plânge mortul; mai mult, trebuie remarcat că oamenii se pregătesc pentru moarte, material şi spiritual, ca pentru o nuntă; se crede că spiritele morţilor devin forţe malefice numai atunci când ele sălăşluiesc printre cei vii peste termenul fixat de cutumă, de pildă după ceremonialul de înmormântare, după Bobotează, după Rusalii şi, în acest caz sunt necesare ritualuri de purificare (12.GHINOIU,p. 101-102;180). Etnologii stabilesc o identitate de sens între zeităţile ce întruchipau natura, fertilitatea solului şi masca de animal folosită în jocurile de Anul Nou, deducând că moartea animalului şi reînvierea lui corespund morţii şi reînvierii din miturile şi riturile antice, de fapt credinţei în moartea şi reînvierea naturii la început de fiecare an, credinţă răspândită la foarte multe popoare (4.POP,p.12). Semne ale morţii pot fi şi anumite manifestări nefireşti ale elementelor naturii (foşnetul din senin al frunzelor, zbuciumul fără vânt al pomilor), cântecul anumitor păsări (cucul, cucuveaua), sau de animalele din gospodărie (răgetul vitelor noaptea, urletul câinilor, miorlăitul pisicilor, ori de semnul dat de flori); tot semn funebru sunt şi arătările din vis, precum visarea unei arături sterpe, a unor dispăruţi dragi, a veşmintelor negre sau albe, de nuntă, a sângelui şi a apelor tulburi, a vetrei având pe ea tăciunii stinşi; în Banat, când moare stăpânul casei, copiii şi rudele, dar mai ales văduva, îl însoţesc pe mort cu lacrimi şi jeluiri tânguitoare; ei mănâncă în picioare în aceeaşi cameră unde zace cel mort şi nu uită, când au vin sau rachiu, să verse câteva picături asupra celui decedat, bând apoi pentru mântuirea sufletului său; a doua zi, când este pus în sicriu, i se pun în jurul capului fructe (mere, pere, prune etc.) şi ierburi proaspete mirositoare; rudele laudă meritele celui dispărut, chiar şi cel care i-a fost duşman nu poate lipsi de la ceremonie, deoarece ar fi arătat şi vorbit peste tot, fiind urât de tot satul, ba chiar şi mortul ar ieşi din mormânt şi i-ar face necazuri; la groapă, înainte de înmormântare, ierburile mirositoare sunt luate de la capul mortului şi duse acasă, unde sunt păstrate cu mare cinste; ca să nu se transforme în strigoi care să le sugă sângele sau care să-i chinuiască în felurite chipuri pe cei vii, oamenii cred că s-ar putea împiedica acest rău doar atunci când mortul este dezgropat şi îi este străpuns pieptul cu un cuţit până traversează tot trupul (GRISELINI,p.178;187). Semne care prevestesc moartea: pocneşte grinda casei, se dărâmă de la sine un perete, bolnavul se plânge că îi cresc degetele sau că îi pune cineva mâna la ochi, acesta visează o fântână lângă vatră sau pânze negre, câinii urlă, câinii cântă precum găinile, iar găinile cântă cocoşeşte, vrăbiile se izbesc de geam - Vaslui (BĂLĂNESCU, p.268). Este semn de moarte pentru acela care visează că este chemat de un mort - Bucovina (COJOCARU, p.163). Sunt semne că omul nu mai trăieşte mult când pocnesc neaşteptat mobilele, sau alte obiecte, sau elemente constructive ale casei (mese, scaune, laviţe, paturi, lăzi, stâlpii de la horn, uşile, pereţi, icoane, oglinzi, grinzile casei), sau când se sparg fără motiv explicabil vasele şi geamurile - Sibiu;Năsăud;Muntenia;Suceava; când cade din cui o icoană şi se sparge - Sibiu;Bucovina; când uşile se deschid de la sine - Bucovina; când se dezlipeşte şi cade tencuiala de pe pereţi; când miaună neîncetat pisicile în casa unde se află un bolnav - Năsăud;Moldova;Bucovina; când fug de la casa omului sau mor pisicile - Năsăud; când găinile cântă cocoşeşte - Sibiu;Muntenia;Neamţ;Suceava; când vitele rag mai ales în momente nepotrivite, de pildă atunci când mireasa este luată de la casa ei, cu un car cu boi, ca să fie dusă la casa soţului ei - Suceava; când câinele urlă şi sapă pământul în faţa casei - Sibiu;Năsăud;Muntenia; Moldova;Suceava; când ochiul se bate de mai multe ori şi în diferite răstimpuri - Suceava; prevesteşte moarte pentru acela care se visează că stă de vorbă cu un mort şi că mortul îndeamnă să fie urmat şi să meargă acolo unde se află el - Suceava; când se visează arături, gropi, morminte proaspete, apă tulbure, lumânări stinse, vite tăiate, oameni îmbrăcaţi în negru - Suceava; când curge sânge din nas - Suceava; când cucuveaua sau bufniţa cântă pe casă, mai ales în timpul zilei, sau în apropiere (pe poartă, pe cumpăna de la fântână, pe şură, grajd, pe un pom din grădină) - Sibiu;Năsăud;Suceava; când bolnavul afirmă că vede diferite figuri de oameni, de animale, de păsări, cu deosebire porumbei, când se ciupeşte neîncetat de nas şi se scobeşte des între dinţi, când se întoarce mereu cu faţa la perete şi caută cu ochii aţintiţi în sus sau îşi îndreaptă privirea spre anumite obiecte şi rămâne cu ea fixată asupra lor, când i se împăienjenesc ochii şi i se duc în fundul orbitelor, când i se ascute nasul, i se învineţesc articulaţiile degetelor şi unghiile, când începe să aiureze şi spune să i se dea hainele şi încălţămintea, ca să se îmbrace, fiindcă vrea să plece, sau când începe să respire cu greutate - Transilvania;Suceava; dacă un om agonizează îndelung, se obişnuieşte să i se facă şi unele descântece: se ia un vas cu apă proaspătă, în care se pune un mănunchi de busuioc, legat cu un fir de bumbac de culoare roşie, după care apa este descântată; cu această apă, trupul bolnavului este stropit de trei ori pe zi: întâia oară, lângă masă, înainte de răsăritul soarelui; a doua oară, pe la amiază, trupul fiindu-i aşezat în mijlocul casei; a treia oară, imediat după apusul soarelui, la uşă, lângă pragul acesteia, sau cel puţin în apropierea uşii - Năsăud; despre cei care agonizează timp îndelungat se crede că le pare rău de gospodărie, de cei dragi, sau că nu-i lasă cei din jur să moară cu plânsul lor, drept pentru care aceştia sunt scoşi din camera muribundului - Suceava; că au săvârşit multe păcate grele - Moldova;Neamţ; că au blestemat pe cineva - Sibiu; sau singuri s-au afurisit sau au jurat strâmb - Suceava; că şi-au încredinţat sufletul celui necurat - Bucovina; la cei cu suflet bun moartea se arată totdeauna frumoasă, pe când la cei răi ea este urâtă, chiar fioroasă - Sibiu; la cei buni care mor greu se crede că un membru al familiei a făptuit un păcat greu - Sibiu; de asemenea, se consideră că femeile care au copii mor mai uşor decât cele fără copii sau văduvele, pentru că acestea ar fi mai păcătoase - Sibiu; copiii mor mai uşor, pentru că ei nu au păcatele pe care le posedă părinţii lor sau cei bătrâni - Vrancea;Galaţi;Neamţ; când agonia se prelungeşte, bolnavului i se mută trupul în alt loc, pentru a i se uşura suferinţa - Suceava; sau se ia o faţă de masă sau un ştergar, se pun în faţa casei, unde două femei aflate la menopauză fac mătănii în formă de cruce, aşezate pe aceste ţesături, după care pânzele se pun pe trupul muribundului - Sibiu; sau pe două-trei feţe de masă aşezate în podul casei, chiar deasupra locului unde zace bolnavul, fac asemenea închinări nouă persoane - Năsăud; în unele locuri, bolnavului i se schimbă locul unde agonizează, este pus pe pământ, cu faţa orientată spre răsărit, uneori i se pun sub cap jugul în care au tras boii la aratul pământului, sau spiţe şi alte componente ale carului său, câteodată chiar şi o roată întreagă, crezându-se că moartea îi este grea fiindcă a pus cândva pe foc vreun jug - Buzău;Ialomiţa;Călăraşi; se pune jugul sub capul muribundului, fiindcă se crede că acesta a furat cândva un jug - Bucovina; în alte locuri, se crede că bolnavul care stă cu capul pe pernă umplută cu pene de pasăre nu poate muri repede, pentru că sufletul lui este doritor de pene, din care cauză i se ia perna şi în loc i se pune un cojoc sau un pieptar întors cu blana în afară, considerându-se că oaia şi mielul sunt simbolul sfinţeniei şi nevinovăţiei şi gestul îi va uşura moartea - Suceava; unii spun că pe pene să nu moară omul, fiindcă penele, mai ales cele de găină neagră, nu sunt semn de bine, ci să se zacă pe fân sau paie, pentru că acestea sunt amestecate cu flori frumoase şi mirositoare - Sibiu; dacă omul care agonizează îndelung a fost morar, i se pun sub cap uneltele sale (ciocan, bardă, chiar şi o bucată de piatră de moară), crezându-se că acesta a luat prea mult uium sau a furat din făina şi grăunţele oamenilor - Moldova;Bucovina; celor bogaţi, care au măsurat părtinitor pământul lucrătorilor, li se introduce pe fereastră o prăjină şi li se pune în mână, pentru că au năpăstuit pe muncitori - Buzău; dacă întâmplător, în timp ce i se citesc „rugăciunile la ieşirea sufletului", muribundului i se stinge lumânarea de stat, se crede că omul nu va muri, ci se va vindeca şi se va scula din pat - Sibiu; când moare un copil înainte de a fi tuns prima dată, adică înainte de a fi împlinit vârsta de un an, naşul lui, care ar fi trebuit „să-l reteze", îl măsoară cu o aţă, apoi îl tunde în formă de cruce, ia aţa şi părul, scoate un cui din perete şi aşează în gaura rămasă aţa şi părul, apoi bate la loc cuiul, rămânând aşa pentru totdeauna, considerându-se că este bine ca norocul să rămână în casa părintească şi să nu se ducă în pământ - Suceava; imediat ce a murit, se deschid uşile şi ferestrele, pentru ca moartea care duce sufletul să aibă pe unde să iasă - Buzău;Suceava;Bucovina; se acoperă vasele cu apă, ca să nu cadă sufletul în ele şi să se înece, pentru că sufletul trage la apă - Moldova;Suceava; i se lasă lumânarea în mână până ce este scăldat, când aceasta este stinsă şi aprinsă apoi, după înmormântare, timp de trei zile în locul unde omul şi-a dat sufletul - Suceava; sau această lumânare arde timp de 40 de zile după înmormântare - Banat; se crede că oamenii care mor în ziua de Paşte, sau în Săptămâna Luminată, sau în răstimpul de la Paşte la Rusalii sunt norocoşi, fiindcă ei merg direct în Rai, pentru că porţile Raiului sunt permanent deschise în aceste intervale de timp - Banat;Transilvania;Cluj;Năsăud;Bucovina; merg direct în Rai cei ce mor de Paşte sau în Săptămâna Luminată, dar cei ce mor în cea de a doua săptămână după Paşte, numită şi a negrilor, sunt cei mai nefericiţi, fiindcă se duc direct în iad - Muntenia; se mai crede că este bine ca omul să moară noaptea, pentru că ziua nu are linişte din pricina păsărilor - Suceava; fiecare om are câte o stea prinsă de soarta lui, care cade din cer la moartea lui - Bucovina; se mai crede că, la toate vămile pe care trebuie să le traverseze sufletul celui decedat, sunt draci, proveniţi dintre îngerii izgoniţi de către Dumnezeu, dar care nu au căzut pe pământ, ci au rămas în aer, nici în cer, nici pe pământ; aceştia s-au hotărât să facă ei vămile; pentru aceasta, ei posedă o carte neagră în care sunt scrise cu litere albe toate păcatele pe care le-au făcut oamenii, chiar şi pe cele mai mărunte, şi însoţesc sufletele în călătoria lor spre cer, ademenindu-le spre iad; dacă mortului, după ce a fost aranjat în sicriu, i se deschid ochii de mai multe ori şi rămâne cu ei deschişi, unii cred că în casa respectivă se va instala sărăcia şi foametea şi că acea familie nu va mai putea recupera starea anterioară; alţii cred că mortul toată viaţa a dormit, iar acum vrea să stea cu ochii deschişi; sau cred că va mai muri cineva din casă ori din acel neam, încă un bătrân sau doi tineri - Suceava; pentru a i se face sicriul, măsura mortului se ia: cu o trestie sau cu o nuia de alun, cu condiţia ca el să nu iasă mai mare decât trupul celui decedat, pentru că locul rămas liber ar atrage pe un alt mort din familie - Transilvania; Dobrogea;Moldova; sau cu o aţă sau sfoară, iar, dacă mortul a fost un om cu noroc în viaţă, aţa se păstrează la grinda casei, ca norocul să nu se depărteze de casă - Muntenia; îmbrăcarea şi gătirea mortului cu hainele cele mai bune şi mai scumpe se face din respect pentru el, dar şi pentru că se crede că aşa se va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu - Muntenia;Buzău;sudul Moldovei;Bucovina; în Suceava se consideră a fi mare păcat ca mortul să nu fie îmbrăcat în cele mai bune haine; tot în Suceava, celor mai în vârstă decedaţi li se pune o basma sau o năframă, pe care să o folosească pe drumul cel lung, pentru a se şterge de sudoare, ei fiind nevoiţi să străbată 24 de vămi pentru a ajunge la împărăţia cerurilor; iar în această lungă călătorie, ei vor suferi de sete, foame, frig şi căldură şi de aceea trebuie să aibă haine noi şi trainice; legătura („piedica") pe care o are mortul la picioare este foarte bine păzită, pentru a nu fi furată de cineva, pentru că se crede că acela care are o asemenea legătură poate să facă diferite farmece de dragoste cu ea, mai ales celor care le-a cam trecut vremea măritişului; în Bucovina se crede că, dacă mortul are o figură tristă, chiar şi după ce este îmbrăcat, înseamnă că a fost un om păcătos, iar dacă este copil se spune că el vede păcatele părinţilor lui şi ale altor rude; alţii consideră însă că decedatul este trist pentru că îi pare rău după lumea pe care o părăseşte; când figura mortului este veselă, se crede că vede ceva frumos pe drumul de dincolo, dar poate să fie şi mulţumit că o rudă apropiată va muri curând şi că astfel nu va fi singur pe lumea cealaltă; în zonele Sibiu şi Bucovina, se crede că priveghiul mortului trebuie făcut pentru a nu se apropia cine nu-i bun de el, iar, în Muntenia, ca să nu vină strigoii la el; în Sibiu se spune că priveghiul este o faptă bună şi primită de Dumnezeu, iar în Suceava se crede că sufletul mortului vede şi aude tot ce se întâmplă în jurul lui şi se bucură de cei ce vin la el; pentru că dincolo domneşte întunericul, i se aprind lumânări - Bucovina; cei ce vin pentru omagierea memoriei mortului sărută crucea sau iconiţa de pe pieptul acestuia, depun şi câte o monedă pentru vămi şi primesc din partea celor din familie un pahar de vin şi o bucată de pâine - Munţii Apuseni; se fac şi diferite jocuri în timpul priveghiului, se cântă din fluier, se spun poveşti, iar afară se buciumă şi se trâmbiţează, dând de ştire celor din sat că unul de-ai lor a murit - Bucovina; în Suceava, se fac şi şezători la mort, buciumele scot sunete de jale, iar la morţii cei tineri se trage şi cu puşca; în Olt, Argeş şi Vrancea există obiceiul să se facă foc în ograda mortului şi să se joace în jurul acestuia; în Neamţ, mortul este dus la cimitir în sanie, fie vara, fie iarna, la care se înjugă doi sau patru boi negri, ca să-i fie calea mai uşoară; în unele locuri, înjugarea se face cu jugul întors cu susul în jos, arătând prin aceasta că de acum, în lipsa gospodarului, toate vor merge pe dos şi fără rânduială; în Ţara Haţegului, unde faţa jugurilor este ornamentată, jugul se pune invers la boi, să nu se mai vadă „împistrirea" jugului, în semn de tristeţe; în Ţara Oaşului, în localităţile din preajma Gherlei şi în unele sate de munte din Bucovina, mortul este dus tot cu sania, iar boii negri sau bivolii poartă în coarne colaci şi ştergare, în schimb tinerii decedaţi sunt duşi pe umerii prietenilor lor; în toate celelalte zone, mortul este dus la cimitir cu carul sau cu „rudele", care apoi se aruncă în groapă sau se depun la biserică; în Munţii Apuseni, carul la care sunt înjugaţi patru boi negri, când omul este bogat, animalele sunt împodobite cu brazi şi cu năframe, iar la grumaz au tălăngi; în toate zonele, tot ce se pune la sicriu, la cruce, la coarnele boilor şi la car (năframe, basmale, testemele etc.), inclusiv colacii, se iau de către cei care le poartă; despre oamenii care îşi iau singuri viaţa se crede pretutindeni că, uitând de Dumnezeu, sinucigaşul ar fi fost părăsit de îngerul său păzitor, iar Satana le-ar fi luat minţile şi i-ar fi făcut să se închine acestuia cu trup şi suflet, din care cauză s-au sinucis; nu sunt îngropaţi de preoţi, ci doar de gropari; uneori, oamenii mai evlavioşi refuză să înhumeze un sinucigaş, considerând că, fiind luat de diavol, uşor s-ar putea să treacă şi la ei, căutând astfel să obţină noi victime; se mai crede că sinucigaşul nu are niciodată odihnă în mormânt, ci zi şi noapte aleargă să aducă şi alţi oameni în acele clipe de rătăcire, care să-i determine să-şi curme viaţa; de aceea, cine trece pe lângă un sniamăn (mormânt al unui sinucigaş) aruncă pe el ce găseşte: un pumn de ţărână, vreascuri, paie, pietre, crezând că rătăcirea nu se va prinde de el; dacă nu procedează astfel, sinucigaşul trimite după el rătăcirea, îl face să rătăcească drumul, mai ales noaptea, îl îndeamnă cine ştie pe unde şi-l face să-şi ia viaţa - Suceava; în Moldova, locuitorii cred că acela care s-a omorât singur s-a dat lui Satana şi s-a făcut calul acestuia; nu-l îngroapă preotul, nici nu este dus la biserică, este dus în schimb şi îngropat acolo unde şi-a luat viaţa; locul unde este îngropat poartă numele de şniamăt, termen care înseamnă şi foşnetul frunzelor, al ierbii, porumbului, al frunzelor arborilor, locul fiind considerat ca necurat, spurcat, din care cauză oricine trece prin preajmă aruncă crengi deasupra lui, ca să se ştie că acolo s-a întâmplat o nenorocire şi ca să nu treacă vreo vită sau vreun om peste el sau să se aşeze acolo şi să se odihnească, fiindcă ar putea să amuţească imediat, sau ar surzi, sau i-ar pieri pe loc puterea, astfel că ar rămâne pentru tot restul vieţii un neputincios, dacă nu cumva ar muri în scurt timp; în Suceava, se spune că acela care doarme într-un asemenea loc are visuri de moarte, care se şi împlinesc până în trei zile; când crengile de pe şniamăts-au înmulţit, li se dau foc şi apoi se aruncă altele; în general, se aruncă obiecte fără viaţă: aşchii, surcele, nuiele, fân, crengi uscate; în zona din jurul Sibiului, cuvântul şniamăt este de asemenea cunoscut, iar în Năsăud se spune că „este un fel de diavol, care împiedică pe oameni şi le face smintele"; în Sibiu, Năsăud, Moldova şi Suceava se crede că sufletele sinucigaşilor sunt: pierdute, că plâng, se tânguiesc şi rătăcesc un timp mai îndelungat, aşteptând să le dea cineva de pomană, până la urmă ducându-se tot plângând drept în iad, unde sunt muncite pentru totdeauna, fiindcă înaintea lui Dumnezeu nu pot să se arate; în nordul Moldovei, se crede că sufletele sinucigaşilor sunt purtate în triumf de către diavol, care le duce direct în iad; totuşi, şi pentru sinucigaşi se poate face să fie eliberaţi de cazna cea eternă a iadului şi scoşi la lumină, dacă li se dau, într-o duminică, 40 de liturghii, 40 de prescuri, 40 de monede şi 40 de lumânări la 40 de biserici - Sibiu; aproape în toate zonele, despre fapta sinucigaşilor se spune că determină ca natura întreagă să se tulbure, cerul „să se alerge", să plouă ca „din cofă", fulgeră, tună şi trăsneşte de se cutremură pământul; vântul se preface în vântoase şi vifore cumplite, care scot arborii din rădăcini, descoperă casele şi acareturile, fiindcă este mânia lui Dumnezeu; de aceea, la o asemenea vreme, se crede, în Sibiu şi Braşov, că undeva cineva şi-a luat singur zilele; dacă cineva a murit accidental şi acest lucru s-a petrecut în locuri străine, atunci îl îngroapă în acel sat sau în localitatea cea mai apropiată, pentru că nu este bine să fie trecut mortul peste hotar, fiindcă va bate grindina; dar în locul acela se pune o cruce spre aducere aminte, dar şi pentru că locul a fost necurat şi de aceea i s-a întâmplat omului nenorocirea; în caz că nu se pune cruce înseamnă că locul rămâne în continuare necurat şi cel căruia i s-a întâmplat nenorocirea iese noaptea înaintea oamenilor care trec pe acolo şi încearcă să le pericliteze şi lor viaţa, pentru că şi sufletele lor rătăcesc timp mai îndelungat până se duc la cer; în caz că crucea nu poate fi pusă în acel loc, cum ar fi de pildă la cei înecaţi, se pune mai departe, dar exact în dreptul acelui loc - Muntenia; în Buzău, se crede însă că i se iartă toate păcatele şi merge direct în Rai cel care moare din trăsnet; în nordul Moldovei, se crede că înecaţii sunt ai Maicii Domnului, care face mreje din fuioarele ce se pun la cruce în ajunul Bobotezei, le aruncă de trei ori în apa unde se îneacă un om şi, dacă acesta nu este chiar atât de păcătos şi dacă se prinde în mreajă, atunci îl scapă, fiindcă Maica Domnului îl scoate afară ca pe peşti, dar, dacă este păcătos, cade prin ochii mrejei din nou în apă şi merge în iad; cei morţi de mâna altor oameni, oricât de păcătoşi ar fi, li se iartă păcatele; în schimb, sufletele ucigaşilor nu-şi pot afla nicăieri odihna, nici chiar în iad, unde de obicei se crede că merg; cei ucişi sunt iertaţi, pentru că ucigaşii iau asupra lor şi păcatele celor ucişi - Năsăud;Bucovina; indiferent cum a murit, oamenii fac tot ce este posibil ca decedatul să fie înmormântat, pentru că se crede că sufletul celui neînmormântat rătăceşte necontenit ani de-a rândul pe unde i s-a mistuit trupul - Ialomiţa; Vrancea;Moldova; Suceava; se crede şi că sufletul celui neîngropat plânge împreună cu îngerul său; de aceea, dacă s-a înecat, se fac zile întregi eforturi să i se găsească trupul şi să-l înmormânteze; dacă nu îl găsesc, se spune că acela trebuie să fi fost tare păcătos, fiindcă altfel Dumnezeu ar fi avut grijă de el; fiind deosebit de păcătos şi, din această cauză, neajutorat, sufletul celui mort şi negăsit umblă şi nu poate ajunge la locul de odihnă veşnică, pentru că trebuie să se cureţe de păcatele pe care le-a făcut în viaţă; de aceea, când plouă neîncetat zile în şir, de parcă gem râurile, oamenii spun că aceste fenomene se datorează înecării unui semen de-al lor; iar în cazul că se găseşte un cadavru, oamenii aruncă puţin pământ peste el, spre a simula astfel înmormântarea; când cineva moare în ţară străină, de pildă într-un război, se confecţionează acasă un stâlp, care la 6 săptămâni sau 40 de zile este îmbrăcat cu o ie sau o cămaşă, după cum a fost, bărbat sau femeie, şi apoi se slujeşte ca la mort, după care se împlântă în pământ şi i se pune mărul, adică o pâine în care se înfige o creangă de măr, în ramurile căreia se pun covrigi, mere, nuci, trei lumânări, iar toate se pun într-un blid, care este dat în final naşei sau naşului care l-a botezat, fiindcă fără de tată şi mamă se poate boteza şi cununa, dar fără naşi nu se poate - Sibiu; în schimb, în Bucovina nu se face nimic în astfel de cazuri, decât parastas şi praznic de pomenire; în Banat, pentru sinucigaşi nu se face nimic, nu se dă nici pomană, pentru că se crede că el este tâlhar sau lepădat de Dumnezeu şi nu este primit în împărăţia lui Dumnezeu; la înmormântările normale, după ce preotul a pecetluit mormântul şi a aruncat ţărână peste sicriu, asistenţa face câte 12 mătănii, pentru iertarea păcatelor celui mort şi odihna lui - Muntenia; doi buciumaşi îşi pun buciumele cruciş peste groapă şi buciumă a jale, sau vine un om cu fluierul şi cântă o doină de jale - Suceava; după înmormântare, se apropie o femeie din neam şi dă, peste groapă, o găină sau un cocoş negru, spălate foarte amănunţit pe picioare, apoi o ulcică cu apă, o năframă sau un ştergar, un colac sau o pâine şi o bucată de sare, ofrandele fiind luate de gropari, fie ca plată pentru osteneala lor, fie ca să se vadă că se face totul pentru sufletul celui mort, ca să aibă şi el pe lumea cealaltă, iar aici, pe pământ, să nu zică nimeni că s-ar fi arătat şi în mormânt a fi avar; la slujba de pomenire a mortului, se împodobeşte un băţ cu flori şi se încolăceşte cu o lumânare de ceară, care stă aprinsă cât citeşte preotul rugăciunea mesei de pomană, apoi, după ce se aşează toţi la locurile lor, se stinge lumânarea, iar băţul împodobit se pune pe un scaun, ţinând locul mortului; toate cele ce se pun pe masă trebuie să fie fără soţ, chiar şi oalele puse la foc, iar vitele, înainte de sacrificarea lor, sunt spălate pe picioare şi tămâiate, înconjurându-se fiecare animal, apoi sunt înjunghiate - Banat; peste mormânt se pun pâine şi vin, vinul se varsă pe mormânt, iar pâinea (sau plăcinte) se dă la oamenii sărmani; apoi se tămâiază mormântul, înconjurându-l, ca să-l oprească pe mort să se facă strigoi - Banat; se mai pune la mormânt un felinar, în care se aprinde o candelă în sâmbetele morţilor - Muntenia; Moldova; la ieşirea din cimitir, peste tot în România, cei care au condus mortul la groapă se spală pe mâini şi apoi se întorc acasă totdeauna pe alt drum decât cel pe care au mers prima dată; acolo unde în drum este apă sau o fântână, se stropesc cu apă proaspătă sau se spală pe faţă - Muntenia; Moldova; există şi obiceiul ca, după ce se spală, să arunce câţiva pumni cu apă spre înapoia lor - Olt; groparii se spală deasupra uneltelor folosite, apa fiind adusă de naşa celui decedat spunându-se că această apă este bună împotriva amorţelii mâinilor - Sibiu; cine iese primul pe poarta cimitirului, dacă este bărbat, înseamnă că următorul decedat va fi bărbat sau femeie, dacă prima ieşită este o femeie care a participat la înmormântare - Banat; tot în poarta cimitirului, rudele decedatului dau fiecăruia dintre participanţi un pahar de rachiu şi câte o bucată de colac sau de pâine, pentru sufletul celui dispărut - Moldova;Bucovina; când se însoară sau se mărită pentru a doua oară cel sau cea rămasă în viaţă, neamurile se duc şi varsă un vas cu apă pe mormântul celui decedat, ca să-i stingă focul de la inimă celui mort, că i se cunună soţia sau soţul, acest gest făcându-se în timpul cununiei, fiindcă se crede că atâta timp cât va sta femeia măritată cu al doilea bărbat, cel mort stă în foc; dar mai toarnă apă şi pentru a-i trăi al doilea bărbat - Prahova (3.MARIAN,II,p.259-260;III,p.7-11;22;27-29;31-33; 48-54;128-130;154;164-165;212-215;217-220; 222-227;229-230; 239; 286-287; 315; NOTE, Antonescu). Dacă într-o familie moare primul copil din mai mulţi este semn că acea familie nu va avea noroc - Suceava; se spune că are multe păcate omul care se chinuieşte să moară şi că din acest motiv nu-l iartă Dumnezeu - Muntenia; dacă un membru al familiei moare într-o zi a anului, care se potriveşte ca dată cu aceea în care a fost născut unul dintre copii, se spune că pruncul va avea acelaşi destin ca al omului decedat - Tecuci; nu este bine să fie întors din moarte cel ce agonizează - Argeş; se crede că aşa i-a fost destinul omului care moare de o moarte năprasnică şi că aşa cum i-a fost scris, aşa se şi întâmplă - Suceava; omului omorât de trăsnet i se iartă toate păcatele şi sufletul lui merge direct în Rai - Muntenia; dacă trupul unui mort nu se rigidizează este semn că va mai muri o rudă a sa - Ialomiţa; despre morţi să nu se vorbească de rău, fiindcă li se ia astfel din păcate - Botoşani; fiindcă omul se naşte cu capul înainte, este dus la groapă cu picioarele înainte - Muntenia; în timpul privegherii, mortul să nu fie lăsat singur în casă, pentru că se face strigoi - Muntenia; este primejdie de timp secetos, dacă se trece cu mortul peste o apă - Muntenia; ca să nu i se înmoaie mâinile, cel care vede un mort nu trebuie să lucreze nimic până ce nu are loc înmormântarea - Vâlcea; din aceeaşi cauză nu torc, nu ţes, nu spală nici femeile din acea parte a satului unde se află un om mort - Bihor; femeia gravidă să nu se spele sau să facă altă treabă, când are mort în casă, fiindcă moare ea la naşterea copilului - Tecuci; când moare cineva din familie, cloşca trebuie acoperită cu ceva, ca să nu-i moară puii din ouă - Vaslui; iar când moare cineva din sat, gospodina trebuie să amestece ouăle de sub cloşcă, în caz contrar puii vor amorţi în ouă şi nu vor mai ieşi - Suceava; se spune că va avea noroc la primirea de pomană a unor bunuri cel ce va scălda, de-a lungul vieţii, nouă morţi - Tecuci; cei ce vin la mort, în semn de compasiune, omagiu şi respect, nu sunt petrecuţi la plecarea din casă, aşa cum se procedează în cazul oaspeţilor - Suceava; de la mort să nu se ia nimic, pentru că este păcat şi cel ce o face îşi aduce şoarecii în casă - Tecuci; dacă decedatul a fost un om norocos, familia îi ia măsura trupului şi o păstrează la grinda casei, pentru ca norocul să nu se depărteze de acea casă - Muntenia; după scoaterea mortului din casă, se închid uşile şi ferestrele, ca moartea să nu intre din nou şi să ceară o altă victimă - Suceava; până la biserică, mortul este mai uşor, iar, de la biserică şi până la cimitir, trupul lui se îngreunează - Botoşani; nu se dezgroapă mortul până la împlinirea a patru ani de la deces, pentru că este posibil să moară şi altcineva din familie - Tecuci; dacă, la deshumare, un mort este găsit neputrezit, este semn că el a făcut jurăminte care nu i-au fost dezlegate la slujba de înmormântare, din care cauză este rezemat de zidul bisericii şi preotul îi citeşte pentru dezlegarea acestora - Muntenia; ca să poată fura nestingheriţi, hoţii aruncă pe fereastra unor case legătura folosită la legarea picioarelor unui mort, făcându-i pe cei din casă să doarmă adânc; dacă această legătură este pusă însă la clanţa uşii, cei din casă nu se mai scoală, până nu vine cineva să le dezlege uşa - Suceava; dacă se îneacă un om, ploaia va dura 40 de zile - Muntenia; dacă moare cineva în pădure, de moarte năprasnică, la înmormântarea lui vor fi ploi mari - Suceava; cine nu doreşte să aibă capul amorţit nu trebuie să asiste la însoţirea unui mort, de la scoaterea lui din casă şi până când este pus în groapă - Tecuci; cine îşi visează o rudă moartă i se prevesteşte că îi va mai muri cineva din familie - Ialomiţa (2.GOROVEI,p.42;53;75;117-118;131; 143-145;149;151-154;169; 181;196;214-215;221; 228;232). În Banat, unelte pentru prelucrarea textilelor (fuse, furcă de tors, sucală, răşchitor) sunt puse în sicriu nu doar pentru a împunge şi exorciza mortul (posibil strigoi), ci şi datorită încărcăturii lor magice, ca unelte care provoacă transformarea, prelucrarea cânepei, ca plantă magică (4.BOCŞE,p.348;353). În cele două nopţi cât timp mortul este depus în casa lui, se strâng noaptea aproximativ 40 de oameni la priveghi, mai mult tineri; se bea rachiu, nu se mănâncă; tinerii se joacă, se distrează, uneori se sărută - Ţinutul Pădurenilor (APOLZAN,p.18). În Maramureş, cea mai teribilă interdicţie la stână este omorul; când, în urmă cu aproape 40 de ani, nişte străini au ucis un om pe un munte, localnicii au lăsat muntele pustiu pentru un an de zile, ca să-l bată ploile, vântul, să-l cureţe şi să-l spele; cel care moare pe munte este îngropat acolo, pe plaiul unde şi-a păscut oile, pentru că dacă mortul ar fi adus jos, în câmpe, florile s-ar veşteji, iarba s-ar usca, apele ar seca, focul s-ar stinge; se crede că nu trebuie să se spele nimeni când este mort în casă (BOGDAN, p.100;109). În Ţara Haţegului, aşezarea mortului în sicriu se face după ce în acesta se pun otavă (proaspăt cosită sau uscată) sau rumeguş rămas de la confecţionarea copârşeului, noroi sau nisip, „să-i fie mortului calea netedă pe drumul ce-l are de făcut", un fuior de cânepă de vară, „să-i fie calea moale ca fuiorul", 5 crengi (sau muguri) de rug, câte una în fiecare colţ al sicriului şi una la mijloc, „ca să nu-i fie calea împiedicată", precum şi o seceră stricată sau un cui de fier; se presară apoi în sicriu, de jur-împrejur, tămâie şi căţei de usturoi (CLOPOTIVA,II,p.429). În Gorj, mortul se acoperă cu o pânză albă, cusută cu râuri pe margini; la colţurile casei, se pun două fire de bumbac sau lână de culoare roşie, neagră şi albă, care se numesc străji; sicriul se îmbracă în interior cu pânză albă, iar, după ce a fost „citit" de preot, se pune în el grâu, usturoi şi cânepă, cărora li se dă foc; apoi se pune trupul mortului, având sub cap o pernă umplută cu cânepă, unde se mai pune coajă de alun, rug, 9 pietricele de râu, pieptenul folosit la pieptănat, săpunul folosit la spălat, foarfecele folosit la tuns, fusul folosit la torsul fitilului de lumânări etc., totul având rostul de a împiedica mortul să se facă moroi; se mai pun în faţa de pernă un fus, un ciob de marmură, boabe de mei, praf de puşcă; în cazul decedaţilor care au fost părinţi, se mai pun ouă fierte, zahăr şi o turtiţă ştampilată cu un pistornic, pentru ca ei să aibă ce da nepoţilor sau copiilor morţi care le ies înainte pe lumea cealaltă; dacă omul a fost rău în viaţă, i se introduce în vestă o undrea cu vârful în sus; inelul care i se pune în deget are rostul să bată cu el la poarta vămii; pomana care se dă la înmormântare se compune dintr-o masă scundă pe care se aşează mâncare, băutură, o pasăre (de obicei, o găină), un fuior de lână de care este legat un ştiulete de porumb, cu pănuşii răsfrânţi, o ulcea sau ulcior cu apă, un peşchir legat tot cu un fuior de lână, legat şi acesta de un băţ, o mătură, o lampă etc., toate în credinţa că le va avea mortul pe lumea cealaltă; se crede că sufletul, după ce a ieşit din trup, se duce după uşă şi rămâne acolo 7 săptămâni, după care pleacă şi colindă pe unde a umblat în viaţă; din această cauză, timp de 7 săptămâni nu se aruncă după uşă gunoi sau apă; în tot acest interval de timp, dimineaţa se tămâiază mortul de către o femeie bătrână, plătită pentru aceasta, iar la biserică, în fiecare sâmbătă se face parastas; după înmormântare, mama sau una dintre rudele apropiate „poartă turtiţele", adică în fiecare dimineaţă din cele 7 săptămâni este dus unui vecin sărac o ulcea cu apă pe care se pune o turtiţă din făină de porumb, căreia i se mai spune popoi; pe acest popoi, de mărimea unei azime, se pune mâncare, de obicei uscată, ca să fie uşor de transportat, iar într-o sticlă i se pune vin sau ţuică; în zilele de post, i se duce mâncare de post; dacă răposatul este copil, i se duce într-o strachină lapte sau mâncare de post (CĂRĂBIŞ,p.96-97; 99-100). Imediat după moarte, se face ultima scaldă de către un grup de femei şi bărbaţi, care taie decedatului unghiile, îl bărbieresc, dacă este cazul, iar toate resturile, împreună cu săpunul şi pieptenul folosite şi cu şapte sau nouă boabe de porumb, cu o fărâmă de tămâie şi cu un căţel de usturoi, se face o legătură, care se pune sub capul celui mort, pentru ca acesta să nu se facă strigoi; apoi trupul acestuia este îmbrăcat şi aranjat pe o masă, în camera „din faţă", cu picioarele spre răsărit; pe piept, se pune o lumânare încolăcită, lungă cât este şi trupul decedatului - Gorj (SANDA,p.46). Când mortul este tânăr şi necăsătorit, înmormântarea se face cu brad, ca la nuntă, iar din cârpe se confecţionează o păpuşă îmbrăcată mireasă, care este purtată de un tânăr în faţa carului care poartă sicriul, alături de fete nemăritate, îmbrăcate în costume de mireasă, lăutarii intonând melodii specifice nunţii, în special „Hora miresei"; în general, imediat după decesul oricărui om, indiferent de vârstă, oglinzile din casă sunt acoperite sau întoarse cu faţa la perete; pe durata celor trei zile, cât mortul este privegheat, încăperile casei şi curtea nu se mătură; pregătirea mortului începe cu spălarea simbolică cu apă neîncepută, timp în care nu se vorbeşte; apoi mortul este îmbrăcat în haine de sărbătoare şi este aşezat în tron (sicriu); de degetul mortului, se leagă un ban şi un săculeţ cu grâu, porumb, fasole etc.; când mortul este scos din casă, săculeţul este luat şi păstrat în podul casei, pentru ca decedatul să nu plece cu norocul din casă; în sicriu se mai pun statul mortului (o lumânare de lungimea celui decedat şi care se aprinde când moare şi arde în toate cele trei zile cât este privegheat acasă), o oglinjoară, pieptene, foarfece, câlţi, un pristolnic, o verigă de metal (dacă mortul este căsătorit), iar pe faţa sa se pune pânza de mort, cusută cu mai multe cruciuliţe; colţurile pânzei sunt unite cu o sfoară răsucită din trei fire colorate în roşu, albastru şi alb; pe timpul celor trei zile, la fereastra casei cântă dimineaţa gornişti, iar, la ieşirea mortului din casă, se sparge o oală; în drum spre cimitir au loc mai multe opriri (punţi, hodineli) la răscruci, la podurile de peste ape, la fântâni; dacă în sat nu sunt poduri, acestea sunt substituite cu bucăţi lungi de pânză albă peste care trece întreg cortegiul funerar; după înhumare, toţi cei prezenţi „se spală" pe mâini cu ţărână luată de la groapă; pentru ca mortul să nu se facă moroi (strigoi), la trei zile după înmormântare, trei femei merg la cimitir, fără să vorbească, aruncând în urma lor boabe de mei şi cenuşă, ca mortul să nu poată termina niciodată de numărat şi separat cenuşa de boabele de mei; pe mormânt, în cele patru colţuri, se înfig patru fuse, cu patru căţei de usturoi, iar pe fuse se pun fire de cânepă, înconjurându-se mormântul în cruciş - Dolj (ENACHE,p. 132-133). Când agonia se prelungeşte, se aşează bolnavul pe pământ, pus pe haina sa, i se pune un jug sub cap, presupunându-se că ar fi aruncat vreodată în foc o bucată dintr-un astfel de obiect, se evită să se folosească pentru el perne umplute cu puf, deoarece ele evocă suferinţa păsărilor cărora li s-au smuls fulgii; după deces, mortul este aşezat pe masă, păzit să nu treacă vreo pisică peste sau pe sub el, se acoperă oglinzile din casă, pentru a nu se vedea mortul în ele; este apoi scăldat, după caz, de patru femei sau de patru bărbaţi; apa rămasă este aruncată într-un loc ferit, ascuns; tot ascunse sunt şi obiectele folosite de mort, săpun, prosop, pieptene, forfecuţă, care sunt date de pomană însă peste trei zile; se ia lungimea mortului şi se face o lumânare, care 40 de zile se aprinde în camera unde şi-a dat sufletul; mortului i se face, la poartă, o casă din rogojini, cu pat, masă, lampă, oglindă; pe drumul până la cimitir se ocoleşte de aşa manieră ca să iasă 12 opriri, la răscruci, unde preotul citeşte şi sunt aruncaţi bani; când se trece pe lângă o fântână, se dă de pomană celor din alai câte o cană cu apă; perna pusă în sicriu trebuie umplută cu talaş de lemn; la coborârea sicriului în groapă se aruncă din nou bani şi se dă peste groapă o găină; mai demult se dădea o găină şi un cocoş, adică o pereche, ca mortul să o aibă pe lumea cealaltă; în trecut, pe morminte se puneau mai întâi stâlpi şi ulterior cruci; se răsădesc pomi fructiferi, în general vişini şi pruni; pomenile se fac la 3, 9 20 de zile, panaghia (când se pregăteşte pomul cu haine) la 40 de zile, apoi pomenile de 6 luni, un an şi 7 ani, precum şi la zilele consacrate morţilor: moşii de primăvară, moşii de vară, moşii de toamnă, iar, în Postul Mare, în fiecare zi de sâmbătă - Vaslui (BĂLĂNESCU, p.268-269). Locuitorii din nordul Moldovei cred că sufletele celor înecaţi umblă în zona locului morţii timp de 7 ani, sau până când îşi împlinesc anii de viaţă care le-au fost sortiţi; ei ies pe uscat în nopţile senine, puterea lor răufăcătoare fiind la lună-nouă, dar mai ales la ceasul când ei s-au înecat; aceste duhuri strigă, îndeamnă pe alţii să se înece sau se prefac în oameni care sunt în primejdie de a se îneca şi-i cheamă pe alţii în ajutor, iar aceştia când sosesc îi apucă de picioare şi îi cufundă în apă, unde îşi găsesc sfârşitul (2.OLTEANU,p.213-214). În Suceava se crede că nu este bine să se plângă prea mult un mort, pentru că sufletul lui se zbate pe lumea cealaltă, iar sicriul stă în lacrimi în locul unde se află îngropat; înseamnă moarte sau veste nouă pentru cine visează învierea unui mort; viaţă îndelungată şi sănătate, pentru cine visează un cadavru; se va despărţi de rude cel care visează că asistă la îngroparea unui mort; va vedea un duşman cel care visează că un cadavru a intrat în putrefacţie; va avea parte de câştig cel care se visează stând de vorbă cu un mort sau scoţându-l din casă; şi înseamnă libertate şi odihnă pentru cel care se visează îngropând un om; dar va avea parte de scârbă, când se visează că duce în braţe sau în spate un mort; trebuie să se păzească de oameni răi cel care se visează că este alergat din urmă de morţi; pentru cine visează oameni morţi înseamnă că dorinţele şi ispitele lui s-au sfârşit; va avea parte de mult bine cel care visează morţi bând; va lua decizii greşite cel care se visează ridicând un cadavru; va primi o veste bună cel care se visează mergând după un mort care şi el merge; dar când cel ce visează merge în alai după un mort înseamnă că va merge după oameni mari şi străini; înseamnă luptă pentru cel care visează mort luând bani; înseamnă moarte şi în cel mai bun caz răutate pentru cel care se visează îmbrăcând un mort - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: descântec-apă-busuioc-fir roşu; mort-apă; găină neagră-apă-năframă-colac/pâine-sare; obiecte folosite la mort-porumb-tămâie-usturoi; monedă-grâu-porumb-fasole; lumânare-oglindă-pieptene-foarfece-cânepă-pistornic-inel; mei-cenuşă; fus-usturoi-cânepă; fân-nisip/noroi-cânepă-rug-seceră/cui(fier)-tămâie-usturoi.

