C

CADOU v. DAR.

CAFEA (Coffea arabica - DLRM, p. 106)
Se crede că acela care varsă cafeaua va lua bani - Ilfov; Prahova; Buzău; Iaşi; când cineva o varsă din întâmplare, va câştiga în ziua aceea - Argeş (2. GOROVEI, p. 33; NOTE, Antonescu). Pentru cine visează cafea măcinată înseamnă ceartă; înseamnă bucurie pentru cel care se visează bând cafea - Suceava (NOTE, Băncescu).

CAFENEA
Pentru cine visează cafenea înseamnă ceartă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CAIER
Se crede că nu este bine ca fetele să plece din şezătoare cu caierul neterminat - Tecuci; ca urmare, pentru ca viitorii soţi să nu fie spâni, se crede că este bine să se toarcă tot caierul în aceeaşi şezătoare - Tecuci; când mai multe femei torc împreună, nu este bine să aşeze caier peste caier, dacă vor să întrerupă lucrul, pentru că, se crede, vor deveni văduve şi vor avea şi un al doilea bărbat - Bucovina (2. GOROVEI, p. 33, 218; 249). Fetele nu aşează caierul pe tăietorul de lemne, pentru că se tem de Fata-Pădurii - Maramureş (BOGDAN, p. 89).