MOŞ CRĂCIUN v. DECEMBRIE.

MOŞII
Folosit numai la plural, este numele mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe şi pomeni pentru morţi (ŞĂINEANU,III,p.423). În literatura etnografică românească, noţiunea de „cult al strămoşilor" şi aceea de „cult al moşilor" se confundă, deoarece nu există ritualuri distincte pentru „moşi" şi „strămoşi"; definiţia dată de Simion Florea Marian cultului strămoşilor sau cultului moşilor este şi astăzi actuală: „pomenire şi jertfă care constă mai cu seamă întru trimiterea de bucate şi băutură, precum şi a unor obiecte pentru mâncare şi de băut apă, pe la vecini, la neamuri şi mai ales copiilor sărmani de sufletul morţilor"; la sfârşitul sec. al XIX-lea, S.Fl. Marian consemnează nu mai puţin de 19 prăznuiri ale „Moşilor de peste an" şi anume: Moşii de Crăciun, de Iarnă (sâmbăta dinaintea Lăsatului de sec pentru Postul Mare), de Flori de Mărţişor, de Păresimi, de Florii, de Joia Mare, de Paşte, de Sân-George, de Ispas (Înălţarea Domnului), de Rusalii (Moşii de Vară), de Rusitori, de Sânziene sau Drăgaica (24 iunie), de Sân-Petru (29 iunie), de Sânt-Ilie (20 iulie), de Schimbarea la Faţă (6 august), de Sântă Maria Mare (15 august), de Ziua Crucii (14 septembrie), de Sâmedru (26 octombrie), de Curastră (când fată prima dată vaca gospodarului); în general, ziua dedicată morţilor este sâmbăta, întrucât în această zi Mântuitorul, ucis de vineri, a stat toată ziua mort, pentru a învia Duminica; la români, cultul moşilor este prin excelenţă o specialitate feminină, acestea ţinând şirul datinilor, pregătind ofrandele, ducând pomelnicele la biserică, însoţind preotul la cimitir, ocupându-se în general ca toate aceste orânduieli să se desfăşoare conform tradiţiei; pomana este o încredinţare cu valoare simbolică a unor bunuri materiale (vase, alimente, băuturi, veşminte), purtând numele generic de „moşi"; dintre alimentele date de pomană, cele mai frecvente sunt coliva şi colacii; haine se împart la 3 şi la 6 săptămâni sau la un an de la deces; întocmirea pomelnicului pentru biserică, în zilele de Moşi, constituie o evidenţă genealogică, prin care este desăvârşită integrarea antroponimică în comunitatea creştină, integrare iniţiată prin botez; pomelnicul consemnează morţii celor doi soţi, având astfel un caracter bilateral, dar şi persoane în viaţă (rude consangvine colaterale - fraţi, surori, sau descendenţi - fii, nepoţi de ambele părţi), înregistrându-se astfel trei-patru generaţii (PRESA).
Moşii de Păresimi cad totdeauna de 9 martie, în ziua când se prăznuiesc cei 40 de martiri; se dau de pomană mucenici, 40 sau 44 de pahare cu vin sau ţuică, precum şi iahnie de fasole cu untdelemn, nuci, poame, alune, toate ofrandele purtând numele de moşii cei curaţi; în general, în zilele Moşilor este interzis să se facă farmece (3.MARIAN,III,p.244-245;252). v. MARTIE.
Moşii de Ispas. În Dobrogea, este datina ca femeile să facă azime calde cu o zi înainte de Joia Înălţării Domnului (Ispasul) şi să le împartă de pomană prin sat, împreună cu ceapă verde şi rachiu, pentru sufletul morţilor, zicând că le dau ca să le fie acestora „de drum", pentru că se crede că, în această zi, „zboară" morţii la cer, după ce au venit pe la casele lor de Paşte; şi în Bucovina, există tradiţia ca, în ajunul Ispasului şi în ziua Înălţării Domnului, să se dea de pomană pentru sufletul morţilor; în multe zone, dar mai ales în Banat, toate cele care se dau de pomană se numesc Moşii de Ispas (PRESA).
Moşii de Rusalii sau Moşii de Vară. Cad în sâmbăta de dinainte de Duminica Rusaliilor, numită şi Sâmbăta Moşilor sau Sâmbăta morţilor; dar, în zona de munte a Banatului şi în Muntenia, se ţin şi în dimineaţa Duminicii Rusaliilor, când se dau de pomană colaci, olcuţe pline cu lapte şi mămăligă; la toarta ulcelei, se leagă un mănunchi de cireşe şi flori, iar în vas se pune şi o lingură nouă; în Bucovina, se crede că în această zi se împărtăşesc toţi morţii, de aceea nimeni din familie nu mănâncă până nu dă de pomană pentru cei decedaţi; pomana se face prin trimiterea la rude, la vecini, la familii sărace, dar mai ales la casele cu copii mici a tot felul de vase noi: ulcele, sticle, căniţe şi căni, împodobite cu flori, în special busuioc, umplute cu apă, lapte, vin sau bere; se mai trimit farfurii şi străchini în care se pun bucate şi plăcinte, împreună cu o lumânare, care este aprinsă în momentul când se intră în casa unde se dă pomana, obiectele duse purtând şi ele numele de moşi; în Suceava, Moşii încep de sâmbătă şi se termină luni, a doua zi după Rusalii, dându-se uneori şi miei ca moşi; în general, pomana constă în ulcele cu lapte pentru copii, celor maturi revenindu-le străchini cu brânză şi caş; naşii de botez trimit uneori finilor şi câte o junincă, la care se adaugă tot ceea ce trebuie gospodarului care posedă o vacă cu lapte: doniţă, strecurătoare etc., însoţite de o lumânare de ceară; în afară de pomană, există şi datina ca femeile să plângă la mormintele celor dragi, fiindcă se crede că după această zi păcătoşii sunt iar trimişi la muncile iadului; se împarte colivă; dacă în Banat, Transilvania şi Bucovina, această zi este foarte răspândită, dar are un caracter mai mult familial, în Muntenia, unde se organizează şi Târgul Moşilor, care începe de luni şi durează toată săptămâna, până în sâmbăta înainte de Rusalii, se poate spune că ea are un caracter public (3.MARIAN,III,p.248-250). La nici o sâmbătă a morţilor poporul nu acordă atâta atenţie pomenilor ca la Moşii de Rusalii, Moşii cei Mari, Moşii Duminicii Mari sau Moşii de Vară; spiritele care sălăşluiesc pe pământ timp de 50 de zile (de la Paşte până la Rusalii) trebuie împăcate cu pomeni abundente, pentru a fi determinate de bunăvoie să se întoarcă în lumea lor subpământeană; se cumpără din timp vase din lut şi din lemn, linguri din lemn, vasele se umplu cu apă, băutură, mâncare, se dau de pomană, împreună cu pâine, colaci, lumânări, la vecini, rude, prieteni; în Bucovina, nimeni din cei ai casei nu mănâncă până ce nu dă de pomană, iar, în Muntenia, femeile obişnuiesc să jelească la morminte; în unele zone ale ţării, în seara dinspre Duminica Rusaliilor (Duminica Mare) se ung ferestrele cu leuştean şi usturoi, spre a feri gospodăriile de duhurile rele, considerându-se că unele spirite n-ar mai dori să se întoarcă în morminte (12.GHINOIU,p.272-273). În Maramureş, lângă bisericile de lemn sau în latura sud-vestică a cimitirelor sunt aşezate lespezi mari de piatră, care servesc ca mese; fiecare gospodar (sau familie de gospodari) îşi are locurile prestabilite; a ocupa locul altuia este un sacrilegiu; aici se împart pomeni pentru cei morţi, după care urmează masa propriu-zisă de praznic; finele merg la masa naşei, cu o sticlă de ţuică, un colac şi un ou şi, după ce închină, pomenind numele răposaţilor din familiile lor şi din familia celei căreia îi închină, rosteşte şi urări pentru roadele ţarinei; apoi înmânează darul, după ce în prealabil îl sărută; naşa, la rândul ei, le dă un alt dar, pe care, la fel îl sărută (BOGDAN;p. 83). În tradiţia creştină românească, Sâmbăta Rusaliilor este ziua de pomenire a morţilor sau „Moşii de Vară"; pentru odihna celor dragi se dau de pomană străchini de lut, cireşe, căpşuni, lapte cu orez sau lapte cu tăieţei de casă, plăcinte, caş cu ceapă verde, alături de o cană cu vin şi o lingură de lemn, totul însoţit şi de o lumânare aprinsă; la marginea târgurilor, sunt organizate, timp de o săptămână, tradiţionalele „bâlciuri de Moşi"; cad în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor sau înainte de duminica în care se prăznuieşte Pogorârea Sfântului Duh; sunt pomeniţi toţi morţii din familie, moşii şi strămoşii neamului; credincioşii aduc la biserică vin, colaci, pâine, colivă pentru a fi sfinţite şi apoi dăruite; conform tradiţiei, vinul şi bucatele, care se dau de pomană, se pun în ulcele şi străchini de lut, la toarta ulcelelor legându-se mănunchiuri de cireşe şi flori de vară; în unele zone, se crede că, în această zi, cade Paştele Blajinilor (PRESA). Serii simbolice: lapte-mămăligă-cireşe-flori; ţuică-colac-ou; leuştean-usturoi. v. BLAJINI.
Moşii de toamnă. Cad întotdeauna în sâmbăta de dinainte de Sfântul Dumitru (Sâ-Medru, 26 octombrie) şi, împreună cu Moşii de iarnă, se mai numesc şi Moşii cei Mari; se dă de pomană grâu fiert, pregătit cu unt, cu lapte sau brânză; de asemenea, se mai dă şi un colac cu lumânare; în Banat, la Moşii de toamnă, se fierbe „scrob" cu făină de grâu şi se dă vecinilor de pomană, acest preparat purtând denumirea de „moşi" (3.MARIAN, III,p.244;251-252). Practicile legate de cultul morţilor, fără a atinge formele de manifestare de la Crăciun, Măcinici, Sântoader, Sângiorz, Paşte şi Rusalii, apar bine evidenţiate şi în sâmbăta dinaintea lui Sâmedru, adică la Moşii de toamnă, numiţi şi ei Moşii cei Mari sau Moşii lui Sâmedru; în calendarul popular, această zi este una dintre cele mai importante sâmbete ale morţilor; se dau de pomană grâu fiert, colaci, unt, untură, lapte, brânză, fructe; în Ţara Almăjului, formula de invocare cere, în schimbul pomenilor, ajutor, belşug şi spor în casă: „Voi, moşi strămoşi,/Să-mi fiţi tot voioşi,/Să-mi daţi spor în casă,/Mult pe masă,/Cu mult ajutor/În câmpul cu flori!" (12.GHINOIU,p.249). Serii simbolice: grâu-unt-lapte/brânză-colac-lumânare; grâu-colac-unt-untură-lapte-brânză-fructe.
Moşii de Crăciun. Se fac fie în ziua de Ajun a Crăciunului şi sunt de post, fie în ziua de Crăciun şi sunt de dulce; în Transilvania, în seara de Ajun, se împart săracilor care se adună la biserică nişte colăcei numiţi păzărei, cu câte o lumânare; în biserică se aruncă în sus cu boabe de porumb, strigând cu toţii „Roade-n cucuruz"; în Oltenia, se împart celor prezenţi beţe înflorate la fum, numite colinde; în Gorj, cu două săptămâni înainte de Crăciun, copiii se duc şi taie din tufişurile de alun nuiele cât se poate de drepte, ca să aibă din ce să facă beţele numite colinde; se taie atât de devreme, pentru că există credinţa că, dacă s-ar tăia după ziua Părintelui Ignaţi (Ignatul, 20 decembrie), nuielele s-ar strâmba şi nu ar mai putea fi folosite; colindele sunt înfipte şi la căpătâiul mormintelor celor decedaţi, alături de stâlpi sau brazi, unde se aprinde şi tămâie (PRESA).
Moşii de iarnă, Moşii de Cârnelegi, Câşlegile de iarnă. În multe zone etno-folclorice, această zi cade în ultima sâmbătă de dinaintea Săptămânii Albe (Săptămâna brânzei, prima săptămână din Postul Paştelui); în alte zone, această zi este ţinută în sâmbăta de dinainte de Lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui; în Gorj, moşii aceştia mai sunt numiţi şi Moşii de Cârnelegi (în Moldova şi Bucovina), Moşii de piftii (în Oltenia şi Muntenia), iar, în Banat, poartă numele de Sacrilegi şi Sacrilegiu mic; Moşii de iarnă sau Sâmbăta Părinţilor, împreună cu Moşii de toamnă, care cad în sâmbăta de dinainte de Sâmedru (Sfântul Dumitru, 26 octombrie), se numesc şi Moşii cei Mari; acum se pomenesc toţi cei care au strălucit prin atitudine cuvioasă faţă de Dumnezeu, printr-o viaţă cumpătată şi plină de pioşenie; cu deosebire cei din Moldova pomenesc, în această zi, toţi morţii care au pierit din cauza unei morţi năprasnice; se duc la biserică, pentru a fi slujite, colivă, colaci, ori fac praznice de pomenire, ori dau de pomană viţel, vacă sau ce îi lasă inima şi starea materială; la Moşii de iarnă, se dau de pomană tot felul de răcituri, aituri reci, piftii; în zonele unde se fac în sâmbăta de dinaintea Lăsatului de sec, se dă de pomană numai „frupt alb", adică produse lactate; în Banat, se dau vecinilor de pomană grâu fiert, pregătit cu unt sau ulei şi cu brânză, alăturând şi carne de porc sau cotoroage (piftii); în Muntenia se dau numai piftii; în Transilvania, se dau de pomană copturi numite pupi; fiindcă fac această zi în sâmbăta de dinainte de Lăsatul secului, bucovinenii trimit la casele cu copii săraci brânză, lapte dulce, plăcinte cu brânză, puse în farfurii, care rămân de pomană la acele case; în Banat şi Transilvania, această zi se mai numeşte şi Sâmbăta plăcintelor; în Transilvania, fetele duc apă de la izvorul cel mai rece şi o dau de pomană, ca să aibă „izvor" pe lumea cealaltă, apa fiind uneori înlocuită cu pomană de vin; dacă plouă în ziua de Moşi (Moşii de iarnă), recoltele acelui an vor fi bogate - Tecuci (2.MARIAN,I,p.199-201; 2.GOROVEI,p.155). În Sâmbăta Părinţilor, se pomenesc morţii care şi-au aflat sfârşitul în împrejurări năprasnice şi cei care nu au avut parte de lumânare (12.GHINOIU, p.185-186). În această sâmbătă, se dau de pomană pentru sufletul morţilor răcituri, brânză cu tăieţei, plăcinte cu brânză şi varză; pomenile sunt puse în străchini de lut sau în farfurii metalice, însoţite de o cană din lut cu apă, în care se pune o lumânare; la cimitir sunt pomeniţi cei care au murit de moarte năprasnică, omorâţi de animale sălbatice, morţi în accidente, incendii, înecaţii şi sinucigaşii; la biserică se duc colaci, colivă, vin şi lumânări (PRESA). Moşii de Iarnă (sărbătoare mobilă, pentru că depinde de calcularea fixării în calendar a Paştelui) cad în sâmbăta de dinaintea duminicii în care se lasă sec de carne; după această duminică, urmează Săptămâna Albă sau Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Nebunilor; în această zi se dau de pomană plăcinte, brânză cu smântână, lapte cu tăieţei (sau tocmagi), alături de o ulcică cu apă în care se pune o lumânare; la biserică se duc colaci şi colivă şi se slujesc pentru toţi morţii din familie; unii credincioşi spun că, în această zi, sunt slujiţi toţi morţii, cu excepţia celor care nu au împlinit un an de la deces - Ilfov;Giurgiu;Vlaşca (PRESA; NOTE,Antonescu).

MOŞUL-CODRULUI
Dintre locuitorii imaginari ai pădurilor, se numără şi Moşul-Codrului, ipostaza masculină a Mumei-Pădurii; el este un demon silvestru antropofag, cel mai rău dintre duhurile care se adăpostesc în codri; neavând atitudine răufăcătoare decât împotriva duşmanilor pădurii; el este receptat mai repede ca un zeu ocrotitor al naturii; în Transilvania şi Oltenia, este cunoscut şi sub numele de Păduroiul (2.KERNBACH,p. 316). v. MUMA-PĂDURII.

MUMA-PĂDURII
Este cunoscută şi sub numele de Vidmă-de-Pădure, Mama-huciului, Pădureana sau Păduroaica (ipostază feminină a Păduroiului, alias Moşul-Codrului); este înfăţişată ca o femeie bătrână şi slută, cu părul lung până în pământ, bocind prin păduri pentru a atrage drumeţii şi putându-se auto-metamorfoza (3.GOROVEI,III,p.494-495). Personaj fabulos, concretizat printr-o bătrână urâtă şi răutăcioasă, cu puterea de a lua orice înfăţişare; în basmele populare, ea sperie pe copii (ŞĂINEANU,I,p.197). Muma-pădurii are un caracter arhaic, de mumă a tot ce este în munte, în codru, fiind reprezentată de tot ce este matern în această zonă (cerboaică, bouriţă, capră sălbatică, ursoaică, iepuroaică), deci, în ultimă analiză, este zeitatea-mamă montană, principiul matern al muntelui, muntele însuşi, cu toate înfăţişările lui; numai aşa se explică unele credinţe care au dăinuit până azi, după care Muma-pădurii se poate preface şi poate lua diferite înfăţişări de animale: bivoliţă, iepure, câine, cal, vacă, gâscă, lebădă, de babă sau de călugăriţă, de claie de fân şi se poate face oricât de mare sau mică, vârându-se prin scorburi, la care se adaugă şi credinţa că Muma-pădurii, când se arată oamenilor, este mută şi nu zice nimic, precum turca sau bouriţa ceremonială (HERSENI,p.295). Seamănă cu un copac noduros şi plin de crăci uscate; şuviţele de păr îi cad în jurul trupului ca nişte şerpi; e lungă şi adusă de spate, se deplasează prin păduri bocindu-se, sprijinită într-o cârjă; locuinţa ei se află într-o colibă de lemn situată în mijlocul codrului; când oboseala o doboară departe de casă, se odihneşte în scorburile copacilor; sau se urcă în arborii înalţi, când o ameninţă vreo primejdie; are o sumedenie de copii, făcuţi cu dracul sau cu Moşu-Codrului; copiii o necăjesc tot timpul, din care cauză intră uneori în casele oamenilor şi fură somnul pruncilor acestora, ca să-l ducă odraslelor ei şi aceştia să doarmă cât mai mult posibil; cunoaşte toţi copacii din pădure, de care se îngrijeşte de când sunt mici, crezându-se chiar că-i alăptează; dojeneşte copacii, dacă cresc strâmbi, le pune nume şi porecle, se supără pe ei şi îi blestemă să fie tăiaţi sau trăsniţi; pe oameni nu-i poate suferi, pentru că aceştia sunt frumoşi şi ea este urâtă, iar, când îi găseşte prin pădure, îi poceşte sau îi sperie, pe unii îi omoară de spaimă; oamenii se pot apăra de ea făcând semnul crucii, la care bătrâna se încolăceşte în jurul unui copac şi începe să scâncească; se poate scăpa de ea şi dându-i-se, ca la o cerşetoare, o bucată de pâine (OLINESCU,p.435-436;CAPESIUS). Principalul geniu al răului din lumea silvestră este Muma-Pădurii (sau Ciuda-lumii), o babă slută, gârbovită, zbârcită, uriaşă, antropofagă, rea, vicleană, violentă, fioroasă, fostă ibovnică a unui alt demon al pădurilor (Ciută-nevăzută); ea se poate auto-metamorfoza în bivoliţă, vacă, gâscă, iepure, cal, câine, călugăriţă (insectă), deseori modificându-şi dimensiunile de la gigantic la miniaturizare, atât cât să poată încăpea în scorbura copacilor; uneori este matahală cât casa, alteori este înaltă cât copacii, sau poate lua înfăţişări cvasi-umane, având ochii cât strachina şi dinţii cât secera; este îmbrăcată în zdrenţe sau cu muşchi verde şi se plimbă pe la marginea pădurilor, ca să ademenească drumeţii rătăciţi, stârnind vuietul pădurii; uneori râde sinistru, plânge hohotitor, chiuie sau croncăne; în prezenţa oamenilor este mută (sau nu vrea să vorbească); totuşi, în basme, vorbeşte nestingherit cu fiinţele omeneşti sau cu oricare altă făptură de altă structură decât a ei; se crede că posedă două butoaie: unul cu apă, celălalt cu putere, precum şi un cal cu nouă inimi; coliba sau bordeiul în care locuieşte are o curte înconjurată cu 12 pari, în care stau înfipte cranii umane; poate preface oamenii în şerpi sau în cai, prin vrăji specifice, iar, când ucide fiinţe omeneşti, le smulge inimile; deşi antropofagă, se mulţumeşte doar să sugă sângele victimelor; cei atinşi de Muma-Pădurii îngălbenesc, slăbesc şi mor, dar pot fi readuşi la viaţă, dacă vreun curajos reuşeşte să cresteze pulpa bătrânei, să adune sângele scurs şi să-l toarne pe gâtul mortului; se crede că are un băiat vânător sau o fată - Fata-Pădurii (2.KERNBACH, p.316-317). Este întruchiparea stihiilor întunericului, veşnic înfrigurată şi dornică de carne de om (COMAN,I,p.61). În Gorj, este înfăţişată ca o femeie bătrână şi groaznic de urâtă, permanent despletită; călătorii nocturni o aud chicotind prin păduri şi, dacă au nenorocul să o întâlnească, ea îi poate „plezni", adică omul să rămână paralizat de o mână, de un picior sau de o parte a trupului; după cântatul cocoşilor nu se mai arată nimănui şi nu mai este periculoasă (CĂRĂBIŞ,p.114).

MUMULIŢA-PLOII
v. CALOIANUL.