CAL (Equus caballus - DLRM, p. 107)
Locuitorii satelor spun că pe cal l-a făcut Dumnezeu, ca să slujească gândul omului, din care cauză ori omori un om, ori un cal tot una este; calul poate ghici ori presimţi intruziunea demonilor malefici, simte puterea răului şi poate indica locul unde se ascunde strigoiul („când calul trage într-un loc, unde începe să bată cu copita, dedesubt nu este lucru curat"), punându-se astfel în evidenţă dimensiunea sa sacralizatoare, în sensul purităţii magice şi ceremoniale; pentru calităţile şi priceperea sa, calul este deosebit de preţuit, românii afirmând că este cel mai frumos, mai nobil şi mai deştept dintre toate animalele, deoarece, „unde a fost el o dată, nu trebuie să mai existe dubiu, nimereşte el singur şi merge acolo unde ştie că a mai fost cândva"; mai crede poporul că patrupedul este năzdrăvan, pricepe ce i se spune, este foarte credincios, presimte moartea stăpânului său, soarta sa este ca şi a omului, chiar că, în multe privinţe, îl întrece pe om, pentru că are presimţiri despre primejdii, nenorociri, moarte, pe când omul nu le are; dar atributul de „năzdrăvan" poate fi citit şi malefic, fiindcă el se poate preface în drac, diavol, că poate vorbi cu stăpânul; în mod emblematic, folclorul românesc asociază calul cu feciorul şi fecioria; în unele zone etno-folclorice există chiar obiceiul de a creşte un „cal de holtei", care nu se foloseşte la muncile gospodăreşti şi care se ţine numai pentru călărie; acest cal constituie un semn de putere şi prestigiu social (nu oricine poate întreţine un asemenea cal), dar şi o marcă distinctivă pentru o anumită categorie de vârstă, pentru un anume mod de a fi şi de a se comporta în lume; în doine, elogiul calului reprezintă, de fapt, elogiul unui asemenea model uman, definit prin vitejie şi fală; semnele cele mai elocvente ale acestor calităţi sunt calul priceput şi armele bune („Voinicul fără cal/E ca peştele pe mal"); calul suflă pe nări, spun unele colinde, foc şi vânt, uscând hainele stropite cu apă ale voinicului; în general, saltul peste mare are rolul unei probe eroice, al unei probe consacratoare; din perspectiva mitului, jocurile cu măşti care înfăţişează chipul calului pot oferi date interesante; masca de cal apare în datinile de Anul Nou şi în cele de Sântoader; ea poate fi o mască simplă, sub care se ascunde un jucător, sau una dublă, cu doi oameni formând calul şi un al treilea călare pe ei; însoţit de alaiul său, calul pătrunde în fiecare gospodărie, unde „joacă", stârnind incitarea şi bucuria gazdelor, având doar rolul de a declanşa elanul debordant al dansatorilor, însoţit de explozie de râs şi veselie; la jocul „căiuţilor" (în Moldova), dansatorii poartă, în jurul brâului, o figură din lemn, reprezentând animalul consacrat; în forma lor actuală, cu probabilitate manifestările poartă amprenta caracterului apotropaic şi fertilizator, fiind menite să alunge, prin invocarea figurii magice a animalului puternic şi fecund, duhurile malefice şi să provoace declanşarea energiilor ascunse ale firii; calul chtonian apare explicit destul de rar în folclorul românesc şi nu are consistenţă concluzivă în acest sens; conotează ideea de eroism şi virilitate războinică, de unde şi „încurarea cailor", care consacră pe tânărul cel mai priceput şi cel mai viteaz; în sistemul gândirii tradiţionale româneşti, calul se individualizează, prin structura profund contradictorie a atributelor sale fundamentale, prin caracterul tensionat şi ambiguu al simbolismului său, care îi circumscriu sfera semantică; ambivalenţa calului este relevată mai ales de credinţele populare, care susţin că el este „animalul cel de mijloc între animalele de casă"; se şi spune: „cine ţine cai, să ţină şi boi; cu caii să lucrezi şi boii să-i ţină, că, dacă ţine numai cal, va rămâne sărac"; foamea neobişnuită a calului se datorează unei pedepse de sorginte sacrală, fiind blestemat să fie mereu flămând, pentru că a refuzat, odată, să treacă o divinitate peste un râu, motivând că nu are timp; calul mănâncă mult, dar şi munceşte mult şi fără odihnă; poporul îl caracterizează astfel: „calul este blestemat de Dumnezeu"; „el piere şi nu se satură"; „el e mort şi e cu iarba-n gură"; „diavolul în cal se preface"; poporul crede că „dracul umblă călare pe un cal, ori se preface în cal"; „calul e al dracului, el pe om l-ar omorî, dar i se pare omul tare mare şi se teme de el"; „poartă numai gând rău asupra omului"; „este un animal care nu ţine la om"; „el totdeauna, când pleacă cu gazda, pleacă cu gândul să nu-l mai aducă înapoi"; „este duşman al omului ca şi mâţa"; cu toate acestea şi în mod paradoxal, alte atestări folclorice susţin exact contrariul, calul fiind „animal plăcut lui Dumnezeu"; „cu caii nu te cuprinde nici un rău, fiind blagosloviţi de Ilie"; „cu calul poţi merge şi în Rai şi în iad, că te scoate şi de aici şi de acolo"; calul este „spurcat", termenul având în acest caz un dublu sens: citit din perspectiva codului alimentar, el înseamnă „necomestibil"; citit din perspectiva codului mitologic, el semnifică maleficul şi apartenenţa la spaţiul demonic; se mai crede că este spurcat, pentru că, în „illo tempore", o femeie a îndrăznit să-l încalece; fiind un animal care degajă eroismul şi virilitatea, calul exclude femininul, de aceea, în sistemul simbolicii populare, imaginea femeii călare reprezintă o adevărată „coincidentia opositorum", o alăturare şocantă a două realităţi profund antinomice: „fetele care merg călare fac păcat ca şi cum ar omorî pe cineva"; nu este exclus ca puterea pe care o are calul de a trece peste mari întinderi de apă, cum este prezentat în multe naraţiuni folclorice, să fie o reminiscenţă a funcţiilor sale mitologice de animal călător, fie de cărător solar, ca purtător al astrului zilei peste lume, fie ghid psihopomp, ca îndrumător al sufletelor spre tărâmul celălalt; pentru a pune în concordanţă timpul datinii cu timpul povestirii, colindele afirmă că întrecerile de cai au loc la Crăciun (25 decembrie) şi la Bobotează (6 ianuarie), adică la cele două sărbători limită (început şi sfârşit), care străjuiesc intervalul de 12 zile ceremoniale consacrate trecerii dintr-un an în celălalt; în realitate însă, alergările de cai se desfăşoară la venirea primăverii, în prima sâmbătă după Lăsatul de sec pentru Postul Paştelui, de ziua lui Sântoader, patronul şi divinitatea tutelară a cailor; ambivalenţa sa îşi are explicaţia şi în determinările mitologiei, deoarece calul conturează una dintre cele mai polimorfe figuri mitice, al cărei simbolism cuprinde toate gamele posibile, de la solar la acvatic, de la celest la chtonian, de la cosmogonic şi eroic la demonic; apare în aproape toate genurile literaturii orale, în sărbători şi obiceiuri populare, în medicina şi magia populară, în ornamentică, în jocuri ori în alaiurile cu măşti; este însemn al tinereţii eroice, pentru că, dacă mortul a fost neînsurat, sau om de arme, i se aduce calul la mormânt şi acolo se dă de pomană unui alt tânăr neînsurat; îndeplineşte nenumărate funcţii pe lângă stăpânul său (sfătuitor, mesager, salvator) şi nu se poate imagina voinicul, ca şi haiducul, fără cal, aceasta fiind o situaţie generală pentru tot folclorul lumii; consumă alimente fermecate, ori substanţe cu puteri magice (măr, lapte, rouă, jăratec etc. ), înţelege graiul oamenilor, prevesteşte viitorul, dăruieşte armele fermecate, posedă obiecte vrăjite (gresia, oglinda, peria etc. ), scuipă foc, zboară „mai iute ca vântul şi ca gândul", îl ajută pe erou în faptele sale: căutări, lupte, metamorfoze, probe de pricepere şi isteţime, evadări din temniţă, saltul peste mare, anunţă moartea eroului, îi sapă mormântul şi uneori moare odată cu el; ca şi vânarea cerbului sau a monstrului marin, vinderea calului are rostul de a sprijini întemeierea unei case, a unei noi familii, motivaţia actului fiind de natură economică, marcând astfel ieşirea dintr-o condiţie (aceea de june, de holtei) şi integrarea în alta (aceea de om matur, de gospodar), adică intrarea „în rândul lumii", renunţând la calul său, adică la emblema statutului său de tânăr neînsurat; în folclorul românesc, tânărul nu dă drumul definitiv calului decât în două situaţii: înaintea nunţii şi înainte de moarte, când îl îndeamnă să plece către ceata de haiduci ascunşi în codru; contrar unor credinţe, în literatura orală calul se prezintă ca un demon vegetaţional, acolo unde calcă natura se împlineşte, câmpiile arse înverzesc, piatra seacă izvorăşte, văile lasă să curgă de-a lungul lor apă lină, iar codrii se acoperă de frunze; „jucatul" şi „încuratul cailor" sunt aidoma săritului fertilizator, în măsură să declanşeze renaşterea miraculoasă a întregii naturi, provin din acelaşi nucleu simbolic care pune în evidenţă figura calului fecund, puternic, întemeietor de lume, stăpân al apelor şi al bogăţiilor pământului; prin alergarea lor, caii pământeni sprijină soarele în momentele de cumpănă ale firii, în momentele de trecere de la o etapă la alta a vieţii; întrecerea din sat este un analogon, ritual şi simbolic, al întrecerii din ceruri, al goanei neobosite prin care caii soarelui asigură mersul, zilnic şi anual, al astrului de la un crug la altul; acest sens nu epuizează însă valorile semantice ale complexului mitologic al „încurării cailor" solari şi pământeni; rostul acestui obicei este probabil apotropaic şi fertilizator; deci, „alergarea cailor" are drept scop alungarea şi împrăştierea, în ultima zi a ciclului calendaristic, a spiritelor rele cuibărite în timpul iernii; unele credinţe dublează ritul printr-o dimensiune mitologică, afirmând că alergarea cailor pământeni repetă, în plan profan, cursa cailor sacri ai lui Sântoader; astfel, calul este dedublat, născând cuplul cailor (şi al călăreţilor) gemeni; ei apar frecvent în colinde, în ipostaze îndeobşte consacratoare: dezleagă izvoarele, trezesc la viaţă întreaga natură, zboară prin ceruri, stăpânesc lumea, salvează pe cei aflaţi în pericol, ceea ce duce la concluzia că imaginea folclorică a cuplului cailor năzdrăvani este o prelungire a atributelor străvechiului grup divin al călăreţilor danubieni, zeităţi de origine geto-dacă, intens adorate în teritoriile dunărene; rosturile de animal fertilizator explică şi asocierea intimă dintre cal şi mediul acvatic: calul apare mereu în preajma mării, înoată cu uşurinţă, destupă izvoarele, protejează fântânile, este legat de solomonari etc. ; mai mult chiar, într-un recitativ spus de copii, ca să alunge norii, este invocată o iapă fabuloasă, stăpână şi născătoare a ploilor; fără a fi în mod vădit stăpânul apelor, calul din folclorul românesc relevă însă, la nivelul conotaţiilor simbolice, profunde afinităţi cu orizontul acvatic, afinităţi concretizate fie în planul magiei apotropaice (capul de cal păzind fântânile), fie în acela al asocierilor poetice (calul sărind peste mare, declanşând izvoarele, oprind ploile etc. ); calul şi lupul, în calendarul popular, domină fiecare câte o jumătate de an; lupul stăpâneşte perioada hibernală, vremea frigului şi a morţii, în timp ce calul are sub puterea sa perioada de primăvară şi vară, vremea renaşterii firii, a tinereţii şi a elementelor vitale; când Sfântul Gheorghe aleargă pe calul său în jurul pământului, iarba înverzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine; se poate spune că lumina şi căldura se află sub zodia calului; capul de cal apără de boli, de alte rele şi, în plus, aduce norocul în casă; el este prezent la capătul grinzilor ce susţin acoperişul caselor, la stâlpii porţilor, în vârful acoperişurilor, la capetele laviţelor, la fântânile „cu cai" din Gorj, la vasele din lemn pentru lapte, la capetele leagănului copiilor; lipsa dimensiunilor infernale şi malefice îşi are explicaţia în faptul că, în civilizaţia tradiţională românească, chipul calului este orientat cu predilecţie către atributele sale solare şi fecundatoare; zilele consacrate calului sunt: Anul Nou; Boboteaza; Sântoader (cam trei zile şi în special sâmbăta din Săptămâna Albă sau a Brânzei, prima săptămână din cadrul Postului Paştelui) şi Ispasul sau Joia Înălţării Domnului (COMAN, I, p. 2; 35-40; 42-48; 50; 64; II, p. 165; NOTE, Antonescu). Calul se asociază cu libertatea flăcăului neînsurat, cu plinătatea forţelor tinereţii şi curajul aspiraţiilor juvenile; în cântecele fetelor, iubitul este asociat cu calul său, amândoi formând un tot unitar şi armonic; stăpânul şi calul par a se înţelege fără cuvinte; are funcţie de mediere, fiind unul din principalii mijlocitori între sfera femininului şi principiul masculin; calului îi revine rolul de a străbate drumurile dorului; saltul iubitei în şa semnifică desprinderea ei de sfera fecioriei, de casa părintească şi trecerea în stadiul de femeie, iubită şi soţie; există poezii populare construite pe paralelismul tânăr/murg; legarea calului de un buştean semnifică o aventură erotică, în acelaşi timp calul fiind şi călăuză şi sfetnic în iniţierea erotică; în ceremonialul nupţial, există prezenţa activă a calului ca simbol arhetipal al principiului energetic masculin; gândurile şi sentimentele tânărului sunt transferate calului în acţiunea ce o întreprinde pentru cucerirea fetei (EVSEEV, p. 95-96; 193). Credinţele în puterea binefăcătoare a capului de cal, pus de pază la intrarea în casă, pe acoperiş, la laviţele de lângă sobe, fiarele de pus lemnele pe ele la vatră poartă numele de „cai", la căucele mari de luat apă, a căror coadă are cam 50 cm. , la locuinţele semiîngropate (bordeiele din câmpia Olteniei), unde chiar piesele de susţinere, care străjuiesc intrarea în pantă, poartă denumirea tehnică de „cai", la bisericile de lemn din toate cele trei provincii istorice româneşti, la aşa-numitele „fântâni cu cai", construcţii care captează mici izvoare, prezente în Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, mai rar în Muntenia de nord-vest, până pe apa Argeşului, pentru a goni spiritele rele, sunt prezente în multe zone din România; de un deosebit interes este faptul că, pe lângă reprezentările plastice, cel mai adesea realizate din lemn cioplit, acesta se întâlneşte şi sub forma craniului descărnat, pus în parii gardurilor de la grădini, în preajma grajdurilor, între butucii de vie, în copacii bătrâni crescuţi lângă izvoare, bănuiţi a fi bântuiţi de iele; zona de extensiune a acestui fenomen este sudul ţării, cu deosebire în Oltenia şi Dobrogea, în nordul Moldovei, în Ţinutul Pădurenilor fiind folosite, cu acelaşi scop, craniile de cornute, mai ales de berbeci (PETRESCU, p. 116-119). Atât chiuiturile feciorilor, cât şi unele figuri coregrafice de joc din Ţara Oltului amintesc de cai (nechezatul, tropotul, săriturile cailor), imaginea fiind completată cu denumirea pe care o are o fază de joc, numită „şchiopătârca" (o învârtită pe loc, în care perechile de dansatori, după două învârtituri normale, la a treia şchiopătează, târând puţin piciorul pe pământ, apoi ridicându-l în sus), pot avea o origine simbolic cabalină; problematica se amplifică, dacă se ia în considerare că grupurile de feciori, junii, „ridicatul" craiului, Plugarul, dar mai ales „Căluşarii", prin sistemul de organizare şi repertoriu, care au toate o trăsătură comună, sunt executate de o clasă de sex şi de vârstă foarte precisă; caii care apar atât de des în colindele din Ţara Oltului nu sunt, în general, cai solari, ci cai de voinici, iar, când au un caracter magico-religios, sunt mai curând demoni ai vegetaţiei; ei nu fac decât să reamintească, uneori printr-un aspect agrar, vechile culte silvo-vânătoreşti; calul este animalul cel mai important al deghizărilor, este deţinătorul unei anumite forţe sacre, pare chiar înfăţişarea unui vechi zeu al anului (HERSENI, p. 40; 300; 323). Ca o sumă a observaţiilor, se constată că, în performarea căluşărească, s-au contopit două reprezentări principale, una legată de venerarea ielelor, cealaltă de cultul cabalin; căluşerii din Banat obişnuiesc să poarte cu ei un cap mic de cal, sculptat în lemn şi pus într-un mâner; în Vâlcea, chiar steagul cetei de căluşari poartă numele de „căluş", iar, prin Teleorman, instrumentul din mâna mutului se numeşte „cal"; mai mult, steagul şi „calul" mutului se formează punând fiecare membru al cetei câte un fir de pelin şi de usturoi, fără ca să vorbească; după toate probabilităţile, aşa-zisul „cioc" sau „iepure", purtat de căluşarii din Oltenia alături de steag, n-ar fi decât reprezentarea sumară a calului, blana de iepure închipuind un patruped miniatural asemănător statuetei din lemn a căluşarilor bănăţeni; prezenţa pintenilor la căluşari pare a fi subordonată semnificaţiei cabaline a jocului, atestată documentar şi de călătorii străini care au străbătut meleaguri olteneşti; felul cum se formează ceata înainte de Rusalii, în Dolj, oglindeşte aceeaşi dependenţă cabalină, întrucât ritualul de intrare în ceată constă în sărirea celorlalţi membri, succesiv, ca peste un cal; printre numeroasele figuri ale jocului căluşăresc, se întâlnesc paşi care vor să imite trapul cabalin, paşi care se fac săltat, ridicând fluierul piciorului în poziţie orizontală, în timp ce se sare pe celălalt picior, paşi care apar în „plimbările" în cerc, menite să separe între ele feluritele figuri sau jocuri căluşăreşti, urmele fiind vizibile şi la căluşarii stilizaţi din Transilvania; dansul Căiuţilor, specific Moldovei, ar fi un dans imitativ, care urmărea să supună calul voinţei umane; altă ipoteză ar fi că acest cult al calului este în legătură cu fertilitatea; toate detaliile Căluşului arată nu numai o strânsă dependenţă de cal, ci chiar o încercare de a se integra în speţa cabalină; dintre jocurile practicate în Oltenia şi Muntenia, cele mai frecvente sunt Căluşul şi Floricica, la care se adaugă altele, printre care Calul, ultimul dans distingându-se şi prin faptul că, în timpul acestuia, nu se strigă, ci se nechează, subliniind dependenţa de cabalin; calul are o poziţie privilegiată faţă de celelalte animale, din cauza însuşirilor sale de natură profilactică; se crede astfel că oasele calului au puternice virtuţi apotropaice, de aici practica atât de răspândită de a pune tigve de cal pe gardurile şi împrejmuirile caselor (BÂRLEA, p. 41-43; 59). Jocul Căluşarilor, dar mai ales organizaţia care stă la baza acestui joc, căluşăria, sunt întemeiate pe credinţa magică ce emană de la şeful ei, numit vătaf, jude, primicer, care este urmat clipă de clipă, în timpul jocului ce durează până la două ore, de toţi jucătorii; însă mitul iniţial, al omului-cal, este acelaşi şi la confrerii, cu toate că este rar citat; după cum se ştie, căluşăria este un aspect practic, un rit de educaţie, după alţii de iniţiere, care se înţelege şi se explică prin mitul Sântoaderului, varianta românească a mitului indo-european