MUNTE

Este considerat ca pământ, acesta din urmă fiind principiu feminin, ţarina-mamă, născătoarea şi hrănitoarea tuturor vieţuitoarelor, corelat întotdeauna cu pădurea, în special cu brădetul, principiu masculin, pentru că îşi scutură sămânţa pe pământ, pe care îl şi ocroteşte de intemperii, fiind concomitent fiu, soţ şi tată (HERSENI,p.194). Prin contragerea celor două denumiri Golgota şi Ierusalim s-a format toponimicul Garalim, care apare în unele colinde inspirate de învăţătura creştină, acesta simbolizând „locul sacru", echivalentul muntelui, al „crucii bradului" din colindele arhaice (BUHOCIU,p. 129). Ca şi în simbolica universală, muntele (dâmbul) nu reprezintă numai un loc al elevaţiei şi sediu al forţelor divine, ci şi un mediu „acultural", necosmetizat, unde sălăşluiesc forţele malefice semnificând haosul; deoarece, spune legenda, piatra şi munţii pe care îi vedem dracul i-a făcut; a suflat 24 de ceasuri, că el a vrut să ajungă Dumnezeu, în cer, dar Dumnezeu a blagoslovit cu mâna şi ei au încetat din crescut; într-o altă atestare, se spune că prin munţi se adăpostesc fii de draci, moroi, strigoi şi Muma-pădurii; astfel, opoziţia extrem de folosită dintre munte/deal şi vale (ca şi pădure-şes) actualizează simbolica opoziţiilor semantice mai generale: sus-jos şi natură-cultură; nedeile româneşti reprezintă asemenea urcări spre plaiuri şi vârfuri de munte, considerate sacre încă din vremea păgânismului; cea mai cunoscută este cea de pe Muntele Găina, prin „Târgul fetelor", denotând faptul că ele au şi o strânsă legătură cu dragostea şi căsătoria; în fapt, în toate culturile tradiţionale „realitatea absolută" (opusă devenirii, vieţii profane, neconsacrate, iluzorii, în care trăiesc oamenii aproape întreaga lor existenţă) este concentrată într-un centru, într-o zonă sacră, care poate fi formulată prin „muntele sacru", „templu", „axis mundi", „pomul vieţii" etc.; deci cele două dealuri care despart pe cei doi îndrăgostiţi, ca două obstacole, câte unul pentru fiecare dintre ei, trebuie urcaţi cu trudă (EVSEEV, p.103;104-105). Este semn că va avea parte de multă trudă şi oboseală pentru cine visează munte - Suceava(NOTE,Băncescu).

MURĂ (fruct de Rubus - DLRM,p.521)
Este semn de boală sau de nenorocire în familie pentru cel care visează mure negre - Suceava (NOTE,Băncescu).

MUSCĂ (Musca domestica - DLRM,p.522)
Legendele populare afirmă că musca are ochii mari pentru că râde tot timpul de oameni, care încearcă zadarnic să o prindă, se agită, fac gesturi bruşte şi caraghioase, dar musca le scapă, iar ulterior, găsind aceste întâmplări pline haz, izbucneşte într-un râs de nestăvilit; despre musca albastră, „musca morţilor" (Callifora vomitoria), se spune că atunci când uriaşii au luat cu asalt înălţimile văzduhului ar fi împiedicat să se agaţe de toartele cerului, prin bâzâitul ei supărător, pe cel mai puternic dintre uriaşi, din care cauză i s-a dat voie să mănânce numai din trupurile celor morţi; într-o altă legendă ni se spune că „musca columbacă" s-ar fi născut din capul (sau trupul) balaurului ucis de Iovan Iorgovan, ceea ce înseamnă că ea reprezintă răzbunarea monstrului învins de om, din care cauză moşteneşte şi firea balaurului, fiind înclinată spre rău, spre spurcăciune, spre demonic; în general, musca poate să aducă şi să împrăştie bolile şi în special turbarea printre animalele şi vitele din gospodărie, prezenţa ei în roiuri mari fiind considerată ca un semn de nenorocire; omul se apără de ea prin magie: musca este prinsă, uscată, pisată, amestecată cu rachiu, pusă sub icoană, în speranţa că insecta astfel înfrântă şi domolită va speria şi alunga pe celelalte surate ale sale (COMAN,II,p.110-111;116-117). Ca omul să se vindece de friguri, să se prindă trei muşte de cal, puse apoi în trei vişine, care să fie mâncate dimineaţa pe stomacul gol - Dolj; când muştele apar înainte de Sfântul Alexie (17 martie), este semn că vremea rece va mai dura - Suceava; se strică vremea când umblă muştele pe lângă foc - Suceava; este semn de vijelie, când muştele înţeapă rău - Botoşani; va ploua, când muştele, aşezate pe pielea omului, înţeapă - Ţara Oltului; tot semn de ploaie este şi când muştele au corpul puţin umed şi rece, se lipesc de pielea omului şi înţeapă tare, iar gonite revin cu insistenţă în acelaşi loc - Muntenia;Bucovina (2.GOROVEI,p.94;156;261;264-265; 2.MARIAN,I,p.86; GOLOPENŢIA,p.146; NOTE, Antonescu). Când înţeapă muştele tare este semn că va ploua - Teleorman (2.CHIVU,p. 247). Când pişcă muştele tare este semn că vremea se va schimba în rău - Maramureş (BOGDAN,p.10). Nu va avea spor şi chiar va regresa cu treburile pe care le are de rezolvat cel care visează muşte - Suceava (NOTE,Băncescu).
MUSTAŢĂ
Bărbatul care poartă mustăcioară (musculiţă) pe buză este un om pătimaş - Tecuci; se crede că bărbaţii cu mustăţile mari au noroc la pus şi la conservat murăturile - Tecuci (2.GOROVEI,p.33;171).

MUŞEŢEL (Matricaria chamomilla - DLRM,p.523)
Cunoscută şi sub numele de romaniţă, florile plantei sunt folosite în medicină, sub formă de infuzie, în special pentru efectul dezinfectant; din această cauză, când moaşa pleacă la o femeie gravidă, ca să o asiste la naştere, printre alte buruieni de leac, îşi pune în traistă şi un buchet de muşeţel - Bucovina (COJOCARU,p.128). Deoarece este pusă în prima apă, în care se scaldă nou-născutul, alături de alte obiecte, romaniţa primeşte în context şi semnificaţii simbolice (4.POP,p.130). Apariţia în vis a romaniţei semnifică sănătate şi precizie în tot ceea ce se înfăptuieşte - Suceava (NOTE,Băncescu).

N
NALBĂ
(Malva silvestris; Althaea rosea; Althaea officinalis - DLRM,p.527)
Dacă primăvara răsare nalbă multă este semn că anul va fi bogat în roade, în special în porumb - Vâlcea (2.GOROVEI,p.19).

NAN
Tipul popular al nerodului, regăsibil în expresiile populare de genul „Caută Nan iapa şi el e călare pe ea" (ŞĂINEANU,I,p.200).

NAP (Brassica napus esculenta - DLRM,p.527)
Va pierde din averea agonisită până în prezent cel care se visează tăind napi - Suceava (NOTE, Băncescu).

NAS

Se crede că nasul este o parte a sufletului, uneori chiar sufletul în întregime; cine stăpâneşte nasul mortului stăpâneşte mortul, sufletul şi puterile acestuia; de aceea pisica, animal inutil, format dintr-un amestec de malefic şi benefic, mănâncă nasul celui mort (COMAN,I,p.70). Se spune că fetiţa care îşi poate vedea singură vârful nasului va avea mai târziu mulţi copii - Bucovina; când îl mănâncă nasul pe cineva, cu siguranţă va plânge - Muntenia;Iaşi;Suceava; dacă un copil minte, i se spune că i se înmoaie nasul - Maramureş; sau că îi creşte nasul - Muntenia (2.GOROVEI,p.156;157; 158;BOGDAN, p.130;NOTE,Antonescu). Pentru cine se visează că are nas mic sau că l-a pierdut înseamnă pagubă; dar dacă se visează cu nasul mare este semn că va dobândi un câştig; în schimb, dacă se visează că are două nasuri înseamnă ceartă, care se poate încheia chiar cu bătaie - Suceava (NOTE,Băncescu).

NASTURE
Să nu se spele lenjeria fetelor şi feciorilor cu nasturii şi celelalte cheotori nedesfăcute, fiindcă nu se mai căsătoresc - Buzău; se crede că, dacă de la vreo piesă de vestimentaţie cade un nasture, este semn că purtătorul cu siguranţă va suferi o neplăcere - Bucovina (2. GOROVEI,p.112). Mortul să nu fie îngropat cu nasturii încheiaţi, pentru că nu se va putea recăsători soţul sau soţia supravieţuitoare - Mureş (2.POP,p.42).

NAŞ
Naşii asistă pe cel care trece de la o stare socială la alta, asistă pe copil la botez şi pe tinerii care se căsătoresc la nuntă; ei iniţiază, în sensul riturilor de trecere, pe cei care efectuează trecerea într-o nouă stare, rol sau funcţie care se regăseşte la toate popoarele europene; dar în comunităţile tradiţionale româneşti, năşia nu este o funcţie ocazională, ci are caracter de durată, stabilindu-se prin intermediul ei cel de al treilea mod de înrudire, deoarece persoanele care asistă la cununia a doi tineri asigură şi asistenţa la botezul tuturor copiilor cuplului năşit; în cazul că naşul care a asistat tânăra pereche la cununie moare, sarcina revine în continuare fiului cel mai mare al acestuia, iar dacă şi acesta lipseşte rolul este preluat pe rând de ceilalţi fii ai celui care a stabilit iniţial această relaţie de rudenie (4.POP,p.15). Naşii sunt cei sub ale căror iniţiere şi tutelă se va înfiripa şi se va fortifica noua familie; uneori relaţiile dintre naşi şi fini sunt chiar mai strânse şi mai viguroase decât cele pe care tinerii le au cu rudele lor consangvine, naşii asumându-şi rolul dificil al patronajului spiritual şi moral; au rol important la gătitul miresei şi mirelui, la bărbieritul ritual, la schimbarea portului „fetesc" cu acela „nevestesc", la jocul miresei şi la pornitul „cinstelor", adică în momentele cheie ale ceremonialului de trecere (ŞEU-LEANU,p.207). Naşul este considerat ca un fel de al doilea părinte al copilului, iar blestemul naşului este considerat a fi mai tare ca blestemul părinţilor - Mehedinţi (CIO-BANU,p.77). Când unei femei îi tot mor copiii, se spune că este bine să schimbe naşul sau nănaşa - Ţara Oltului; dacă naşii unei tinere perechi nu sunt ei înşişi cununaţi la biserică, proaspetei familii nu-i va merge bine în gospodărie - Suceava (GOLOPENŢIA,p. 104; 2.GOROVEI,p.174).

NAŞTERE (A NAŞTE)
Ca femeia însărcinată să nască uşor, se face în zi de marţi un descântec „de pază"; viitoarea mamă duce unei descântătoare o frânghie împletită din brăcirile ei, din care bătrâna măsoară trei coţi şi zice un descântec; apoi ia un cuţit, cu ajutorul căruia face pe brăciri semnul tăierii lui, timp în care rosteşte un alt descântec; merge apoi în grădină, având cu sine şi cămaşa gravidei, puţină făină de grâu şi o bucată de pânză adusă tot de gravidă; pânza este întinsă lângă o buruiană numită „sceavă"; face din făină nouă colăcei, măsuraţi în jurul degetului mic de la mâna dreaptă, îi pune pe pânză şi pe fiecare colăcel aşează câte o monedă; în jurul colăceilor pune brăcirile şi pe toate le ocoleşte cu cărbuni aprinşi şi tămâie, timp în care rosteşte alt descântec; obiectele sunt lăsate în acel loc până a doua zi dimineaţa, când gravida vine din nou şi merge împreună cu descântătoarea să vadă dacă s-a vestejit buruiana şi dacă din colaci este mâncat; dacă da, înseamnă că femeia va naşte „în ceas bun", dacă nu sunt mâncaţi colăceii este semn rău; se crede că, în noaptea trecută, vine o insectă, numită „Pază", care mănâncă din colăcei şi roade rădăcina buruienei şi, fiind sătulă, nu mai poceşte pe gravidă; femeia însărcinată primeşte înapoi cămaşa, brăcirile, ca să se încingă cu ele, iar pânza şi banii rămân descântătoarei ca plată pentru truda ei; în timpul travaliului, se pune lângă patul femeii o furcă de tors, un topor şi o măciucă, în credinţa că, de va fi fată, să tragă la furca de tors, de va fi băiat, să tragă la topor; dacă travaliul este îndelungat şi se vede că naşterea va fi grea, femeia este aşezată în genunchi, crezându-se că această poziţie uşurează naşterea - Banat; în zona Sibiului, când nu poate naşte, femeii i se dă să bea apă de pe icoanele Maicii Domnului, soţul ei trage cu o puşcă peste casă, iar moaşa izbeşte de trei ori cu piciorul în uşă; în alte părţi ale Transilvaniei, când încep durerile facerii, bărbatul ia două topoare şi le împlântă încrucişat într-unul din stâlpii care susţin acoperişul; unele moaşe din Bucovina, văzând că femeia nu poate naşte, pun sub aşternutul ei un topor, un cuţit sau orice alt obiect din metal, care să-i aline durerile şi să grăbească naşterea; în Bihor şi Suceava, se crede că nu este bine să ştie altcineva că femeia naşte, pentru că, se spune, cu cât ştiu mai mulţi, cu atât mai greu va naşte femeia; în Suceava, dacă a intrat cineva în casă, fără să se bage de seamă, atunci este oprit pe loc până după naşterea pruncului, pentru că, dacă l-ar lăsa să plece, ar urma o naştere şi mai grea; în Banat, când încep durerile şi gravida nu naşte în timp de o oră, femeia ia tămâie şi smirnă, mai ales din cea procurată la marile sărbători (Crăciun, Bobotează, Paşte) din cădelniţa preotului şi se afumă cu ele, ca să o ajute Maica Domnului, care ţine întotdeauna cu femeile care sunt în durerile facerii; în Suceava, dacă nu poate naşte, gravidei i se descântă „de ursită", adică o femeie ia toporul, se duce la colţul casei dinspre icoana de răsărit şi, făcând semnul crucii cu toporul rosteşte un descântec, apoi împlântă toporul în colţ; face la fel şi la celelalte colţuri ale casei; la urmă, se duce la meşter-grindă şi împlântă toporul în ea, lăsându-l acolo peste noaptea următoare, crezându-se că astfel este legată cea care a ursit şi dezlegată gravida să nască; în Transilvania, când femeia nu poate naşte, descântătoarele desfac sau întorc, luând apă sfinţită de la Bobotează într-un vas nou, dau femeii să bea de trei ori din ea, apoi o spală de trei ori, rostind cu voce tare un descântec, tot de trei ori, ţinând totodată uşa deschisă; la urmă tămâiază, ca să alunge spiritul cel rău al facerii din încăpere, iar vasul îl îngroapă la miezul nopţii într-un loc pe unde rar se umblă; în Suceava, crezându-se că nu poate naşte, fiindcă este deocheată, femeii i se fac descântece de deochi, luându-se nouă cărbuni aprinşi care sunt puşi într-un vas cu apă neîncepută; după aceea, se iau nouă bucăţele de fier de găsit sau trei frigări, le leagă pe toate la un loc cu ajutorul unei brăţări de coasă, le pune la încălzit şi apoi, scoţându-le din foc, începe să descânte cu ele apa din vasul cu cărbunii stinşi, rostind textul de trei ori; spală apoi cu apă descântată gravida, pe faţă şi pe tâmple, iar o parte i-o dă de băut, restul aruncându-l pe un par (3.MARIAN,p.31-33;35-36;38-39). Copilul rezultat dintr-o naştere uşoară este mai deştept - Galaţi (2.GOROVEI,p.76). Înseamnă bucurie şi noroc pentru cel care visează o naştere; întristare urmată de bucurie pentru cine visează naşterea unei fete; şi durere, chiar pierdere grea pentru cine visează naştere după un travaliu greu, sau naşterea unui făt mort - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: marţi-brăcire-cuţit-cămaşă-făină-pânză-colac-deget (de la mâna dreaptă)-monedă-cărbune-tămâie-descântec; furcă de tors-topor-măciucă; descântec-cărbune-apă neîncepută-fier-9.

NĂFRAMĂ v. BASMA; SOVON.

NEAM
v. RUDĂ.

NEG
Tumoarea de mici dimensiuni, de formă rotundă, nedureroasă, care se formează pe piele, numită în unele zone şi „negel" (pl. negei), primeşte conotaţii negative în credinţele tradiţionale româneşti; astfel, se crede că, dacă vede cineva, la vreun om, negi şi se apucă să-i numere, precis că îi vor apărea şi lui - Bucovina (2.GOROVEI,p.165). Cine visează negi pe propriile picioare sau pe ale altora este semn că va suferi de o boală timp îndelungat - Suceava (NOTE,Băncescu). v. ALUNIŢĂ.

NEGHINĂ (Agrostemma githago - DLRM,p.535)
În contrast cu grâul, în lanul căruia creşte în mod obişnuit, neghina conotează, logic, elemente negative, care conduc la interdicţii; în consecinţă, nu se pune neghină în leagănul copilului pentru că, se crede, acesta nu va mai avea odihnă: cât va fi mic, va fi permanent agitat, iar la adolescenţă şi maturitate va deveni un om fără stare, un rătăcitor (BALASZ,I,p.40). v. GRÂU.

NEGRU
Documentul fundamental al culorii este culoarea naturală a animalului, a vegetaţiei, a naturii în devenirea lor, în funcţie de anotimpuri şi de stihii; culoarea neagră, identificată cu pământul, care este „cimitirul", ca şi locul cu putere de a renaşte viaţa, în unele religii, a trebuit să capete de timpuriu semnificaţia pe care o are şi astăzi, adică negrul este culoarea lumii celeilalte, a infernului; „mioara laie", adică neagră, bârsană sau nu, pentru că şi oaia bălană este bârsană, este cea care atrage atenţia ciobanului din „Mioriţa", prin comportamentul ei nefiresc; întrebată ce are, ea răspunde că păstorului i se apropie moartea, numind totodată făptaşii şi motivul pentru care aceştia vor ucide; în consens cu toate acestea, trebuie subliniat că, mai demult, în ajunul zilei hotărâte pentru înmormântarea unui om, erau aduse în curtea celui decedat mai multe oi sau berbeci, mai cu seamă negri, şi după ce răsăreau stelele, se făcea o groapă, se lipeau lumânări de coarnele animalelor aduse, acestea erau întoarse cu faţa către apus, preotul le citea o rugăciune şi apoi oamenii le sacrificau pe marginea gropii, pentru ca sângele să se scurgă în ea; preotului i se dădeau capetele şi pieile animalelor, de unde şi vorba rămasă după dispariţia obiceiului „a dat pielea popii", adică a murit - Banat;Bucovina; negrul este culoarea pământului şi a morţii, iar oaia şi berbecul de culoare neagră sunt moşteniri arhaice în riturile româneşti de înmormântare, de unde au trecut şi în epica orală; divinaţia prin mijlocirea unei piei negre de berbec sau de oaie este destul de bogată în arealul culturii tradiţionale româneşti, fiind întâlnită în Europa de sud-est şi în Italia (BUHOCIU,p.408-410). În opoziţie cu albul, negrul este propriul său egal în valoare absolută; asemenea albului, se poate situa între polii extremi ai gamei cromatice, ca limită a culorilor calde, ca şi a celor reci; după aspectul mat sau luminos, el devine absenţa ori suma culorilor, negaţie ori sinteza lor; simbolic, negrul este cel mai adesea înţeles sub aspectul său rece, negativ; contra-culoare a oricărei culori, el este asociat tenebrelor primordiale, indiferenţei originare; în acest sens, el aminteşte semnificaţia albului neutru, a albului-vid, şi serveşte ca suport reprezentării lor simbolice analoage, cai ai morţii, când albi, când negri (URSACHE,p.277-278). Este culoarea prin excelenţă funerară (CO-MAN,II,p.30). Este culoarea teluricului (EVSEEV,p.141). Este simbolul divinităţilor şi duhurilor care trăiesc sub pământ (ZAHACINSCHI,p.7). Simbolizează vârsta senectuţii şi a văduviei; este bine de crescut pe lângă casă animale şi păsări de culoare neagră, pentru că aduc noroc - Suceava (2.GOROVEI,p.254;PRESA). Se crede chiar că animalele domestice, precum caii, porcii, cornutele mici şi mari, păsările, care sunt de culoare neagră, ar trăi mai mult, fiindcă nu se „lipeşte boala de ele", conform concepţiei că negrul vieţuitoarelor ar apăra mai bine împotriva acţiunii malefice a duhurilor rele, care sunt şi ele tot negre - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.110).

NEGURĂ v. CEAŢĂ.

NEVĂSTUICĂ (Muttela nivalis - DLRM,p.541)
La origine, nevăstuica a fost o fată de preot, dar, de leneşă ce a fost, a fost transformată în animal - Dolj; dacă îi iese cuiva în cale o nevăstuică este semn că-i va merge bine - Suceava; când este văzută, nevăstuica trebuie prinsă, omorâtă şi să i se ia pielea, pentru că este bună la tratarea animalelor care au fost muşcate de nevăstuică - Vâlcea; când este întâlnită, mai bine s-ar face să fie lăsată în pace, pentru că se poate răzbuna, muşcând vreo vită, care moare, dacă nu este afumată cu piele de nevăstuică - Suceava; pielea de nevăstuică este bine să fie spălată cu apă, iar cu acea apă să fie spălate şi stropite vitele muşcate de animal, ca să le treacă rănile - Vâlcea; sau să fie spălate rănile cu apa în care a fost spălată o piele de nevăstuică - Suceava; să se spele rana provocată de muşcătura de nevăstuică cu o piele de nevăstuică, introdusă în apă, sau se strecoară apă printr-o piele de nevăstuică şi se spală rana cu acea apă - Ţara Oltului; cine a fost muşcat de vreo vietate, dar nu se ştie de care, cel muşcat să se lege peste rană cu un petic de blană de nevăstuică şi se va vindeca - Tecuci; sau apa în care a fost spălată o piele de nevăstuică să fie dată de băut vitei muşcate, ca să se vindece - Vaslui; tot cu apă în care a fost spălată o piele de nevăstuică se spală şi muşcătura ei la om - Tecuci; pielea de nevăstuică este bună pentru tratarea oricărui fel de muşcătură - Neamţ; dacă, la sfârşitul iernii, nevăstuicile au blana neagră, este semn că primăvara este foarte aproape, dar, dacă au blana albă, înseamnă că iarna va mai dura - Suceava (2.GOROVEI,p.14;156-157;166-167;268;GO-LOPENŢIA,p.136;). Se spune că s-ar trage dintr-o nevastă leneşă şi rea şi de aceea are spaimă de furca de tors şi de fus, asocierea ca şi legendele fiind create din cauza etimologiei populare, după care cuvântul nevastă a dat nevăstuică, la care trebuie adăugat că, în conformitate cu gândirea tradiţională, o femeie rea trebuie să fie neapărat şi leneşă, deoarece torsul este un simbol al femeii casnice, iar refuzul acestei îndeletniciri reprezintă chiar refuzul condiţiei feminine; face parte din familia vieţuitoarelor nedorite, a acelora care dau târcoale casei, fiind gata oricând să fure ceva din bunurile cu greu agonisite de gospodar; teama de nevăstuică conduce la un singur gest magic, punându-se prin locul pe unde trece animalul o furcă de tors, sau un caier, sau un fus, fiindcă se crede că nevăstuica se teme de aceste obiecte casnice, procedeul fiind similar cu acela folosit împotriva cârtiţei; pentru că bântuie prin preajma gospodăriei, muşcând păsările şi vitele, otrăvind totul în jurul ei, nevăstuica este o apariţie temută şi nedorită; se crede chiar că, dacă este necăjită cu tot felul de încercări de a i se stăvili acţiunea malefică, ea otrăveşte apa din care beau oamenii; mai trebuie precizat că, prin legătura negativă cu torsul, nevăstuica se raportează la o altă reprezentare malefică, Joimăriţa; amândouă sunt rele, duşmance ale omului, amândouă ţin de spaţiul domestic şi sunt conotate de tors, de hărnicia ori lenevia femeii casnice; ele constituie cei doi poli ai unui sistem construit în jurul actului torsului: Joimăriţa este o figură demonică, care veghează asupra acestei activităţi, pedepsind femeile leneşe, mai ales pe acelea care întârzie torsul câlţilor; în schimb, nevăstuica este victima unui tors neîmplinit, este fiinţa blestemată pentru că a fost trândavă şi nu a descâlcit nici un fir de pe furca ei (COMAN,I,p.130-132;2.OLTEANU,p.319).

NICOARĂ
Numele popular al Sfântului Ierarh Nicolae şi al zilei în care este sărbătorit - 6 decembrie (ŞĂINEANU,I,p.206). v. DECEMBRIE.

NINSOARE (A NINGE)
Când ninge cu fulgi mari, se spune că atunci Dumnezeu se descalţă de obiele - Tecuci; va fi toamnă lungă, când ninge în zilele dintre Sântă-Măria Mare (15 august) şi Sântă-Măria Mică (8 septembrie) - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.167;GOLOPENŢIA,p.145).

NISIP
Se crede că nu este bine a se arunca oriunde nisipul din pipota păsărilor, pentru că acela care calcă în acel nisip poate să i se îmbolnăvească piciorul - Suceava (2.GOROVEI,p. 193). Va avea parte de întâmplări neobişnuite cel care se visează măsurând nisip; va fi nesigur în tot ceea ce întreprinde cel care se visează văzând nisip; i se va umple viaţa de tot felul de nevoi şi greutăţi celui care se visează cărând nisip - Suceava (NOTE,Băncescu).

NOAPTE
Dovadă incontestabilă că în calendarul popular supravieţuiesc elemente specifice calendarelor lunare sunt cele aproximativ 17 sărbători nocturne şi priveghiuri: 5 şi 7 ianuarie; 19, 20, 26 şi 27 februarie; 2, 13, 14, 15, 16, 22 şi 31 martie; 21 şi 30 noiembrie, 25 şi 31 decembrie; în mentalitatea tradiţională românească, noaptea se împarte în următoarele momente: a. amurg, amurgul serii, murg sau murgitul de seară, apus, asfinţit, asfinţite, sfinţit, sfinţite, când soarele a apus, când nu se vede, dar este o lucire în urma lui şi întuneric încă nu s-a făcut, adică atunci când se amestecă lumina cu întunericul; când se luptă ziua cu noaptea, până ce una rămâne învingătoare, sau, după cum spun bucovinenii, când începe a se îngâna ziua cu noaptea; b. seara, când începe a se întuneca; c. a treia strajă; d. pe la culcate, timpul culcării; e. miezul nopţii sau la cântători, adică momentul când sunt 12 ore din noapte sau când cântă cocoşii întâia dată; f. la mâncate, adică răstimpul dintre cântători şi zori; când este miezul nopţii, ora 12, se zice miez de miază-noapte; când cântă cocoşii întâia oară noaptea, atunci este ora 12 sau miezul-nopţii, când cântă a doua oară este ora 3 după miezul-nopţii, iar când cântă a treia oară şi gâştele încep să gâgâie atunci se face ziuă; seara începe când răsare luceafărul de seară, iar când asfinţeşte Găinuşa şi răsare Luceafărul de dimineaţă, atunci se face ziuă; Găinuşa, spun moţii din Munţii Apuseni, răsare cu zorile cam prin 11 din luna lui cireşar; Rariţele răsar cu zorile pe la începutul Postului Sfintei Mării; Găinuşa şi Rariţele asfinţesc pe la Sfântul Nicolae, odată cu seara; Toaca asfinţeşte seara pe la Vinerea Mare (14 octombrie); puţin mai târziu ca Toaca asfinţeşte Crucea şi pe urmă Capul de Bou; pentru arătarea timpului, este mai bun Sfredelul şi cel mai bun este Carul, care se zăreşte totdeauna pe cer; în unele zone, chiar şi copacii necesari pentru construcţia caselor se taie numai noaptea, pe lună plină; timpul de la ora 12-1 noaptea este timp necurat şi deci umblarea pe uliţe, prin cimitire ori locuri misterioase este periculoasă, fiind timpul spiritelor (strigoi, moroi) şi a altor spirite necurate; se susţine chiar că, la această oră, însuşi miezul sau puterea nopţii umblă pe pământ sub diferite înfăţişări; dacă un om se întâlneşte cu miezul nopţii, el trebuie să-şi facă semnul crucii - Banat (2.MARIAN,I,p. 80-81;12.GHINOIU,p.58-59;217). Să nu se iasă noaptea din casă decât numai după ce s-a făcut semnul crucii - Tecuci; dacă pe om îl apucă noaptea pe drum, să nu privească înapoi, pentru că rămâne cu gâtul strâmb - Ialomiţa; nu este bine să se privească noaptea într-o fântână părăsită - Suceava; noaptea nu se mătură prin casă - Dolj;Suceava; nu este bine să se spele cineva pe ochi noaptea, pentru că orbeşte - Dolj; noaptea nu se lasă afară, la uscat, scutecele copilului, deoarece vin duhurile necurate şi le dau vreo boală - Moldova;Suceava; apa în care au fost scăldaţi copiii nu se aruncă noaptea afară - Suceava; dacă noaptea este cerul senin, cel ce intră în casă să nu spună, pentru că se crede că, în nopţile senine, cei înecaţi ies afară din apă, dar, dacă se spune că este senin, ei sar din nou în lac, iaz, baltă etc. - Bacău; noaptea, vasele goale se aşează cu gura în jos, iar cele cu apă se acoperă - Suceava; i se vor strica uneltele celui care coseşte sau seceră pe timp de noapte - Suceava; să nu se facă ţevi pentru suveică, sau să se depene fire în timpul serii şi al nopţii, pentru că mor vitele sau le mănâncă animalele de pradă - Gorj;Dolj; nu este bine să se vorbească despre morţi noaptea - Dolj; este păcat dacă se plânge mortul în timpul nopţii - Tecuci (2.GOROVEI, p.151;167;214;254-255;273). Se crede că noaptea apa este necurată şi de aceea nu se aduce apă în casă după înserare; dacă este totuşi necesar, trebuie să se spună „Binecuvântaţi apa" (CĂLIN,p.44). Îl vor mânca lupii pe cel care se piaptănă noaptea - Maramureş (BOGDAN,p.93). Nu este bine să se uite, noaptea, copiii pe ferestre, pentru că se sperie şi se scapă noaptea în pat; nu este bine să se răspundă dacă este auzită o voce care strigă pe cineva pe nume şi nici să se iasă afară, fiindcă se crede că pe acela îl cheamă răul; nu este semn bun când se visează că este noapte, dar este o bună prevestire când se visează noapte luminoasă, cu stele; pentru cine visează întuneric înseamnă taină, secrete, chiar boală; pentru cine se visează stând pe întuneric înseamnă silă, dar pentru cine se visează ieşind din întuneric este semn că va scăpa de o primejdie - Suceava (NOTE,Băncescu).
Miezul-nopţii. Are origine stihială, fiind clipă determinată de credinţa în demoni şi strigoi (BUHOCIU,p.27). Se crede că miază-noaptea ar fi o nălucă; ea umblă pe la răspântii de drum, de la asfinţitul soarelui şi până la miezul nopţii (VLĂDUŢESCU, p.59). Este un duh rău, umblă seara pe câmp şi poate lua forma unei căpiţe de fân, care se aşează pe spinarea drumeţului întârziat şi îl umple de transpiraţie - Vrancea (2.STAHL, p.187). Se spune că ar fi om-de-noapte, care nu face nimic, numai umblă aşa; cineva povesteşte că l-a întâlnit la munte, a vrut să-l prindă, dar nu a putut, pentru că omul-nopţii fugea (2.OLTEANU,p.215). Miezul-nopţii este ca o negură mare şi deasă, de mărimea unui car cu fân, fără să se distingă vreun membru sau o parte a trupului; aşadar, este o namilă neagră şi informă, care merge încet, fără nici un zgomot, noaptea, dar numai până la cântatul cocoşilor, pe şosele şi pe drumuri largi de câmpie - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.115). La jumătatea distanţei dintre apus şi răsărit, dintre punctele care indică ieşirea şi reintrarea soarelui, se situează Puterea-Nopţii sau Miezul-nopţii; între căderea serii şi miezul nopţii se desfăşoară un timp enigmatic, în care circulă numeroase reprezentări malefice; Miezul sau Puterea-nopţii este momentul culminant, când binele şi răul se confruntă cu străşnicie, victoria dintre ele nefiind încă decisă; treptat, spaţiul şi timpul nocturn se purifică, forţele binelui atingând puterea maximă la ivirea zorilor; de aceea, Miezul-nopţii şi Miezul-zilei sunt momente diametral opuse pentru împlinirea sau anularea actelor magice; miezul-nopţii este momentul critic când forţele şi deci şi şansele victoriei, ale binelui şi răului, sunt puse în cumpănă; tot acum se culeg anumite plante, considerându-se că puterile malefice, care ating atunci punctul maxim, au şi putere maximă în leac sau putere de vindecare a bolilor prin însuşi ritualul culegerii lor la miezul-nopţii (12.GHINOIU,p.5; 46;216). Se crede că pruncii născuţi după miezul-nopţii sunt mai norocoşi în viaţă - Moldova; pruncii care mor înainte de miezul-nopţii iau cu ei pâinea şi averea părinţilor, iar cei care mor după miezul-nopţii lasă părinţilor pâinea şi averea - Suceava; nu este bine să se umble pe la miezul-nopţii, deoarece atunci duhurile rele întâlnesc pe om şi îl duc într-o bulboană, să-l înece, sau cel puţin în nişte spini, bătându-şi astfel joc de el - Suceava; la miezul-nopţii, omul să nu se afle pe drum şi mai ales să nu zăbovească pe la răspântii, fiindcă se va întâlni cu diavolul sau cu alte duhuri rele, precum ar fi sfânta, ciuma etc., care îl pot schilodi sau îmbolnăvi - Teleorman; nu este bine să se scoată apă din fântână la miez de noapte, pentru că diavolul smuceşte ciutura şi îl trage pe om la el în adâncuri - Tecuci; să nu se ia şi nici să se bea apă din izvoare la miez de noapte, deoarece sunt băute odată cu apa şi balele necuratului, care trece la acest ceas pe deasupra apelor, sau omul poate fi betegit de lucrul-slab, care spurcă totul tocmai în acest moment al nopţii; dacă este nevoie să se aducă apă de la fântână, este bine ca, înainte de a se bea din ea, să se arunce de trei ori câteva picături în foc şi să se facă semnul crucii, pentru că atât diavolul, cât şi lucrul-slab, fug şi omul scapă sănătos - Ţara Oltului; cine are pistrui pe faţă să se spele pe obraji cu apă, la miezul-nopţii, când cântă cocoşii - Tecuci (2.GOROVEI,p.78;150;168;195;206;GOLOPENŢIA, p.77-78). Noaptea nu este bine să fie strigat un om aflat în casă, în ogradă sau pe fereastră, pentru că miezul-nopţii îl poceşte pe cel ce o face - Maramureş (BOGDAN, p.100).
Miază-noapte. În înţelesul de punct cardinal (nord), simbolizează întuneric, frig, iarnă, moarte (12.GHINOIU,p.5). Dacă prăjina, care susţine bradul confecţionat la nuntă, se apleacă spre apus sau miază-noapte este semn rău pentru cei doi tineri căsătoriţi - Mehedinţi (CIOBANU,p.78-79).

NOD
Înainte de a se pune capacul pe sicriu, sau înainte de a se sfârşi slujba de prohodire în biserică sau în capela cimitirului, mortului i se deznoadă baiera cămăşii, precum şi orice alt nod are la îmbrăcămintea de pe el, ca să se poată căsători bărbatul sau femeia care rămâne după cel decedat - Sibiu;Năsăud; sau se dezleagă chiotorile cămăşii, crezându-se că nu este bine să-i fie cununia legată, înnodată celui rămas văduv - Bucovina (3.MARI-AN,III,p.172-173).

NOIEMBRIE (Brumar; Brumariu; Brumaru Mare; Promorariu)
Prin decret semnat de către Mihail Comneanul, la 1166, sunt fixate zilele în care este interzisă orice muncă: 13, 14, 16, 21 şi 30 noiembrie; sunt permise unele munci (fără a se menţiona şi care dintre ele, dar se poate presupune că este vorba de acele activităţi diurne de pe lângă gospodăria omului) în zilele de 1, 8 şi 28 noiembrie; considerându-se că sunt prea multe sărbători şi că românii mai mult beneficiază de zile de odihnă decât de zile de muncă productivă, din iniţiativa Vienei, Ghedeon Nichitici, episcop ortodox de Sibiu, emite o circulară, la 1786, prin care fixează ziua de 21 noiembrie ca fiind singura zi nelucrătoare din această lună (GRAMA,p.69-72). Într-una din zilele primei săptămâni din această lună, se merge în pădure şi se taie de la un copac câteva surcele; dacă acestea sunt uscate, iarna şi vara viitoare vor fi secetoase, iar, dacă sunt umede, cele două anotimpuri vor avea cantităţi ridicate de precipitaţii; în prima sâmbătă din această lună se face pomenirea morţilor; din 17 sau 18 noiembrie, marea îşi conteneşte valurile, din cauză că o pasăre, numită Albion, scoate puii; cum va fi timpul în ziua de 24 noiembrie, tot aşa va fi şi anul următor; cum va fi vremea în ziua de 25 noiembrie, aşa va fi şi în ziua de 13 decembrie; cum va fi în 26 noiembrie, tot aşa va fi şi luna februarie; este luna brumei şi a promoroacei; se spune că Brumarul este cel de al treilea străjer al Zânei Toamna; în cântecul bătrânesc „Brumarul", Floarea-Soarelui, care stă în poarta Raiului ca să judece florile, îl întreabă: „Dar tu, cine să fii oare,/Voinicelule călare,/Alb ca fulgul de ninsoare?", iar voinicul răspunde: „Cine sunt? Brumaru Mare,/De cad ziua-n prânzul mare,/Iau mirosul de la floare/Şi când iau miroasele,/Veştejesc şi florile!"; se spune că această lună este benefică pentru cei care lucrează cu foc şi pentru comercianţi (PRESA).
1 noiembrie - Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian din Asia, prăznuiţi şi în ziua de 1 iulie; în tradiţia populară este ziua când ciobanii coboară oile în sate; se aprind multe lumânări, în special la mormintele din cimitire, ca să aibă morţii lumină pe lumea cealaltă; este considerată şi ziua celor răi - Transilvania;Maramureş (BOGDAN,p. 101). În popor,ziua este ţinută, pentru că se crede că vindecă toate bolile (PRESA).
8 noiembrie - Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Poporul îi consideră drept conducătorii înarmaţi ai cetelor de îngeri, purtători ai sabiei morţii, sunt puternici şi nepărtinitori; sub autoritatea şi mâna celor doi Arhangheli se află toate vietăţile şi oamenii, atât cei vii, cât şi cei morţi; ei sunt aceia care iau sufletele oamenilor când aceştia trec în lumea celor drepţi; pentru aceasta, se aprinde la biserică o lumânare, care are rolul să lumineze sufletul în viaţa cea veşnică; se spune că ei sunt cei care transportă sufletele morţilor în Grădinile Raiului; ziua este dedicată odihnei şi rugăciunii; totuşi poporul face diferenţe în rolul pe care îl îndeplineşte fiecare dintre cei doi; Mihail este îngerul morţii, care întâmpină sufletele celor morţi imediat ce acestea părăsesc trupurile; el trece sufletele de cele 24 de vămi ale văzduhului şi goneşte cu sabia de foc pe demonii care îndrăznesc să se apropie; îngerul Mihail este purtător de lumină, cel ce va anunţa sfârşitul lumii şi Judecata de apoi, „trâmbiţând trâmbiţa cea de pe urmă"; uneori, Arhanghelul Mihail are în pază şi apărare cheile Porţilor Împărăteşti ale Raiului; despre Arhanghelul Gavriil (aducătorul de veşti bune) se crede că veghează la capul bolnavului care trebuie să moară şi la picioarele acestuia, dacă îi este dat să mai trăiască; el este cel care a adus vestea naşterii lui Iisus Hristos, spunându-i Maicii Domnului: „Bucură-te Marie, Domnul este cu tine"; tot el este cel care i-a înştiinţat pe părinţii Sfintei Fecioare (Ioachim şi Ana) că Dumnezeu îi va binecuvânta prin naşterea unui copil; de asemenea, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, a primit vestea venirii pe lume a Înainte-mergătorului tot de la Gavriil şi tot el este şi îngerul îmbrăcat în veşminte albe, care a spus femeilor mironosiţe: „Nu plângeţi, Hristos a înviat"; Arhanghelul Gavriil este cel care dezleagă blestemele care cad asupra oamenilor şi cel care hotărăşte viaţa şi moartea oamenilor, luptându-se cu diavolul pentru sufletele creştinilor; citirea cu credinţă a „Acatistului Sfinţilor Mai Marilor Voievozi Mihail şi Gavriil" poate aduce tămăduirea bolilor, poate descoperi lucrurile pierdute şi poate dezlega farmecele şi cununiile; rugăciunea însoţită de milostenii către oamenii necăjiţi poate aduce rezultate mai bune; când sărbătoarea cade într-o zi de post de peste săptămână, ofrandele în mâncare trebuie să respecte interdicţia, pentru că altfel jertfa nu va fi primită; finii sunt datori să meargă la naşi cu daruri în colaci, curcani şi vin nou; se aprind la biserică lumânări de către credincioşi pentru a li se asigura lumina de veci după moarte; de asemenea, se aprind lumânări pentru cei care au murit de moarte năprasnică (înec, cutremur, accident, incendiu, război, crimă etc.); în Transilvania, ciobanii dau drumul berbecilor la oi şi tot în această zi, se spune, vara încredinţează vietăţile în seama Sfântului Nicolae (PRESA).
11 noiembrie - Sfinţii Mucenici Mina, Victor şi Vichentie. Ziua este considerată în popor ca fiind Sărbătoarea tâlharilor - Moldova (2.MARIAN,I,p.83).
12 - 17 noiembrie, sărbătoare populară, care durează de la 12 la 17 noiembrie, cunoscută sub numele Filipii, denumită astfel după numele Sfântului Filip, prăznuit la 14 noiembrie; sunt 6 Filipi: trei în dulcele toamnei şi trei în Postul Crăciunului; ţăranul nu lucrează în aceste zile, crezându-i pe Filipi răi de lupi şi păgubitori la dobitoace (ŞĂINEANU,I,p. 99). Perioadă formată din trei zile înainte şi trei zile după începerea Postului Crăciunului şi considerată ca formând Zilele Lupului - Pădureni (PRESA). Perioada de împerechere a lupilor începe în jur de 15 noiembrie şi sfârşeşte cam pe la 1 februarie, gestaţia durând în jur de 62-63 de zile, ceea ce face ca lupoaica să fete fie în plină iarnă, fie în plină primăvară; în acest interval de timp, cea mai severă interdicţie este scoaterea cărbunilor afară din casă, deoarece aceştia sunt căutaţi cu înfrigurare de către lupoaice, crezându-se că ele se prăsesc mâncând cărbunii căzuţi întâmplător sau aruncaţi din greşeală în gunoi; cu deosebire de Stretenie (2 februarie - Întâmpinarea Domnului) şi Trisfetite (numele slav al sărbătorii ortodoxe Sfinţii Trei Ierarhi, adică Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, prăznuiţi la 30 ianuarie), grija gospodinelor este mult sporită, deoarece se crede că, în nopţile acestor zile, nu este lupoaică să nu dea prin sat şi să nu fure cărbuni din gunoi, pentru că, dacă nu găseşte, rămâne stearpă; în unele zone folclorice, Filipii de Toamnă durau de la 11 la 23 noiembrie şi variau de la trei la opt Filipi; aceste zile erau ţinute cu sfinţenie de către femeile căsătorite şi de cele văduve până spre sfârşitul sec. al XIX-lea; unele femei ţineau doar un Filip (pe primul), altele doi Filipi (pe primul şi al doilea), altele trei sau mai mulţi; când îşi căsătoreau fetele, mamele le încredinţau (alături de zestre) şi câte o zi de Filip; dacă aveau mai multe fete, se întâmpla ca mama să rămână fără Filipul ales de ea sau încredinţat ei; cel mai important şi temut Filip este Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare, serbat la 11, 21 sau 30 noiembrie (12.GHINOIU,p.81-82;284).La Filipii de iarnă (în Postul Crăciunului), să nu se toarcă lână din propria gospodărie şi nici cânepă pentru vreo cămaşă, fiindcă îi atacă şi-i omoară lupii sau îi trăsneşte pe cei care poartă acea cămaşă - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.111;133). v. LUP
13 noiembrie - Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului. Tradiţia populară consideră această zi ca fiind Ziua Lupului (12.GHINOIU,p.100). Se crede că acela care ţine această zi va fi învrednicit cu vorbire frumoasă, pentru a fi plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor; nu este bine de arat, fiind zi de odihnă pentru vite şi pentru ca ele să fie ferite de muşcătură de şarpe şi de lup; se mai crede că este rea de boală şi de izbituri pentru cel care necinsteşte ziua; de asemenea, cel care lucrează este prins de friguri tot anul sau holdele îi vor fi bătute de piatră (1.OLTEANU,p.478). v. LUP.
14 noiembrie - Sfântul Apostol Filip; Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului. Şi această zi este consacrată lupului (numit gavăţ în Dolj şi gădineţ în Banat); se crede că este bine să se lipească gura sobei, pentru ca tot aşa să se lege şi gura lupului şi, prin urmare, să nu fie adusă pagubă în rândul animalelor; să nu se deschidă deloc foarfecele, pentru ca gura lupului să rămână închisă; în Dolj, timp de trei zile, cât durează prin acele locuri Filipii de Toamnă, se ţine atârnată de lemnul hornului o secure, pentru ca întreaga familie să fie protejată de pagube (12.GHINOIU,p.284). În această zi, femeile măritate şi văduvele sărbătoresc Filipii, zi închinată divinităţilor protectoare ale împerecherii lupilor; nu se împrumută alimente sărate, nu se mătură, nu se scot gunoiul şi cenuşa afară din casă, nu se deschid ferestrele, nu se toarce; se crede că Filipii apără gospodăria de lupi şi îi ajută pe cei care respectă această zi; femeile nu se piaptănă, pentru ca asemenea părului încâlcit să rămână şi pădurea şi lupii să nu iasă din ea şi să se apropie de casele din sat; bărbaţii pot lucra orice, doar sfredelitul lemnului fiind interzis, fiindcă în caz contrar se crede că lupii vor ataca vitele; dacă se aruncă prin curte cenuşă amestecată cu jeratic, lupoaicele vin şi îl mănâncă, înmulţindu-se astfel mai mult, dar dacă nu mănâncă jar ele rămân sterpe (PRESA). Dacă în această zi se constată că pieptul găinii sacrificate pentru ospăţ este gros, atunci iarna va fi grea, iar dacă va fi subţire, transparent, iarna va fi uşoară şi vara mănoasă (1.OLTEANU,p.478).
15 noiembrie - Începutul Postului Crăciunului, care durează până în Ajunul Naşterii Mântuitorului (40 de zile, adică 15 noiembrie - 24 decembrie). Este un post relativ uşor, marcat de foarte multe dezlegări pentru consum de peşte; se crede că acei care vor ţine cu credinţă acest post vor avea casa binecuvântată de Dumnezeu şi vor fi feriţi de blestemele şi farmecele trimise asupra lor, mulţi având chiar revelaţii în noaptea Naşterii Domnului, sau pot primi veşti în legătură cu rezolvarea problemelor lor; în fiecare zi a acestui post, se ia de dimineaţă, înainte de orice mâncare, anafură şi agheasmă şi se citesc rugăciuni (PRESA).
21 noiembrie - Intrarea în biserică a Maicii Domnului (Vovedenia; Vovidenia; Ovedenia; Ovidenia). În noaptea dinspre Ovidenie, cei care suferă de ochi trebuie să vegheze lângă o ulcică sau o strachină cu apă şi o lumânare aprinsă; această apă este considerată a avea puteri vindecătoare pentru toate bolile de ochi; cei cărora le-au murit copiii se roagă, în această zi, ca să aibă alţii; se dă de pomană şi se aprind lumânări la biserică pentru cei morţi fără lumânare; căzând în Postul Crăciunului, ziua este dezlegată pentru consumul de peşte; dacă astăzi este vreme caldă, anul va fi bun, cu moină şi numeroase zile călduroase (PRESA). Se prepară un aliment (covaşă) din mălai şi făină sau numai din mălai de porumb sau de mei; acesta se pune în oale şi străchini şi se împarte pe la vecini în credinţa că vacile vor avea astfel lapte mult şi foarte gras, smântânos; de menţionat că, în unele sate, covaşa se numeşte bragă, pentru că are gustul acestei băuturi, şi se prepară numai din mălai de porumb; se spune că fiecare român trebuie să mănânce în această zi covaşă, ca să fie ferit de strigoi; se mai prepară un astfel de aliment şi în ziua Sfântului Andrei, având aceleaşi semnificaţii - Vaslui; de asemenea, se crede că, în această zi, ca şi la Anul Nou, Sfântul Gheorghe (23 aprilie) şi în Duminica Paştelui, se deschide cerul şi că vorbesc animalele; este totodată ziua în care debutează diferite practici pentru pronosticare meteorologică, vrăji şi farmece care culminează în noaptea dinspre Sfântul Andrei (Sântandrei - 30 noiembrie) - Moldova; Ovedenia şi Sântandrei cuprind urme sigure ale unui străvechi ritual de An Nou (12.GHINOIU,p.82; 288-290). Este ziua când Iosif şi Ana au dus-o pe Maria, la vârsta de trei ani, la Templu, unde a avut prima oară întâlnirea cu Dumnezeu; se crede că, în această zi, se întâlneşte vara cu iarna; Ovidenia se ţine pentru ochi, ca oamenii să aibă vederea bună; se aprind lumânări pentru morţi şi se dau de pomană mâncare şi haine; este bine să nu se doarmă în noaptea dinspre Ovidenie şi să ardă lumânări în casă de la amurg şi până în zori; nici focul nu trebuie să fie stins, pentru că cerul se deschide şi coboară îngerii, care alungă duhurile rele; tradiţia spune că părinţii trebuie să se roage, în această zi, Maicii Domnului pentru sănătatea copiilor lor, iar cei care şi-au pierdut copiii se roagă să le dea alţii; în noaptea dinaintea acestei zile, la miezul-nopţii, se rostesc descântece deasupra unui vas cu apă sfinţită, lângă care se află şi o lumânare aprinsă, apa fiind apoi păstrată cu grijă, pentru că este bună ca leac pentru bolile de ochi; în această zi se aprind lumânări pentru cei decedaţi fără lumânare; este ziua Gădineţului şchiop, cel mai cumplit dintre Filipii care îi ocrotesc pe lupi, fiind bine să fie respectată, pentru a nu avea necazuri din partea acestor animale ale pădurii; este prima zi cu dezlegare la peşte din Postul Crăciunului (PRESA). Este semn că anul următor va fi bogat în roade, când oile îşi scutură lâna în această zi - Vaslui; cum va fi vremea în această zi, tot aşa va fi toată iarna - Suceava (2.GOROVEI,p.268;281).
29 noiembrie - Sfântul Mucenic Paramon; Sfântul Mucenic Filumen. Ajunul Sfântului Apostol Andrei; Noaptea strigoilor. Este unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului tradiţional, fiind considerat ca moment în care se dezlănţuie forţele malefice; fie că sunt oameni (strigoi vii sau morţi), fie că sunt animale (lupii), ei găsesc ecou în tulburările atmosferice ale anotimpului care şi-a intrat deja în atribuţii, fenomenele care însoţesc viscolul şi crivăţulfiind asociate adesea cusufletele neliniştite ale morţilor necuraţi, care acum capătă putere şi acţionează nestingheriţi pe pământ; intensitatea magică a nopţii este subliniată şi de pogorârea pe pământ a sfinţilor patroni ai lupilor (Sfântul Petru sau Sfântul Andrei), care le menesc acestora prada pentru anul ce vine; ca şi ajunul Sfântului Vasile sau al Sfântului Gheorghe, este unul din momentele propice desfăşurării de practici magice cu caracter oracular; Bocetul Andreiului este un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic; fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numite Andrei, substitut al anului vechi, şi aşezarea ei pe o laviţă, o jelesc ca pe un mort; se crede că în această noapte lupoaica prinde pui pe care îi fată în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe (23 aprilie); de asemenea, se crede că toate animalele vorbesc; tot în această noapte, copiii din flori se fac strigoi; strigoaicele încep să umble din această noapte şi se risipesc la Sfântul Gheorghe, iar de atunci nu mai au putere, căci încep a creşte florile, busuiocul, adică mana lui Dumnezeu; strigoii sau strigoaicele sunt duhuri de bărbaţi sau de femei moarte, care în această noapte se întruchipează aievea din morminte; tot strigoi se mai numesc şi unii bărbaţi sau femei vii, care au coadă şi care în această noapte îşi părăsesc culcuşurile lor, fără ca să aibă ştiinţă despre aceasta, şi umblă pe afară; dacă strigoii nu găsesc nici un loc pe unde să intre în casă, caută să-i cheme afară pe cei dinăuntru; strigoiul vine la fereastră şi întreabă: „Ai mâncat usturoi?"; cel ce-i răspunde este amuţit imediat, dar dacă tace atunci strigoiul se îndepărtează (1.OLTEANU,p.500-501). De fapt, importanţă deosebită o are noaptea care premerge zilei în care este prăznuit Sfântul Andrei; astfel, se crede că, în noaptea dinspre Sântandrei, animalele vorbesc şi cine ascultă ce vorbesc ele acela moare - Suceava; în noaptea dinspre această zi, oamenii fac semnul crucii, ungând cu usturoi ferestrele, tocurile uşilor, coarnele vitelor etc., ei înşişi mâncând usturoi, deoarece de mirosul usturoiului fug toţi strigoii - Suceava; în seara din ajunul acestei zile, se pun două străchini în tinda casei, sub prima fiind pus un ştergar, sub a doua o basma, iar, dacă fata nemăritată ridică strachina sub care se află ştergarul, înseamnă că se va mărita în acel an - Suceava; se crede că nu este bine să se lucreze în această zi, ca animalele sălbatice să nu aducă pagubă în vitele oamenilor - Galaţi;Suceava; nu se mătură prin casă în seara din ajunul acestei zile, fiindcă lupii vor mânca vitele - Suceava; de asemenea, oamenii nu împrumută nimic unul de la altul - Galaţi (2.GOROVEI,p.8;127;259). Noaptea dinspre ziua Sfântului Andrei mai poartă numele de Noaptea Strigoilor, amintită deja; este timpul când lupii se adună, iar Sfântul Andrei, considerat a fi ocrotitorul lor, împarte prada pentru iarna care vine fiecărui lup; tot în acest răstimp, zămislesc lupoaicele pui, pe care îi vor făta în ajunul zilei în care este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie); în toată ziua de ajun, nu se toarce, nu se mătură, nu se dă gunoiul afară din casă şi nu se dă nimic cu împrumut, fiindcă lupii vor mânca vitele, sau vor ataca pe călători în drumul lor, iar hoţii vor fura bucatele de pe câmp; tot în această seară, se descântă sarea şi apoi se îngroapă, învelită într-o pânză, sub pragul uşii grajdului, unde va sta până la Sfântul Gheorghe, când se dezgroapă şi se pune în tărâţele ce se dau vitelor, pentru a fi ferite de lupi sau de alte animale sălbatice, de vrăji şi de tot felul de rele; încă de cu seară, nu se face baie; se crede că, în noaptea dinspre Sânt Andrei, bântuie strigoii care ies din morminte, este noaptea oamenilor-lup, a vampirilor şi zburătorilor, a morţilor blestemaţi să nu aibă linişte în locurile lor de veci şi să bântuie prin lume împrăştiind peste tot spaimă; strigoii îi pocesc pe cei care nu mănâncă usturoi, iar celor care nu încuie bine uşile şi ferestrele le mănâncă inima şi le sug sângele; din această cauză se freacă tocurile uşilor, ferestrelor şi clanţele cu usturoi, pentru a împiedica intrarea lor în case, uşile grajdurilor, ugerele vacilor, coarnele boilor şi porţile ogrăzilor; peste tot se face semnul crucii cu usturoi; morţii, despre care se crede că ar fi strigoi, sunt dezgropaţi şi li se înfige în inimă un fier, o frigare, un ţăruş sau un par, după care cadavrul este dus în afara hotarului satului şi i se dă foc; sau, pentru a scăpa de ei, se poate îngropa un cocoş viu deasupra sicriului celui considerat strigoi; pentru încleştarea gurilor lupilor, pieptenii pentru cânepă şi in se înfig cu dinţii în fuioarele pe care le au în casă femeile; femeile nu se spală şi nu se piaptănă; ca strigoaicele să nu ia laptele vacilor, acestea sunt înconjurate presărându-se mac în jurul lor, în sensul drumului pe cer al soarelui, iar vitelor de parte masculină li se lipeşte pe cornul drept o cruce făcută din ceară; ancadramentele şi balamalele uşilor şi ferestrelor sunt unse cu usturoi, ca strigoii să nu intre în case şi să facă rău oamenilor; de asemenea, înşişi oamenii mănâncă în această zi mult usturoi; se mai crede că, înainte de a cânta cocoşii, pe pământ ies tot felul de arătări necurate, care se adună, dănţuiesc şi se luptă între ele în jurul caselor vechi şi părăsite sau pe la răspântiile drumurilor; împotriva tuturor acestor duhuri rele, oamenii întorc toate vasele din casă cu gura în jos, se ascund coasele şi limbile de la meliţe; această noapte este deosebit de propice pentru vrăji şi farmece; astfel, seara se măsoară nouă ceşti cu apă, care se răstoarnă într-o strachină, aşezată apoi sub icoane; a doua zi, în zori, se măsoară cu aceeaşi ceaşcă apa din strachină şi, dacă va fi mai multă măcar cu o picătură, se spune că este cu noroc, iar, dacă lipseşte din ea, este semn de nenoroc; în unele zone, fata se duce dezbrăcată la o fântână, ţinând în mână o lumânare rămasă de la Paşte, la lumina căreia priveşte la luciul apei, unde va vedea chipul ursitului ei; tot fetele nemăritate pândesc pe la casele celor de prima oară căsătoriţi şi care trăiesc în armonie, de unde fură câte un resteu de la căruţă, pentru a face apoi farmece de dragoste cu acesta; la miezul-nopţii, se deschide cerul, iar îngeri înarmaţi coboară şi alungă toate duhurile rele, însoţiţi fiind de cântecul cocoşilor; se spune că în această zi începe iarna; cei doi fraţi, Sânpetru şi Sântandrei, sunt patronii lupilor, dar în timp ce primul îi ocroteşte, al doilea este mai aspru cu ei, uneori duşmănindu-i; în ziua de Sântandrei, lupii coboară de la munte după pradă, în haite de câte doisprezece, şi nu se mai despart până la Bobotează (6 ianuarie); este primejdios să se rostească numele lupului, fiindcă el poate ieşi în calea celui care pronunţă cuvântul lup (PRESA).
30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei (în popor, acestei zile i se mai spune: Andrei-de-Iarnă; Gădineţul Şchiop; Ieşirea Filipilor de Toamnă; Indrea; Moş Andrei; Ziua Lupului). Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, ocrotitorul României, în popor acesta fiind numit şi Sântul Andrei sau Sânt Indrea (a se vedea şi denumirile populare ale lunii decembrie); Apostolul Andrei era frate bun cu Apostolul Petru şi, în credinţele tradiţionale româneşti, ambii sunt puşi în legătură cu lupii; însă, în timp ce Andrei este duşmanul lor, Petru este un fel de patron al lor, ocrotindu-i şi hrănindu-i, chiar în dauna oamenilor; de aceea, ziua este ţinută pentru lupi şi strigoi; în ziua de Sântandrei, mamele ies în grădină şi cu cuget curat rup mai multe rămurele din fiecare arbore roditor (mai cu seamă din meri, peri şi trandafiri), iar, în lipsa acestora, din vişini, zarzări sau gutui; apoi leagă în mănunchiuri câte trei astfel de rămurele diferite, destinând câte un mănunchi fiecărui membru al familiei (soţului, copiilor etc.); pun rămurelele într-un vas cu apă ca să înmugurească, considerându-se a fi norocos cel căruia îi înfloresc, sau îi înmuguresc, sau măcar îi înverzesc mlădiţele; ori se pun boabe de grâu la încolţit în farfuriuţe diferite; de remarcat că rămurelele înverzite erau apoi folosite la Anul Nou în componenţa sorcovelor - Muntenia (2.MARIAN,I,p.83; 118;173;NOTE,Antonescu). În naraţiunile populare, Sfântul Andrei este unul dintre sfinţii care au avut pe suflet multe păcate, dar, arătându-i-se lumina dumnezeiască prin credinţa în Hristos, şi-a ispăşit toate păcatele, ajungând primul dintre aleşii acestuia; noaptea dinspre 30 noiembrie coincide cu începerea perioadei de iarnă, când peste câmpurile şi pădurile înzăpezite lupii devin atotstăpânitori; ziua este ţinută pentru ca lupii să nu se obişnuiască la oi sau pentru a fi ferite casele de duhuri rele - strigoi şi strigoaice (PRESA). Multe din practicile uzitate în această noapte sau în ziua Sfântului Apostol Andrei au caracteristicile începutului de an, de interogare a viitorului (2.KERNBACH,p.157). Numit şi Sânpetru de Iarnă, este considerat patronul lupilor, cel care, noapte de noapte, împarte prada în vite; Sfântul Petru devine foarte darnic în noaptea de 30 noiembrie, când sunt orânduiţi şi proprietarii vitelor care nu au ţinut Filipii şi joile de după Paşte, adică Joile verzi; fetele pun sub pernă 41 de boabe de grâu, iar, dacă în vis li se arată că li se fură grâul, înseamnă că se vor mărita în anul următor; îşi pot vedea chipul celui hărăzit de soartă, privind într-o fântână şi ţinând în mână o lumânare aprinsă, provenind din precedenta noapte a Învierii; în Bucovina şi Vaslui, printre alte practici, fetele fac o turtiţă, numită şi turta de Andrei, coaptă pe vatră, punând în aceeaşi cantitate apă (uneori neîncepută, adusă cu gura), sare şi făină, măsurate cu o coajă de nucă, pe care o mănâncă înainte de culcare, urmând ca acela care le va apărea în vis că le aduce apă să le devină soţ (12.GHINOIU,p.80;290; PRESA). La miezul nopţii, fetele merg la coteţul porcilor şi rostesc „hur inst’an! hur la anu!" etc. şi la al câtelea an grohăie porcii atunci se vor mărita; ori rostesc „hogiu într-un an!", bătând în acelaşi timp din două linguri şi după câte bătăi aud grohăitul porcilor după atâţia ani se vor mărita; în acest caz, porcului i se dă raţia de mâncare redusă la jumătate încă din ajun; dacă răspunde de la început este semn că fata se va mărita repede, iar de răspunde după un număr de bătăi înseamnă că se va căsători după un număr de ani egal cu numărul bătăilor şi neapărat toamna; legată la ochi şi condusă de o alta, fetele merg la gardul grădinii şi numără nouă pari de la cel pe care au pus mâna primul, totodată legându-l cu un fir distinctiv; a doua zi văd ce par au nimerit; de este cu coajă, viitorul soţ va fi bogat; de este gol, sortitul va fi un fecior sărac; de este strâmb, băiatul va fi ghebos; sau numără parii cu fusul de la 10 înapoi şi pe acela cu numărul unu îl înseamnă cu fir colorat, pentru a fi recunoscut uşor a doua zi; ursitul va fi ori înalt şi frumos, ori mic şi ghebos; cu o lumânare aprinsă în mână, fetele privesc în oglinda apei din fântână şi acolo pot zări chipul viitorului soţ; dacă li se arată sicriu este semn că fata va muri nemăritată; se numără lemnele aduse în casă şi, dacă sunt cu soţ, fata se va mărita în acel an, iar, dacă numărul lor este fără soţ, va trebui să aştepte până la celălalt Sântandrei; tot în noaptea de Sânt Andrei, se pun pe plita vetrei două fire de păr de porc, iar, dacă se prind la foc unul cu celălalt, este semn că fata se va mărita curând; dacă perii se răsucesc separat nu este speranţă de căsătorie în tot timpul anului - Bucovina (COJOCARU,p.240; NOTE, Băncescu;PRESA). Se fac mai multe boţuri de aluat în care se pun bileţele pe care sunt scrise numele feciorilor ce fac curte fetei, apoi bucăţile de aluat se pun la fiert în apă deja încălzită; este sortit fetei băiatul al cărui boţ iese primul la suprafaţa apei; se fac turtiţe din făină, fiecare din acestea fiind menite unei fete, şi apoi se dau de mâncare unor pisici ţinute nemâncate două-trei zile şi a cărei fete îi este mâncată turtiţa prima aceea se va mărita întâi; din direcţia din care se aud lătrături de câine în noaptea dinspre Sântandrei, în acea parte se va duce fata după iubitul ei - Bucovina; sau se pun două bucăţi de trestie să plutească pe apa unui vas, una pentru băiat, alta pentru fată, şi dacă ele se îndreaptă una spre cealaltă este semn de măritiş - Bucovina; aşa cum este vremea în această noapte, tot aşa va fi şi peste iarnă; dacă este lună plină sau senin, iarna va fi călduroasă, iar, de va fi nor, ploaie sau zăpadă, iarna va fi grea şi deosebit de geroasă; se pune pe masă un vas plin cu apă, de aşa manieră încât să nu se clatine cu nici un chip; dacă apa se varsă din vas este semn că anul va fi ploios, iar de nu, anul va fi secetos; câtă vreme stăpâneşte semnul Săgetătorului este indicat să se facă negustorie, să se ia leacuri pentru însănătoşire, să se confecţioneze veşminte noi sau să se programeze căsătorii; dacă va tuna în semnul Săgetătorului este semn că secara semănată în locurile înalte va creşte mănoasă, iar cea de la şes va fi slabă; zodia se numeşte Săgetător, deoarece oamenii odihnindu-se din alte treburi se îndeletnicesc mai mult cu vânatul (PRESA).

NOR

Când, după ploaie, norii se lasă jos, de parcă ar atinge dealurile, este semn că vremea se va face frumoasă - Botoşani; în schimb, dacă nori negri fug spre înaltul cerului este semn că vremea se va înrăutăţi - Suceava; când norii sunt groşi este semn de vânt sau de zăpadă - Botoşani; este semn prevestitor de vânt, când norii au culoarea roşie la apusul soarelui - Suceava (2.GOROVEI,p.261; 263;265;269). Dacă este pâclă pe pădure este semn că va ploua (2.CHIVU,p.246). Când cei doi îndrăgostiţi se află la distanţă mare unul de celălalt, dragostea lor este simbolizată printr-un nor (EVSEEV,p.101). Cine se visează cu nor deasupra capului va avea parte de cinste deosebită din partea semenilor, dar această cinste este şi mai accentuată când se visează că norii se lovesc între ei; înseamnă veste bună pentru cel care se visează învăluit de nori, dar dacă se visează alungând nori este semn că se va simţi deseori obosit în treburile pe care le are de îndeplinit - Suceava (NOTE,Băncescu).