al centaurului; adevăratele „încurări ale cailor" au loc în pragul primăverii, sâmbătă, în ziua Sântoaderului sau Calului cel Mare, alteori duminică, în ziua de Lăsatul secului la intrarea în Postul Paştelui; dar tot în această duminică se desfăşoară ritul numit Alimori, Roata de foc, Urlalia sau Priveghi, care încheie câşlegile şi încep păresimile, adică Postul Paştelui (BUHOCIU, p. 46; 69). Calul şi lupul domină fiecare câte o jumătate de an; soarele este purtat pe cer de telegari voinici; calul îl poartă pe Sântilie, care trăsneşte cu biciul de foc diavolii; caii îi ajută pe Sântoader şi pe Sânnicoară să întoarcă Soarele, hotărât să se refugieze pentru totdeauna de privirile oamenilor; caii purifică, prin goana lor, spaţiul la Bobotează sau la Lăsatul Secului; caii lui Sântoader instituie ordinea şi echilibrul după perioada câşlegilor, întrerupând şezătorile şi întâlnirea fetelor cu băieţii; în calendarul popular, cultul cailor este exprimat direct (săptămâna de opt zile dedicată cailor lui Sântoader, „Încurarea cailor" la Bobotează sau Lăsata Secului, Todorusele - zi când se întâlnesc caii lui Sântoader pentru a petrece cu Rusaliile, Paştele cailor); Sântoaderul cel Mare poate fi localizat între 8 februarie şi 14 martie, dar documentele arată că, înainte de introducerea calendarului creştin, el se celebra la echinocţiul de primăvară; S. Fl. Marian culege din Banat o informaţie, conform căreia caii lui Sântoader sunt de două feluri şi anume albi şi negri, iar caii cei albi prigonesc neîncetat pe cei negri şi, ajungându-i, încep a-i muşca cu gurile şi a-i bate cu copitele şi, de regulă, nu se lasă până ce nu-i înving; apariţia „junilor" călări în ziua de miercuri din „Săptămâna luminată" (prima săptămână de după Duminica Învierii Domnului, Paştele), când se chiuie şi se trag focuri de armă, reprezintă, pentru multă lume, adevărata sărbătoare a „junilor", călăreţii şi caii, împodobiţi cu ghirlande de flori, devin un fel de semizei de tipul Sântoaderilor, de a căror forţă fantastică se sperie spiritele necurate; călărirea cailor de către „juni" are deci aceeaşi semnificaţie cu „încurarea cailor" la Bobotează, Lăsata Secului şi Sântoader, când sunetele trâmbiţei, focurile pistoalelor, chiotele, goana cailor alcătuiesc adevărate scene de vânătoare rituală a spiritelor iernii; animalul protector, calul, era invocat de către oameni de două ori într-un an: să înfrângă spiritele morţii din anotimpul friguros, strigoii, al căror patron este lupul, şi spiritele morţii din anotimpul călduros, ielele, al căror patron sunt Zânele sau Rusaliile; de aici „încurarea cailor", Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna lui Sântoader, inclusiv dansul căluşarilor; indirect, calul este prezent în calendarul creştin prin sfinţi însoţiţi de cai sau transportaţi de cai precum sunt Sângiorz, Sântilie sau Sânnicoară; printre multele menţiuni de prezenţă în arta populară a motivului calului (şi a călăreţului), mai sunt amintite porţile maramureşene, uneltele de muncă, lăzile de zestre; calul, în întregul său, mai apare modelat în lut, la ceramica din Pisc şi Pucheni (Ilfov) şi foarte frecvent pe textilele cusute sau ţesute, motivul călăreţului apărând cu deosebire pe obiectele de ceramică şi pe covoarele din Maramureş şi sudul Moldovei şi pe ştergarele din Dobrogea; se mai crede că Săptămâna Cailor lui Sântoader deschide anul agrar (12. GHINOIU, p. 93-94; 96-97; 256; 277; NOTE, Antonescu). Bărbaţii, femeile, dar mai ales fetele şi flăcăii, în sâmbăta lui Sântoader, înainte de a răsări soarele sau de a da de mâncare cailor, se spală şi îşi spală şi părul, ca să le crească frumos tot anul (precum cozile cailor la fete, precum coamele cailor la băieţi) - Suceava; cine nu se spală pe cap, sau se spală după ce au trecut primele ore ale zilei, se spune că i se „paşte" părul tot anul, adică le cade părul, dar se crede că înşişi caii le pasc părul - Suceava; sau că Sântoader ar „împiedica" patrupedele în cozile fetelor şi le-ar încurca părul, după care părul n-ar mai creşte; spălatul nu se face cu leşie (apă şi cenuşă), pentru că, fiind sâmbăta morţilor, se crede că morţii s-ar adăpa din aceasta, ci numai cu apă în care se pun flori şi ierburi cu efect odorizant şi curativ: sfărâmături de fân, rădăcini de urzică (acestea pot fi şi fierte), busuioc (Ocynum Basilicum L. ), mentă (Mentha piperita L. ), cimbrişor (Thymus serpyllum L. ), toaie(Aconitum Napellus), calapăr (Balsamita vulgaris), căprusnic (Cirsium oleraceum Scop), smeurică (Reseda odorata L. ), fapnic, leuştean (Levisticum officinale Koch), hamei (Humulus Lupulus L. ), năvalnic (Scolopendrium officinale), nu doar ca să le crească părul, ci ca să fie întotdeauna înflorite, îmbujorate, drăgălaşe ca florile, să fie solicitate la joc şi jucate - Suceava; în apă mai pun şi monede de argint, ca să fie albe ca argintul, sau se mai spală şi cu lapte de iapă, pentru a le creşte părul - Suceava; caii lui Sântoader poartă numele de Sân- sau Sâm-Toaderi, au zilele lor anumite, adică încep întotdeauna în prima marţi, la amiază, din Păresimi şi ţin şapte, respectiv opt zile, ceea ce înseamnă că se încheie fie marţi, după duminica lăsatului de brânză (Banat), fie ţin nouă zile şi se sfârşesc miercuri la amiază săptămâna următoare - Transilvania; cel mai cal dintre ei, numit Sântoaderul cel Mare, cade totdeauna sâmbătă, după începerea lor, adică în ziua de Sântoader - Banat; a opta zi, înainte de ieşirea lor din perioada rituală, se numeşte ziua mare a Sântoaderilor (Banat) şi este dedicată celor şchiopi, pentru că între caii lui Sântoader se află şi unii şchiopi, care nu se pot ţine de ceilalţi - Transilvania; caii lui Sântoader sunt foarte răi şi nu cruţă în special pe cei care nu ţin ziua stăpânului lor, a Sântoaderului cel Mare - Transilvania; Mehedinţi, îi calcă în picioare până îi lasă morţi - Gorj; femeia care îndrăzneşte să lucreze în ziua întâi a Sântoaderilor este răpită seara de caii lui Sântoader - Năsăud, iar cea care lucrează vineri seara, spre ziua lui Sântoader, se va îmbolnăvi, pentru că, în timp ce doarme, vin caii lui Sântoader şi joacă pe şi peste trupul ei - Teleorman, unde se crede că aceşti cai sunt de culoare galbenă; nevestele tinere şi fetele se feresc în toate zilele să lucreze, mai ales să facă vreo împunsătură cu acul, iar bărbaţii nu lucrează cu securea ori cu cuţitul, pentru că altfel vin noaptea caii şi, zornăind din lanţuri, îl „leagă" pe cel ce a lucrat, legarea manifestându-se prin dureri reumatice la mâini, picioare şi la toate încheieturile - Transilvania; nu este bine să se împungă, cu deosebire marţea, când „se pun caii", apoi sâmbătă, când este Calul cel Mare, apoi marţi din săptămâna următoare, când se încheie perioada lor, şi miercuri şi joi, care sunt zilele celor şchiopi - Transilvania; nu este bine să se toarcă, să se urzească şi să se ţeasă cât ţin Caii lui Sântoader, iar femeii care toarce în răstimpul acesta i se înşiră intestinele, după cum se înşiră firul din furcă pe fus, sau nu se urzeşte, fiindcă se vor încurca în urzeală caii lui Sântoader - Gorj; celei care ţese i se vor rupe firele în stative în cursul anului - Suceava; dacă femeile vor să toarcă, să o facă ţinând furca aplecată, ca să nu se împiedice caii, dar cel mai bine este ca fusele şi caierele să fie ţinute ascunse în toate aceste zile - Gorj; în decursul Sântoaderilor şi mai ales în ziua Sântoaderului cel Mare, seara, nu este bine să se meargă la petreceri sau în şezătoare, fiindcă vin caii şi taie capul tuturor ce se află acolo - Transilvania; nu este bine să se spele cămăşi toată săptămâna, pentru că se va îmbolnăvi cel ce le va purta, cămăşile fiind călcate în picioare de către cai - Banat; Năsăud; nu este bine de pus cloşcă pe ouă, pentru că din acele ouă vor ieşi pui slabi, puţin rezistenţi, nu este bine să se dea sare la vite, pentru că se vor îmbolnăvi peste an, dar se poate da sare descântată vitelor folosite la muncă - Transilvania; Suceava; nu este bine să se lase peste noapte aluatul de pâine, fiindcă vine Sântoader şi „se mâzgăleşte" în plămădeală şi pâinea nu mai creşte - Suceava; în această perioadă nu se descântă - Banat; nu este bine să se iasă afară sau să se călătorească noaptea, pentru că, întâlnind caii lui Sântoader, aceştia îi bat şi îi calcă în picioare, până îi lasă morţi - Năsăud; Mehedinţi; Dolj; Romanaţi; casa unde vor să facă rău se crede că este o casă necinstită, că în ea este cuibărită o „patimă" ori un rău şi de aceea vin caii la acea casă şi umblă prin pod, prin pivniţă, prin cămară, fac zgomot şi mult rău; iar, dacă vrea cineva să-i izgonească, se îmbolnăveşte, sau, suindu-se pe o scară, cade şi-şi rupe o mână sau un picior, pentru că ei vin pentru vreun păcat pe care l-a săvârşit un membru al familiei; dar oamenii se pot feri de cai, dacă întorc toate vasele din casă cu gura în jos şi închid bine uşa - Banat; cel mai bun mijloc de a contracara acţiunea nocivă a cailor lui Sântoader este să le fie ţinute zilele, drept pentru care nu se lucrează fie în toate aceste zile, fie numai trei zile şi acelea doar dimineaţa până la amiază, ori de la amiază până seara - Banat; caii mai pot fi opriţi astfel: în seara premergătoare zilei de marţi, când „se pun" caii lui Sântoader, înainte de a însera, femeile dau unul-doi pumni de porumb cailor din gospodărie, ca să le păzească pe ele şi familia lor, fiind chiar mai bine dacă porumbul este dus cailor din altă gospodărie - Transilvania; nu doar luni când apune soarele, ci şi în cursul săptămânii, femeile duc porumb, ovăz şi fân cailor din sat, ca viaţa să le fie lină, fără boală şi alte accidente - Banat; în ziua de sâmbătă, la Sântoaderul cel Mare, femeile duc cailor porumb, ovăz şi sare, ca aceştia să fie liniştiţi şi să nu le facă rău celor ai casei şi loturilor din hotarul satului - Banat; „încurarea cailor" se ţine în sâmbăta lui Sântoader şi este uzitată mai ales în Muntenia; nu este vorba de zilele onomastice ale celor 7-8 sfinţi din calendarul creştin, ci de întâia sâmbătă ce urmează după Lăsata Secului pentru intrarea în Postul Paştelui; nu este cutare zi din lună, ci invariabil prima sâmbătă din post şi mai adesea în luna cu care începe primăvara, pentru că martie din post nu lipseşte niciodată; pentru că se lasă sec de două ori, o dată de carne, a doua oară de brânză, „încurarea cailor" se practică fie în sâmbăta din „Săptămâna brânzei", fie în sâmbăta din prima săptămână de post; prima este valabilă, în unele sate, pentru „încurarea cailor", cealaltă pentru obiceiul spălării părului; în Muntenia, „încurarea cailor" se mai practică în ziua martirului Teodor Tiron (17 februarie) şi în ziua Sfinţilor 40 de mucenici (9 martie); în unele părţi din Transilvania (lângă Blaj), precum şi în Banat, „încurarea cailor" este uzitată în prima zi de luni din Postul Paştelui; totuşi ziua cea mai des folosită rămâne sâmbăta lui Sântoader cel Mare; în Romanaţi, „încurarea" este o întrecere desfăşurată la loc deschis, unde, la sosire, învingătorul este sărbătorit şi lăudat; în Suceava, asistenţa face pariuri; „încurarea cailor" este prezentă cu deosebire în textul colindelor din Banat, Transilvania şi Muntenia şi, până după ultimul război mondial, se organiza „încurarea" şi în Bucureşti, lângă Obor, în sâmbăta lui Sântoader, sau vara, de ziua Sfântului Pantelimon (27 iulie), lângă Cernica şi biserica Spitalului din comuna Pantelimon; „încurarea" a mai fost practicată şi pe câmpia Colentinei, lângă Mănăstirea Plumbuita, organizându-se în ziua de Drăgaică (24 iunie) sau de Sfântul Prooroc Ilie (20 iulie); calul, pisica, câinele, oaia şi alte animale domestice prevestesc ploaie printr-o mişcare neliniştită şi mirosind cu insistenţă unele locuri (2. MARIAN, I, p. 86; 244-245; 249; 252-253; 269-272). În Transilvania, nordul Munteniei şi Moldova, dacă un decedat este tânăr neînsurat sau om de arme, i se aduce calul la mormânt, în ziua înmormântării, şi se dă de pomană unui alt holtei (3. MARIAN, III, p. 216). Sântoangerii omoară fetele care lucrează cânepa în zilele dedicate lor; se spune că, la o şezătoare, au venit opt flăcăi şi o fată a văzut coada în cizma unuia dintre ei şi imediat s-a dus acasă şi a întors totul pe dos: oglinzi, blide, vase, masa, laviţe etc. ; au venit la ea, dar ea nu a vrut să le deschidă şi atunci ei au poruncit fiecărui obiect să deschidă uşa, dar obiectele răspundeau că ele nu pot, pentru că sunt întoarse pe dos; au mai poruncit unei oale, aflată pe o grindă, dar oala a căzut şi s-a spart, după care flăcăii-cai au plecat; dar a doua zi, sătenii au văzut că fetele din şezătoare erau moarte, iar intestinele lor erau întinse pe gardurile caselor - Banat (LĂPUŞTE, p. 89-90). Se spune că, la Sântoader, caii lui coboară din munte şi la o săptămână urcă din nou, din care cauză femeile, atât la coborâre cât şi la urcare, nu lucrează până la prânz, nici bărbaţii nu se duc la pădure, fiindcă nu este bine; fetele nemăritate, dimineaţa, până a nu se face ziuă, se duc pe stâncile din munte şi fac un foc mare, după care joacă în jurul lui, uneori fiind prezente şi neveste tinere şi copii, se joacă şi se cântă până se luminează de ziuă, invocând pe Sântoader să le ajute să le crească părul şi să le aducă „buze dulci"; la coborârea spre sat, culeg iederă şi flori de orice fel, pe care le fierb, iar cu apa se spală pe cap, crezând că se vor mărita în scurt timp; tot atunci, se mai face un colăcel împletit, numit „brăduleţ", plămădit din aluatul pentru pâine, care se dă, după coacere, săracilor de pomană - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA, p. 448-449). Pentru că fuge iute şi nu oboseşte, se crede că nu are splină - Ialomiţa; să se ţină la casa omului cal, ca să meargă bine familiei stăpânului său - Galaţi; se mai crede că îl vede pe om ca pe un uriaş şi de aceea i se supune, dar, după ce omul moare, îl vede în adevăratele sale dimensiuni şi îi pare rău că l-a ascultat - Suceava; va muri calul care apucă să-şi vadă propriul trup - Ialomiţa; calul se încalecă pe partea unde nu este coamă - Galaţi; nu este bine să se ţină pe lângă casă cal abraş (nărăvaş), pentru că nouă cai după el trebuie să se ducă de sufletul diavolului, adică să moară sau să fie furaţi - Iaşi; când se fac pregătirile pentru o nuntă, caii plâng cu trei zile înainte de cununie - Suceava; craniul de cal se pune în parii gardului, pentru ca lupii să nu atace vitele din gospodărie - Suceava; îl va durea inima pe cel care încalecă un cal pe partea stângă a acestuia - Galaţi; nu este bine pentru cine vede cal alb în ziua de Bobotează (6 ianuarie), considerându-se că nu i se vor mai mărita fetele - Neamţ; cine vede primăvara, pe nemâncate, cal împiedicat va umbla împiedicat toată vara - Argeş; carnea de cal nu se mănâncă, deoarece a fost încălecat şi de femei - Tecuci; va face bătături şi băşici pe călcâie şi pe talpa picioarelor, sau pur şi simplu se îmbolnăveşte de picioare cel care, cu picioarele goale fiind, calcă prin locul unde s-a tăvălit un cal - Dolj; Galaţi; Vaslui; Suceava; la fel, copiii cred că sunt trântiţi de cai, deoarece au călcat pe locul unde s-au tăvălit aceştia - Moldova; bătăturile de la picioare se refac şi dacă s-a călcat în urina unui cal - Suceava; bubele de la colţurile gurii trec, dacă se iau zăbalele cailor în gură, sau măcar se ating locurile bolnave cu ele - Suceava; contra diferitelor forme de umflături este bine să fie folosită o falcă de craniu de cal găsită, dar aceasta trebuie repusă în poziţia iniţială, dacă se doreşte ca boala să nu mai revină - Tecuci; craniu de cal se pune şi în parii gardurilor, ca să apere casele gospodarilor de duhurile rele - Vaslui; sau ca să le ferească de deochi - Iaşi; sau ca să nu mănânce lupii animale din gospodărie - Suceava; de asemenea, la coama acoperişurilor caselor, se pune chipul unui cap de cal, confecţionat din lemn sau tablă - Galaţi; Suceava; greierii fug şi mor, dacă la locul pe unde intră ei în casă se pune o copită de cal mort - Tecuci; dacă în timpul deplasării la o petrecere sau în vreo vizită, calul sau caii strănută, este semn pentru cel care face drumul că va petrece bine sau că va fi bine primit - Suceava; dar dacă i se împotrivesc caii să plece cuiva care doreşte să călătorească este semn că el va muri curând - Suceava; când calul se duce singur într-un loc unde începe să bată cu copita, este semn că sub acel loc se ascunde ceva necurat - Tecuci; dacă nechează un cal în timp ce un hoţ stă la pândă, ca să fure, este semn că mai bine ar renunţa la acţiune - Vaslui; vederea slabă se vindecă, dacă respectivul se spală cu apă din troaca de unde beau apă caii - Suceava; ca să se vindece de negi, cel care îi are trebuie să se spele pe ei cu apă prelinsă de pe botul calului, după ce acesta este adăpat - Dolj; când caii sforăie e semn de ploaie - Teleorman; când se aşează cu spatele spre gard şi stau, fără a face nimic altceva, este semn că vremea se va schimba - Iaşi; dacă visează cineva cai alergând e semn că a doua zi va fi vânt - Suceava (2. GOROVEI, p. 17; 34-35; 97; 105; 146; 165; 173; 178; 261; 270; 272; 274; 279; 281-282; 287; NOTE, Antonescu). Dacă femeia gravidă a împlinit nouă luni şi nu naşte, să dea unui armăsar grăunţe din poală, mai întâi din poala din spate, apoi din cea din faţă şi numaidecât o apucă durerile facerii şi naşte - Vrancea (1. STAHL, p. 191). Nu este bine să se calce în tăvălitură de cal - Maramureş (BOGDAN, p. 94). Când înţelegerea dintre părinţi şi peţitori este făcută, se obişnuieşte ca fata să împodobească peţitorilor caii cu ştergare, pentru ca satul să ia cunoştinţă de eveniment - Banat (1. LAZĂR, p. 266). Prezenţa unui craniu de cal înfipt într-un par al gardului este explicată prin afirmaţia că acesta păzeşte să nu vină holera la vitele din gospodărie - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 110). Cui îi apare în vis cavalerie va avea parte de nelinişte; va avea parte de odihnă cine se visează descălecând de pe un cal; visarea unui cal fugind înseamnă supărare, înseamnă pericol pentru cel care îl visează sărind şi pagubă pentru cel care se visează că este muşcat de un cal; este iubit de oameni cel ce visează cal alb sau vânăt, dar se va întrista cel care visează cal negru; nu i se va împlini dorinţa celui care se visează căzând de pe cal; va primi în casă persoane însemnate cel care visează cal având şaua pusă şi i se vor împlini scopurile celui care se visează călărind; sau va face o călătorie cel care visează cal înhămat; înseamnă grijă pentru cel care visează cal slab şi bucurie, când calul este gras; înseamnă fericire în casă visul în care apar cai păscând; va avea parte de veşti rele cel ce visează cal murind - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: plante-argint-lapte(de iapă); pelin-usturoi.