NORD v. NOAPTE.

NOROC
Credinţele tradiţionale româneşti ipostaziază norocul nu doar ca o şansă sau o necesitate impusă de existenţa, în opoziţie, a ceasului-rău (piaza-rea); norocul poate fi întâlnit sub două aspecte: unul în rolul de însoţitor permanent al omului, primind, din acest motiv, configuraţie cvasi-antropomorfă, celălalt fiind perceput ca o stare intens pozitivă a destinului uman (bunăstare fizică şi materială, reuşită în viaţă etc.); ca însoţitor permanent al omului, norocul apare în preajma lui în fiecare dimineaţă („când îţi scârţâie uşa dimineaţa înseamnă că îţi intră norocul în casă" - Suceava); se aşează ofrande nu numai pentru ursitoarele, care urmează să vină la noul-născut, dar şi pentru noroc, ca personaj imaginar; în ziua Lăsatului de Sec, la intrarea în Postul Paştelui, nu este bine să se strângă masa, ci este bine ca pe ea să rămână bucate şi băutură, pentru că, peste noapte, vine norocul şi se ospătează şi el (1.OLTEANU,p.335-336).

NOROI
Are noroc la bivoli cine se murdăreşte de noroi în coate şi în genunchi - Dolj (2. GOROVEI,p.189). Cine se visează că se află în noroi este semn de necaz, de supărare, de apăsare sufletească; când se visează trecând prin noroi înseamnă că îl aşteaptă o perioadă grea; dacă se visează având noroi pe picioare este semn de boală sau că va trăi sentimente de ruşine; un deal acoperit cu noroi apărut în vis semnifică necaz şi suferinţă - Suceava (NOTE,Băncescu). v. PĂMÂNT.

NOTĂ MUZICALĂ
Cine visează pagini cu note muzicale înseamnă că va primi un ajutor la momentul oportun - Suceava (NOTE,Băncescu).

NOVAC(I) v. BABA-NOVAC

NUC; NUCĂ(Juglans regia - DLRM,p.547)
O legendă spune că, într-o noapte, Eva visează că, împreună cu Adam, trebuie să meargă într-un anumit loc, unde creşte un nuc, din care să culeagă două nuci şi să le mănânce; fac întocmai şi după aceea Eva naşte copil după copil (VLĂDUŢESCU,p.115). În afară de măr, un alt pom purtător de simbol erotic este nucul; el apare asociat cucului, pasăre erotică prin excelenţă: Sus în vârful nucului/Cântă puiul cucului!; de asemenea, nucul apare printre copacii favoriţi asocierii fântânii, ca loc de întâlnire a îndrăgostiţilor; printre fructele cărora li se atribuie însuşiri erotice şi de fecunditate se numără mărul, gutuia şi mai ales nuca, prezentă în riturile naşterii, botezului, nunţii şi înmormântării; în general, simbolismul acesta apare la fructele cu înveliş dur, sau cu mai multe seminţe; astfel, mireasa primeşte în dar nuci, ca să aibă copii; dacă o femeie vrea să amâne starea de graviditate, ia nuci fripte şi le îngroapă, zicând că va rămâne însărcinată, când vor încolţi acele nuci (EVSEEV,p.81-82). Nucii nu trebuie tăiaţi, deoarece este rău de moarte, însă operaţia de tăiere este permisă doar dacă trunchiul lor este tot atât de gros cât este bustul tăietorului - Maramureş; Vâlcea; cine răsădeşte nuci, ca să aibă pomi, va muri; pentru a nu se întâmpla nenorocirea, se aşează răsadul într-un cerc îngropat în pământ, crezându-se că omul va muri când trunchiul copacului va fi atât de gros, pe cât de larg este cercul provenit de la un butoi sau putină, deci având un diametru acceptabil pentru speranţa de viaţă a gospodarului - Muntenia; cine sădeşte nuc să ştie că va muri, când nucul va ajunge gros cât gâtul lui - Ţara Oltului;Dolj; cojile rămase de la nuci nu se aruncă în foc, pentru că anul viitor nucile vor fi fulgerate - Galaţi; în scăldătoarea copiilor nou-născuţi se pune o nucă mică, pentru ca băieţilor să li se dezumfle testiculele, iar fetelor să nu le crească sânii prea mari - Moldova; când un băiat se naşte cu testiculele inflamate, se crede că este bine să se fure două nuci, de dimensiuni foarte reduse, care apoi să fie puse în vasul în care este încălzită apa pentru scăldătoare şi copilul să fie spălat cu acea apă - Suceava; mireasa, care nu vrea să aibă copii un anumit număr de ani, îşi pune în sân, când merge la cununie, tot atâtea nuci fripte câţi ani doreşte să nu rămână gravidă, pe care apoi le îngroapă în pământ - Suceava; cine visează peste noapte că mănâncă nuci ziua se va certa cu cineva - Vâlcea (2.GOROVEI,p.70;142;171;230-231;GOLOPENŢIA,p.109; BOGDAN,p.69;NOTE,Antonescu). În Joia Înălţării Mântuitorului (Ispasul), se obişnuieşte să se împodobească, pe dinăuntru şi pe dinafară, casa cu crengi de nuc - Vrancea (2.STAHL,p.194). În Maramureş, cojile de la nucile folosite pentru prepararea dulciurilor de Crăciun se aruncă în drum, în credinţa că anul următor nucul va face mai multe nuci, cu cât vor călca mai mulţi oameni pe ele (NOTE,Băncescu). În ajunul Crăciunului, femeile pun în apa în care se spală, printre alte obiecte, şi o nucă, pentru a fi sănătoase ca nuca (PRESA). Urmează zile grele pentru cine visează că ţine nuci în mână şi va avea parte de ceartă, bătaie chiar sau ceva păsuire până la atingerea scopurilor cel care se visează mâncând nuci; înseamnă secetă, vreme uscată când cineva visează coji de nucă - Suceava (NOTE,Băncescu).

NUIA
Dacă se scoate, cu o nuia, o broască din gura unui şarpe şi apoi, cu acea nuia, se face gestul de a tăia norii, aceştia se despart şi puterea lor malefică scade - Transilvania (2. GOROVEI,p.274). Pentru cine se visează zărind nuiele, pe care le şi atinge, trebuie neapărat să fie atent să nu i se întâmple ceva neplăcut; dar dacă se visează ţinând în mână nuiele de salcie este semn că se va bucura de multă cinste - Suceava (NOTE,Băncescu). v. SALCIE.

NUMĂR (A NUMĂRA)
Dincolo de reguli sau concepţii, există o predilecţie deosebită pentru cifra 3, dar şi pentru 7, dintre impare, şi pentru 12 dintre cele pare („munceşte cât şapte", „bea cât şapte", „mănâncă cât şapte"; jocul căluşarilor are 12 figuri etc.); exemplele se pot înmulţi, găsindu-se cazuri în care 5 sau 9 şamd. sunt numere faste, ori, ca excepţie, nefaste; la fel, există şi pentru celelalte numere perechi probe care le atestă caracterul malefic sau benefic; sunt 7 sau 9 ceruri, pământul are trei părţi principale: cap, inimă şi coadă; chiar legendele cosmogonice, fie şi într-un plan secundar, implică numărul: la începuturi, pluteau pe ape Dumnezeu şi diavolul, sau, în alte versiuni, acestora li se adaugă un al treilea, Sfântul Petru; printre numerele considerate ca faste mai apar şi alte impare, precum 7, 9, dar nu 13; de regulă, dacă nu sunt neapărat socotite nefaste, numerele pare sunt ignorate; există fireşte şi excepţii: „Omul cu doi ochi vede mai bine"; „Carul cu patru roţi bine merge"; „Fluierul cu şase găuri bine cântă"; „Plugul cu opt boi bine ară"; după cum sunt excepţii şi în cazul imparelor: „La casa cu trei cumnate/Şi vasele-s nespălate"; în Vâlcea, se crede că moare cine este muşcat de nouă gărgăuni (VLĂDUŢESCU,p.98-99). Cui greşeşte în plus cu un copil numărul celor pe care îi are o familie, când vorbeşte despre ea şi despre copiii acesteia, i se va mai naşte un prunc - Suceava; cine are pui în curte să nu încerce să-i numere într-o zi de post, fiindcă aceştia nu mai cresc - Suceava; în ziua Anului Nou, este bine să se numere merii (pomii fructiferi), ca să aibă rod bogat în anul care tocmai a sosit - Ţara Oltului (2.GOROVEI, p.163;189;GOLOPENŢIA, p.140). v. DOI; DOISPREZECE; TREI.
Număr par. Când vreun flăcău sau vreo fată invită prieteni la masă, organizată pentru a-şi sărbători ziua de naştere sau onomastica, ei caută ca invitaţii să fie în număr par, fiindcă altfel ori nu vor avea viaţă să se căsătorească, ori, căsătorindu-se, nu le va trăi perechea - Muntenia; femeile nu pun în cuptor colaci, pâine etc. decât în număr par, pentru că altfel le moare soţul - Suceava; de Sfântul Vasile (1 ianuarie; Anul Nou), de Bobotează (6 ianuarie), sau de Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie), fetele consideră că se vor mărita negreşit, dacă lemnele aduse din pădure, în acea zi, sunt în număr par, (2.GOROVEI,p.148;217;EVSEEV,p.186).
Număr impar. Simbolismul numărului impar are la temelie o străveche superstiţie populară, care atribuie numerelor fără soţ caracterul de omen, cu semnificaţie negativă, pentru că, în comparaţie cu numerele cu soţ, cele fără soţ evocă o realitate stingheră, neîmplinită, adică o stare de suflet neconcordantă cu armonia întregii firi; remarca este justificată cu privire la substratul folcloric, deoarece omen-ul numărului nepereche se verifică a fi de rău augur nu numai când se raportează la plante sau alte lucruri neînsufleţite, ci şi la oameni sau la animale şi mai ales la păsări; prin urmare, când se văd zburând stoluri de berze, de ciori, de porumbei ori alte păsări, al căror număr este fără soţ înseamnă că privitorul este pândit de un insucces sau de o nenorocire, că în general nu este bine (CARAMAN,p.256-257). Copilului i se taie moţul, când este mic, de către naşul său, numai la împlinirea anilor fără soţ, adică la 3 sau 5 ani - Vâlcea; pentru Paşte, să nu se roşească ouă şi nici colăcei să nu se împletească în număr fără soţ, fiindcă nu este bine - Muntenia; ca să iasă din toate ouăle pui, acestea se pun la clocit în cuibar în număr impar - Suceava; când cineva se culcă numărând, precis va visa ceva - Suceava (2.GO-ROVEI,p.52;59;217;253).

NUME (A NUMI)
De obicei, se dă copiilor numele părinţilor sau al bunicilor, în unele zone, ale naşilor; sunt şi nume însă pe care le dă biserica, după numele sfântului prăznuit în ziua în care s-a născut copilul sau a unei zile apropiate calendaristic de ziua de naştere, după cum există şi nume aşa-zise la modă, importate din arealul urban; când copilul trece printr-o boală grea sau printr-o primejdie, există obiceiul să i se schimbe numele, dându-i-se în unele regiuni numele de Ursu sau Lupu; schimbarea numelui se făcea printr-un ritual care implica, pe de o parte, ideea morţii şi a renaşterii şi, pe de altă parte, evitarea acţiunii forţelor malefice prin derutarea lor; în schimbarea numelui unui copil bolnav cu un nume de animal, operează magia animalieră, care încearcă să recupereze sănătatea, robusteţea vieţuitoarelor, în special a celor sălbatice: Lupu, Ursu etc. (4.POP,p.131;BUHOCIU, p.40). Datul numelui era un moment important, mama fiind cea care îl alegea, de regulă pe cel al bunicului după tată (în cazul băieţilor, recunoaştere patriliniară) şi se oficia odată cu botezul, la biserică, unde copilul era dus de către moaşă şi naşă (care, de regulă, este naşa de căsătorie a părinţilor) - Maramureş (DĂNCUŞ,p.177). Dacă pruncul este bolnav, este dat unei vecine, care îl poartă până la un loc ştiut de ea, îi schimbă numele de botez, se întoarce cu el înapoi, zicându-i mamei că îl dăruieşte, spunându-i totodată şi numele cel nou, crezându-se astfel că duhul cel rău sau boala se depărtează de copil; la început, mama se opune, simulează că nu vrea să-şi ia propriul copil, dar în cele din urmă acceptă şi nimeni din acea casă nu-l mai numeşte pe prunc cu vechiul nume - Suceava; dacă unei femei îi tot mor copiii, atunci noul-născut este vândut; în cazul că îi pier fete, caută o femeie cu multe fete, aceasta vine la fereastra casei şi întreabă dacă familia nu are vreo copilă, după care cele două mame se târguiesc, femeia străină dând, în schimbul fetiţei, un pui de găină sau câţiva bani; mama ia câştigul pe fereastră şi tot pe fereastră încredinţează copila femeii străine, care înconjoară casa cu ea în braţe, după care intră pe uşă şi întreabă gazda de loc de odihnă; răspunsul fiind afirmativ şi fiind invitată să intre în cameră, pune fetiţa pe pat sau pe jos şi, întrebată ce nume poartă copilul, rosteşte noul nume pe care a hotărât să-l încredinţeze micuţei - Suceava; se procedează şi altfel, în sensul că mama copilului dă un nume nou, întreabă apoi, pe fereastră, cine vrea să cumpere un copil (şi îi pronunţă noul nume), cea de afară acceptă, dă banii şi apoi intră cu el pe uşă, ritualul repetându-se de trei ori consecutiv - Câmpulung Moldovenesc; se vinde copilul pe fereastră, dar acesta rămâne definitiv cumpărătoarei, iar, mai târziu, în caz că părinţii naturali vor, îl răscumpără tot pe fereastră, crezându-se că, dacă nu-l răscumpără, nu vor avea parte de prunc - Rădăuţi; cele mai uzitate nume date copiilor sunt: Lupu, Lupuşor, Ursu, Ursache (pentru băieţi) şi Lupa şi Ursa pentru fete - Suceava; se schimbă numele copilului, când acesta se crede că este deocheat (are ameţeli sau este apatic), considerându-se că astfel diavolul va fi derutat şi-l va pierde din vedere pe noul-născut - Transilvania;Bihor;Satu Mare; se mai schimbă numele şi pentru că nu place părinţilor sau este greu de pronunţat, crezându-se că astfel copiii vor creşte mai uşor şi nu se vor îmbolnăvi uşor - Banat; noile nume sunt date în credinţa că, aşa cum nici o boală nu se atinge de animalele sălbatice, tot aşa nici de copil să nu se apropie nimic, iar duhurile rele şi bolile să se înspăimânte la vederea lor şi să nu mai urmărească pruncul - Ţara Moţilor; mulţi oameni pe care îi cheamă Toader, Tudor etc. îşi serbează ziua onomastică nu în vreo zi din cele înscrise cu acest nume în calendarul ortodox, ci în sâmbăta lui Sântoader - Banat;Transilvania;Muntenia;Moldova (3.MARIAN,II,p.141-144;2.I,p.265). Ca să aibă viaţă lungă, este bine ca fata să fie botezată cu numele de Eva, iar băiatul cu numele de Adam - Moldova; să nu se rostească numele copilului în ziua în care este botezat, pentru că nu va trăi mult - Dolj; copiii cărora li se schimbă numele cresc mai uşor şi nu se îmbolnăvesc repede - Bucovina; dacă unei mame îi mor pe rând copiii, atunci schimbă numele de botez al celor rămaşi în viaţă cu acelea de Lupu, Ursu etc., ca să fie mai viguroşi - Bihor; se crede că, dacă unui om îndelung bolnav i se schimbă numele de botez cu un altul, atunci acela se însănătoşeşte - Bucovina; dacă i se pare cuiva că este strigat pe nume, să nu iasă afară din casă, pentru că, în realitate, îl cheamă diavolul travestit în om - Tecuci; dacă este strigat cineva de-al casei, în timpul nopţii, la fereastră, să nu răspundă, pentru că s-ar putea să sărăcească, sau să i se ia glasul, sau chiar să moară, fiindcă cel ce cheamă este necuratul; dar poate răspunde şi ieşi afară, dacă este strigat de trei ori - Bucovina; să nu se răspundă şi chiar să nu se vorbească, când cineva este chemat noaptea afară, până nu se asigură cine este, pentru că poate să-şi piardă glasul - Tecuci; dacă i se pare cuiva că este strigat, să nu răspundă, pentru că, în mod sigur, este diavolul în timp ce pariază cu Dumnezeu - Iaşi; este de rău şi poate chiar i se apropie sfârşitul aceluia care i se pare că este strigat - Bucovina; pe cine strigă bolnavul care trage să moară acela va fi următorul decedat - Suceava; îi va merge rău celui căruia i se pare că a fost strigat pe nume de cineva - Suceava; dacă, involuntar, în timpul unei discuţii este pomenit numele cuiva, este semn că acela îl doreşte sau se gândeşte la cel ce l-a pomenit - Iaşi; înseamnă că este îndrăgit de multă lume cel ce, strigând pe cineva, îl botează pe acesta în fel şi chip, până nimereşte numele adevărat - Tecuci; vacilor nu li se dau nume, pentru ca fermecătoarele să nu le afle şi astfel să le ia laptele - Bucovina (2.GOROVEI,p.14;22;59-60;77-79;143;147;248;252;257;BUHOCIU, p.40). Dacă vreo femeie vrea să scape de copilul abia născut, să-i pună acelaşi nume cu al unuia născut anterior şi care i-a decedat - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p.104). În lirica populară, apare uneori ideea de a nu se rosti numele iubitului, de teamă ca acesta să nu fie ademenit de vreo rivală: „Nu voi spune/Cum îl cheamă/Că mi-i frică să nu-l ia/Alta care-l va vedea"!. (EVSEEV,p.131). Dar este o bună prevestire, când cineva îşi aude în vis rostindu-i-se numele - Suceava (NOTE,Băncescu).

NUNTĂ

Nunta, pe lângă rol social, economic, ludic şi estetic, are şi multiple conotaţii de ordin magico-simbolic, urmărindu-se cosmicizarea actului întemeierii familiei şi punerea ei sub incidenţa legilor eterne care guvernează întreaga fire, sincretismul nunţii manifestându-se astfel la nivelul semnelor, codurilor şi limbajelor artistice; ceremonialul în sine absoarbe şi topeşte într-un amalgam inedit aproape toate formele şi speciile artei populare: muzica şi dansul, poezia şi spectacolul dramatic, genurile lirice şi cele epice, limbajul obiectelor, culorilor şi formelor geometrice; poliglosia semiotică şi caracterul integrator al nunţii sunt dovada unei origini relativ târzii a acestui ritual, desprins din practicile ancestrale ale iniţierii tinerilor, din riturile cinegetice şi din cele ale fertilităţii solului şi fecundităţii animalelor; dominanta semantică a căsătoriei şi a nunţii este ideea unirii, a naşterii (botezului) este cea a integrării noului-născut în colectivitatea umană, după cum dominanta ritului de înmormântare este separarea definitivă a celui plecat pe lumea de dincolo de universul celor vii, de lumea albă, dar toate la un loc sunt subsumate unui ritual de integrare; majoritatea simbolurilor prezente în ceremonialul nupţial este legată de ideea formării cuplului, de unificare a două principii polare, masculin şi feminin, care, în gândirea tradiţională, sunt aşezate la temelia întregului edificiu al lumii vizibile şi invizibile; toată construcţia nunţii este aşezată sub semnul simbolic al cifrei doi; dar această piramidă, în vârful căreia se află cei doi, mai cuprinde în eşafodajul ei şi alte diade: familiile celor doi, rudele mai îndepărtate ale celor doi, prietenii lui şi prietenele ei, eventual comunităţile a două localităţi; conjuncţia dintre cele două principii, masculin şi feminin, e stimulată şi prin alte numeroase gesturi şi acţiuni rituale: împreunarea mâinilor, sărutul pe obraz, amestecul băuturilor destinate mirelui şi miresei, băutul din acelaşi pahar, mâncatul mierii din două linguri de lemn, prinse între ele cu un lanţ tot din lemn, confecţionate toate dintr-o singură bucată de lemn, spălarea mâinilor cu apă turnată din acelaşi vas, mâncatul din aceeaşi bucată de pâine unsă cu miere, legarea calului mirelui de cel al miresei, când se întorc de la cununie, legatul năframei miresei de toiagul vornicelului, introducerea în casă, de către soacră, a mirilor, cu capetele alăturate, prinse într-un şervet sau frâu, care ne aminteşte de străvechiul obicei al romanilor de a pune tinerii căsătoriţi să tragă împreună la un jug, de unde au provenit o serie de termeni maritali: cf. conjuga - soţie; conjugalis - conjugal, de căsătorie; conjugum - căsătorie etc.; un loc important în procesul de mediere simbolică îl au toate schimburile de daruri între mire şi mireasă şi între membrii familiilor pe cale de înrudire, precum şi dansurile şi jocurile colective, în primul rând dansul miresei, care avea sensul integrării ei în noul neam, mireasa fiind jucată mai cu seamă de către rudele mirelui; obiceiurile care însoţesc nunta ţărănească include aproape toate actele din scenariul unui rit al fertilităţii (aratul ritual, stropitul cu apă, semănatul, oferirea ofrandei spiritului strămoşilor, participarea la masa comună, caracterizată prin abundenţa produselor şi băuturilor consumate etc.; (EVSEEV,p.183-185;188-189;209;NOTE,Antonescu). Naşul este cel care spune colăcerului pe ce drum trebuie să meargă alaiul, fiindcă niciodată nunta nu trebuie să se întoarcă pe acelaşi drum pe care a mers la ducere, pentru a înşela astfel şi a preîntâmpina acţiunea forţelor potrivnice - Vâlcea; când murea un flăcău sau o fată de măritat, înmormântarea se făcea sub formă de nuntă (4.POP,146;160; NOTE, Băncescu). La cununie, ginerelui i se bagă un briceag în buzunar, ca să nu-l doară măselele, iar mireasa încearcă să-l calce pe picior, ca să-l „aibă sub papuc", ginerele având însă grijă să nu fie călcat (obiceiul este semnalat în toată Oltenia, Muntenia şi Moldova, şi nu doar în Gorj); la cununia religioasă, atât ginerele, cât şi mireasa trebuie să se cunune având o monedă de argint introdusă în pantoful piciorului drept, ca să fie bogaţi şi să aibă bani de-a lungul vieţii lor; mai sunt puse în pantoful piciorului drept şi câte trei boabe de grâu, ca să aibă belşug, şi câte un grăunte de usturoi, ca să fie sănătoşi, iar în gură mireasa ţine o frunză de foaie-n-fir, ca să nu se păteze pe faţă, când va fi însărcinată; după cununie, într-o cameră se face învelitul tinerei neveste, care în acest timp ţine pe genunchi un copil de unu-doi ani, punându-i alături zahăr şi un covrig, de care sunt legate nişte brăciri mici, totul fiind făcut ca ea să aibă, la rândul ei, copii; o fată căreia îi trăiesc părinţii o despleteşte, iar naşa o spală pe cap cu vin, după care şeful tarafului de lăutari îi aduce pe arcuşul viorii cârpa lungă de femeie; tânăra o respinge de trei ori, apoi se lasă legată la cap de către naşă - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.84-86;NOTE,Băncescu). Nunta mortului tânăr legitimează obligativitatea căsătoriei, pentru că tinerii se cuvine să fie lumiţi, nunta fiind deci receptată ca un dat primordial al existenţei (ŞEULEANU,p.56). Înmormântarea feciorilor şi fetelor ia, din ceremonialul nunţii, toate riturile ei, pentru că tinerii care mor la vârsta când omul îşi caută soţul sau soţia sunt consideraţi că s-au îndrăgostit de moarte; de aceea li se pune la mormânt pomul nupţial (MUŞLEA,p.34,citând o interpretare a Marthei Bibescu). În mentalitatea tradiţională românească există credinţa că pe cei cununaţi nu-i mai poate despărţi nimeni, decât numai moartea - Bucovina; dacă se întâmplă ca doi tineri, aparţinând aceleiaşi familii, să se prezinte concomitent la biserică pentru cununie, atunci ei cer să li se facă ceremonialul deosebit unul de celălalt, considerând că, dacă se face o singură slujbă pentru ambele perechi, viitorul nu le va aduce nimic bun - Bucovina; se consideră că unul dintre doi tineri din aceeaşi casă va muri, dacă ei se cunună în cursul aceluiaşi an - Dolj; dacă se prezintă la biserică mai multe perechi de tineri pentru cununie, fiecare caută să se aşeze prima în partea dreaptă, crezând că astfel le va merge bine în viaţă - Bucovina; când se întâmplă ca, în aceeaşi zi cu cununia, să fie şi o înmormântare, tinerii se grăbesc să săvârşească cununia înaintea slujbei funerare, considerând că, dacă se întâmplă invers, unul dintre ei va muri foarte curând - Bucovina; se crede că li se ia norocul, dacă li se sustrage ceva tinerilor - Bucovina, dar, dacă li se încurcă beteala, este semn că vor avea noroc în viaţă şi vor fi oameni gospodari - Suceava; în timp ce se cunună cineva, dacă are vreo boală, este bine să-şi amintească de ea, pentru că se va vindeca - Dolj; nici o cununie nu e trainică, dacă în timpul ei au fost făcute farmece - Tecuci (2.GOROVEI, p.22;68;69;70;169;172). Când cineva se visează participând la o nuntă înseamnă supărare; când se visează jucând la nuntă semnifică pagubă; când se visează nuntă fără lăutari este prevestire de moarte; dar o nuntă cu lăutari înseamnă bucurie, voie bună; a visa cununând pe cineva poate să însemne şi necaz, supărare, dar şi bucuria unui noroc; dacă cineva se visează că se cunună cu o femeie bătrână înseamnă mare silă - Bucovina (NOTE,Băncescu).

O

OAIE
(Ovis aries - DLRM,p.551)
În culturile arhaice, animalul, mai ales cel sălbatic, este adeseori cel care dezvăluie gândul, glasul zeilor luminii, cât şi al celorlalţi zei, fiind un mesager al lor; încă din paleoliticul superior, omul considera ciuta şi oaia ca animale cu vocaţie profetică, fapt confirmat din plin de bestiarul carpatic; există totuşi o specializare a acestei vocaţii, ciuta având de-a face cu vânători, iar oaia cu ciobani, domenii pe care cele două animale nu şi le încalcă; „Mioriţa" s-a ivit pe aceste meleaguri odată cu oamenii aşezaţi la poalele Carpaţilor, la Dunăre şi la Marea Neagră, dobândind, prin stăruinţe şi dor de eternitate, perfecţiunea operei admirată astăzi (BUHOCIU,p.360;414-415;448). Se crede că este un animal îngeresc, care dă oamenilor cioarecii, lecricurile şi sumanele; este un animai sfânt şi cine se ocupă de creşterea oilor şi a albinelor va avea noroc în toate; când nu vor mai fi oi şi albine va fi sfârşitul lumii; fiind blândă şi extrem de folositoare, oaia a fost considerată ca o vieţuitoare pură, curată (de unde asocierea cu albina); legendele o prezintă ca o creaţie divină, în schimb pe capre le-a făcut dracul; când a fost să-şi aleagă o armă de apărare, ea a refuzat şi colţii, şi coarnele, deoarece nu a lăsat-o inima să facă rău cuiva; aceste atribute explică invocarea ei în descântece, unde devine un simbol al alinării; fiind iubite de Demiurg, fiind aproape de acesta, oile mediază între uman şi divin; prin ele, spun colindele, membrii colectivităţii primesc „florile" consacrate, acelea pe care le pun în cunună sau struţ, pentru a beneficia de puterea, frumuseţea şi belşugul lor; ritmul vieţii pastorale este marcat de manifestări solemne, care corespund unor momente esenţiale din ciclul vital al oilor; acesta cuprinde două etape: sezonul fertil (între Sânmedru - 26 octombrie, când începe împerecherea, şi Sângeorz - 23 aprilie, când se separă mieii de oi) şi sezonul infertil (între primăvară şi toamnă, când oile sunt urcate la munte pentru hrană); calendarul pastoral începe la Sângeorz (în succesiunea: Sângeorzul vacilor, Alesul, Sâmbra oilor, Marcu boilor, Armindeni, Ispasul), atunci când ciobanii sărbătoresc momentul sacru al începutului şi când are loc sacrificiul ritual al mielului; tot acum se efectuează primul muls şi se joacă dansul ritual al călucenilor; o seamă de practici cu caracter propiţiatoriu vizează stimularea energiilor firii, a fertilităţii şi manei oilor, primul muls fiind asimilat rodniciei apelor; în dimineaţa de Sângeorz, baciul se scoală devreme, aduce o găleată cu apă neîncepută de la izvor şi o varsă în strungă, zicând: „Atâta lapte să aibă oile"; alteori, o cunună mare este înmuiată în izvor, pentru ca oile să dea mult lapte; la rândul ei, prima ieşire din strungă devine o trecere consacratoare: „Oaia care iese întâi e socotită fruntea tuturor"; ca donatoare de lapte, oaia este asociată cu apa fertilă şi purificatoare; elemente de magie prin contact (stropirea, băutul) şi altele prin magie de analogie (revărsarea apei, înmuierea cununii) vizează transferul de forţe sacre de la apa sfântă la oaie; ca să fie ferite de lup, este îngropat în strungă un gâtlan de lup, totul făcându-se în ascuns, fără să ştie nimeni, şi i se spune „secretu’ strungii"; oile nu au voie să treacă peste vârfuri de munţi înalţi, fiindcă atunci ele „se strică" şi se mai crede că atunci strigoii au puterea de a lua mana; oile trebuie să treacă pe poala munţilor, pentru că se crede că vârfurile sunt necurate; în credinţele populare, oaia apare ca o vieţuitoare dotată cu puteri şi calităţi miraculoase; oamenii cred că ea are darul de a înţelege ce se petrece în jurul ei, de a descoperi taine, de a presimţi întâmplări, aşa cum este cazul oii năzdrăvane din „Mioriţa"; deşi amplificate, meritele şi priceperea acesteia nu sunt fabuloase, fabuloasă rămânând doar încercarea ciobanului de a determina naşterea unei mioare având calităţi deosebite; pentru aceasta există condiţia ca păstorul să poată spune în fiecare seară câte o poveste diferită, de când berbecii sunt daţi în turmă şi până la fătarea primului miel, caz în care oaia va face un miel năzdrăvan; în consecinţă, atributul ei esenţial rămâne acela de mesager: ea vesteşte iminenţa morţii, transmite testamentul, comunică mamei îndurerate povestea (încifrată metaforic) a morţii fiului ei; în folclorul românesc, beneficiază de toate funcţiile epice şi puterile fantastice atribuite, în general, unui animal-adjuvant: naşte, în mod miraculos, un copil năzdrăvan, readuce la viaţă pe viteazul omorât, conduce eroul în altă lume, îl protejează (prin sfaturi sau chiar luptând în locul lui), îi dăruieşte obiecte şi arme fermecate; din oasele ei, semănate pe câmp, se iveşte o turmă fabuloasă; cu probabilitate, beneficiază de cel mai amplu inventar de practici apotropaice consacrate în cultura populară; în Maramureş, mutarea oilor din sat la munte este făcută cu foarte mare grijă, fiind ferite cu deosebire de deochi; după ce sunt încărcate vasele şi celelalte obiecte trebuincioase la stână, se ia cenuşă din vatră şi lut din strungă; unui berbec mai frumos i se găureşte un corn şi se pune în el argint viu (mercur); când se iese din casă, trâmbiţele cântă, spunându-se că astfel este chemat laptele oilor; ajunşi la un pod, cel dintâi cioban pune sare pe pod, peste care trec oile şi apoi ciobanii, ultimul strângând sarea pe care o duce păcurarului din fruntea turmei, acest procedeu repetându-se la toate podurile întâlnite în drumul spre munte; când este trecută o apă mică, un păcurar stă lângă apă şi stropeşte oile lovind apa cu bâta; când trec printr-un sat, un cioban îşi pune izmenele pe bâtă şi, cu bustul gol, străbate satul, pentru ca localnicii să se uite la păcurarul dezbrăcat şi nu la oi; este un dar frecvent în practicile de înmormântare, fiind dată de pomană, peste groapă, după ce în prealabil este stropită cu apă, apărând şi în acest caz în strânsă legătură cu apa, ca element sacru şi curat, legătură care nu trebuie pusă pe seama unui cod naturist, axat pe semantica fertilităţii, ci pe unul chtonian, concentrat în jurul ideii de purificare; despre oaie se crede că, scuturându-se de apa cu care a fost stropită, stinge cu ea nu numai focul prin care va trebui să treacă sufletul celui răposat în calea sa spre locul predestinat, ci chiar şi focul nestins al iadului; cu toate acestea, oaia nu relevă atribute de animal psihopomp, deoarece ea nu conduce sufletul, ci doar îl purifică, îl apără de focul infernal; fiind curată, sacră, ea funcţionează ca un alter-ego al divinităţii, ca un protector mitic al dalbului de pribeag; calendarul pastoral marchează câteva zile cu semnificaţie deosebită: Sântămăria Mare - coborârea oilor, Răscol - dezmembrarea turmei, Năpustirea berbecilor sau Nunta oilor (când berbecii sunt băgaţi în turma de oi), Sâmedru - când se încheie socotelile între ciobani şi stăpâni (COMAN,I,p.14-18;21-26). În Buzău, după înmormântare se dă peste groapă o oaie sau un miel; oaia trebuie să fie udată cu apă, să se scuture pe mormânt, pentru că acea apă ajută la stingerea focului ce poate arde pe locul de veci; mai mult, oaia fiind simbolul nevinovăţiei şi al sfinţeniei, nu se teme nici de diavol şi intră în iad, răcorind sufletul celui păcătos cu apa de pe lâna sa; dacă moare o femeie gravidă, se dă peste sicriu o oaie gestantă, crezându-se că femeia va naşte copilul pe lumea cealaltă - Bucovina (3.MARIAN,III,p.192;215). Se crede că oaia este un animal blagoslovit de Dumnezeu şi, când se culcă, îşi face semnul crucii cu piciorul - Transilvania; între oi, omul este păzit de lucrul-slab - Ţara Oltului; în noaptea Anului Nou, fetele nemăritate se duc între oi şi, dacă prind o oiţă tânără, înseamnă că soţul le va fi la fel, tânăr - Ţara Oltului; în acelaşi timp, se crede că nu le merge bine femeilor care umblă printre oi - Iaşi; oaia dată de pomană pentru sufletul celui decedat se stropeşte mai întâi cu apă, crezându-se că apoi ea se va scutura peste focul în care va arde, pe lumea cealaltă, sufletul fostului ei stăpân, diminuându-i astfel chinurile - Suceava; este semn de ploaie şi vânt în acea zi, când oile se bat şi zbiară dimineaţa sau când se scutură des - Iaşi;Suceava; când oile sar, zburdă şi se lovesc în capete este semn că va fi furtună, cu fulgere şi trăsnete, sau că va viscoli - Suceava; este semn că va ninge pentru cel care visează oi - Suceava; dacă, pe timp de ger, oile nu vor mai avea aceeaşi poftă de mâncare este semn că vremea se va înmoina; dar dacă, pe timp cu moină, oile vor mânca iute şi cu poftă înseamnă că, în curând, vremea se va înăspri - Iaşi (2.MARIAN,I,p.86-87;2.GOROVEI,p.78; 85; 174;261-262;266;269;GOLOPENŢIA,p.78;82). Ca să afle dacă iarna va fi geroasă sau cu moină, ciobanii aştern dulama în mijlocul oilor şi observă apoi ce fel de oaie se va culca pe haină: dacă se culcă o oaie de culoare neagră este semn pentru ei că iarna va fi bună; dacă se va culca una de culoare albă înseamnă că iarna va fi aspră - Vâlcea; sau, dacă ultima oaie care iese din strungă la muls este neagră, este semn că timpul se va face frumos, că norii se vor împrăştia şi se va lumina - Vâlcea; pentru apărarea turmelor de sălbăticiuni, dar mai ales de lupi, familiile de ciobani respectă următoarele zile de peste an: Sânpetru, Circovii Marinei, Teclele, Berbecarii, Osie, Lucinul, Ziua Lupului, Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Sântandrei, Sânpetru de Iarnă, Tănase de Ciumă, Filipii de Iarnă, Stretenia şi Martinii de Iarnă; dar importanţă economică şi rituală deosebită o are Sâmedru (26 octombrie), pentru că acest praznic încheie sezonul de vărat al oilor şi deschide sezonul de iernat (12.GHINOIU,p.247-248;251). Zilele consacrate oii sunt: Sângiorz, Armindeni, Sânziene, Ispasul, Sântămăria Mare, Sântilie, Sântămăria Mică, Sâmedru etc.; dracul poate să-şi ia orice chip, cu excepţia celei de oaie; la construirea unei case noi, în Banat, cei bogaţi îngroapă un cap de oaie, atunci jertfită, la temelia noii construcţii (COMAN,II,p.2;5;164;1. ANTONESCU,p. 232). Pentru apărarea oilor, se face pe „creierul" strungii o cruce din lemn verde; nu este bine ca oile să fie mulse în locuri străine, pentru că nu mai dau lapte; nu se dă de la târlă nici foc şi nici sare, pentru că se crede că se dă sănătatea oilor; nu este iertat să se aşeze cineva pe năclad (butuc de lemn din vatră), fiindcă vor veni ursul şi lupul la oi; nu este voie să se cânte din fluier sau trişcă atunci când sunt mulse oile; să nu se dea lapte nesărat din casă, pentru că stârpesc oile; în zilele de post (miercurea şi vinerea) să nu se dea din casă lapte, brânză şi lână; marţea şi vinerea să nu se lucreze lâna, că se îmbolnăvesc oile; cine vinde oi să ia un smoc din lâna lor, ca să nu-şi piardă sămânţa; nu este bine să se mănânce brânză înainte de a se vedea clăi de fân pe hotar, fiindcă fulgeră sau trăsneşte oile pe munte; femeile nu au voie să intre la stână între oi; la Sfântul Filip şi Sfântul Andrei să nu se coase, pentru că intră lupul la oi; când se mută staurul oilor, se ia un pumn de pământ din strungă şi se pune în locul cel nou - Bihor (1.BOCŞE,p.55-56). S-ar putea să-şi piardă haina cel care visează oi alergând; va avea câştig cel care visează oi păscând; câştig şi cinste va avea cel care visează că vinde sau că i se trimit oi - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: cenuşă-pământ; oaie-apă.

OALĂ
Când se pune pe foc o oală nouă, să i se facă şi semnul crucii, pentru a fi mereu curată şi să reziste mult în timp - Tecuci; oala în care se încălzeşte apa pentru scalda copilului să fie nouă, pentru ca aşa cum sună oala, aşa să sune şi glasul pruncului, pătrunzător şi plăcut, atunci când va cânta - Ţara Oltului;Suceava; să nu se aşeze pe foc în faţa altor vase, fiindcă gospodina va fi înfruntată de alţii - Vâlcea; dacă oala, pusă la fiert, fierbe în continuare şi după ce a fost luată de pe foc, este semn că va trăi mult cel ce trebăluieşte pe lângă vatră - Suceava; femeia gravidă să nu mănânce din oală, fiindcă va naşte pruncul fără păr pe cap - Iaşi; ca să nu mai aibă copii, placenta nou-născutului se pune într-o oală, care este îngropată cu gura în jos - Banat; cât timp mai fierbe o oală după ce a fost luată de pe foc, atât îşi va mai dori copilul mama - Muntenia; va ploua la nunta celui care mănâncă direct din oală - Muntenia;Argeş;Moldova;Galaţi;Vrancea;Vaslui;Iaşi; să nu se mănânce din ea, atât timp cât oala este pe foc, fiindcă nu se va mai sătura nouă zile consecutiv cel care o face - Bihor; când oala se răstoarnă cu gura spre cel care o priveşte, înseamnă că omul va avea dificultăţi la înghiţirea bucatelor - Vâlcea; primeşte veste mare cea căreia îi plesneşte capacul de la oala pusă pe foc - Tecuci; să nu se privească în fundul oalei, ci să se încerce cu o lingură ca să se vadă dacă mai este ceva în ea - Teleorman; oalele se pun cu gura în jos, seara, după cină, în zilele când se lasă de sec la intrarea în perioada marilor posturi de peste an, înainte de Paşte şi de Crăciun, ca să ferească familia de vreun necaz - Vâlcea; urma lăsată de vreo ulcică sau oală în spuza vetrei trebuie împrăştiată de femeie, după ce vasul a fost luat de pe foc, ca să nu apară bube pe şezutul omului - Suceava; sau ca să se împrăştie şi să se astupe gura duşmanilor şi a clevetitorilor - Argeş; sau ca să nu rămână cu gura deschisă, la moarte - Suceava; oala dată cuiva trebuie adusă înapoi de aceeaşi persoană, dacă nu vrea să-i crească nasul cât oala - Bihor; oala în care s-a încălzit apa pentru scăldatul unui mort se îngroapă - Transilvania, sau se sparge - Muntenia; ca să nu mai moară şi alte neamuri, când se scoate mortul din casă să se spargă în urma lui o oală, pentru ca tot aşa să se spargă şi toate necazurile şi relele - Năsăud;Sibiu;Vâlcea;Muntenia;Prahova; este semn de ploaie, când dau oalele în foc - Suceava (3.MARIAN,II,p.57;2.GOROVEI,p.30;43;83;134;151; 163; 172;175;182;187;196;213;267;GOLOPENŢIA,p.93;NOTE,Antonescu). În părţile Buzăului, se ia puţină apă în oala în care a fost apă pentru spălatul mortului şi se trânteşte în mijlocul casei, ca să se spargă toate neajunsurile şi supărările şi să înceteze de-a mai muri cineva din acea gospodărie; în Bucovina, oala în care a ars lumânarea la capul mortului se trânteşte cu putere de pragul casei, încât aceasta scoate un sunet deosebit; în Bihor şi în Munţii Apuseni, oala este spartă de pământ, sau în locul unde mortul şi-a dat sufletul, sau chiar la mormânt, sau se umple cu cenuşă şi apoi se sparge; în Ţara Oltului, oala respectivă este dusă înaintea cortegiului mortuar şi se dă de pomană unui om sărman, plină cu apă proaspătă şi împreună cu o lingură (3.MARIAN,III,p.174-175). Să nu se mănânce din oală, fiindcă aceluia îi va ploua la nuntă; dacă fetele mănâncă din oală, se crede că vor avea bărbaţi băutori; mâncatul din capacul oalei este semn de sărăcie; să nu se ţină în casă oale şi vase ciobite şi nici să nu se bea din ele, pentru că aduc pagubă - Maramureş;Suceava; Prahova; Ilfov (BOGDAN,p.87;98;124;NOTE,Băncescu;Antonescu). Cine visează oală pusă pe foc va avea parte de un ospăţ sau chiar de o nuntă; dacă visează pur şi simplu o oală înseamnă că va avea slugi la vreo muncă mai deosebită - Suceava (NOTE,Băncescu). v. VAS.

OBICEI
Petru Caraman: „Nu există nici un obicei care să nu aibă la bază o credinţă anumită, sau chiar mai multe...Credinţele care i-au dat naştere au fost uitate după un timp sau au fost eclipsate, ne mai continuând să fie vehiculate decât de tradiţia orală; uzajul este cel care se impune şi nu circumstanţele care le-au creat" (ADĂSCĂLIŢEI,p.149).

OBIECT v. LUCRU.

OBIELE
La Vovedenie (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 21 noiembrie), fetele şi flăcăii obişnuiesc să nu mănânce nimic toată ziua, după care se culcă punându-şi sub pernă obielele, în credinţa că pe cine vor visa în acea noapte pe acela îl vor lua de soţ sau de soţie - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.83).

OBRAZ
Faţa omenească, prezentă pe diferite obiecte sau pe elementele constructive ale caselor, împrejmuirilor, cu rol ornamental, are înţelesul de veghe binefăcătoare şi totodată de avertisment, de invocare a forţelor binelui şi de îndepărtare a spiritelor şi gesturilor cu rol malefic (PETRESCU, p.75;77;IORDACHE,p.154). Se crede că acela care se trezeşte dimineaţa cu faţa în sus este un om norocos, dar poartă ghinion pentru cel care se trezeşte cu faţa la cearşaf - Tecuci; copilul care doarme cu faţa în sus şi cu mâinile aşezate peste cap este cu noroc şi belşug în viaţă - Iaşi; se spune că oamenii cu pete pe faţă sunt buni la suflet - Bucovina, iar cei cu gropiţe în obraji au obiceiul furatului - Tecuci; să nu se meargă la fântână, după apă, nespălat pe obraz, pentru că le va curge bale băieţilor care vor fi născuţi - Suceava; cel căruia îi ard obrajii crede că îl vorbesc duşmanii de rău; pentru aceasta, el trebuie să se spele pe faţă cu apă amestecată cu oţet şi urzică moartă; astfel, gura vrăjmaşilor nu va mai „înţepa" (ca urzica vie), ci va tăcea (ca urzica moartă şi ca oţetul tăiat cu apă) - Maramureş;Tecuci;Bacău;Suceava; nu este bine să se ţină copilul mic cu faţa acoperită, pentru că va avea o fire ruşinoasă când va fi mare - Buzău; despre cel greu bolnav se crede că, de va zăcea cu faţa la perete, va muri în curând, iar, de se va întoarce cu faţa către cameră, se va însănătoşi - Bucovina; cine se duce la înmormântarea unui preot să nu cumva să-i zărească faţa, pentru că nu mai apucă Învierea Domnului a doua oară - Tecuci; dacă un defunct are faţă veselă înseamnă că este mulţumit de cei care l-au îmbrăcat şi că, pe lumea cealaltă, va fi bine primit în veşmintele pe care le are - Moldova; cine zăreşte pe faţa unui mort vreo pată roşiatică are semn că îi va muri curând cineva din familie - Moldova (2.GOROVEI,p.15;85;87;97; 146;149; 150; 153;171;177;208;BOGDAN,p.21;PRESA). Cine se visează văzându-şi propriul obraz în oglindă, în apă sau că se spală pe faţă este semn că va trăi viaţă îndelungată, dar şi posibilitatea ca, în viitorul apropiat, să vadă chipul unui om necunoscut; dacă visează obraz curat este semn de bine, iar dacă visează obraz negru (sau murdar) înseamnă amărăciune; dacă se visează că are faţă mare este semn că va săvârşi fapte bune, iar faţa mică înseamnă că îşi va spori cinstea în anturajul celor cunoscuţi; cine visează chip frumos este semn de bine şi de mare onoare; visarea unei feţe supusă unui proces cosmetic poate să însemne bine, pentru fete, şi ruşine, pentru băieţi; pentru cine, în vis, i se arată om spălându-se pe faţă înseamnă că va trăi sentimente de părere de rău; dacă se visează cu faţa roşie înseamnă fie că va da dovadă de un comportament condamnabil, fie că se va împăca totuşi cu un adversar, fie că va avea noroc în ceea ce întreprinde; dacă se visează că oglinda îi arată urât chipul său este semn că vor urma zile pline de griji - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: apă-oţet-urzică.

OBREJENIE v. AUGUST.

OCHELARI
Cine se visează purtând ochelari înseamnă că va avea spor în ceea ce întreprinde sau că, în orice caz, va avansa înspre o situaţie mai bună decât cea actuală - Suceava (NOTE, Băncescu).

OCHI
Importanţa văzului, a ochilor în percepţia şi înţelegerea lumii, în comportamentul uman, este atestată de numeroase expresii şi locuţiuni populare: „pe ochii mei", „a i-o spune verde-n ochi", „a închide (a deschide) ochii", „a mânca din ochi", „a scoate (cuiva) ochii (pentru ceva)", „ochi rău", „a arunca praf în ochii (cuiva)", „a sorbi din ochi" etc.; ochii, la fel ca şi inima, devin o instanţă de sine-stătătoare, ele suferă împreună, iar lacrimile vărsate sunt, de fapt, cele ale inimii; de aceea, plânsul este considerat, în poezia populară, nu doar manifestarea unei anumite stări psihice sau o modalitate catartică, ci o pedeapsă, un fel de autoflagelare; în vremurile de demult, cazna cea mai cumplită aplicată oamenilor era orbirea, de unde şi expresia menţionată mai sus şi păstrată în multe limbi (a scoate ochii cuiva); de remarcat că psihanaliza consideră orbirea echivalentă castrării; puterea malefică şi distructivă a ochilor, întrupată, la vechii greci, în simbolul Gorgonei, monstrul care ucide pe oricine cu privirea sa, şi-a găsit reflectarea şi în credinţa cvasiuniversală în deochi; superstiţia deochiului, mai ales la perechile tinere, poate fi întâlnită la un obicei condamnabil, acela de a scoate praf sau tencuială din ochii sfinţilor pictaţi în interioarele bisericilor, cu scopul de a face farmece bărbaţilor, spre „a-i orbi", ca să nu vadă ce fac soţiile lor necredincioase, dar s-ar putea ca magia să fie făcută şi pentru „a deschide ochii" asupra farmecelor iubitei; dar vigilenţa soţului gelos poate fi înşelată şi dacă nevasta îi serveşte un pahar de vin în care a introdus, în prealabil, o monedă care a stat deasupra ochilor închişi ai unui mort; dragostea începe mai totdeauna de la ochi, acesta fiind un agent deosebit de activ în textele folclorice, ocupând chiar primul loc, pentru că tot de la ochi vin şi toate nenorocirile; de remarcat că ochiul are o dublă funcţie, el este în acelaşi timp organ receptor, cât şi organ emiţător, ultimul fiind aproape în exclusivitate de genul feminin; în cântecul popular, ochii reprezintă organul atotputernic al iubirii; ei subjugă, varsă foc, vorbesc, ucid, rănesc şi vindecă în chip miraculos; sunt în acelaşi timp principalul canal de comunicare între micro şi macrocosmos, o adevărată fereastră a sufletului deschis spre lumea Erosului; dar ochii sunt şi cei care emană teroare; femeia foloseşte vraja ochilor, puterea lor magică pentru a fermeca iubitul, este gata să încerce forţa paralizantă a lor spre a imobiliza calul sau boii flăcăului; uneori înlocuiesc metonimic întreaga făptură a iubitei; sunt ca două oglinzi în care se reflectă toate stările sufleteşti, sunt apţi să înlocuiască organul vorbirii sau alte semne prin care se comunică dragostea; căutătura de la distanţă sau privitul ochi în ochi formează programul minim la care se reduc revendicările îndrăgostiţilor în faza incipientă a iubirii; sunt organul predilect de la care începe cosmicizarea femeii, prin faptul că deseori sunt comparaţi cu stelele; ar mai fi de subliniat că, deoarece în textele folclorice predomină culoarea neagră a ochilor, unii cercetători au ajuns la concluzia că aceasta ar fi o trăsătură etnică distinctivă, numai că aceleaşi texte reliefează şi înclinarea spre ochii albaştri (EVSEEV,p.14-21;162). În ornamentica populară, ochiul ocupă un loc important în repertoriul motivelor antropomorfe, investit şi el din cele mai vechi timpuri cu puteri benefice sau malefice, expresie a însăşi puterii spirituale omeneşti sau supraomeneşti (PETRESCU,p.70-71). Ornamentul reprezentând un ochi are rolul de apărare, de veghe împotriva spiritelor aducătoare de rău (IORDACHE,p.154). Când se seamănă grâul, plugarul aruncă boabele cu ochii închişi, ca nici păsările cerului să nu vadă holda lui - Maramureş (BOGDAN,p.44). De omul cu ochii verzi trebuie să se ferească cel ce nu vrea să fie deocheat - Gorj; în schimb, oamenii cu ochii albaştri sunt cei mai lesnicios de deocheat - Mehedinţi; se crede însă şi că pot deochea numai oamenii cu ochi albaştri, care se nasc strigoi, adică ei, la naştere, au pe cap căiţă, pe care o apucă cu mâinile şi trag de ea să o mănânce, mâncând din ea, devin strigoi pe toată durata vieţii, deochind tot ceea ce văd sau despre care îşi exprimă uimirea - Olt; când se scot din casă în curte puii de găină sau bobocii de gâscă, ieşiţi din ouă, cel ce o face să ţină ochii închişi sau să se lege la ochi, ca nici uliul sau cioara să nu-i vadă - Tecuci;Suceava; agricultorul să înceapă semănatul grâului ţinând ochii închişi, pentru ca păsările cerului să nu vadă nici ele boabele din spice - Bihor;Suceava; dacă păsările intră în ogorul semănat cu grâu şi fac pagubă, să se vină noaptea şi să se înconjoare locul de trei ori, cu ochii închişi, ţinând în braţe un băiat legat la ochi, astfel păsările vor părăsi acel câmp - Bihor; când cineva priveşte fix într-un punct anume şi i se împăienjenesc ochii, este semn că-i vor sosi oaspeţi - Muntenia; aceeaşi semnificaţie are şi privitul cu uimire a unui lucru şi ochii se încrucişează - Muntenia; dacă se bate ochiul drept cuiva înseamnă că va avea parte de o bucurie, dar, dacă se bate cel stâng, va urma neapărat o supărare - Iaşi;Suceava; va plânge cel căruia i se bate un ochi - Suceava; dar să nu se spună nimănui că ochiul se bate, pentru că şi el vede multe şi nu spune nimic fără ştirea gurii - Tecuci; se spune despre mortul care are un ochi întredeschis că nu se îndură să părăsească lumea din care pleacă - Ialomiţa; i se închid ochii mortului, ca el să nu vadă durerea şi jalea celor din jurul lui - Muntenia; dacă mortul rămâne cu ochii deschişi este semn că va fi sărăcie în acea casă - Suceava (2.GOROVEI, p.73;100;104;153;176-178;204). Dacă unui om i se bate ochiul stâng este de rău, dacă se bate cel drept este de bine - Muntenia;Teleorman; (1.CHIVU, p.246;NOTE,Antonescu). Dacă se bate pleoapa stângă este de rău, dacă se bate cea dreaptă este de bine; dar interpretarea poate să fie şi inversă, depinde de zonă - Maramureş (BOGDAN,p. 22). Prevesteşte nenorocire mare baterea ochiului stâng, dar nici baterea celui drept nu este de bine; cine visează ochi negri va lua un soţ frumos; ochii bolnavi înseamnă prietenie amăgitoare; un om cu ochii ceacâri (ochi de culori diferite) înseamnă lipsă de bani şi pagubă; tot pagubă înseamnă şi visarea unor ochi lungi sau a unor ochi mici; când se visează ochii poziţionaţi în orificiul urechilor înseamnă că acela îşi va pierde vederea şi se va folosi doar de auz; înseamnă moarte în familie sau pagubă mare pentru cine visează că-şi pierde un ochi; dar este semn de câştig pentru cine se visează având ochi mari; se va împlini dorinţa celui care se visează că are mulţi ochi - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: vin-monedă-mort; ochi-băiat-3.

OCHILĂ
Personaj imaginar din basmele populare româneşti, înzestrat cu o vedere de o excepţională acuitate (ŞĂINEANU,I,p.212).

OCHIUL-BOULUI v. MARGARETĂ.

OCTOMBRIE (Brumărel, Brumarul Mic, în opoziţie cu Brumarul, adică Noiembrie, luna în care cad primele brume)
În limbajul poporului, i se mai spune şi Brumărel, pentru că în această lună începe să cadă bruma, sau cad brumele cele mici; se crede chiar că, dacă în luna octombrie cade multă brumă şi omăt, apoi, în ianuarie, oamenii se pot aştepta la o vreme „moale", călduţă; dacă este multă ploaie în lunile octombrie şi noiembrie, în luna decembrie vor fi mari vânturi (2.MARIAN,I,p74-75). În decretul dat de Mihail Comneanul, la 1166, sunt menţionate trei sărbători în care este interzisă orice muncă (6 octombrie - Sfântul Apostol Toma; 9 octombrie - Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu şi 18 octombrie - Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca), precum şi două sărbători (23 octombrie - Iacob, ruda Domnului, şi 26 octombrie - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir) în care sunt permise unele munci, fără a se specifica felul acestora; mai târziu, la 1786, în circulara emisă de episcopul ortodox de la Sibiu, Ghedeon Nichitici, în urma voinţei împăratului Franz Iosef, se recomandă să se ţină ziua de 26 octombrie, în care este prăznuit „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Gavril"; circulara mai adaugă însă şi un „sfânt naţional român", anume ziua de 14 octombrie - Cuvioasa Parascheva (GRAMA,p.69-71). Mare parte a lunii stă sub semnul balanţei, perioada fiind propice pentru nunţi şi călătorii; dacă nu cad frunzele de pe copaci înseamnă că iarna va fi tare şi iute; dacă vor fi omizi este semn că vor fi şi mulţi alţi viermi; de va fi ploaie cu piatră înseamnă că rodul semănăturilor va fi nici prea rău, nici prea bun; dacă va ploua după apusul Cloştii, vara va veni târziu, dar nu va fi rea; oamenii să reţină în ce zi a lunii va cădea prima zăpadă, pentru că atâtea zile câte vor fi până la debutul lunii viitoare, tot atâtea zile vor fi cu ploaie şi zăpadă peste toată iarna (PRESA).
11 octombrie - Sfântul Apostol Filip (Filipii). În această zi, gospodarii se abţin de la lucru, pentru ca vitele să le fie ocrotite de animale sălbatice şi de alte primejdii (unii ţin numai o zi, alţii ţin trei zile consecutive, cunoscute în popor cu numele de Filipi) - Suceava; cine lucrează în zilele de Filipi face un mare păcat, drept pentru care Dumnezeu porunceşte Sfântului Petru să-i trimită păcătosului câţiva lupi, ca să-i ia câte o vită din gospodărie - Muntenia (2.GOROVEI,p.254-255). Ziua este, prin tradiţie, dedicată lupilor, considerându-se că Sfântul Filip ocroteşte gospodăriile oamenilor în faţa acestor fiare; se spune că, în nopţile de Filipi, lupoaicele sterpe se hrănesc cu jeratic şi tăciuni, care le ajută să se împerecheze; pentru a împiedica înmulţirea exagerată a lupilor, gospodinele nu aruncă, în această zi, gunoiul din casă, pentru că în el pot exista reziduuri de jeratic şi tăciuni; sărbătoarea este ţinută în special de femei, care, la căsătorie, primesc ca zestre de la mamele lor şi un anumit număr de Filipi; în această zi, nu se pronunţă cuvântul lup, nu se toarce, nu se ţese, nu se prelucrează piei de animale, nu se spală rufe şi se ţine post (PRESA).
12 octombrie - este ziua când soarele intră în semnul Scorpiei, oamenii trebuind să se ferească de lacuri şi în nici un caz să nu se apuce de lucru nou; dacă tună în această zi este semn că pâinea se va scumpi, iar prin unele ţinuturi va fi foamete (PRESA).
14 octombrie - Sfânta Cuvioasa Parascheva de la Iaşi. Zi numită în popor şi Vinerea Mare, chiar dacă poate să cadă în oricare din zilele săptămânii; în această zi, nu se coase nimic, fiindcă este rău de grindină şi boli de ochi - Muntenia (2.MARIAN,I,p.82;2. GOROVEI,p.253). În nordul Moldovei se crede că toate sărbătorile care cad în intervalul de timp care trece, începând de la Vinerea Mare (Preacuvioasa Parascheva) şi până la Cucernicul Simeon (3 februarie), se ţin pentru a feri gospodăriile de foc şi vitele de animale sălbatice (2.MARIAN,I,165). Această zi deschide cel de al doilea sezon pastoral, care se desfăşoară de-a lungul a două săptămâni, între 14 şi 27 octombrie, iar această Vinere Mare încheie ciclul de 12 vineri de peste an, care prefaţează sărbători importante, în general praguri ale timpului (Sfântul Andrei-30 noiembrie, Crăciun-25 decembrie, Stretenia-2 februarie, 40 de Sfinţi-9 martie, Blagoveştenia-25 martie, Duminica Mare-Paştele, Sânziene-24 iunie, Sfinţii Petru şi Pavel-29 iunie, Schimbarea la Faţă-6 august, Sfânta Maria Mare-15 august, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul-29 august şi Ziua Crucii-14 septembrie; la încheierea ciclului, pe 27 octombrie, în unele zone se serbează o Sfântă Paraschivă care, împreună cu cea de pe data de 14 octombrie, formează o sărbătoare dublă numită Vinerelele (12.GHINOIU, p.248;PRESA). Ziua se ţine pentru dureri de cap şi spre a fi feriţi oamenii de boli, în special pentru bolile de ochi; ziua este invocată şi în descântecele „de bubă", „de bubă rea", „de bubă dulce", „de brâncă", „de cei-răi", sau „de junghi".
17 octombrie - Sfântul Prooroc Oseea; Lucinul. Se respectă această zi, pentru ca oamenii să fie feriţi de lupi - Muntenia (2.GOROVEI,p.127).
26 octombrie - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (Sâmedru). În concepţia tradiţională românească, această dată calendaristică este corelată, în vechiul cult solar autohton, cu echinocţiul de toamnă; la Sâmedru se desfăceau turmele oilor, adunate primăvara, la Sfântul Gheorghe (Sângiorz; 23 aprilie), iar proprietarii oilor sau ai stânelor plătesc simbriile păstorilor angajaţi; de altfel, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi Sfântul Gheorghe au fost contemporani, fiind născuţi amândoi în secolul al III-lea d.Ch.; mama Sfântului Dimitrie a fost bună prietenă cu Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare; din cauză că nu a putut fi convins să părăsească credinţa în Hristos, sfântul a fost ucis cu suliţele de către slujitorii împăratului Maximilian; ucenicul său apropiat, Lupus, care a fost martor la martiriul sfântului, i-a luat acestuia inelul şi hainele însângerate; ulterior, cei care atingeau aceste veşminte se vindecau de boli sau scăpau de tot felul de necazuri (PRESA). Poporul mai numeşte această zi Sâmedru, cel care încuie vara şi deschide iarna; împreună cu Sângiorzul (Sfântul Gheorghe), Sâmedrul împarte anul păstorilor în două anotimpuri simetrice: vara între 23 aprilie şi 26 octombrie şi iarna între 26 octombrie şi 23 aprilie; înainte de această zi se fac pomeni pentru îmbunarea morţilor şi se tund coamele cailor; dacă în noaptea dinspre Sfântul Dumitru este lună plină şi senin, iarna va fi bună şi caldă, iar dacă este nor, ploaie sau zăpadă este semn de iarnă grea; se mai spune că este ziua în care chiriaşii se mută de la un proprietar la altul; în credinţele tradiţionale, se spune că Sâmedru închide cerul, lăsând frigul liber până la Sfântul Gheorghe; în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, se aprind focurile din resturi de cânepă; sunt daţi de pomană colaci în formă de cruce şi grâu fiert amestecat cu lapte sau brânză; este ziua în care se crede că se împerechează oile, de aceea sărbătoarea mai poartă denumirea de „Năpustirea berbecilor", „Nunta arieţilor" sau „Nunta oilor"; din această pricină, Sâmedru este descris ca un cioban nedezlipit de turma pe care o paşte „într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc" şi care moare la stâna oilor; tot de Sfântul Dumitru, se tocmesc ciobanii şi păzitorii de vite pentru anul următor; dacă în noaptea din ajun cerul este senin înseamnă că iarna va fi blândă şi ploioasă; în caz că este noros, plouă sau ninge înseamnă că iarna va fi grea; la oraş, este obiceiul ca, în această zi, chiriaşii să se mute de la o gazdă la alta (12.GHINOIU,p.48;202;230;248;PRESA). În această zi nu trebuie nimeni să se pieptene, pentru că este primejdios de lupi - Iaşi (2.GOROVEI,p.194). În zona Bacăului, la 26 octombrie, este sărbătorit momentul întoarcerii ciobanilor cu oile de la munte, cunoscut sub numele de Rascol; acum se aleg oile, se încheie socotelile cu baciul, cu „stăpânul de munte" şi cu ciobanii, fiind totodată prilej de petrecere şi veselie (ICHIM,p.142).
27 octombrie - Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi. Moaştele acestuia sunt păstrate în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, cuviosul fiind considerat „ocrotitorul Bucureştilor; patronul spiritual al Capitalei", iar pelerinajul mulţimilor de creştini în aceste două zile are ca motivaţie credinţa că, prin acest gest de venerare, viaţa lor şi a celor apropiaţi va fi ocrotită de necazuri şi nevoi, sau în speranţa unei vindecări trupeşti; Cuviosul Dimitrie s-a ocupat cu păşunatul vitelor; după ce s-a călugărit, s-a retras într-o peşteră, unde a ţinut post aspru şi s-a rugat zi şi noapte; moaştele Sfântului Dimitrie au fost descoperite prin visul unei fete demonizate, care a fost astfel vindecată; se crede că florile, precum şi alte obiecte pe care credincioşii le trec pe deasupra raclei în care sunt depuse moaştele, capătă puteri miraculoase în vindecarea unor afecţiuni şi, din această cauză, sunt păstrate ulterior la loc de cinste în casele oamenilor (PRESA). Legenda afirmă că între generalul rus, care a luat moaştele Cuviosului Dimitrie de la Basarabi (Basarabov, în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei), cu gândul de a le duce în Rusia, şi autorităţile ecleziastice de la Bucureşti, unde trupele ruseşti ajunseseră după războiul ruso-turc, încheiat în 1774, a intervenit o înţelegere, conform căreia generalul a condiţionat lăsarea raclei cu moaşte, dacă este recompensat cu bani din aur în greutate egală cu aceea a moaştelor; puse într-o balanţă, moaştele ar fi devenit dintr-o dată foarte uşoare, aşa încât românii au trebuit să plătească generalului doar câţiva galbeni, mai acordându-i-se încuviinţarea să ia totuşi cu el şi mâna dreaptă a trupului, pe care a dus-o la Kiev (NOTE,Antonescu).

ODAIE v. CAMERĂ.

ODOLEAN (Valeriana officinalis - DLRM,p.558)
Numele mai multor specii de plante erbacee, cu tulpina înaltă şi flori trandafirii sau albe, dintre care una (valeriana) serveşte la prepararea unor produse farmaceutice (ŞĂINEANU,IV,p.76). Alături de alte plante, considerate aducătoare de noroc, se pune între scutecele copilului mic, se unge cu odolean ugerul vacilor, pentru ca duhurile rele să nu le ia mana de lapte, iar, la începutul aratului de primăvară, se aşează cinci fire de odolean (hodolean) între coarnele vitelor de tracţiune, la fel făcând şi bărbaţii, care îşi pun planta la pălărie, pentru a îndepărta vrăjile ce ar fura mana câmpului - Bihor (3. BOCŞE,p.101;111;114).

OFRANDĂ v. DAR; POMANĂ.

OFTAT (A OFTA)
Se crede că atunci când cineva oftează fără să vrea este semn că va trăi un sentiment de amărăciune, de neajungere - Tecuci (2.GOROVEI,p.178).