CALCE (CALCEA CALULUI; Caltha palustris - DLRM, p. 107)
Plantă erbacee, cu frunze groase şi lucitoare, în forma copitei de cal, şi cu flori galben-aurii, numită şi bulbuci de baltă; cu toate că este toxică, florile ei se legau în palma sau la încheietura mâinii, în credinţa că băşica formată va trage în ea „frigurile" din corpul bolnavului; primăvara, este dată oilor, tăiată mărunt şi amestecată cu sare şi cu păsat (porumb sau mei măcinat mare), ca să aibă lapte mai mult - sudul Transilvaniei; în unele zone, florile de calce se puneau în vasele în care erau mulse vacile, în credinţa că laptele va fi în cantitate mai mare peste an, iar untul va fi galben precum florile acestei plante (BALASZ, II, p. 86).

CALEA LACTEE
Este partea ecuatorială a Galaxiei, de forma unei lentile, cu densitate stelară mare, vizibilă în nopţile senine ca un brâu al bolţii cereşti şi având peste 200 miliarde de stele (ŞĂINEANU, I, p. 45). Cunoscută şi sub denumirile de Calea Laptelui şi Calea Robilor, formaţiunea astrală face parte dintr-un sistem cosmic organizat, conform concepţiei tradiţionale, aidoma satului românesc; era deci normal să se creadă că indică drumul de reîntoarcere acasă a tuturor celor căzuţi în robia turcilor (VLĂDUŢESCU, p. 94; URSACHE, p. 71). Cunoscută şi sub denumirea de Troianul, Troianul Cerului sau Calea lui Traian, fie pentru că după ea s-a orientat împăratul roman în drumul său spre Dacia - Neamţ, fie pentru că ea le-a indicat celor luaţi în robie de Traian drumul spre casă - Argeş, fie că este semn călăuzitor lăsat de Dumnezeu pentru toţi cei duşi în robie, indiferent de duşman, ca să se poată reîntoarce acasă, şi că această cale va pieri numai atunci când va pieri şi robia de pe pământ - Ialomiţa; Vrancea; se mai crede că este drumul pe care merg spre Rai sufletele celor morţi - Prahova, sau că este drumul pe care se vor duce oamenii la judecata de apoi, fiindcă toţi oamenii sunt robii lei Dumnezeu - Neamţ (OTESCU, p. 51-52).

CALEAŞCĂ
Trăsură de lux, construită pe arcuri foarte flexibile (ŞĂINEANU, II, p. 190). Este menţionată frecvent în basmele populare româneşti, ca mijloc de deplasare a capetelor încoronate şi a familiilor acestora; cine se visează călătorind într-o caleaşcă înseamnă că se va bucura de cinste şi respect din partea semenilor şi de ascultare din partea fiilor săi - Suceava (NOTE, Băncescu).

CALOIANUL
Este un obicei de invocare a ploii, care se practică de obicei în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea pe timp de secetă, de către cete de copii, desfăşurarea concentrându-se asupra unei păpuşi de lut; textul este un cântec ritual de alungare a secetei, fără să i se cunoască sensul exact; o variantă a acestui obicei este „Mumuliţa ploii" sau „Muma ploii", întâlnită în Oltenia şi Ţara Oltului, obiceiul din aceste zone arătând mai clar că este vorba de un ritual combinat între unul de invocare a ploii şi unul de alungare a secetei; procedeul pare a fi acelaşi ca la alungarea anului vechi prin înmormântarea turcii sau a brezaiei, prin uciderea uncheşului sau înmormântarea vătafului de juni; scopul obiceiului este de a contribui la obţinerea unei recolte bogate, deci un rost de rodire (4. POP, p. 107; 109-111). Cu deosebire în Ilfov, Ialomiţa, Buzău şi Brăila, în fiecare an, în dimineaţa celei de a treia zi de marţi după Paşte, mai multe fete se adună la un loc şi fac un om mic din lut, sau un copil, în unele locuri chiar şi două asemenea păpuşi, bărbat şi femeie; omuleţul acesta se numeşte Caloian sau Scaloian, în unele părţi numindu-se şi Muma-ploii sau Mumuliţa-ploii; îl îmbracă în negru, îl pun într-un sicriaş sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii păstrate de la Paşte, precum şi cu flori şi busuioc, apoi îl duc şi îl îngroapă pe câmp, sau la umbra unui pom, sau printre brazdele cu legume, sau printre mărăcini, sau pe malul unei ape, ori în alt loc tainic; înainte de „înmormântare", una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce „steagul", adică o trestie cu o batistă albă în vârf, alta (altele) duc(e) sicriul, celorlalte fete revenindu-le rolul de a purta lumânări aprinse, de a simula plânsetul şi de a rosti chiar descântece; a treia zi după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paşte, sau în ziua de Paparudă, fetele se duc şi îl dezgroapă, îl bocesc, rostind aceleaşi descântece; îl duc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau îi dau drumul pe o apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios şi îmbelşugat; dar înainte de toate, în unele locuri, Caloianul este frânt în mai multe bucăţi care sunt aruncate în fântâni, puţuri, bălţi sau gârle; apoi se adună la o casă, fac o plăcintă mare, numită ghizmană, sau mai multe plăcinte, precum şi alte preparate, iar flăcăii satului aduc vin şi lăutari şi se veselesc din pomana Caloianului; la urmă, se prind cu toţi în joc până spre seară; dacă fetele sunt prea mici şi nu au unt, făină, ouă etc. , fac un sul din haine femeieşti şi pleacă prin sat cu el, femeile ies în poartă, udă sulul cu apă şi le dau acestora tot ceea ce le lipseşte; în final, sulul cu haine este legat de cumpăna unei fântâni şi i se spune şi acestuia tot Caloian sau Scaloian; în alte părţi ale Munteniei (în Câmpia Bărăganului), în aceeaşi zi de marţi din a treia săptămână după Paşte şi când este secetă mare care durează de mai mult timp, uneori şi în alte zile, este datină ca fetele şi femeile să frământe pământ galben şi să modeleze din el un om în miniatură, numit Caloian sau Scaloian; procedeul este acelaşi ca mai sus, descântecele rostite fiind invocaţii pentru aducerea ploii; după dezgropare, în a treia zi, omuleţul este aruncat în fântâni sau în alte ape, considerându-se că astfel se tulbură norii şi apele; în această zi, bărbaţii ară numai până la prânz, iar după aceea participă la veselia generală; la fel se procedează şi în Moldova; în zona Iaşi, îl duc pe Scaloian şi îl îngroapă în pădure; se obişnuieşte a se face Scaloianul şi în Dobrogea, unde se face în ziua de joi din cea de a patra săptămână după Paşte, iar omuleţului de lut i se dă drumul pe apa Dunării sau pe o baltă; în unele părţi, Caloianului i se mai spune Gherman, denumirea fiind întâlnită şi în Banat, dar sub acest nume se regăseşte o sărbătoare, care se ţine totdeauna cu cinci zile înainte de Ispas (Înălţarea Domnului) şi care se prăznuieşte prin nelucrare, ca să nu mănânce omizile câmpurile (2. MARIAN, II, p. 323-327). În ziua de marţi din a treia săptămână după Paşte, fetele şi femeile obişnuiesc să frământe lut galben şi să modeleze din el un om în miniatură, acesta purtând numele de Caloianul sau Scaloianul, acesta fiind după datină omul care trebuie să meargă la Dumnezeu să ceară să deschidă porţile cerului şi să sloboade ploile; după ce a fost modelat din lut, este pus într-un mic sicriu, îl tămâiază şi îl bocesc ca pe un mort; plânsul la înmormântarea Caloianului este obligatoriu, iar dacă fetele care îl bocesc nu pot să plângă, atunci se freacă cu ceapă la ochi pentru a provoca lăcrimarea abundentă; la trei zile după ce este îngropat, Caloianul este dezgropat şi este aruncat într-o gârlă, ca să se tulbure norii şi apele, cum se întâmplă înainte de ploaie; în unele sate ale Munteniei, figurina din lut masculină poartă numele de Tatăl Soarelui iar cea feminină Mumuliţa-Ploii, Caloiţa sau Caloieniţa; Tatăl Soarelui este îngropat după ritualul deja descris mai sus, iar Mumuliţa-Ploii este atârnată într-un pom sau înfiptă într-un stâlp şi stropită cu o găleată de apă, crezându-se că efectele acestor figurine sunt benefice pentru aducerea ploii şi pentru vegetaţie (PRESA).

CAMERĂ
Peste tot, în România, când locul nu impune altfel, casele sunt construite cu faţada spre sud, ca să fie luminate din zori şi până la apus; odaia (camera) orientată spre răsărit este destinată a fi camera curată, camera de oaspeţi, odaia cea bună, la care peretele dinspre răsărit este considerat, în Gorj, sacru, pentru că are streaşina aplecată deasupra brazdelor cu flori, adică deasupra locului unde odihnesc Cele Frumoase - duhurile bune (PRESA). În principiu, o cameră are patru „locuri" cu o încărcătură simbolică deosebită: „colţul cu vatră" - considerat ca spaţiu exclusiv al femeii; „colţul cu pat" - considerat a fi spaţiul cuplului; în zonele etno-folclorice din întreaga ţară, patul, ca şi suprafaţa de perete de deasupra lui, este tratat în mod cu totul special, cu deosebire în camera curată, unde sunt expuse majoritatea pieselor textile de mari dimensiuni şi unele piese de pot, cam tot ceea ce este mai bine realizat din punct de vedere estetic; „colţul cu masă" - considerat a fi spaţiul întregii familii; în fine, „după uşă" este colţul duhurilor, al măturii, al gunoiului etc. (NOTE, Antonescu). v. CASĂ.

CANĂ
Copiii să nu se spele sau să fie spălaţi cu apă turnată dintr-o cană sau ulcică, deoarece nu mai cresc, rămân precum ulcelele - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 239). Cănile şi paharele din care se bea la nuntă ţin şi ele de sfera femininului, precum reiese şi din următoarele cimilituri şi oraţii de nuntă: „Am o fetiţă; /De-aţi veni toţi, /La guriţă o sărutaţi"; „Să-mi iau nora din car, /Că-i mândră ca un pahar!" (EVSEEV, p. 202). Înseamnă intrigi pentru cine visează o cană spărgându-se şi va primi musafiri cel care se visează bând dintr-o cană - Suceava (NOTE, Băncescu).

CANDELA-CERULUI
Numele popular al Stelei Polare (ŞĂINEANU, I, p. 47). v. STEA.

CANDELĂ
În înţelesul de mică lampă cu ulei, aşezată în faţă şi sub icoane sau la morminte (ŞĂINEANU, II, p. 195). Când cineva varsă din neatenţie candela este semn de moarte - Iaşi; când candela se stinge de la sine, fără un alt motiv şi fără ca uleiul din ea să se fi epuizat, este semn de nenorocire - Tecuci; se mai crede că, în cele trei zile ale Învierii Domnului, în văzduh ard trei candele mari, dar pe care nimeni de pe pământ nu le vede - Suceava (2. GOROVEI, p. 38; 115). Primele două credinţe menţionate se întâlnesc însă în toată ţara, pentru că aprinderea şi întreţinerea iluminaţiei cu ajutorul candelei exprimă adoraţia faţă de lumea sfinţilor sau faţă de sufletele celor morţi (NOTE, Antonescu).

CAP
Parte superioară a trupului uman, capul este considerat ca adăpost al vieţii şi al sufletului nemuritor; este locul de unde pornesc toate forţele generatoare de gândire benefică sau de gândire demonică; din aceste motive, încă din paleoliticul superior, capul a fost folosit ca obiect de cult, păstrându-şi caracteristici magico-religioase până în zilele noastre; el întrupează singur întreg corpul uman, este figura sau icoana cerească, imagine a lumii, universul însuşi fiind intuit ca având forma craniului (BUHOCIU, p. 315-316). Dacă, după naşterea unui copil, primul care intră în casă, bărbat sau adolescent, are capul descoperit, este semn că nou-născutul nu va trăi - Tecuci; ca să nu învie ca strigoi şi să facă apoi rău, capul copilului mort nebotezat este lovit uşor cu piciorul - Moldova; copiii care nu stau cu capul pe pernă nu vor mai trăi - Tecuci; este păcat ca femeile să meargă cu capul descoperit la biserică - Teleorman; Muntenia; când moare cineva din familie, bărbaţii umblă cu capul descoperit, iar femeile cu părul despletit - Iaşi; Suceava; să nu se stea cu capul descoperit când se vântură la arie orz, ovăz etc. , pentru că va face tăciune grâul - Tecuci (2. GOROVEI, p. 41; 43; 129; 147; 152). În Banat, timp de 6 săptămâni, uneori chiar şi un an, după moartea tatălui, a mamei, a soţiei sau a unui copil românii umblă cu capul descoperit, înfruntând ploaia, zăpada şi arşiţa verii, în aceasta constă doliul practicat de ei, fiind absolut convinşi că printr-o astfel de ispăşire ar fi de mare folos sufletului celui răposat (GRISELINI, p. 188). În Maramureş, dar şi în multe alte zone ale ţării, cozile despletite, la femei, şi capul descoperit, la bărbaţi, este semn de jale, de moarte în familie; tot în Maramureş, când doi copii se lovesc, din întâmplare, cap în cap, trebuie neapărat să scuipe şi să spună: „Ptiu, să n-am două capete!", sau „Ptiu, să n-am bube dulci!" (BOGDAN, p. 35; 85). Cine visează om având două capete înseamnă reunire cu rudele şi prietenii apropiaţi; cine visează cap pleşuv înseamnă amăgire; cap acoperit cu păr frumos înseamnă că va fi bine în viitorul apropiat; visând, după vreo boală, cap desprins de trup (tăiat) înseamnă sănătate; dacă se visează cineva că se spală pe cap sau spală capul altcuiva este semn că va scăpa de griji; cine se visează având fruntea lată înseamnă că va avea mintea limpede şi multă judecată în afacerile imediate - Suceava (NOTE, Băncescu).

CAPCANĂ
În înţeles de cursă, de dispozitiv pentru prinderea unor animale sălbatice (ŞĂINEANU, II, p. 198). Dacă visează cineva că s-a prins într-o capcană e semn că i se va întâmpla o mare ruşine, dezonoare - Suceava (NOTE, Băncescu).

CAPELĂ
Mică bisericuţă, amplasată obişnuit în cimitir, unde se depune defunctul şi unde se desfăşoară slujba religioasă de înmormântare (ŞĂINEANU, II, p. 198). Cine visează capelă, va nădăjdui în împlinirea apropiată a unei bucurii care îl va face fericit - Suceava (NOTE, Băncescu). v. BISERICĂ.