OGLINDĂ
Se crede că nu este bine să se prindă oglinda în peretele dinspre răsărit - Tecuci; femeia lăuză să nu se uite în oglindă, pentru că se îmbolnăveşte sau va rămâne din nou gravidă - Vâlcea; nu este bine ca, până la împlinirea vârstei de un an, copilul să fie pus în faţa oglinzii, pentru că, văzându-şi chipul, se deoache singur sau îi ies dinţii anevoie sau, când va fi mare, va deveni afemeiat - Buzău;Ialomiţa;Botoşani; înainte de a se duce la joc, fata să spele oglinda şi cu acea apă să se spele apoi pe faţă, pentru a fi curtată de flăcăii veniţi la horă - Botoşani; la jocurile de aflarea ursitei practicate în noaptea Anului Nou (Sfântul Vasile) sau la Vergel, cine nimereşte oglinda pusă sub o farfurie va lua soţ sau soţie frumoasă şi mândră - Bucovina;Vâlcea; de Anul Nou, la miezul-nopţii, atunci când dorm toate apele şi toate pietrele, flăcăul sau fata, care vrea să-şi vadă viitoarea pereche, se închide singur(ă) într-o odaie, dezbrăcat(ă) complet, aşează în faţa şi în spatele lui(ei) câte o oglindă mare, pune câte o lumânare aprinsă pe laturile lor, apoi îşi fixează privirile într-un punct şi după un timp vede chipul celui sortit, iar, dacă priveşte mai mult, vede chiar şi cine va muri mai întâi dintre ei doi - Vâlcea; în seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află o oglinjoară se crede că va lua de soţie o fată mândră, fudulă; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; înainte de a pleca spre biserică, pentru a se cununa, mireasa îşi pune în sân o mică oglindă şi o bucată de zahăr, pe acesta din urmă urmând a-l folosi la unele preparate, pe care i le dă soacrei sale, în credinţa că aceasta se va purta bine cu ea - Suceava; nu este bine să se uite cineva în oglindă noaptea, pentru că va suferi de neiubire şi de singurătate - Dolj; nu este bine să se mănânce cu privirea în oglindă, pentru că astfel îşi mănâncă norocul cel ce o face - Bucovina;Suceava; seara sau noaptea nu trebuie să se uite nimeni în oglindă, gestul fiind considerat ca putând atrage urâţenia, neiubirea, singurătatea sau că atrage pierderea vederii sau îmbătrânirea prematură - Vâlcea;Teleorman; Ialomiţa;Galaţi;Bucovina; după un om cu bube nu este bine să se privească imediat cineva în oglinda în care s-a uitat acela, pentru că îi poate lua boala - Tecuci; când cade oglinda din cui şi se sparge este semn de moarte - Moldova; oglinzile din casa unde a murit cineva se acoperă cu o ţesătură neagră, pentru a nu mai urma şi alte decese în acea locuinţă - Suceava;Bucovina; se zice că acela care se visează aşezând o oglindă în curând va plânge - Bucovina (2.GOROVEI,p.28;71;74; 76;81;134;148;167; 170;178;179;241;243;244; 2.MARIAN,I,p.53;141; 4.POP,p.140). În ziua Anului Nou, fata care vrea să ştie cine îi va fi ursitul nu mănâncă nimic toată ziua, aşează două oglinzi faţă în faţă, iar între ele patru lumânări aprinse, câte două la fiecare oglindă; se interpune apoi între cele două oglinzi, dezbrăcată complet, şi priveşte fix în cealaltă oglindă; nu trebuie să fie nimeni în încăpere şi astfel va vedea ce i se va întâmpla în anul ce vine şi cine îi va fi soţ - Moldova; acelaşi procedeu, însă făcut cu două lumânări care au fost aprinse în noaptea de Înviere, fata fiind complet îmbrăcată în alb, fie aşezându-se în faţa unei oglinzi, fie uitându-se cu atenţie la apa dintr-o fântână; dacă vreunei fete i se pare că vede un tânăr pe care nu-l cunoaşte, înseamnă că se va mărita cu un bărbat străin de părţile locului - Suceava; procedeul este identic, doar că se face în noaptea dinspre Bobotează - Brăila (2.MARIAN,II,p.103-104). Obiceiul se desfăşoară aidoma, în noaptea de Sfântul Vasile (Anul Nou), între ora 0 şi 1 din noapte, cu patru lumânări aşezate în cele patru colţuri ale camerei şi una singură aşezată în faţa oglinzii, la care fata se uită printr-un inel, iar oglinda trebuie să fie cumpărată fără negociere şi până în acel moment să nu se fi uitat în ea, pentru că numai aşa îşi va putea vedea viitorul soţ; în ziua de luni, după duminica nunţii, cineva trebuie să fure un obiect din casa miresei, vreo farfurie albă, un taler, un pahar, dar mai cu seamă o oglindă, pentru ca proaspăta mireasă să nască prunci frumoşi; tot ceea ce se fură se aduce apoi la casa mirelui, tot lui dându-i-se şi banii strânşi ca dar - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.51;89). Când un copil se uită în oglindă până la vârsta de un an, se consideră că îi vor ieşi dinţii anevoie - Buzău; practica privitului în oglindă se poate repeta în ajunul Bobotezei (6 ianuarie), când fata ia o oglindă şi stă nemişcată în faţa ei, privind fix: dacă vede în oglindă un peisaj frumos, cum ar fi o câmpie verde, este semn de bine; dar este de rău, anunţă un viitor trist, dacă vede loc prăpăstios, apă curgând furtunos, un monstru sau un mort; îi va muri iubitul fetei care îl vede cu un sicriu pe cap (3.MARIAN,II,p.214;2.,I,141). Fetele şi flăcăii care vor să-şi vadă ursita se adună la o casă, în seara dinspre ziua Sfântului Apostol Andrei, iau două oglinzi la fel de mari, pe una o fixează pe o masă, pe cealaltă o ţin în mână, postată în paralel cu prima; între ele, pe două farfurii răsturnate, se pun două lumânări; apoi se priveşte în oglindă până când fiecare îşi vede ursitul; fata aruncă pe foc nouă grăunţe de ovăz, pentru că planta are nume masculin, şi se uită în oglindă de nouă ori, iar flăcăii procedează identic, aruncând însă în foc nouă seminţe de cânepă; să nu se privească în oglindă după asfinţitul soarelui, pentru că visează urât cel ce o face; la mort în casă, oglinzile trebuie întoarse cu faţa la perete - Maramureş (BOGDAN,p.37;91;119). Căderea unei oglinzi este prevestitoare de moarte în familie, ca şi căderea icoanei, cântecul cucuvelei, urletul câinilor, găina care cântă cocoşeşte, căderea stelelor, anumite vise etc., toate fiind semne ale morţii (2.POP, p.160). Oglinda poate urâţi sau nevolnici pe cel ce se uită în ea, deoarece, într-un basm, un bătrân posedă o oglindă care deposedează de putere şi frumuseţe pe cel ce priveşte în ea (2.KERNBACH, p.310). Dacă unei fete nemăritate îi scapă oglinda şi se sparge, atunci ea se va mărita după atâţia ani câte cioburi au fost numărate - Suceava; cine visează oglindă este sfătuit să nu se lase orbit de „farmecele" iubitului (iubitei); cine se visează văzându-se în oglindă înseamnă că va fi trădat de prieteni sau de soţ (soţie); când se visează aranjându-se în oglindă înseamnă că persoana va avea peţitori şi va da dovadă, cu acest prilej, de mult orgoliu; iar cine visează spărgând oglinda are ştire curând despre cineva care îl invidiază şi din care cauză va avea necazuri - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: oglindă-apă; oglindă-lumânare; oglindă-zahăr; oglindă-lumânare-inel; oglindă-ovăz/cânepă-9.

OGOR
Cine se visează trecând peste un ogor înseamnă că va primi vestea pe care o aşteaptă; dacă se visează că posedă o ţarină înseamnă că va da dovadă de bărbăţie şi de silinţă în rezolvarea unei probleme complicate; dacă visează ogor pustiit înseamnă că unele fapte vor avea urmări triste; dacă se visează lucrând un ogor este semn că truda sa din realitate va fi răsplătită - Suceava (NOTE,Băncescu).
OM
Imaginile antropomorfe sunt mult mai frecvente pe anumite categorii de obiecte; astfel, ţesăturile, iar în rândul lor scoarţele, sunt de departe purtătoarele celor mai numeroase motive antropomorfe, în timp ce piesele ceramice, cu excepţia categoriei speciale a figurinelor, este cea mai săracă în astfel de reprezentări; în arhitectura românească tradiţională se întâlnesc în special pe împrejmuiri şi porţi, pentru că locul gospodăriei, al casei, al vetrei şi focului trebuie păzit ca loc sacru al familiei; aceşti „paznici" apar mai ales la porţi, unde împrejmuirea se întrerupe, iar aici sunt figuraţi cu deosebire bărbaţi; imaginile apar pe porţile din Moldova centrală şi estică şi în Maramureş; imaginile integrale ale fiinţei omeneşti sunt înlocuite în multe cazuri cu imaginile fragmentare, între care un loc aparte îl deţin faţa şi ochiul, reprezentarea acestora având acelaşi rol de apărare, veghe şi invocare a forţelor binelui, îndepărtând spiritele sau gândurile malefice; le întâlnim în sudul ţării, mai ales la locuinţele semiîngropate (bordeie) din Romanaţi; dar lipsesc cu desăvârşire de pe o categorie importantă a arhitecturii ţărăneşti: bisericile din lemn; de asemenea, lipsesc de pe obiectele din metal; secvenţa om-soare este destul de frecventă, dar apare mai ales secvenţa om-cal, întâlnită în Maramureş, Ţara Oltului, nordul Olteniei şi Bucovina; o altă secvenţă ornamentală este om-şarpe-broască, relaţiile fiind acelea de conjurare a puterilor întunericului, într-o accepţiune, sau a puterilor înţelepciunii în altă ordine de idei; broasca reprezintă de cele mai multe ori elementul de răscumpărare sau de înlocuire a jertfei omeneşti, imaginile arătând-o totdeauna în apropierea gurii deschise a şarpelui (PETRESCU,p.69;72;79;81-82;86;88). Cu rol de ocrotire împotriva forţelor malefice ale întunericului este şi silueta umană puternic stilizată, reprezentată pe coama caselor, pe mobilier, la ulucile gardurilor - Oltenia (IORDACHE,p.154). Ca să nu se dărâme zidurile unei case noi, se măsoară înălţimea unui bătrân, pe la spate, cu o bucată de aţă sau sfoară, apoi se croieşte un lemn cu aceeaşi lungime, iar acesta se pune în talpa casei, dar tot sătenii adaugă credinţa după care, la terminarea construcţiei, omul căruia i s-a luat măsura va muri - Ţara Moţilor;Ţara Oltului;Năsăud; dacă, la săparea şanţului pentru fundaţia unei case, a unei fântâni sau a unei pivniţe, se va pune la temelie măsura unui om, luată după umbra proiectată pe un perete de către acesta, se spune că măsura este stafia acelei construcţii - Suceava; se crede că Dumnezeu nu alătură pe oamenii cu acelaşi caracter, ci totdeauna pune un bărbat harnic alături de o femeie leneşă, pe unul frumos alături de una urâtă etc. - Suceava; dacă se începe un lucru în casă şi, din întâmplare, atunci intră un om harnic în încăpere, este semn că acel lucru va avea spor, iar dacă intră un om leneş, activitatea va avea de suferit, fiind tărăgănată îndelung - Vaslui;Suceava; la plecare, musafirul trebuie însoţit până la poartă, ca să iasă lenea din acea casă - Tecuci; vita nou-fătată va fi harnică sau nu, după cum este omul care intră cel dintâi, în acea zi, în casa gospodarului - Suceava; în noaptea Anului Nou, fetele nemăritate ies la marginea satului şi urmăresc drumul; dacă un om vine spre sat, atunci se vor mărita în satul lor, iar dacă omul călătoreşte ieşind din localitate, este semn că se vor mărita şi se vor duce din casa lor - Ţara Oltului; ca să se acrească borşul, este bine ca acela care îl prepară să simuleze că este mânios - Suceava; sau femeia care are copil (fată sau băiat) răutăcios să-i dea acestuia pe la nas cu făcăleţul cu care umblă la borş, pentru că astfel se va acri mai repede - Galaţi; omul care este bun vede când ies rusaliile (considerate un fel de iele), cum zboară ele şi cum chiuie pe sus - Iaşi; despre omul, care a încărunţit numai pe o jumătate a capului, se crede că a dormit cândva cu capul pe o comoară - Suceava; cel ce doarme cu faţa în sus şi cu mâinile pe piept trage a moarte - Muntenia; omul bogat nu va fi pe lumea cealaltă în Rai, pentru că nu se poate să fie boier în amândouă lumile - Tecuci; de omul roşu, ori spân, ori însemnat trebuie să se ferească oricine - Suceava; se crede că omul damblagit (handicapat fizic, paralizat) este, în fond, luat de diavol în stăpânirea sa; el va fi acela care va cere să i se facă slujbe religioase, la care să participe nouă preoţi - Galaţi; nu este de bine când, în drum, este întâlnit un om şchiop - Suceava; despre cel care aţipeşte în timpul Liturghiei se spune că, în timpul somnului, un drac îi ţine umbrela, iar altul îl răcoreşte, făcându-i vânt cu flori, ca să doarmă mai bine - Argeş; se crede că un om grav bolnav se va însănătoşi, dacă despre el se aude că a murit - Suceava; despre omul flecar, vorbăreţ, posedând un vocabular licenţios, pe care îl pune în evidenţă în orice discuţie, se spune că nu este un om de treabă, pentru că toate câte le afirmă sunt vorbe goale şi nu este capabil să pornească un lucru şi să-l ducă la bun sfârşit - Tecuci; despre omul care are patima băuturii se spune că i-a băut diavolul la nuntă - Tecuci; se spune că omul care lasă un nărav ia un altul - Galaţi; vor crăpa degetele celui care priveşte un om când urinează - Vâlcea; dacă pe un om îl ia deodată cu fiori, este semn că moartea i s-a uitat în ochi - Suceava; femeia, care vede în fântână, în noaptea dinspre Anul Nou, sau în cea dinspre Duminica Învierii Domnului, chipul unui om şi lângă el ieşind o scândură, va rămâne văduvă - Tecuci; cel care ucide ia asupra sa şi păcatele celui omorât şi îl va purta în spinare pe lumea cealaltă - Tecuci (2.GOROVEI,p.14;18;31;49;57;72;87;114;120-121; 142-143;157;161;179; 196;219;249;255;GOLOPENŢIA,p.70;82;NOTE,Antonescu). În cadrul obiceiurilor de sondare a viitorului tinerilor, practicate în noaptea de An Nou sau în cea dinaintea Bobotezei, se toarnă plumb sau cositor topit într-un pahar de apă neîncepută; dacă plumbul ia chip de om înseamnă că fata se va mărita; dacă nu se formează nimic, decât poate nişte grămezi de metal întărit, din care nimic nu se poate deduce şi explica, atunci se crede că tânăra nu se va mărita în acel an; dacă silueta de om are pe lângă ea mai multe puncte, atunci fata crede că viitorul ei soţ va fi un om bogat sau că va fi posesorul multor oi, dar dacă nu are puncte este semn că va fi om sărman, fără avere (2.MARIAN,I,p.53). O strigătură din Maramureş rosteşte un adevăr cu un adânc substrat moralizator: „De omu` prost şi îngâmfat/Să te fereşti ca de păcat!" (BOGDAN,p.73). Va fi criticat cel care se visează petrecând într-o societate; va da de necazuri şi ticăloşii cel care se visează având o constituţie slabă; cel care se visează că este supus va fi supus şi în realitate; să se păzească de o mare pagubă cel care se visează împrumutând ceva; înseamnă că vorbeşte prea multe cine se visează că este mut; cine se visează însă că este surd va câştiga în afacerile sale, va scăpa de griji şi va avea o stare de mulţumire; un noroc neaşteptat îl aşteaptă pe cel care visează că are musafiri străini în casă; zile bune şi sănătate înseamnă când se visează la masă cu amicii; va avea câştig fără prea mare osteneală, când se visează cântând; nu este rău nici când se visează coborând de undeva; va primi o veste plăcută cel care se visează că este beat; bine este când se visează cineva închinându-se; va avea parte de multă mărire cel care visează mulţi oameni călătorind; înseamnă că va avea viaţă lungă cel care visează un om călătorind; va avea noroc de multe zile fericite şi de petreceri cel care visează o adunare de oameni veseli; visarea de oameni mulţi poate să însemne bogăţie, dar şi frică; este bine când se visează oameni negri şi va primi o veste bună cel care visează un arab; când se visează oameni cunoscuţi înseamnă că timpul va fi petrecut cu plăcere; este binecuvântat şi norocos cel care visează oameni bătrâni; dar înseamnă sărăcie pentru cel care visează un om ucis; înseamnă viaţă bună pentru cel care visează că omoară un om; cine se visează sărac va deveni bogat, dar va sărăci cel care se visează bogat; înseamnă boală pentru cel care se visează bogat, dar va fi cu folos când cineva visează om bogat rugându-se lui Dumnezeu; se va îmbogăţi cel care se visează gras; nu i se vor isprăvi curând problemele cu care se confruntă cel care se visează prooroc sau apostol; va lua asupra sa o pricină încurcată cel care se visează cocoşat; va înregistra un câştig cel care se visează că este alergat de cineva; pentru cine se visează căutând ceva înseamnă voie bună şi chef, dar dacă se visează căutând împreună cu mai mulţi oameni este semn că va auzi pe mulţi plângând de vreo tristeţe; înseamnă ceartă pentru acela care visează un cărăuş; cine se visează bătând în ceva tactul unei muzici, cântând şi dansând va avea parte de plânsete şi tânguiri; cineva îi va arăta un viitor mai bun celui care se visează chinuindu-se şi va ajunge într-o funcţie importantă cel care se visează că pe alţii chinuieşte; este rău pentru omul bogat când se visează că joacă la noroc şi pierde şi înseamnă discordie şi ceartă pentru cel care visează că joacă, pe bani, cărţi; înseamnă supărare şi ceartă pentru cel care visează om bolnav de ciumă, dar va scăpa de nevoi cel care visează om bolnav de râie; pentru cine visează oameni pleşuvi este semn că va asista la mari tulburări care îi vor provoca griji deosebite; cine se visează că este om negru are semn că se va îmbolnăvi; este semn că va întâmpina greutăţi cel care visează oameni rău famaţi; va înregistra pagubă în afaceri cel care se visează că este om străin într-o societate; cine visează un englez înseamnă că are un prieten făţarnic; va fi înşelat cel care visează că primeşte sfaturi de la cineva; va întâmpina mari probleme cel care se visează că este certat de un stăpân; dar cine visează pur şi simplu un stăpân trebuie să ştie că viaţa îi va fi luminoasă în viitorul imediat; înseamnă noroc şi voinicie pentru cine visează om bolnav - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: om-soare; om-cal; om-şarpe-broască.

OMIDĂ
În Ardeal, se crede că omida este făcută din lacrimile dracului sau din mâna stângă a Satanei; cine zăreşte pe tocul ferestrelor omidă este semn că va primi o veste rea; preventiv, se afumă grădinile în seara din Joia Mare (ziua de joi din Săptămâna Patimilor) cu busuioc vechi de nouă ani (BURNAZ, p.41). În Maramureş, omizii păroase i se mai spune şi „focul viu"; se crede că acela care pune mâna pe ea face eczeme, numite tot „foc viu"; cine o vede trebuie să scuipe şi să zică: „Ptiu, foc viu,/ unde te văd,/acolo să piei!". (BOGDAN,p.110). Serie simbolică: Joia Mare-busuioc.

OPINCI v. ÎNCĂLŢĂMINTE.

OPREG
v. ŞORŢ.

OPRIRE (A SE OPRI; A STA)
Când femeia, care a născut de curând, se duce la biserică să i se facă slujba de 40 de zile, pe drum să se oprească de trei ori, ca să nască viitorii copii la interval de câte trei ani - Vâlcea (2.GOROVEI, p.164).

OPT
Calendarul dacic de la Sarmizegetusa Regia posedă săptămâni fluctuante de opt, şapte şi şase zile: o săptămână de opt zile, o săptămână de şapte zile, trei săptămâni de opt zile, o săptămână de şase zile, după care ciclul se repetă până la completarea anului dacic; moştenirea unei săptămâni de opt zile poate fi regăsită în numărul zilelor dedicate celor mai temute personaje mitologice întâlnite în credinţele românilor, cum ar fi Filipii, Sântoaderii, Rusaliile (12.GHINOIU,p.60).

ORAŞ
Când cineva se visează că se află într-un oraş mare e semn că va avea necazuri de tot felul - Suceava (NOTE,Băncescu).

ORB
Nu este bine când se visează un orb trăgând cu o armă - Suceava (NOTE,Băncescu).

ORDINE v. DEZORDINE.

ORZ (Hordeum sativum - DLRM,p.571)
Se pun grăunţe de orz în scăldătoarea nou-născutului, împreună cu diferite flori, ca pruncul să aibă parte în viaţă de recolte bogate la cereale şi să fie plăcut ca florile - Muntenia; ca să se vindece ulciorul de la ochi, este bine să se arunce în foc câteva boabe de orz, furate de la cineva, apoi să se iasă repede afară şi să se înconjoare casa de câteva ori, ca să nu se audă cum pocneşte orzul în foc - Suceava (2.GOROVEI,p.212;239). Este semn de foamete şi sărăcie pentru cel care visează paie de orz - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: orz-flori; orz-foc-casă-3.


OS

Ca la toate neamurile ce trăiesc din vânătoare şi creşterea animalelor, şi la români există credinţe şi practici privitoare la oase, care sunt interpretate ca esenţă a vieţii şi sămânţă magică a ei; astfel, cucul ar fi apărut din oasele unui copil ucis; prin îngroparea sau aruncarea prin iarbă a oaselor unei miori, apare din ele o întreagă turmă; oasele se întrebuinţează ca oracol, armă, semn ierarhic, amuletă etc. şi le găsim în multe texte epice şi lirice din folclorul românesc; în ritul de acordare a numelui copiilor şi tragerea în jurul casei a trei cercuri cu gheare de lup, mai poate fi întâlnită şi prezenţa altor feluri de oase, cum ar fi un colţ de mistreţ sau pinten de cocoş, adică oasele care îndeplinesc rolul de atac sau apărare ale animalelor sălbatice sau domestice, ele jucând un rol magic major în civilizaţiile de tradiţie animalieră, cum este cea carpatică; privitor la credinţa în magia oaselor, se consideră că ea este cea mai veche, fiindcă reprezintă cea dintâi probă că omul s-a desprins de animal; magia aceasta indică existenţa unui cult adus oaselor, considerate de omul paleoliticului ca fiind esenţa vieţii, a puterii, a perenităţii; ulterior se pare că ar fi apărut un cult al sângelui şi de aici s-a ajuns la cultul sufletului; mai trebuie amintit că un cult al oaselor poate reveni ciclic în istoria unei civilizaţii, după preponderenţa pe care o capătă la un anumit moment o activitate sau alta a omului, cum ar fi vânătoarea sau creşterea animalelor; există şi o tradiţie a învierii din oase, conform căreia ciobănaşul oferă o mioară ca ospăţ pentru doi musafiri, care spun unui copil să adune oasele şi să le ducă la rădăcina unui copac, a doua zi mioara revenind, dar acum având lâna de aur; oasele apar în colindele vânătoreşti, la care se adaugă şi magia pielii, a blănii şi a părului, ceea ce poate conduce la conturarea unui ansamblu de credinţe care constituie baza culturii animaliere, cel mai vechi strat al culturii populare româneşti; astfel, podul de oase de bour, din colinde, peste care trece Ştefan cel Mare cu ostaşii lui peste râu demonstrează cum se istoricizează un mit străvechi (BUHOCIU,p.117-118;146-147;149-150). La construirea bisericilor, înainte de a se aşeza sfânta masă în altar, sub ea se pune un oscior de moaşte, pentru a întări temelia acesteia, gest simbolic similar cu acela al construirii caselor noi - Suceava (PRESA). De altfel, obligativitatea de a îngropa moaşte la temelia bisericilor este reglementată şi în canoanele Bisericii Ortodoxe Române („Să nu fie sfinţită nici o biserică fără astfel de moaşte"), mai târziu moaştele fiind înlocuite cu jertfirea unui animal sau pasăre, ceea ce face legătura obiceiurilor aferente construirii edificiilor de cult cu acelea practicate la construirea caselor şi celorlalte acareturi gospodăreşti - Transilvania (GRAMA, p.64). Femeia gravidă să păstreze un oscior din vânatul pe care îl mănâncă, pe care apoi să-l pună în apa în care va scălda copilul născut, pentru ca acestuia să nu-i apară pe trup răni asemănătoare cu acelea ale vânatului - Suceava; se crede că acela care poartă cu sine un os de vită plesnit va fi ferit de uneltirile oamenilor duşmănoşi - Suceava; ca să trăiască mult, cei care locuiesc într-o gospodărie îşi pun un ciolan într-un par al gardului - Galaţi; se crede că osul de la pieptul găinii (iadeşul), rupt în două de către două persoane, indică pe cel care va fi îngropat de către cel căruia i-a rămas între degete „hârleţul" osului - Suceava; când apar umflături pe corp, este bine ca omul care suferă de o atare afecţiune să se lovească peste zona bolnavă cu un os provenit de la un mort - Suceava (2.GOROVEI,p.30; 83;134;146;252). Osul cunoscut sub numele de „iadeş" sau furca pieptului la păsări serveşte ca mijloc de testare a longevităţii la tinerii căsătoriţi şi la fraţii gemeni, cel a cărui parte este mai scurtă la rupere va trăi mai puţin - Teleorman (2.CHIVU,p.244). În general, românii îşi deshumează morţii după: 3 ani - copiii, după 5 ani - tinerii şi după 7 ani - adulţii, caz în care se face slujbă ca la înmormântare; în ultima sâmbătă de dinainte de împlinirea sorocului, osemintele sunt dezgropate, sunt spălate într-o copaie cu apă curată, până devin albe, după care sunt spălate cu 2-3 litri de vin; se pun apoi într-un sac din pânză albă în ordinea următoare: la fund oasele picioarelor, la mijloc oasele trunchiului şi deasupra craniul, în tot acest timp bocindu-se; apoi sacul este dus la biserică şi pus în pronaos, sub icoana Maicii Domnului, iar preotul îl pomeneşte pe mort şi a doua zi, la Liturghie, când sacul este mutat în naos, unde mortul este prohodit; în loc de sac, mai este obiceiul să se confecţioneze un sicriaş sau o lăcriţă; după slujba de la biserică, osemintele sunt duse în procesiune la cimitir, ca şi cum atunci omul ar fi murit; la astuparea gropii, se dă peste ea groparilor o găină - Muntenia;Moldova; dacă mortul nu este putrezit după perioada menţionată mai sus, se pune deasupra trupului o pânză albă, patru lumânări la colţuri, este chemat preotul şi este prohodit acolo, crezându-se că nu a putrezit pentru că a fost blestemat sau afurisit de către cineva în timpul vieţii; sau este dezgropat de mai multe ori, i se citeşte de dezlegare şi i se fac praznice - Suceava (3.MARIAN,III,p.266-267). Va iubi o altă persoană cel care îşi visează oasele umărului crescute în afară; va întâmpina mari greutăţi cel care visează oase de mort; îşi va pierde un bun prieten cel care se visează alegând de carne un os; este semn de boală grea pentru cel care îşi visează propriile oase - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: os-pom; os-apă; os-vin; os-pânză-lumânare.v. MORT.

OTRAVĂ
Pentru cine se visează consumând otravă este semn de sănătate şi stare de confort fizic, dar dacă se visează că moare otrăvit înseamnă că va primi un sfat rău - Suceava (NOTE, Băncescu).

OŢET

Se crede că nu este bine să se dea cuiva oţet după asfinţitul soarelui, pentru că încălcarea interdicţiei s-ar putea să atragă lupii la oi şi la celelalte vite - Galaţi (2. GOROVEI,p.174; 257). Cine visează oţet roşu este semn că se va face de râs în faţa cuiva, iar dacă visează oţet alb trebuie să fie atent asupra a ceea ce mănâncă şi bea, în sensul înfrânării unor pofte, pentru că este posibil ca nesăbuinţa să conducă la boală - Suceava (NOTE, Băncescu).