CAPRĂ
În tradiţia populară românească, imaginea caprei se asociază întotdeauna cu aceea a sărăciei; se conturează astfel o antiteză dintre oaie şi capră, care semnifică opoziţia dintre bogăţie şi sărăcie; se spune că este un animal rău: „Cine ţine numai capre şi cai va fi tot sărac!": „Caprele şi caii sunt marha (vita) sărăciei; pentru că capra numai cât se uită la pom şi se usucă"; la fel ca şi calul, capra este „spurcată", „săracă", neproductivă; pe deasupra, ea este şi blestemată, intim asociată forţelor malefice: „Dintre toate animalele e cea mai apropiată de diavol; el apare adesea sub înfăţişarea ei; de aceea, nici nu e bine să dai capră de pomană"; în credinţele populare, capra este „oaia dracului"; în descântecul popular, bolile ori duhurile rele iau chipul caprei, lovesc omul şi aduc beteşugul şi suferinţa; de altfel, capra şi ţapul au fost atrase în sfera demoniacului şi au căpătat rolul de întrupări şi atribute ale duhurilor necurate; totuşi, este ambivalentă, este făcută de drac, are chiar chipul lui, dar poartă un suflet dăruit de demiurg; deşi este „a dracului", ea nu-i aparţine în întregime; în consecinţă, nu toată capra este impură, ci numai picioarele ori copitele ei; de la textele folclorice la cele ale datinilor populare, imaginea caprei se schimbă radical; devine una dintre cele mai iubite ceremonii populare, care include masca, alaiul, cântecul şi jocul caprei, având certe semnificaţii magice; scopul jocului şi al procesiunii cu capra stă în transferul de puteri de la figura sacră a măştii (care, probabil, reprezenta cândva o divinitate autohtonă) către casa şi bunurile gospodarului; întregul ceremonial urmăreşte obţinerea fecundităţii, garantarea sănătăţii gazdelor şi invocarea belşugului în roade şi animale; din acest punct de vedere, capra face parte din complexul arhaic al caprei şi ţapului fertili, dispensatori de putere şi bogăţie, complex larg răspândit în spaţiul indo-european; privită astfel, datina caprei se integrează în marea familie a sărbătorilor de crug, a carnavalurilor care marchează începutul unui nou ciclu al vieţii şi care încearcă, prin rituri şi manifestări simbolice, să îmbuneze puterile firii, să obţină garanţia unui an bun şi bogat; prin aceste atribute, ea poate fi comparată cu ceremoniile de primăvară consacrate lui Dyonysos, în centrul cărora se aflau sacrificiul ţapului şi „tragosul" (cântecul ţapului) şi cu sărbătoarea romană Lupercalia, în care sacrificiul caprei şi atingerea pieii sacre aveau drept scop purificarea cetăţii şi invocarea fertilităţii (COMAN, I, p. 27-32). Laptele de capră roşie este bun pentru vindecarea bolilor de plămâni - Tecuci; părul de capră sălbatică, pus în mâncare cuiva, îi provoacă acestuia un puternic deranjament stomacal, care îi poate provoca moartea - Suceava; dacă la o casă, în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie), este primit un grup de colindători purtând „capra", de acea casă nu se mai apropie îngerul timp de 50 de zile - Suceava (2. GOROVEI, p. 43; 189; 272). Ipostaza din Muntenia a jocului „Capra" se numeşte Brezaie, masca acesteia având adesea aspect zoomorf (PRESA). Pentru cine visează capră înseamnă griji; va fi îngrijorat sau chiar bolnav cel care visează o capră mergând; nu va avea nici un fel de succes în întreprinderile sale cel care se visează tăind o capră - Suceava (NOTE, Băncescu).

CAR
Se pune o roată de car în casă, pentru a nu mai intra greierii - Ialomiţa (2. GOROVEI, p. 105). Pentru cine visează car, uşor îşi va schimba locul; visarea unui car încărcat înseamnă grijă pentru existenţă; car răsturnându-se înseamnă boală; car cu fân înseamnă piedici în afaceri; înseamnă vrajbă şi silă pentru cine se visează stând într-o căruţă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CARNE
Pentru ca o femeie să nască fată, pe timpul sarcinii trebuie să nu mănânce carne de la animalele sau păsările de parte masculină (viţel, bou, ţap, berbec, răţoi, cocoş, gânsac, curcan) - Tecuci; când se ajunge acasă de la slujba din Duminica Învierii Domnului, nu se mănâncă imediat carne, pentru ca lupii să nu atace vitele - Suceava; în ziua nunţii, mirii nu mănâncă nici un fel de carne, în credinţa că astfel trupul le va fi sprinten, vor avea noroc şi vor trăi ani mulţi - Muntenia; este păcat să se mănânce carne obţinută prin sacrificarea de către o femeie a unui animal sau a unei păsări - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 44; 163; GOLOPENŢIA, p. 138). În seara de ajun a Bobotezei (5 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află o bucată de carne se crede că va lua de soţie o fată molâie; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii (2. MARIAN, I, p. 141). Va fi de bine pentru cel care se visează cumpărând carne; va înregistra o pagubă sau destulă bătaie de cap cu grijile diurne cel care se visează mâncând friptură - Suceava (NOTE, Băncescu).

CARPEN (Carpinus betulus - DLRM, p. 118)
Arbore cu lemnul tare, de culoare albă, având dungi argintii şi adâncituri pe trunchi, întrebuinţat cu precădere în construcţii şi în meşteşugul rotăritului (ŞĂINEANU, II, p. 206). Dar, pentru că se crede că lemnul de carpen atrage dracii, adică tocmai pe aceia pe care Sfântul Ilie îi tună şi îi fulgeră de ziua lui (20 iulie), nu este bine să fie folosit în construcţia caselor (PRESĂ). Prin extindere, nu este bine să se stea lângă un carpen când plouă, pentru că este pericol ca omul să fie trăsnit, fulgerat - Suceava (2. GOROVEI, p. 44).

CARTE
Dus la biserică pentru botez, moaşa îi aşează pruncului mâna dreaptă pe cartea preotului, considerând că astfel va ajunge cărturar şi om însemnat; în Chioar, când este botezat un copil i se pune la cap o carte, o secure sau alte obiecte care sunt pe placul părinţilor, în speranţa că micuţul va deveni cărturar, meşter mare etc. (3. MARIAN, II, p. 113). Nu se citeşte sau nu se învaţă în timp ce se mănâncă, pentru că uită tot ce a vrut să reţină cel ce o face; „îţi mănânci mintea", se spune - Muntenia; Ialomiţa; Tecuci; Vrancea; Iaşi; Suceava, dar dacă cineva citeşte seara până târziu şi, când îl prinde somnul, pune cartea sub pernă, nu va uita cele citite - Prahova; Ilfov; Suceava (2.GOROVEI, p. 44; 141; NOTE, Antonescu; Băncescu). Înseamnă sărăcie pentru cel care visează cărţi; va fi stimat cel care se visează citind cărţi, va avea mângâiere sufletească acela care visează carte de rugăciuni; va fi bine pentru cel care visează o Evanghelie, dă dovadă de sentimente religioase cel care se visează sărutând Evanghelia şi va fi înconjurat de o stimă deosebită cel care se visează fie ţinând în mână, fie citind din Evanghelie; dar înseamnă moarte pentru cel care visează Biblia; urmează a avea zile liniştite cel care visează sau se visează legător de cărţi - Suceava (NOTE, Băncescu).

CARTOF (Solanum tuberosum - DLRM, p. 119)
În practicile care se desfăşoară în ajunul Anului Nou, fetele pregătesc douăsprezece farfurii, pe care le pun cu faţa în jos şi sub care aşează diferite obiecte; flăcăii-colindători trebuie să aleagă trei asemenea farfurii şi acela care găseşte sub una dintre ele cartof înseamnă că va avea parte de o soţie guşată - Banat (2. LARIONESCU, p. 281). Dacă se visează cineva semănând cartofi e semn de speranţă în realizarea unor dorinţe, iar dacă se visează mâncând cartofi înseamnă fericire - Suceava (NOTE, Băncescu).

CARUL MARE
Numele popular al unui grup de şapte stele din constelaţia Ursa Mare, care configurează profilul unui car (ŞĂINEANU, I, p. 51). v. STEA.

CARUL MIC
Numele popular al unui grup de şapte stele din constelaţia Ursa Mică, având configuraţia unui car (ŞĂINEANU, I, p. 51). v. STEA.

CASĂ
În mentalitatea tradiţională, casa este nucleu al vieţii de familie, punct central al activităţii gospodăreşti din care rezidă prosperitatea membrilor familiei, a celor care locuiesc împreună sub acelaşi acoperiş; este loc al întemeierii, primordial, miez generator şi păstrător de energii vitale, conotând sensuri multiple, cum ar fi cel de familie („casă de piatră", „i-a stricat casa" etc. ); pierderea funcţionalităţii implică dezechilibrarea ordinii, casa devenind astfel spaţiu bântuit de spirite rele, loc al nefirescului şi dezordinii, scenă de lupte sau orgii; prin părăsire, casa devine, din spaţiu apărat, un loc rău, casele părăsite sau ruinate fiind considerate ca spaţii bântuite de spirite malefice; aceleaşi sensuri, de locuri rele, le adjudecă vetrele satelor părăsite şi cimitirele abandonate (CAPESIUS; NOTE, Antonescu). Locul pentru construirea unei noi case trebuie să fie curat, adică să nu fi fost fulgerat, sau să nu se fi întâmplat pe el vreo moarte năprasnică, prin spânzurare ori împuşcare; înainte de a se începe construcţia propriu-zisă, locul este binecuvântat de preot şi stropit cu apă sfinţită; lemnul destinat construcţiei unei case noi trebuie ales din cel care nu a fost trăsnit, nici din cel cu două inimi, adică lemn provenit din două trunchiuri răsărite dintr-o singură tulpină, considerat a fi cel mai periculos, a cărui simplă atingere poate provoca accidente sau chiar moartea; când este găsit un asemenea lemn, pădurarii îl taie în bucăţi mici şi îi dau foc; nu se aleg, pentru construcţia unei case noi, nici pomi fructiferi, dar, dacă este necesar să se taie unii copaci, fie pentru a elibera spaţiul, fie chiar pentru confecţionarea unor piese constructive, atunci proprietarul este obligat să răsădească acelaşi număr de arbori, câţi a sacrificat, crezându-se că, în caz contrar, stăpânul casei va muri în timpul anului; este indicat ca noua construcţie să fie ridicată într-o singură zi, pentru ca familia ce va locui în ea să aibă noroc de viaţă stabilă şi spornică; pe fundaţia noii case, este sacrificat un cocoş negru, iar capul lui se aşează sub talpa casei, alături de o monedă, pentru ca strămoşii, care au trăit în acel spaţiu, să aibă cu ce să-şi plătească vămile; ca în multe alte zone ale ţării, se poate pune sub talpa casei, lângă capul de cocoş, şi umbra unui om, furată cu ajutorul unei sfori din cânepă, dar se crede că omul căruia i s-a furat umbra moare în cel mult trei zile; după ce au fost puse ferestrele noii case, lătratul câinelui înseamnă că familia care va locui în acea casă va trăi în sărăcie, mugetul unei vite semnifică o viaţă calmă, liniştită, lipsită în general de griji, iar cotcodăcitul unei găini arată că locuitorii vor fi destoinici şi rapizi în a lua decizii în multele momente cerute de viaţă - Suceava; curăţenia locului de casă mai poate fi încercată dându-se drumul în acel spaţiu unui cal sau unei oi şi, unde animalul se va aşeza, acolo să se înalţe construcţia, iar dacă animalul pleacă, locul trebuie părăsit, schimbat sau purificat, prin stropire cu apă sfinţită - Oltenia; încolţirea grâului sau a secarei, la o săptămână de la semănarea lui pe un teren ales pentru construirea unei case noi, este considerată ca un semn favorabil deciziei de a se construi acolo - Muntenia; Moldova; în principiu, locul ales pentru construcţia unei case noi trebuie să fi avut pe el o altă casă, a părinţilor, bunicilor sau străbunicilor, ca să se transmită norocul de la o generaţie la alta - Ţara Oltului; în mijlocul locului de casă, se plantează un stâlp, operaţiunea fiind efectuată de un bărbat viguros, cu sănătate înfloritoare, pentru ca datele lui biologice să fie transmise şi noii construcţii - Transilvania; când se pune fundaţia casei, proprietarul viitoarei construcţii face o pomană de pâine, dedicată morţilor din familia sa - Muntenia; sau face ofrandă de pâine şi lapte, consacrată şarpelui casei, considerat ca spirit protector al casei - Maramureş; Năsăud; casa nouă este pusă sub protecţia unui sfânt, care este sărbătorit anual, prin rugăciuni şi pomeni, în ziua prăznuirii acestuia - Caraş-Severin; Vrancea; Vaslui; Neamţ; când cineva se mută din casă într-o altă locuinţă, să nu o lase pe prima nemăturată şi neîngrijită, pentru că aceasta blestemă - Suceava; să nu se înnădească o casă nouă de una veche, pentru că este pericol de moarte în familiile celor două case - Muntenia; aidoma şi dacă se adaugă o construcţie anexă la casa deja existentă - Suceava; ca să nu moară cineva din familie, casa nouă nu se zugrăveşte toată, ci se lasă o porţiune neterminată, nevăruită, la peretele din spate, pentru o perioadă de doi-trei ani - Moldova; Suceava; proprietarul unei case noi să facă pomană pentru morţii săi în altă casă, fiindcă este rău de moarte pentru cei din familia lui - Muntenia; este semn rău când trosnesc bârnele de la casă, sau trosneşte ceva în casă - Muntenia; Moldova; Galaţi; Suceava; nu se săvârşeşte slujba religioasă de cununie în casă, pentru că unul din cei doi căsătoriţi va rămânea văduv - Tecuci; apariţia în vis a unei case noi înseamnă groapă de înmormântare - Galaţi; visarea unei case în ruină înseamnă moartea unui membru al familiei din acea casă - Moldova (2. GOROVEI, p. 16; 46; 69; 144-147; 149; PRESA). În timpul construcţiei unei case, când lucrătorii ajung la ridicarea căpriorilor, stăpâna leagă, în vârful unui căprior, o batistă în care pune o sumă de bani, care să se poată împărţi exact la numărul meşterilor minus unu; suma nu este mare şi nu afectează cu nimic drepturile băneşti pe care le primesc conform înţelegerii cu beneficiarul construcţiei; cel care pune primul mâna pe batistă şi-o însuşeşte, iar ceilalţi îşi împart banii; odată cu batista, se mai pune şi un mănunchi de busuioc legat cu fir roşu, care rămâne legat de căprior până la finalizarea lucrării - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 109). La începerea lucrărilor pentru o nouă construcţie, se sacrifică la temelie un animal sau o pasăre, iar oasele animalului jertfit şi consumat de constructori se îngroapă în şanţul temeliei, împreună cu bani care posedă efigie umană; o altă practică presupune măsurarea, pe furiş, a umbrei unui om bătrân, uneori chiar a bunicului din familie, şi îngroparea acesteia la temelia casei, în credinţa că acest act va produce moartea respectivei persoane, care va deveni astfel spiritul tutelar al casei - Tecuci (PRESA). Mutarea în casă nouă înseamnă schimbarea norocului; luarea în stăpânire aduce moarte în familie, mai ales moartea mamei şi a copiilor - Vaslui; Iaşi; Neamţ; Suceava; se dă o găină peste prag, ca plată pentru sufletul celor din casă; casă nouă nu se ridică pe locurile unde se bănuieşte că ar fi îngropaţi copii nebotezaţi, omorâţi de femei nemăritate, pentru că ei se prefac în duhuri rele - Bacău (1.BERDAN, p. 66). În casă nouă nu se intră şi mai ales nu se doarme, până ce nu s-a făcut slujbă, pentru că se porneşte „lucrul-slab"; construcţia trebuie purificată, deoarece se crede că prin ea şi-ar fi putut face joc măiestrele sau „lucrul-slab", care umblă de preferinţă prin casele nelocuite; de altfel, şi într-o casă, care a stat goală multă vreme, nu se intră fără slujbă, ca nu cumva să-şi fi făcut acolo culcuş „lucrul-slab", iar noii locatari să aibă vise urâte noaptea - Ţara Oltului (BUTURĂ, p. 276-277). La ridicarea acoperişului unei case, unei şuri, sau a altei construcţii mari, se împleteşte o cunună (struţ) din flori şi panglici, care este fixată în vârf, la îmbinarea căpriorilor cu coama; când se dărâmă un perete al casei, este semn că va muri o rudă a familiei - Maramureş; casele cu fete au, la fereastra dinspre drum, o oglindă, casele cu feciori au câte un măr - Ţara Lăpuşului (BOGDAN, p. 22; 108). Descântecul de „statul casei" sau de „statul vetrei" se performează la lumina focului sau a unei lumânări de ceară nouă, spiralată cu 99 de inele; se presară pe vatră şi 99 de feluri de seminţe de pomi roditori, de arbori şi de cereale, în ritmul unei incantaţii, rostite de o femeie vârstnică, textul invocând fertilitatea pământului şi fecunditatea familiei - Bihor (3. BOCŞE, p. 165-166). Casa nouă nu trebuie clădită pe temelia celei vechi, pentru a nu se transmite nenorocirile primei celei de a doua; casa nu trebuie ridicată pe locul unde a fost pom roditor, fiindcă viaţa pomilor cere viaţă - Bihor; când se construieşte o casă nouă, oamenilor le este teamă să treacă pe lângă ea, ca să nu li se zidească umbra şi să moară; după terminarea casei, stăpânii nu se culcă în prima noapte acolo, pentru că asta înseamnă moartea lor apropiată; casa cere jertfă şi de aceea în casă se pot culca doar bătrânii, bolnavii, uneori stăpânii închizând în casă nouă pisici sau câini; cel dintâi foc făcut în casă nouă cere şi el jertfă, de aceea se crede că acela care îl aprinde este sortit morţii - Banat (4. BOCŞE, p. 349-350). La construcţia unei case noi, se caută ca, încă de la debutul lucrărilor, casei să i se asigure calităţi benefice maximale, în care caz ea trebuie însufleţită, sub pragul casei punându-se un cap de cocoş, sau de alte animale, cocoşul fiind acela care are menirea de a alunga spiritele rele, pentru că acestea dispar noaptea odată cu cântatul cocoşului; la talpa casei se mai pun boabe de grâu, tămâie, agheasmă, bani; în unele sate, se face pomană, la baterea primului ţăruş, sau la terminarea primei cununi de bârne, femeia dând mâncare meseriaşilor peste bârna aşezată, iar bărbatul cinstindu-i cu băutură; în plus, meşterii sunt obligaţi să doarmă în perimetrul casei şi în ziua respectivă să nu mai lucreze nimic altceva - Suceava; când este terminată construcţia unei case, se fac patru colaci mari şi se pregătesc patru căniţe cu apă, toate fiind aşezate pe o masă, pentru a fi mai întâi sfinţite de un preot; apoi, se merge cu toţi ai casei în fiecare colţ al construcţiei, unde se citeşte câte o Evanghelie, se toarnă din apa sfinţită şi se pun boabe de grâu şi bani; în fine, urmează ospăţul; intrarea în noua casă se face totdeauna pe lună nouă, în prima seară trebuie să doarmă în ea un bătrân, pentru o mai bună consacrare morală; pentru a fi ferită de duhuri rele, locatarii trebuie să ştie câteva lucruri esenţiale: să nu omoare şarpele casei, să nu strice cuiburile de berze de pe casă sau cele ale rândunelelor de la streşini, să-i ferească interiorul de intruziunea vieţuitoarelor spurcate sau a gângăniilor (şobolani, păianjeni, greieri, broaşte etc. ), să o împodobească primăvara (la Florii, de Sfântul Gheorghe, în Duminica Mare) cu ramuri verzi, să o afume cu ramuri de salcie păstrate din ziua de Florii, să ungă clanţa şi tocurile uşilor şi ferestrelor cu usturoi contra strigoilor, să nu dea nimic din casă în timpul nopţii, să nu se culce sub hornul vetrei, să nu lase deschise uşile şi ferestrele pe timp de noapte etc. , toate trebuind să fie respectate pe toată durata locuirii casei - Bucovina (CAMILAR, p. 36-37). Se zice despre o casă că este bântuită de duhuri rele, dacă stă mai mult timp nelocuită şi mai ales dacă nici o altă familie nu poate sta acolo - Suceava (NOTE, Băncescu). În oraţiile de nuntă, casa este locul central al întemeierii, ei i se urează tot ceea ce este benefic pentru o viaţă prosperă, pentru că sfera semantică a casei acoperă şi sensul de familie, conform expresiei i-a stricat casa, cu înţelesul de i-a destrămat familia (ŞEULEANU, p. 162). În lirica de dragoste, casa este simbol al femeii (EVSEEV, p. 135). Se va căsători sau va fi invitat la o căsătorie cel care visează casă; dacă se visează zidind o casă înseamnă că i se vor realiza gândurile; înseamnă intrigi de tot felul visarea unei case arzând şi fericire, dacă se visează dărâmând-o; cel care visează o casă ruinată primeşte semnalul de a-şi îndrepta comportamentul; are parte de o dragoste tainică acela care visează casă de ţară; i se vor întâmpla lucruri bune celui care visează casă de preot; este semn că va fi război pentru cine se visează stând călare în interiorul unei case; înseamnă sărăcie visarea unei singure camere dintr-o casă; toţi cei din casă sunt scârbiţi de cel care se visează singur într-o casă - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: cocoş-monedă-umbră(de om); cocoş-grâu-tămâie-agheasmă-monedă; batistă-monedă-busuioc-fir(roşu); animal/pasăre-monedă; apă sfinţită-grâu-monedă

CASTANĂ (fruct de Castanea sativa sau vesca - DLRM, p. 120)
Cine se visează mâncând castane, va fi în curând invitat la un prânz, iar dacă se visează că se ocupă de coacerea lor înseamnă că afacerile sale vor avea o desfăşurare pozitivă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CASTEL
Construcţie mare, fortificată, specifică Evului Mediu, care servea ca locuinţă seniorilor; denumirea este folosită şi în cazul unor case mari şi frumoase (ŞĂINEANU, II, p. 208). Cine visează castel este bine să se ferească de a se arăta mândru în contextele sociale imediate; dacă se visează intrând într-un castel e semn că va avea în curând o aventură - Suceava (NOTE, Băncescu).

CASTRAVETE (Cucumis salivus - DLRM, p. 120)
Se crede că nu este bine să se mănânce castraveţi în locul unde sunt plantaţi şi cresc, pentru că se amărăsc - Tecuci; când sunt tăiaţi, este bine ca vârful dinspre floare să fie pus pe fruntea unui copil, ca niciodată să nu-l mai doară capul - Tecuci (2. GOROVEI, p. 46). Această ultimă practică se întâlneşte în tot sudul ţării şi întotdeauna contra durerilor de cap, indiferent de vârstă, feliile de castraveţi fiind recomandate şi în cosmetica naturistă (NOTE, Antonescu).

CAŞ
Cine nu mănâncă o bucăţică de caş înainte de a se scălda, pentru prima dată în acel an, riscă să îi rămână pielea neagră şi crăpată - Tecuci; sau se va îmbolnăvi de friguri - Muntenia (2. GOROVEI, p. 47; 92).

CATALIGE
Să nu se umble pe catalige, fiindcă i se lungesc nefiresc picioarele sau capătă slăbiciune la picioare cel ce merge astfel - Tecuci (2. GOROVEI, p. 194).

CATRINŢĂ v. FUSTĂ.

CAVALER v. CĂLĂREŢ.

CAZARMĂ
Dacă visează cineva cazarmă e semn că va înregistra o cădere a stării sale sociale şi materiale, iar dacă se visează trăind el însuşi într-o cazarmă înseamnă că va avea parte de multe suferinţe - Suceava (NOTE, Băncescu).

CAZMA
Unealtă de fier, cu o coadă din lemn, întrebuinţată la săpat pământul, în Moldova fiind numită şi târnăcop (ŞĂINEANU, II, p. 214). Se obişnuieşte, în unele zone, ca în camera nupţială să fie aduse, pentru actul primei nopţi, unelte de folosinţă gospodărească, unele cu semnificaţie masculină (cazma, furcă de fân, fus, coasă, topor, baltag, buzdugan etc. ), altele având conotaţii feminine (furcă de tors, iţe, ladă de zestreetc. ); gestului ca atare i s-a dat o explicaţie de ordin moralizator, în sensul de familiarizare a noului cuplu cu munca, cu ideea că obiectele respective trebuie să le aducă aminte că viaţa se trăieşte prin muncă, iar prosperitatea nu se poate concepe fără strădanie şi sudoare, semnificaţii adevărate, dar care aparţin unei mentalităţi moderne, care nu mai sesizează aspectul magico-simbolic al obiectelor (EVSEEV, p. 197). Când un preot vine acasă după hirotonie (investire cu darul preoţiei), preoteasa îi iese înainte cu o sapă şi o lopată, pentru a avea parte de morţi - Ilfov (2. GOROVEI, p. 199).

CĂCIULĂ
Dintre toate acoperitorile capului, căciula se bucură de cele mai multe conotaţii în planul credinţelor tradiţionale; astfel, se crede că purtarea căciulii pe timp de vară ar determina o iarnă timpurie - Teleorman; ca să iasă din ouă puii cu moţ pe cap, este bine să fie duse ouăle la cuibar, pentru clocit, într-o căciulă şi să fie răsturnate deodată - Muntenia; dacă ouăle destinate clocirii sunt duse la cuibar într-o căciulă, puii ieşiţi vor fi numai cocoşei - Buzău; Bucovina; dar ouăle sunt duse în căciulă la cuibar şi pentru ca puii să iasă toţi odată şi să nu se depărteze de lângă cloşcă - Bucovina; pentru ca femeia, care a născut prima dată o fată, să nască ulterior şi un băiat, se ia placenta în care s-a născut fetiţa, se pune în căciula soţului, împreună cu trei căţei de usturoi, şi se îngroapă într-un loc curat; dacă, în timp ce naşte o femeie, intră în casă un bărbat, fie şi din întâmplare, trebuie să i se ia căciula şi să i se azvârle departe de casă, în credinţa că nou-născutul numai aşa va fi sănătos - Tecuci; pentru ca usturoiul să aibă căpăţânile mari, este bine să fie răsădit dintr-o căciulă - Muntenia; Bucovina; să nu se întoarcă niciodată căciula pe dos şi să fie purtată astfel, pentru că „se întoarce" şi vremea - Ialomiţa; Vâlcea (2. GOROVEI, p. 3; 52; 163; 165; 245; 265). Serie simbolică: căciulă-placentă-usturoi.

CĂIŢĂ
Deşi înseamnă, în mod obişnuit, bonetă, căciulă, scufie, în Muntenia căiţă se numeşte şi membrana care acoperă copilul înainte de naşterea sa şi, uneori, chiar atunci când se naşte; astfel, se spune că, dacă pruncul se naşte în căiţă, el va fi norocos în viaţă; să se ia această căiţă, să se usuce, să se păstreze şi, din când în când, să i se lege copilului de gât, ca să nu fie deocheat - Buzău; copilul născut cu căiţă pe cap va fi foarte norocos în viaţă - Prahova; Ilfov; Iaşi; copilul, care se naşte cu căiţă pe cap, va fi norocos toată viaţa - Prahova; Ilfov; copilul care se naşte cu căiţă pe cap se va face, după moarte, strigoi; ca să nu poată deveni un astfel de duh malefic, trupul lui se înfăşoară cu rug şi apoi se pune în mormânt; i se mai pune rug în ochi, în urechi, în nas - Muntenia; se crede că pruncii născuţi cu căiţă pe cap devin hoţi, sau afemeiaţi, sau strigoi, sau cu puterea de a deochea, pentru că au ochii răi; dar, în general, se crede că sunt copii norocoşi, cu toate că ei sunt consideraţi a nu fi prea curaţi, devenind strigoi care iau laptele vitelor, ori care aduc stricăciuni în roadele câmpului, fiind blestemaţi; pot să aibă noroc în bani sau la vite, crezându-se că acesta depinde de cuvântul, aducător de bine sau rău, pe care îl rosteşte moaşa, când le scoate căiţa de pe cap; nu este bine să se azvârle căiţa, fiindcă se aruncă astfel şi norocul copilului, unii păstrând-o la grinda casei, cum este păstrat şi buricul, alţii o îngroapă în acelaşi loc cu placenta - Ţara Oltului (2. GOROVEI, p. 168; 221; 309; GOLOPENŢIA, p. 91; NOTE, Antonescu). Se mai crede că pruncul născut cu „perdea" sau „cămaşă" pe cap, când moare, se face strigoi şi înainte de a fi îngropat, ca să-i piară puterea, trupul lui este legat cu rug, i se presară puţin mei în sicriu, în gură şi în nas, sau i se înfige în buric o undrea, dar se crede şi că este suficient să i se înfigă în mormânt un fus - Muntenia; Olt (1. MARIAN, p. 43).