OU
Oul este considerat, în diverse culturi populare, inclusiv în cea românească, drept simbol al fecundităţii, prosperităţii, fiind prezent atât în obiceiurile de primăvară, cât şi în anumite practici legate de ciclul vieţii: la venirea ursitoarelor la un nou-născut, la nuntă, ca sacrificiu adus morţilor; dar îl întâlnim şi în basme, având putere apotropaică, de alungare a duhurilor rele, calitate acceptată şi sub raport religios-creştin (2.CHELCEA, p.28-29). În mentalitatea tradiţională, oul este chipul pământului, care este aşezat la fundul oului, vârful acestuia fiind cerul, iar totul stă pe ape (12.GHINOIU,p.168). Pentru Constantin Brâncuşi, oul este „maica tuturor formelor"; pentru Ion Barbu, el este începutul şi sfârşitul (PRESA). Simbol al vieţii în întregul ei, oul semnifică începutul şi devenirea vieţii; se dă ca dar, printre alte bunuri, alaiului care umblă în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie) şi care cuprinde pe unul din flăcăi îmbrăcat în întregime cu ramuri verzi de gorun şi care este stropit cu apă de fetele ieşite în porţile caselor - Hunedoara (PRESA). Primul ou făcut de o găină se ia din cuibar, se scuipă peste el de trei ori şi apoi se pune la copt în spuza vetrei, în credinţa că astfel găina va fi ouătoare, precum sporeşte cenuşa în vatră - Bihor;Suceava; dar să nu se coacă ouă în spuza vetrei, cât timp gospodina are cloşcă pusă pe ouă, fiindcă năduşesc puii în ouă - Suceava; nu se vorbeşte cât timp se coc ouăle în spuza vetrei, pentru că năduşesc puii în ouăle puse la clocit - Suceava; cel care intenţionează să pună cloşcă să nu dea din casă altcuiva ouă pentru clocit, pentru că înseamnă că-şi dă şi norocul pe care l-ar avea la pui - Muntenia; sau pentru că propriile păsări vor slăbi, se vor îmbolnăvi şi nu vor mai cloci - Ţara Oltului; păsările răpitoare vor fura puii celui care dă de pomană ouă ţiganilor - Galaţi; cel bolnav de friguri să fie dus într-o răspântie de drumuri, unde se face o gropiţă, în care se pune un ou şi peste el sare, crezându-se că aşa cum acel ou nu va mai scoate niciodată pui, tot aşa şi cel bolnav nu va mai suferi de friguri Tecuci; după ce este mâncat, găoacea goală a oului trebuie spartă de cel ce a consumat oul, pentru a nu se îmbolnăvi de friguri - Moldova; cojile de la ouăle mâncate se înşiruie pe un băţ, pentru ca puii să nu se răspândească de lângă cloşcă - Tecuci; femeile nu mănâncă niciodată ou cu două gălbenuşuri, crezând că apoi vor avea copii gemeni - Suceava; ou de puică neagră, ouat întâi, se dă la vacă, pentru a face laptele mai bun - Suceava; este semn de belşug, când găinile fac ouă cu două gălbenuşuri - Iaşi; din ouăle ascuţite la vârf vor ieşi cocoşei, iar din cele rotunde vor ieşi puicuţe - Muntenia; este semn de sărăcie când găinile fac ouă mici, având coaja moale, „ouă părăsite" - Vaslui; când găinile fac ouă mici, părăsite, se spune că acestea trag a sărăcie, iar despre găini că au fost călcate de diavol - Iaşi; când se găseşte în cuibar un astfel de ou mic, este bine să fie aruncat peste casă şi urmărit unde a căzut: dacă din el iese un şarpe, este semn că va muri cel ce l-a aruncat; dacă iese însă pui de găină, boboc de raţă, sau de altă pasăre, atunci este semn de bogăţie - Vaslui; să fie aruncat peste casă şi, în caz că iese din el chip de berbec, este bine, dar, dacă iese chip de şarpe, este rău - Galaţi; astfel de ouă mici să nu fie mâncate, ci să fie aruncate peste casă, pentru că, dacă nu se procedează aşa, cel ce nu o face va fi părăsit de oameni şi considerat om de nimic - Suceava; este bine ca ouăle părăsite să fie distruse - Neamţ; oul cu două gălbenuşuri este semn de belşug, iar cel părăsit este semn de pagubă şi trebuie aruncat peste casă - Muntenia; în a noua lună de sarcină, femeia gravidă să nu pună în gură nici ou, nici ceapă, ca să aibă copil cu vederea bună - Tecuci; celui care mănâncă de dulce în post nu-i mai ouă găinile; la fel şi în cazul în care mănâncă ouă după mijlocul perioadei de post - Galaţi; nu-i merge bine sau nu va avea noroc la păsări cel căruia i se fură din ouă - Iaşi;Suceava; cine fură ouă sau minte că nu are de împrumutat ouă primeşte de la Dumnezeu şapte ani de sărăcie - Suceava; dacă i se fură cuiva ouă de găină, se crede că şapte ani lanurile nu vor mai rodi în acea localitate - Suceava; nu se mai căsătoreşte cel care mănâncă ouă uitate în spuza din vatră - Dolj; dă în orbul găinilor cel care ia ouă din cuibar după ce s-a lăsat noaptea, dar, în caz că este absolut necesar să le ia, trebuie să o facă ţinând ochii închişi - Ţara Oltului; în ziua lăsatului de sec pentru intrarea în Postul Mare (Postul Paştelui), se mănâncă, la sfârşitul mesei, un ou, pentru ca postul să pară mai uşor - Iaşi;Suceava; după cununie, mirele şi mireasa mănâncă un ou, ca să fie întotdeauna împreună cu gândul şi cu fapta - Tecuci; ca să nu se strice până la Paşte, la jumătatea Postului Mare se face numărătoarea ouălor - Muntenia; să nu se sufle în oul spart, pentru că îi va creşte guşă celui care o va face - Bihor; cojile de ouă, rămase după ieşirea puilor, se pun pe un băţ de mătură veche şi se aşează la grinda casei sau în şură, ca şi puii să se ţină de cloşcă tot aşa cum stau şi cojile înşirate - Ţara Oltului; dacă la naşterea primului copil, travaliul femeii este chinuitor de îndelungat, se iau cojile de ouă, care au fost înşirate pe o mătură veche, se aruncă în foc, iar cu fumul scos se afumă femeia, pentru ca ea să nască uşor, precum şi găina face ouăle uşor - Ţara Oltului; în scăldătoarea copilului se pune şi un ou, ca el să se împlinească precum oul - Muntenia; copilul ce trebuie înţărcat uită de sân mai repede, dacă se fierbe un ou şi se pune în ungherul de după uşă - Muntenia;Suceava; sau trebuie fiert oul într-o zi de sâmbătă, aşezat apoi în gunoiul de după uşă, copilul pus alături de gunoi, în aşa fel încât el să poată zări oul şi să fie tentat să-l ia, totodată zicându-se: „Cum a uitat găina oul, aşa să uite X ţâţa"; la urmă, oul se curăţă de coajă şi se dă copilului să-l mănânce - Suceava; ca să uite de sân şi să poată fi înţărcat, copilului i se dă un ou pe fereastră, fără ca acesta să vadă cine i-l dă, cu toate că, în general, nu este bine să se dea nici câinelui de mâncare pe fereastră, pentru că se crede că acel ce primeşte în acest mod de mâncare uită de toate cele, sau îşi pierde minţile şi îşi ia lumea în cap; dar este sigura dată când se dă ceva copilului intenţionat pe fereastră, ca să uite de ţâţă - Ţara Oltului; pentru ca unui copil să i se afle locul unde are dureri, să se ia gălbenuşul unui ou şi să se treacă peste tot trupul lui şi, unde se va sparge gălbenuşul, acolo este zona bolnavă - Muntenia; la cununie, i se dă mirelui să mănânce un ou răscopt, ca să fie om cumpătat la cheltuieli - Moldova; când vin de la cununie, tinerii căsătoriţi să mănânce împreună dintr-un ou, pentru ca amândoi să se ţină unul de altul şi să fie concilianţi între ei - Galaţi; sau se obişnuieşte ca, în seara zilei în care a avut loc cununia, tinerii căsătoriţi să mănânce un ou, ouat pentru prima dată de o puicuţă, pentru a fi nedespărţiţi până la moarte - Muntenia; cei care nimeresc să fiarbă ouă moi, cu zeamă, ştiu să şi mintă - Argeş; pentru ca via să nu fie bătută de grindină peste an, se îngroapă, la capătul unui rând de butuci de viţă, un ou, în Vinerea Seacă (ziua de vineri din Săptămâna Patimilor); calului deocheat să i se spargă un ou în frunte şi îi va trece - Muntenia; untul de ou (dar cine îl poate face ?!!) este bun de leac contra albeţei la ochi - Muntenia; face bube pe corp cel ce aruncă în foc cojile de ouă - Galaţi; cojile de ou nu se aruncă în foc, crezându-se că apoi vor pieri puii din ouăle puse la clocit, sau că, din cenuşa lor, s-ar face pecinginea - Suceava; cojile de ouă, din care au ieşit puii, se strâng şi apoi se aruncă afară, în credinţa că puii se vor ţine laolaltă - Suceava; cojile ouălor obişnuite nu se aruncă pe rând afară, ci toate o dată - Suceava; să nu se spele vasele folosite la muls cu apa în care s-au fiert ouă, pentru că ies bube pe ţâţele vacilor - Vâlcea; oul cu vine în el nu este bun de clocit, pentru că va ieşi din el o monstruozitate - Ialomiţa; să nu se ia din cuibare ouăle părăsite de păsări, pentru că din ele iese necuratul - Suceava; aceste ouă să fie puse în jăratic, pentru ca să nu mai iasă din ele necuratul în chip de şarpe - Tecuci; nu se prăjesc ouă în casa în care există cloşcă, deoarece năduşesc puii în ouă - Suceava; unor oameni le este frică să mănânce gălbenuşul de la ouă, ca să nu se îmbolnăvească de gălbinare - Galaţi; îi va merge rău celui care va lua cu sine în călătorie ouă - Suceava; dacă omul nu ar mânca ouă şi ceapă, ar fi capabil să vadă până şi vântul - Tecuci; este semn că va ninge pentru cine visează ouă - Suceava (2.GOROVEI,p.19;35; 52-54; 74;79;94; 97-100; 102;106;115;117;141;165;174; 179-181; 211;213;252;254;271; 274;276;282-283; GOLOPENŢIA, p.89;105;109;133-134). În practicile uzitate în seara de An Nou pentru aflarea viitorului, fetele din unele sate ale Transilvaniei iau un pahar cu apă neîncepută, sparg un ou şi îl toarnă în întregime în pahar; dacă până dimineaţa oul creşte de dă pe dinafară, atunci este sigur că fata se va mărita în anul ce vine; dacă oul se aşează pe fundul paharului, speranţa este pierdută; dacă pe gălbenuşul oului apare figura unui copil, înseamnă ruşine, iar dacă apare un sicriu înseamnă moarte; sau se ia un blid, dar mai ales un pahar cu apă rece neîncepută, apoi sparg oul şi îi lasă tot albuşul să se scurgă în apă; dacă din albuşul acesta se formează chipul unui bărbat, atunci fata se va mărita în anul următor; dacă nu se formează nimic din care să se poată alege o imagine, atunci se crede că nu se va mărita; dacă se formează un chip de bărbat şi pe lângă el mai multe puncte, se crede că soţul va fi bogat şi va avea multe oi; dacă figura acestuia este singulară, fără puncte, atunci se crede că viitorul soţ va fi un om sărac - Transilvania; Bucovina; în Transilvania, fetele se duc la fântână sau la un izvor, înainte de miezul nopţii, însoţite de mama lor sau de o altă fată, scot apă, umplu paharele pe jumătate, apoi fiecare scurge în paharul său un albuş din oul adus cu sine; interpretarea figurilor care se formează o fac bătrânele care se pricep la astfel de lucruri; când un copil are „junghiuri" şi pentru a afla unde este locul dureros, mamele iau un ou proaspăt şi îl plimbă peste tot corpul micuţului şi unde acesta se sparge acolo se crede că ar fi locul afectat - Buzău; în Muntenia, când mirele şi mireasa stau împreună la masă după ce s-au întors de la cununie, li se dă mai întâi un ou de găină sau de puică, din care amândoi trebuie să mănânce şi apoi se poate să se atingă şi de celelalte bucate; în zona Buzăului, este necesar ca amândoi să mănânce din acelaşi ou, iar oul să fie din cele ouate primele de o puicuţă, ca să trăiască nedespărţiţi până la moarte; în Ţara Zarandului, se aduc pe o tavă două ouă, mirele ia unul dintre ele, îl sparge, îl curăţă şi îl taie cu un cuţit în două, o jumătate o mănâncă el şi cealaltă jumătate o dă miresei; cojile ouălor din care a fost preparată pasca nu se aruncă în foc, nici la gunoi, ci se strâng toate într-un vas şi apoi sunt aruncate toate pe o apă curgătoare, pentru ca, peste vară, uliul să nu facă pagubă între găini şi pui, dar mai cu seamă pentru ca aceste coji să meargă până în ţara blajinilor (rocmanilor) şi să le dea de veste că a sosit Paştele şi să-l serbeze şi ei - Bucovina (2.MARIAN,I,p.54;105;II, p.126;3.I,p.358;364). Când se pun ouăle sub cloşcă, trebuie să se stea jos, ca să şadă şi cloşca pe ouă - Maramureş (BOGDAN,p.31). În prima baie a nou-născutului, se pun ouă, pentru ca pruncul să aibă pielea curată şi sănătoasă - Călăraşi (TUDOR,p.67). Cine găseşte un ou părăsit înseamnă că este de rău pentru casa omului şi el trebuie aruncat peste casă, ca să se ducă răul departe - Moldova; cine se visează mâncând ouă de găină înseamnă că este un om bun; înseamnă câştig pentru cel ce visează ţinând în mână ouă; dacă vede în vis ouă este semn că va avea copii buni şi va fi bine sau va primi laudele celor din preajmă, în caz că se visează spărgându-le; dar însemnă boală grea pentru cel care visează ouă galbene, sau îl ameninţă o pagubă pe cel care se visează cumpărând ouă; va fi semn de secetă şi mare uscăciune pentru cine visează coji de ouă - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: ou-salivă-3-foc; răspântie-ou-sare; ou-mătură-grindă; ou-mătură-foc; ou-sâmbătă-uşă-gunoi; ou-fereastră; ou-Vinerea Mare; ou-apă neîncepută..
Oul Pascal. Din cele mai vechi timpuri, toate popoarele lumii, dar cu deosebire cele ale Asiei şi Europei, celebrau sărbătoarea Anului Nou la echinocţiul de primăvară şi, în această zi, îşi trimiteau, ca simbol al fecundităţii şi afecţiunii reciproce, ouă colorate în diferite culori; în unele mitologii (Egipt, India, China) se spune că lumea s-ar fi născut dintr-un ou; deci ouăle simbolizează naşterea, iar pentru creştini simbolizează naşterea la o nouă viaţă dobândită prin sacrificiul lui Iisus, legendele creştine legând simbolul ouălor roşii de patimile Mântuitorului; astfel, Maica Domnului, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a pus coşul cu ouă pe care îl adusese cu ea la poalele crucii, iar acestea au fost înroşite de sângele Mântuitorului; în Mehedinţi, se spune că, în timp ce iudeii duseseră pe Iisus la Pilat, spre a fi judecat şi osândit, şi după ce judecătorul, spălându-se pe mâini, spusese că, negăsindu-I nici o vină, nu-L poate condamna, mulţimea auzind a cerut capul lui Iisus, iar Pilat, întinzând mâna spre ei, a rostit: „De voiţi să ucideţi un nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră"; o ploaie de pietre a căzut pe capul lui Iisus şi urlete grozave au răsunat; dar, minune, toate pietrele s-au prefăcut în ouă roşii; în Bucovina, se crede că, după ce Hristos a fost răstignit, învăţaţii şi conducătorii iudeilor se adunaseră la o masă, pe care era un blid cu zeamă de cocoş şi mai multe ouă fierte; în timp ce se ospătau, unul dintre ei povesti despre afirmaţia lui Iisus, care spusese că va învia după ce va fi înmormântat; iar alt mesean zise neîncrezător că El va învia, când şi cocoşul pe care îl mâncau va învia şi când ouăle de pe masă vor fi roşii; în clipa aceea, ouăle se făcură roşii şi cocoşul începu să cânte bătând din aripi; în Vrancea, se spune că, după Înviere, Iisus umbla în jurul Ierusalimului, ca să găsească pe cineva care să răspândească vestea sculării sale din morţi; atunci, venind o femeie spre oraş, Iisus i-a zis să meargă şi să vestească pe ucenici că a înviat, iar femeia i-a răspuns: „Doamne, nu mă va crede nimeni, dă-mi un semn adeveritor despre aceasta", iar Iisus a înroşit toate ouăle pe care le avea femeia în coş; ouă roşii nu se mănâncă în ziua de Paşte până ce nu s-a împărţit pomana morţilor; altfel, pomana nu este primită; în ziua de Paşte este bine să li se dea copiilor să mănânce, după ce s-au săturat cu ouă, peşte rămas fie de la Florii, fie de la Blagoveştenie (25 martie); oul roşu pe care unii îl duc cu ei să se împărtăşească în Duminica Învierii este bine să fie păstrat peste an şi, dacă acesta se va sparge singur, se va strica şi va face viermi, este semn că acel om va avea noroc; în ziua de Paşte, orice om trebuie să aibă asupra lui un ou roşu; oul ţinut de copii în sân este păstrat şi pus în sămânţa de porumb, ca să răsară toată şi să rodească; cojile ouălor să nu fie aruncate la gunoi afară, pentru că se crede că astfel este aruncat norocul; oul roşu păstrat în casă apără de răutăţi, păzeşte casa de farmece, din această cauză femeile îngroapă câte un ou roşu după uşă; se mai poartă cu sine un ou roşu permanent, de la Paşte până la Înălţare (Ispas), fiind considerat sfânt şi apărător împotriva duşmanilor; în Bucovina se spune că diavolul se interesează permanent dacă lumea mai face ouă roşii şi „scrise" şi dacă se mai colindă, pentru că se crede că el va ieşi de sub pământ la lumină atunci când nu se vor mai încondeia ouă şi nu se va mai colinda (PRESA). Alte legende spun că ouăle de Paşte sunt colorate, pentru că oamenii buni au dat ouă roşii copiilor de judecători şi i-au îndemnat să dea din ele şi părinţilor lor pentru a-i îmbuna la judecata Mântuitorului; că pietrele cu care jidovii l-au lovit pe Hristos s-au transformat în ouă roşii; pentru că Maria Magdalena a împărţit ouă colorate acelora pe care îi vestise că Iisus a înviat; pentru că Simion, care mergea la câmp cu ouă şi pâine în traistă, cărase un timp crucea Mântuitorului şi ouăle s-au înroşit; pentru că o precupeaţă, neîncrezătoare în Înviere, a afirmat că aşa cum nu sunt aceste ouă roşii, tot aşa nici Iisus nu a înviat, iar ouăle au devenit roşii; pentru că atâta timp cât pe lume ouăle „se vor scrie", diavolul nu va ieşi şi nu va pune stăpânire pe ea (ZAHACINSCHI, p.5). Se mai crede că oul pascal este substitut al Mântuitorului, fiind ales pentru roşire şi încondeiere la Miezul Păresimilor, colorat în Săptămâna Patimilor şi „ucis" şi apoi mâncat sacramental în ziua de Paşte; sau este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă (5.GHINOIU,p.11). În Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor se roşesc ouăle, din care cauză această zi se mai numeşte şi Vinerea ouălor - Argeş; în Duminica Învierii Domnului, cine merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sân, ca să fie roşu la faţă peste an - Bihor; tot ca să fie roşu la faţă peste an, în Duminica Paştelui să se mănânce ouă roşii - Bihor; dar îi va mirosi gura peste an celui care mănâncă ouă imediat după slujba de Înviere - Suceava; în Duminica Paştelui, să se mănânce mai întâi un ou alb, deoarece acela care va mânca întâi ouă roşii va face bube - Muntenia; când, în ziua de Paşte, soţul şi soţia ciocnesc ouă roşii, va trăi mai mult cel al cărui ou rămâne întreg - Suceava; dar să nu ciocnească ouă roşii cei care doresc să nu-i doară mijlocul când vor secera - Galaţi; ca să nu se facă bube peste an, nu trebuie să se fure ouă în Duminica Paştelui - Dolj; este în pericol de a face bube cel care, în Duminica Paştelui, când se ciocnesc ouăle roşii, refuză să cedeze oul său celui care i l-a spart - Tecuci; nu este bine să se roşească ouă în ziua de Paşte şi nici să se mănânce, fiindcă se face roşeaţă pe limbă, care nu mai trece, sau se vindecă foarte greu - Ţara Oltului; oul roşu, sfinţit de Paşte, se păstrează şi se sparge în ziua de Paşte a anului următor şi, dacă va fi plin, înseamnă că omul va avea mult noroc, iar, dacă este sec, înseamnă că nu va avea noroc - Suceava; să se oprească unul dintre ouăle roşite pentru Paşte, să fie acoperit cu o fâşie de ceară pe mijloc, de unde să fie legat şi apoi atârnat într-un cui şi să fie spart în ziua de Paşte a anului următor şi, dacă se vor găsi în el viermi, este semn că omul va avea noroc, iar, dacă nu, nu va fi cu noroc - Teleorman; este om cu noroc acela care, păstrând 40 de zile un ou de la Paşte, îl sparge după acest termen şi, dacă oul este stricat şi miroase urât, este semn că toate iniţiativele din acel an vor fi cu noroc - Iaşi; dacă ouăle vopsite pentru Paşte ies urâte, este semn că va muri cineva din familie - Muntenia; oul roşu din ziua de Paşte se mănâncă neapărat cu sare, pentru ca să se roşească, deci să fie frumoase, mâinile celor ce prăznuiesc Paştele - Muntenia; în dimineaţa Duminicii Paştelui, când oamenii se spală, se pun în apă un ou roşu şi o monedă, ca ei să fie roşii, sănătoşi şi cu bani peste tot anul - Suceava; cojile ouălor roşii nu se aruncă afară în Duminica Învierii Domnului, pentru că, odată cu ele, se aruncă şi norocul - Vâlcea; să fie strânse şi aruncate pe o apă curgătoare, ca să dea de ştire şi blajinilor (rohmani) că, pe Pământ, a sosit Paştele - Suceava; se crede că din aceste coji rohmanii se hrănesc în număr de 12 inşi dintr-un ou - Suceava; se mai crede că resturile de ouă roşii şi cojile călătoresc 40 de zile până ajung la rohmani de se hrănesc cu ele - Suceava; se strâng cojile de ouă rămase de la Paşte, pentru că sunt bune pentru multe leacuri - Bihor; după unii, ciocnirea ouălor de Paşte ar aduce ploaie cu grindină - Vrancea (2.GOROVEI, p.29-30;148;131;167;172;247;GOLOPEN-ŢIA,p.110). În Bucovina, ciocnitul ouălor se face după un anumit ceremonial; oul are trei părţi: vârful, care se numeşte cap, partea opusă se numeşte dos, iar părţile laterale se numesc coaste; în prima zi de Paşte, se ciocnesc numai cap în cap; luni, se poate ciocni cap cu dos, iar, în zilele următoare, dos cu dos; regula generală este că dreptul de a lovi primul şi a spune „Hristos a înviat" îl are bărbatul sau cel mai în vârstă din familie; se crede că este semn bun pentru sănătatea de peste an dacă oul celuilalt este spart; în toate zonele, oul spart trebuie dat partenerului, iar cel ce nu îşi dă oul său se crede că se expune la mari pedepse şi că-i vor ieşi bube pe tot trupul (PRESA). Ouăle se roşesc şi se împodobesc începând cu ziua de marţi din Săptămâna Patimilor; marţi şi miercuri se încondeiază, iar joi se fierb; în alte sate, ouăle se vopsesc în zilele de vineri şi sâmbătă; oricum ar fi, cele mai multe opţiuni sunt pentru ziua de joi; ouăle care se vopsesc sunt în special de găină, dar uneori se obişnuieşte să se folosească şi ouă de gâscă, raţă sau curcă; oul cel dintâi care se colorează pentru probă se numeşte, în Banat, cearcă; acesta se împarte în ziua de Paşte, dimineaţa, între pruncii din casă, unde se aduce în prealabil o glie de iarbă verde, în jurul căreia copiii se învârtesc şi mănâncă oul, fără să scoată o vorbă; apoi cojile oului se pun pe grindă, în ele se pune aluat din făină de grâu, care se crede că este bun pentru prosperitatea familiei; datina de a face ouă colorate diferit, în afară de cele roşii, este de dată mai recentă, spre sfârşitul sec. al XIX-lea, neavând vreo semnificaţie, dar producând satisfacţia oamenilor şi mai ales a copiilor; când au câte şase culori, se numesc ouă muncite sau ouă necăjite; se spune că ouăle negre înseamnă chinul şi durerea pe care le-a suferit Mântuitorul, când a fost răstignit pe cruce - Suceava; ouăle „muncite" se mai numesc şi merişoare, fiindcă au o singură culoare sau o singură faţă ori floare - Bucovina; mai există şi alte două feluri de ouă şi anume ouă împistrite sau scrise, pictate şi încondeiate, ca să le diferenţieze de cele nemuncite - Transilvania, Bucovina; se folosesc urătoarele motive ornamentale: Crucea Paştilor sau Crucea Paştii (în forma crucii de pe pască), Crucea nafurei, crucea românească (în forma unei cruci simple), cruce rusească (având la fiecare braţ al crucii câte o cruciuliţă), paştile sau pasca (având formă de pască), ouăle roşii, brâul popii, desagii popii, urzitoarea, vârtelniţa (având două variante: cu roată şi colac şi vârtelnicioara), suveică, suveicuţa, oala cu peteică, furca de tors, furca de lucrat, grebla, hârleţul, scara, scăruţa, bolobocul cercuit, roata carului, mincea sucită, floarea Paştilor, ciuboţica cucului, brăduţul, frunza stejarului, cercelul doamnei, ruja, lintea, garoafa, frunza nucului, frunza bradului, floarea garoafei, ghiocelul, sâmburii de nucă, măgheranul, pomuşorul, grâul câmpului, trandafiraşul, fluturul, porumbarul, albina, peştele, costiţele, berbecele, unghia caprei, cornul ţapului, coarnele ţapului, urechile iepurelui, creasta cocoşului, laba găinii, laba broaştei, racul, laba racului, piciorul racului, coada racului, coarnele cerbului, laba cârtiţei, laba gâştei, paingănul, bălţatul, aripioara, cârligul sau caţa ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, fierul plugului, pălăria, pălăria neamţului, scorţari românesc, scorţari unguresc, rătăcitul sau cel rătăcit, 40 de clini sau clinişoare (care se execută foarte rar), oala legată (împistritură ale cărei capete se adună împreună precum peteica în care se pune o oală când se duce mâncarea la câmp), calea rătăcită sau calea rătăciţilor (nume care vine de la o femeie săracă, plecată în pădure după lemne şi care s-a rătăcit, neaflând vreo cărare; este şi cel mai frumos dintre toate); dintre toate acestea, cele mai des folosite sunt: crucea paştii, calea rătăcită, frunza stejarului, frunza bradului, cârligul ciobanului, oala legată în peteică şi 40 de clinişoare; cele mai frumoase şi cu deosebită măiestrie lucrate sunt însă calea rătăcită şi 40 de clinişoare; motivaţia pentru care sunt împodobite ouăle împistrite sau scrise stă nu doar în dorinţa ca acestea să fie frumoase, ci şi să se găsească pe ouă lucrurile care le sunt cunoscute din viaţa de zi cu zi, dar mai ales şi pentru că le sunt deosebit de plăcute; se numesc ouă muncite, fiindcă prin efortul de realizare a lor se întruchipează „munca" Mântuitorului în ziua răstignirii; de aceea se crede, în Suceava, că nu este bine să se facă ouă muncite, pentru că acela care le execută comite un păcat de moarte, fiindcă „a munci ouăle este un păcat"; în consecinţă, se crede că nu este primit de Dumnezeu oul muncit dat de pomană, ci numai cele roşii, merişoarele sunt primite - Suceava; mai se spune că, dacă se începe de la mijlocul Postului Mare a se împistri un ou, astfel că până la Paşte, în fiecare zi, să se execute câte un motiv, şi dacă un astfel de ou se pune în noaptea Învierii pe gunoi şi se leagă acolo cu o funie, iar cineva să stea şi să-l păzească, atunci va vedea că vine un câine sau o altă arătare care ar vrea să-l ia; omul va refuza, arătarea va reveni şi va fi tratată ca prima dată, caz în care arătarea va promite omului orice doreşte, bani sau altceva, după care va pleca luându-şi oul şi ţinându-se apoi de cele promise - Suceava; vopselele folosite la încondeiere se întrebuinţează şi ca protecţie împotriva unor boli sau pentru obţinerea diferitelor rezultate pozitive; astfel gălbinelele se dau la porci, pentru a nu căpăta brâncă, roşelele pentru a nu căpăta roşeaţă, sau ca să se spele fetele cu ele, pentru a fi frumoase ca oul roşu şi iubite de toţi cum sunt şi ouăle în această perioadă - Suceava; înainte de a merge la biserică, toţi ai casei se spală într-un lighean în care se află apă proaspătă, în care se pune unul sau mai multe ouă roşii şi câteva monede din aur sau argint şi busuioc, pentru a fi uşori, roşii şi sănătoşi ca oul, să le meargă bine tot anul, să fie curaţi ca aurul sau ca argintul şi să aibă bani - Bihor,Suceava; se spune că acei care ciocnesc împreună ouă roşii de Paşte se vor vedea şi pe lumea cealaltă - Suceava; se mai crede că acela căruia i se sparge oul primul este mai slab şi va muri mai repede sau că i se iartă păcatele - Suceava; unii afirmă că ouăle se ciocnesc numai în primele trei zile ale Paştelui, alţii că se pot ciocni până la Înălţare (Ispas), iar alţii până în Duminica Mare (Rusalii) - Suceava; cel căruia i s-a spart oul trebuie să-l dea „învingătorului", pentru că se crede că, în caz de refuz, îl va mânca pe lumea cealaltă împuţit sau cu păcură; cel care înşală şi vine cu ouă tari (de curcă, raţă, gâscă sau chiar din lemn) pe lumea cealaltă va mânca toate ouăle „câştigate" împuţite, cu viermi şi cu venin în ele; se crede că nu este bine a păstra ouă împistrite în casă, golite de gălbenuş şi albuş, fie ca frumuseţe, fie pentru a avea model anul următor, pentru că în astfel de găoace de ou se ascunde dracul; alţii păstrează oul „învingător" peste an, pentru că el este bun împotriva muşcăturii de şarpe sau pentru farmecele de dragoste - Suceava; se spune că Anticristul trebuie să-şi roadă lanţul gros cu care este legat şi că lucrarea este aproape gata în ziua de Paşte şi va scăpa; dar copiii umblând cu ouă roşii şi el privind la ele uită de munca sa, iar lanţul se îngroaşă la loc şi astfel oamenii mai scapă un an de potop; dar când oamenii nu vor mai înroşi ouă la Paşte, atunci şi lumea „se va potopi" - Transilvania,Munţii Apuseni; ciocneşte ouă toată lumea, dar puţini sunt şi cei care îl consumă, pentru că se crede că acei care mănâncă ouă roşii le vor apărea bube pe corp peste an, iar, ca să nu se întâmple aşa ceva, se consumă mai întâi ouă albe - Banat,Moldova centrală şi de sud; cine mănâncă ouă roşii, trebuie să le consume nesărate, ca să nu i se roşească mâinile peste an, iar înainte de a-l mânca este bine să se frece cu el pe obraz, pentru ca să fie rumen, apoi să-l ciocnească - Moldova centrală; când, în Duminica Paştelui, fetele nemăritate se duc la biserică, îşi pun şi câte un ou roşu în sân, ca să fie totdeauna îmbujorate - Bihor; se crede că va fi uşor peste an cel care mănâncă mai întâi ouă dintre cele duse la biserică de Paşte; în afară de aceasta, unii usucă albuşul acestor ouă sfinţite şi, când un om sau vreo vită capătă albeaţă, pisează albuşul uscat şi praful rezultat îl suflă în ochiul bolnav - Suceava (2.MARIAN,II,p.135;138-139;141-145;176;188;194). În Duminica Paştelui este bine să se dea pe o apă curgătoare găocile de ouă roşii, pentru că ele vor merge pe apă până vor da de „apele Sâmbetei" şi de aici vor trece în apele cele de sub pământ, unde sunt înfipte furcile pământului; Iuda roade mereu la aceste furci, cu gândul să scufunde pământul, dar când vede venind găoci de ouă roşii îşi aduce aminte că a sosit Paştele creştinilor şi i „se taie curajul", stă din lucrarea lui, suficient ca furcile pământului să se refacă într-o clipă; de asemenea, sufletele celor ce mor nebotezaţi, fără lumânare, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi au mare uşurare când văd găoci de ouă roşii venind pe „apa Sâmbetei" (PRESA). Un ou roşu se pune în scalda copilului, împreună cu alte obiecte, ca el să fie sănătos şi întreg la minte; de asemenea, un ou roşu se pune şi în grâul de sămânţă şi se azvârle odată cu sămânţa pe holdă, la întâmplare; la fel se procedează şi la semănatul cânepei în satele din nordul Argeşului (2.CHELCEA,p.29). Se pun la fereastră ouă înroşite, pentru ca omul să fie apărat împotriva spiritelor malefice (URSACHE,p. 282). Ouăle de Paşte sunt puse sub icoană, sunt împărţite pentru pomenirea celor morţi şi se pun şi în hrana vitelor; în multe locuri din ţară, capul familiei ia un ou slujit la biserică şi îl împarte cu toţi ai casei, în credinţa că oricare dintre ei „s-ar rătăci" peste an va fi în stare „să vadă" chipurile celorlalţi şi astfel i se vor deschide căile către ei; ciocnind ouă roşii, oamenii se pot întâlni pe lumea cealaltă; de aceea ciocnesc unul cu altul şi cei ce se iubesc - Bucovina; ouăle încondeiate poartă denumiri diferite, după zonele în care se practică această adevărată artă: ouă pictate, ouă împistrite, ouă împiestrite - Moldova,Bucovina; ouă încondeiate, ouă scrise - Banat,Transilvania,Oltenia,Muntenia; ouă împietrite - Muscel; în Vrancea sunt executate ouă cu ornamente în relief, numite ouă muncite în chiclazuri sau ouă chinovărite; în general, mai sunt folosite denumirile de ouă muncite şi ouă necăjite (ZAHACINSCHI,p.3;18). În Duminica Paştelui, să se mănânce mai întâi ouă albe, fiindcă acela care va mânca ouă roşii mai întâi va face peste an buboaie, sau pentru că tot anul îi va mirosi gura a ou clocit celui care încalcă interdicţia - Suceava,Bucovina; în prima zi de Paşte, cine se spală este bine să-şi dea pe faţă cu un ou roşu şi cu o monedă, ca să-i meargă bine tot anul şi să aibă faţa îmbujorată; cine vrea să ştie dacă are noroc, să ia un ou slujit din Duminica Paştelui şi să-l păstreze până anul viitor, când îl va sparge tot în prima zi după Înviere şi, dacă va fi gol, înseamnă că nu are noroc, iar, dacă oul este plin, este semn că respectivul va avea noroc tot restul anului - Suceava; se mai află soarta omului şi în cazul că se ia un ou din prima zi de Paşte şi se păstrează 40 de zile şi este cu noroc, dacă acesta nu se strică - Iaşi; se mai crede că ouăle de Paşte (sau cojile acestora) pot aduce frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod bogat, folosite în unele farmece pot să lege sau să îndepărteze oamenii unul de altul, pot să grăbească măritişul fetelor sau să înmulţească vitele; mai există credinţa că lucrurile sfinţite, precum sunt ouăle de Paşte, pâinea etc. este păcat să fie aruncate la gunoi, ci se aruncă în foc sau se dau ca hrană animalelor (PRESA;NOTE,Băncescu). În Joia Mare, se duc 12 ouă roşii la biserică, seara la Denie, şi se lasă acolo până în ziua de Paşte; apoi, acestea se îngroapă în diferite puncte ale hotarelor moşiei, pentru a feri semănăturile de grindină; celor care mor în zilele Paştelui li se pune un ou roşu în mână, ca semn că au răposat în zilele Învierii şi pe care îl arată dracilor de la vămi, iar aceştia, văzând oul roşu, îi lasă să treacă nesupăraţi, oricâte păcate ar fi făcut; cojile de ou colorate nu se dau găinilor să le ciugulească, pentru că nu mai fac ouă; de ziua Sfântului Toma, femeile fac colivă cu ouă roşii, pe care o dau de pomană pentru morţi (PRESA). Este primejdie de foc pentru cel care visează ouă roşii - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: ou roşu-monedă; ou roşu-porumb; ou roşu-uşă; ou roşu-ceară-fier; ou roşu-apă-monedă; ou roşu-grindă-aluat din făină de grâu; ou încondeiat-Duminica Învierii-gunoi-funie; ou roşu-grâu.

OVĂZ (Avena sativa - DLRM,p.575)
Plantă furajeră din familia gramineelor, cu paiul drept şi cu inflorescenţă ramificată; seminţele acestei plante sunt folosite mai ales ca hrană pentru cai (ŞĂINEANU,IV,p. 109). În multe din practicile rituale desfăşurate de Anul Nou ori cu ocazia Zilelor Sântoaderului, se uzitează numai seminţele de ovăz sau asociate cu seminţele altor plante (grâu, porumb, orez etc.); în cadrul „semănatului" simbolic din dimineaţa Anului Nou, ovăzul ţine locul grâului (2.MARIAN,I,p.114;249;4.POP,p.28). În noaptea Anului Nou, fetele nemăritate pun într-o răspântie o grămăjoară de ovăz, pe care, dacă o găsesc dimineaţa risipită, este semn că se vor mărita - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.82). Serie simbolică: răspântie-ovăz.

OVIDENIE v. NOIEMBRIE.


Despre noi

Institutul Național al Patrimoniului http://patrimoniu.gov.ro

Direcţia de cercetare, evidenţă a patrimoniului cultural mobil, imaterial şi digital [fostul CIMEC] - www.cimec.ro

Contact

  • Telefon:
    (+40) 021.317.90.72, (+40) 021.317.90.64 (Fax)
  • Email:
    cimec@cimec.ro
  • Adresă:
    Piața Presei Libere 1, corp B3, parter, CP 33-90, 013701 București





Back to Top