CĂLĂREŢ
Cine visează (sau se visează) călăreţ înarmat e semn că în curând va pleca la război; dacă visează pur şi simplu un călăreţ înseamnă că trăieşte în şi prin minciună; dacă se visează mergând călare, fără ca înaintea sa să existe vreo piedică sau vreo primejdie, este semn că va avea noroc, cinste şi spor în întreprinderile sale - Suceava (NOTE, Băncescu).

CĂLĂTOR
În general, este bine când, în vis, apare un călător cu o statură impozantă şi frumos la chip şi se închină, beat fiind, celui care visează; sau dacă cel visat este un prieten care îmbrăţişează pe cineva; sau cine vorbeşte, în vis, cu drumeţii întâlniţi în cale; în schimb, va avea parte de vreme tare schimbătoare cel care visează pur şi simplu un călător - Suceava (NOTE, Băncescu).

CĂLĂTORIE v. DRUM.

CĂLĂU
Pentru cel care visează călău înseamnă că va avea parte de onoare din partea multor oameni - Suceava (NOTE, Băncescu).


CĂLCÂI
Se crede că mâncărimea călcâielor e semn că vremea va deveni ploioasă - Tecuci (2. GOROVEI, p. 266).

CĂLINĂ (fruct de Viburnum opulus - DLRM, p. 125)
Se crede că ruperea fructelor roşii de călină atrage căderea brumei mai devreme - Muntenia; de asemenea, nu este bine a rupe călinele înainte de Ziua Crucii (Înălţarea Sfintei Cruci - 14 septembrie), pentru că vor veni curând geruri aspre - Bucovina (2. GOROVEI, p. 261; 269).

CĂLUGĂR
Credinţele tradiţionale îl ipostaziază pe călugăr în aceeaşi lumină negativă ca şi pe preot; se crede astfel că afaceri cu călugări să nu se facă, fiind mai indicat să i se dea ceea ce vrea şi să se plece repede de lângă el - Tecuci; când iese călugăr în calea cuiva e semn că aceluia îi va merge rău - Tecuci (2. GOROVEI, p. 36). Pentru cine visează călugăr este semn de tristeţe, de încercări şi multe îngrijorări; dar dacă visează călugăriţă înseamnă că va asista la exercitarea unei cârmuiri egale pentru toţi oamenii; când o femeie visează stareţă sau călugăriţă cântând în biserică, înseamnă că va rămâne văduvă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CĂLUGĂRIŢĂ (Mantis religiosa - DLRM, p. 125)
Călugăriţa ar fi fost, spun legendele, o fată trimisă să înfrunte, prin puritatea ei, prigoana năvălitorilor; din nefericire, ea se îndrăgosteşte de craiul tătarilor („fiul dracului") şi, căsătorindu-se cu el, încalcă astfel jurământul monahal, fiind blestemată să se transforme într-o insectă, mică şi subţire, care încearcă mereu, de ruşine, să-şi acopere faţa; în alte legende, ni se narează că ar fi fost o fată de împărat, care, după ce a respins pe toţi peţitorii, s-a călugărit, dar apoi se îndrăgosteşte de un fecior (în fapt, o metamorfoză a diavolului), încălcând pentru a doua oară normele comportamentale (prima dată, refuzând împlinirea prin căsătorie); alteori, călugăriţa provine din chiar fata dracului, pe care nici măcar viaţa monahală nu o poate dezvăţa de apucăturile ei rele; deci, în contrast cu denumirea acestei insecte, care trimite la puritate, asceză, sacralitate, călugăriţa este un simbol al maleficului, fiind considerată o întrupare a diavolului sau metamorfoza unei fiinţe păcătoase; întâlnirea cu ea, se crede, nu este de bun augur, iar faptul de a fi atinsă din întâmplare poate fi cauza unor nenorociri (COMAN, II, p. 132-133). Este folosită în descântecele de femeie rea, când se pun trei astfel de insecte sub perna celei vizate, rostindu-se totodată un text - Transilvania (3. GOROVEI, p. 268).

CĂLUŞAR
Conform unei credinţe consemnată în Vâlcea, jucătorii cetelor cred că ei se închină „la trei zâne lăsate de Dumnezeu a poci lumea"; în Banat, aceste zâne sunt în număr de 9, câţi căluşari sunt în ceată, fiecare având nume deosebit; de asemenea, tot acolo se crede că jocul căluşarilor ar fi „cel mai plăcut miluitelor" (zânelor, sfintelor); în zona Alba-Iulia, locuitorii cred că patroana acestor zâne este Irodeasa, crăiasa lor, căreia îi aruncă, ca gest de bună primire, prima îmbucătură şi întâiul pahar de băutură; practicarea jocului tocmai în săptămâna Rusaliilor, când ielele sunt cele mai active şi deci vătămătoare, confirmă legătura dansului cu ele; de remarcat că la meglenoromâni şi la bulgari, ceata se numeşte chiar Rusalii (Rusalci); se pare că, în vechime, căluşarii se străduiau să le semene ielelor şi ca înfăţişare, de aceea în Moldova se îmbrăcau în haine femeieşti, purtau pe cap o cunună împletită din frunze de pelin, ba chiar vorbeau cu glas femeiesc; jocul lor încearcă să semene cu cel al ielelor, considerate ca fiind cele mai iscusite dansatoare; dansul lor este mai cu seamă aerian, întrucât, se spune în Vrancea, „au aripi, se coboară de unde nu se ştie, jucând în săltituri, abia atingând pământul"; acelaşi caracter aerian este trăsătura distinctivă a jocului căluşarilor, observată şi de Dimitrie Cantemir; în zonele Orăştie şi Mărginimea Sibiului, ca şi la meglenoromâni şi bulgari, căluşul se joacă în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, pe când la aromâni se joacă numai de Anul Nou; în sec. al XIII-lea, în Macedonia, se juca de Rusalii; astfel, jocul de Anul Nou din sudul Transilvaniei pare de dată relativ recentă; alunecarea obiceiului de la începutul verii către solstiţiul de iarnă trebuie să fi avut temeiuri mai adânci decât semnificaţia comună cu colindatul de ritual de fertilitate şi decât faptul că aceeaşi ceată practica atât colindatul, cât şi jocul căluşarilor de Rusalii; singura interpretare care armonizează această îmbinare, împărtăşită şi de Mircea Eliade, ar fi virtuţile apotropaice ale calului de un aşa grad ridicat, încât şi ielele se tem de prezenţa lui; obiceiul ar îngemăna deci temutele fiinţe mitologice cu antidotul lor cel mai puternic, tot de natură mitologică, dar în formă cabalină; alături de cele două substraturi cardinale ale jocului, în chip sporadic s-au mai adăugat şi altele de importanţă minoră; astfel, după o credinţă din Vlaşca, cetele de căluşari ar fi „închinate la moşi", dar coloratura funebră este evident preluată din componenta creştină a Rusaliilor, pomenirea moşilor, însoţită de ofrande pentru cei săraci; veneraţia şi teama sunt în fapt cele două componente ale oricărui cult al fiinţelor sacre, particularitatea, şi până la un punct ciudăţenia, cetei de căluşari rezidând în împrejurarea că ei se tem de iele doar izolat, ca individ, pe când în ceată, dimpotrivă, se simt imuni, atâta timp cât respectă restricţiile mărturisite la jurământul de intrare sau de natură secretă comunicate de vătaf; mai mult, ceata căluşarilor este pe deplin eficientă împotriva relelor pricinuite de iele; dacă se tem şi în ceată de unele locuri deosebit de primejdioase, cum ar fi movilele, răscrucile şi trecerea râurilor, ca unele ce constituie sediul predilect al ielelor, totuşi în celelalte locuri, îndeosebi în gospodăria sătenilor, acestea fug de îndată ce apar căluşarii; chiar când unul din ceată este lovit de iele, ceata îl poate vindeca şi restabili la stadiul său anterior; pe această credinţă se bazează şi o practică curentă de vindecare a celor luaţi din căluş, în timpul jocului în jurul bolnavului culcat la pământ, unul din căluşari, de obicei desemnat de vătaf, cade la pământ, semn că boala pacientului a trecut asupra acestuia şi vindecarea lui va fi mai uşoară; imunitatea cetei, în opoziţie cu vulnerabilitatea insului părtaş al ei, este încă un factor menit să cimenteze coeziunea grupului căluşarilor, cu respectarea strictă a interdicţiilor prescrise de tradiţia îndelungată; cea mai evidentă, şi după unele păreri chiar semnificaţia majoră, se vădeşte cea semnalată de vindecare a relelor cauzate de iele (rusalii); virtuţile curative au fost semnalate şi de o seamă de martori oculari, mai cu seamă în răspunsurile la chestionarul lui N. Densuşianu, dar lipsind datele exacte de natură ştiinţifică, aserţiunile rămân neverificabile; potrivit numeroaselor atestări, ceata căluşarilor poate tămădui pe cei „luaţi din căluş", după toate indiciile boală de natură nervoasă, înrudită cu sminteala sau chiar cu nebunia; „se crede că au putere a vindeca mai ales boale de nebunie"; „se zice că au putere de a vindeca unele boale care se numesc luatul din căluş"; „au putere să vindece de nebunie"; este cunoscută prea lapidar altă boală pe care o pot vindeca numai căluşarii bănăţeni şi anume îmbolnăvirea „de dorul jocului"; „călucenii" aveau trei jocuri speciale pentru a lecui femeile atinse de această boală cu totul anacronică timpurilor moderne şi ar fi fost peste măsură de instructive procedeele folosite, îmbinate cu mişcările coregrafice, bănuite a respecta principiul similia similibus, poate nespus de graţioase şi în acelaşi timp expresive pentru trăsăturile definitorii ale dansului popular; aceste trei jocuri au rostul de a vindeca femeile „bolnave de dorul jocului" şi se numesc „Zbătuta", „Sărita"şi „Ciocana", în care se joacă în cerc împreună cu „bolnava"; se mai adaugă „Ursul", pe care îl joacă numai vătaful („voivodul") cu o femeie, apoi „Cioara", jucată solistic numai de ceauşul cetei şi este un joc imitativ ilariant, „o imitaţie originală a jocului cioarălor, când săr pe câmp, jucându-se"; în fine, se mai adaugă: „celelalte jocuri n-au nume proprii, ci călucenii le zic Căluţul şi Căluceana; figurile sunt însă cu totul deosebite; este o figură, în care joc călucenii cu băieţii mici în braţă, alta numai păşunind nainte în tact"; mai numeroase sunt mărturiile care atribuie căluşarilor şi puterea de a vindeca frigurile; această credinţă a generat pretutindeni practica de a se prinde în hora căluşarilor cei prezenţi, bărbaţi şi mai ales femei şi fete; mai mult, chiar copiii mici sunt luaţi în braţe de căluşari şi jucaţi, în credinţa că oricare dintre aceştia „va fi sănătos, vesel şi apărat de boale"; cei bolnavi erau vindecaţi prin culcarea la pământ şi înconjurarea lor jucând, când erau atinşi cu vârful piciorului de vătaf numai, sau de către toţi din ceată, alteori prin trecerea peste ei, sărindu-i cu picioarele în ritmul jocului, sau prin sărirea lor în poziţie orizontală, căluşarii fiind culcaţi şi sprijiniţi doar în călcâie şi mâini; prin Oltenia s-a mai semnalat practica de a ridica bolnavul pe un covor, dându-l în tărbacă, amintind de faimosul jujeu din Dobrogea şi Muntenia răsăriteană, practicat pentru a feri câinii de turbare; virtutea apotropaică a căluşarilor constituie principalul imbold pentru care sunt primiţi să joace pe la case, căci, potrivit credinţei semnalate în Muscel, cel ce primeşte ceata căluşului va avea noroc şi va fi ferit de boli, iar în Câmpia Transilvaniei erau şi ospătaţi pentru a aduce noroc şi sănătate în acea casă, întocmai ca şi ceata colindătorilor; cu însuşirea apotropaică se împleteşte cea de a doua eficienţă rituală a cetei căluşarilor, de a provoca fertilitatea, belşugul în roade; unii derivă această însuşire din complexul cultului cabalin, în parte confirmată şi prin practica homanului de Sântoader, când fetele şi femeile îşi spală părul cu unele rădăcini sau chiar cu paie din ieslea cailor, invocându-l pe patronul cailor să le dea plete abundente: „Toadere, Sântoadere, /Dă cosiţa fetelor/Cât coada iepelor, /Şi chica flăcăilor/Cât coada cailor!"; trăsătura fertilizatoare nu este specifică numai căluşarilor, cercetările etnografice surprinzând-o ca o însuşire caracteristică tuturor dansurilor cu săbii, energia negativă cu caracter apotropaic îmbinându-se cu cea pozitivă de a asigura prosperitatea fertilităţii; se mai înscriu ca însemne ale fertilităţii şi celelalte aspecte caracteristice ale acestor dansuri: culoarea albă a veşmintelor, înnegrirea obrajilor, zurgălăii de la picioare, bufonul mascat, îndeosebi moartea şi învierea acestuia, alături de încrucişarea rândurilor jucătorilor; de altfel, însăşi săritura în sus, cât mai ridicată, este interpretată ca un indiciu sigur de fertilitate şi ea era cheia ultimă a mişcării coregrafice, după cum afirmă şi terminologia latină a dansului; la căluşarii români, săriturile spectaculoase mai au şi un substrat cultic legat de iele, întrucât ele vor să imite jocurile prin excelenţă aeriene ale acestora; semnificaţia legată de promovarea fertilităţii e mai ascunsă în conştiinţa populară, cel puţin în vremea când s-au întreprins sondările ei, începând de la sfârşitul sec. al XIX-lea, totuşi câteva mărturii o atestă în toată evidenţa ei; cei din Câmpia Transilvaniei primesc ceata căluşarilor ca să le aducă „roade bogate", după cum, prin Teleorman, corespondentul lui N. Densuşianu notează: „Sătenii se cred obligaţi să-i primească pentru sănătatea şi belşugul acelei case"; pe alocuri, virtuţile lor sunt simţitor sporite, după cum atestă unele credinţe atestate în Teleorman: „Se zice că au puterea a face să dea ploaie şi cine joacă hora cu ei se vindecă de friguri şi e sănătos"; se pare că această însuşire fertilizatoare impune începerea jocului cetei odată cu întoarcerea ciurdei de vite în sat: „La apusul soarelui, când văcăria trebuie să intre în sat, îi ies înainte, joacă jocul obişnuit şi se zice că au început căluşul"; aceeaşi virtute o capătă, în Argeş, şi sarea sacralizată de căluşari prin jocul lor în jurul ei: „Care din oameni joacă căluşarii pune la mijloc un bulgăr de sare şi puţin usturoi verde; sarea se dă apoi la vite, ca să nu se îmbolnăvească şi să se prăsească; usturoiul se păstrează pentru oamenii bolnavi de friguri"; în conformitate cu mentalitatea arhaică, potrivit căreia un rit devine eficient numai dacă este plătit, ceata colindătorilor primeşte un dar obligatoriu, colacul făcut într-un anume fel, altfel urarea din colinde n-ar mai avea nici un efect, iar descântătoarea chiar încheie uneori textul incantatoriu cu aluzia „leac şi babei colac!", tot astfel căluşarii propagatori de belşug şi sănătate şi alungători ai frigurilor şi ai bolii din căluş trebuie plătiţi; când căluşarii sunt solicitaţi să joace în jurul unui bolnav, plata este sensibil mărită, în concordanţă şi cu efortul coregrafic mult sporit; astfel, corespondentul lui N. Densuşianu din Dolj notifica: „Cine se îmbolnăveşte în săptămâna aceea se zice că e luat din Rusale; se tocmeşte cu căluşarii, pe un galben şi un miel şi băutură, ca să-l scoată din Rusale pe bolnav; bolnavul e pus pe iarbă, la cap i se pune un vas cu apă şi un pui de găină în ea; joacă în jurul bolnavului; la un semnal dat de vătaf, lovesc cu ciomegele oala, o sparg; căluşarul pe care l-a stropit apa din oală cade jos, zicând că l-a luat pe el din Rusale; pe bolnav îl plimbă doi, apoi îl lasă la o parte, zicând că o să se înzdrăvenească; apoi joacă din nou în jurul celui căzut, pentru a-l scula şi pe el"; în Banat, este amintită numai plata în bani, variabilă după poziţia faţă de vătaful cetei, adică mai aproape sau mai departe de vătaf în timpul jocului; dacă se face un joc special pentru unul singur, la cererea acestuia, acesta plăteşte cel mai mult; eficienţa mare a jocului căluşăresc rezidă în caracterul ermetic şi misterios care învăluie ceata; analiza detectează trăsături sacrale în toate aspectele de manifestare, începând cu costumul cu totul deosebit de cel festiv, întrecând cu mult pe cel al cetei colindătorilor, modul de integrare în ceată, cu toată gama riturilor de trecere, apoi prohibiţiile la care sunt supuşi pe timpul jocului, dominante fiind abţinerea de la femei şi respectarea regulilor de comportare, în Oltenia şi Muntenia subliniindu-se şi interdicţia de a fura, teama de răscruci, movile şi ape curgătoare sporesc considerabil aureola rituală a cetei; de aceea, încălcările echivalează cu un sacrilegiu în înţelesul plin al cuvântului şi pedepsele sunt de-a dreptul capitale sau cu urmări catastrofale; cel mai adesea, se crede în Gorj, cel ce calcă legământul devine nebun, adică „înnebuneşte cât timp va trăi", dar, după alte atestări din Argeş, acesta chiar este sortit să moară; de aceea, cel care din anumite motive vrea să iasă din ceată înainte de expirarea termenului, în vechime 9 ani, mai târziu redus pe alocuri la 3 ani, era supus unui ritual de trecere destul de complicat, cu multe trăsături similare celui de primire în ceată, aşa cum se întâmpla în Mureş; după credinţa celor din Argeş, îndeosebi mutul era supus unor restricţii mai grele, fiindu-i interzis să vorbească în timpul jocului, adică de la răsăritul şi până la apusul soarelui, iar dacă încălca opreliştea, înnebunea sau chiar putea fi omorât de cei din ceată, aceasta fiind în deplină concordanţă cu gradul lui mai ridicat de sacralitate, întrucât el era personajul invulnerabil în faţa ielelor, ca unul ce era mascat, apoi înarmat cu sabie şi în acelaşi timp unul care nu-şi trăda identitatea în faţa lor; se bucura însă şi de unele prerogative, între altele el putea lovi cu sabia pe jucătorii neatenţi: „În timpul când joacă, mutul şade cu sabia în mână şi dacă vreunul greşeşte îl loveşte peste spate, fără a i se cere socoteală; mutul e suveran!", glăsuieşte o atestare din Olt; puterea vătafului de căluşari de a se eschiva jurisdicţiei legilor curente, atestată şi de D. Cantemir, atât în cazul în care cineva era omorât pentru că smulgea masca vreunuia, cât şi atunci când vreunul murea în lupta dintre două cete, atestă vechimea ancestrală a obiceiului, împreună cu legislaţia specială de grup sacral; cel mai încărcat de atari virtuţi este vătaful, adevăratul pontifex maximus al cetei; el cumulează atribute cu totul tipice unui şef de congregaţie religioasă secretă, unei căpetenii de collusium, după terminologia romană; astfel, el are nu numai puterea de a dispune nestingherit, distribuind sarcinile de toate soiurile, ci şi o seamă de atribuţii sacrale de grad maxim, cel mai adesea secrete; tenacitatea de a nu dezvălui vreun atare secret sa-a dovedit atât de puternică, încât până astăzi nu se cunosc o seamă de resorturi ascunse ale jocului care constituiau atribuţiile sacre ale vătafului; se ştie, între altele, că el era posesorul unor formule de incantaţie pe care le rostea la primirea vreunuia în ceată, dar nici unul nu a divulgat măcar una culegătorilor de folclor; cei din ceată se fereau să pătrundă în taina misterelor, mărite de manifestările ciudate ale vătafului, atât la primirea, cât şi la ieşirea din ceată, când el rostea şi un descântec, după cum menţionează informatorii din Mureş: „Numai atât auzăm - hm, hm, că nu era slobod să ştim ce ştie el"; zicătoarea oltenească: „Nu se spune, ca-n căluş!" ilustrează pe deplin ermetismul cetei, caracterul ei de asociaţie secretă cu funcţii cultice şi rădăcini preistorice; atari secrete se transmiteau numai de la vătaf la vătaf, de aceea funcţia aceasta era îmbrăţişată oarecum pe viaţă, cel puţin în vremurile vechi, trăsătură păstrată pe alocuri în Câmpia Transilvaniei până în zilele noastre; astfel, în Mureş, vătaful nu este ales, ci instituit de cel precedent, „care pe patul de moarte l-a condus în secretele şefiei"; de aceea, el nu este obligat să joace, ci doar să supravegheze; Ilarion Cocişiu a mai putut să surprindă, la un bătrân din Târnava Mare, fost căluşar pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, credinţa în puterea aproape nelimitată a vătafului; venind o altă ceată de căluşari dinspre Braşov, a avut loc o întrecere, conform obiceiului: „Ighişenii au avut drac mai mare", căci ceilalţi n-au putut trece hotarul comunei, până ce nu i-a dezlegat vătaful echipei biruitoare în schimbul unui butoi de vin; chiar în sudul Carpaţilor, unde de obicei vătaful este ales, el are prerogative cu eficienţă rituală deosebită de a celorlalţi din ceată; modul cum este organizată şi cum se comportă ceata căluşarilor arată fără echivoc că fiecare jucător este întâi de toate un oficiant în slujba unor puteri superioare, de aceea jocul cetei are în primul rând substanţă sacrală, menită să asigure fertilitatea şi sănătatea colectivităţii; după cum obiceiul care încadrează jocul căluşarilor a rezultat din îmbinarea cultului ielelor cu cultul calului, în mod corespunzător şi jocul căluşarilor se vădeşte o îmbinare între dansul săbiilor şi dansul calului; nu pare verosimilă supoziţia că atare mişcări extraordinare ar fi avut substrat ritual, cultic; poate doar darea peste cap să fie o reminiscenţă dintr-un fel de gest ritual, dat fiind că mişcarea apare des în legende şi basme cu urmări voite, cel mai adesea metamorfozarea în altă fiinţă sau chiar obiect; fiecare din aceste dansuri este atestat pe o arie mai largă în Europa, unele încă din antichitatea îndepărtată, dar sinteza lor se întâlneşte numai în părţile locuite de români, la nordul şi la sudul Dunării, şi poartă pecetea unei originalităţi incontestabile; aria de răspândire coincide în bună măsură cu hotarele teritoriilor locuite de traci în Europa, sugerând cu multă plauzibilitate originea tracă a obiceiului şi jocului; după mărturisirile lui Xenophon din Anabasis, tracii cunoşteau jocul săbiilor, evident înrudit cu cel al căluşarilor de azi, iar arta coregrafică atinsese la ei un grad înalt, de vreme ce dansul amintit fusese pus în scenă cu o măiestrie care a stârnit admiraţia spectatorilor greci; elementele structurale de grad foarte arhaic ale obiceiului pledează pentru o vechime ancestrală, foarte probabil preistorică, vădit preromană (BÂRLEA, p. 43-51; 53-57; 64-65). Numărul căluşerilor în ceată este fără soţ, 7, 9 sau 11; poartă pantaloni strânşi cu „şinoare" pe picior, precum şi clopoţei sau zurgălăi; ei şi-au luat numele de la figura de cal, care este considerat un demon al sănătăţii şi fecundităţii; în ceea ce priveşte măştile şi raporturile obiceiului cu vechile forţe ale naturii, unii cercetători precizează că, la origine, această mascaradă reprezintă alungarea iernii; în jocul căluşarilor, cel care este îngropat nu este vătaful, ci mutul, personajul caraghios, care se întâlneşte în atâtea obiceiuri de primăvară sau de carnaval (boriţa, cucii, turca); de asemenea, se consideră că dansul acestora se leagă de un cult al calului, după cum cetele de feciori se leagă de un cult al bourului, unul legat de domesticirea calului, cu tot ceea ce a însemnat pentru omenire această achiziţie; celălalt cult este legat de domesticirea boului, dar şi de vânătoare şi păstoritul de munte, cu toate cele implicate în civilizaţiile rezultate din aceste ocupaţii; în ultimă analiză, religiile nu sunt decât proiectarea în ireal (adică în imaginaţie) a structurii fiecărei unităţi sociale; legătura dintre ceata căluşarilor şi cea a junilor este strânsă, cu atât mai mult cu cât ambele sunt cete de juni, formate în vederea iniţierii, al căluşarilor fiind, probabil, un rit de plecare, de depărtare din sat, pentru o perioadă oarecare (perioada iniţierii); pe când al junilor pare un rit de întoarcere, de iniţiaţi, care deci nu mai sunt bouri, cerbi, cai, adică măşti, ci juni gata făcuţi, buni de însurat şi care aduc cu ei pe zeul în cultul căruia au fost iniţiaţi, pentru a asigura buna stare materială şi sufletească a satelor înainte de a se însura şi a ceda locul altora; cele două obiceiuri nu au numai un izvor comun, aceeaşi rădăcină, dar ele au fost cândva, într-o formă mai primitivă, cu foarte mare probabilitate, momentele aceluiaşi obicei: riturile de iniţiere ale junilor; odată cu răspândirea unui cult al calului, contopit apoi în cultul mult mai larg al soarelui, acest rit de plecare a junilor pentru iniţiere s-a legat inevitabil cu calul şi cu cultul acestuia şi al soarelui, încât a fost rupt de contextul lui primitiv şi transformat cu vremea într-un obicei de sine stătător; numai aşa se înţelege de ce căluşarii se îmbracă în femei, nu pentru că ei se consideră iele (zâne), nimic nu este mai absurd pentru un june decât a se face femeie, adică să-şi părăsească bărbăţia, ci, pe de o parte, pentru a simboliza starea vârstei preiniţiatice, care este o stare asemenea femeilor (băiatul este crescut de mamă împreună cu surorile, deci în această fază el aparţine acestui grup social), înainte de a se lepăda ceremonial sau ritual de ea, deodată cu hainele femeieşti şi preluarea hainelor bărbăteşti; pe de altă parte, pentru a scăpa de gelozia ielelor, care îl urmăreau nu numai cu ocrotirea lor, ci şi cu dragostea lor, jignită prin faptul că, prin iniţiere, junii se pregăteau de însurătoare şi deci erau, după credinţele respective, pierduţi definitiv pentru şoimane, adică pentru principiul feminităţii libere, reînrobit de căsătorie, format şi el în matriarhat, ca şi legenda amazoanelor (HERSENI, p. 77; 81; 86; 271-272). În Dolj, nici un obicei nu a reunit elemente etnografice şi îndeosebi coregrafice atât de diverse şi într-o sinteză atât de originală ca jocul căluşarilor; originalitatea Căluşului derivă atât din funcţiunea lui primară de rit vindecător al celor care au lucrat în zile interzise, dar mai ales din specificul evocării originii bolii şi a remediului acesteia, care s-a realizat cu un alt instrument de semnificare decât cuvântul, întâlnit până acum în textul colindelor sau al incantaţiilor, şi anume dansul mimic; existenţa unor relaţii cu cultul soarelui, al fertilităţii, cu dansurile cu săbii, cu toate celelalte obiceiuri într-un anume fel se explică prin momentele cardinale ale existenţei umane pe care obiceiul le evocă; în jocul căluşarilor au fost folosite simbolurile de bază din multe alte obiceiuri, iar dispariţia Căluşului ca rit în contemporaneitate şi transformarea lui în obicei şi dans de virtuozitate se datorează desacralizării, înţelegerii tot mai profunde a determinărilor reale ale existenţei umane; Căluşul s-a jucat în toate zonele României, dar în sudul ţării tradiţia a fost dintre cele mai puternice; constituirea grupului se realizează în ziua de strat; ceata fiind compusă din 7, 9, 13 căluşari, totdeauna în număr fără soţ; jurământul este depus în pădure, la răsăritul soarelui; se strâng roată în jurul unui măr sau păr sălbatic, pe care pun toţi mâna, rostind: „Noi, 9, 11, 13 fraţi, jurăm să ne ţinem de căluş, orice ni s-ar întâmpla, ori s-ar ivi în faţa noastră, suntem şi vom rămâne 3, 5, 7 ani câte 4 zile fraţi de cruce; şi dacă vom întâlni un bolnav, mai ales copil, şi vom fi rugaţi cu voinţa lui să-i jucăm spre vindecare sau moarte, îi vom juca în credinţa veche, pe muteşte, numai când toţi ne vom simţi în stare; prin jurământul acesta de credinţă, dreptate şi curăţenie, îl vom vindeca; acela dintre noi care nu jură cu sufletul şi trupul curat va pieri de cea mai rea boală sau nenorocire; acest jurământ are puterea de a ne lega 3, 5, 7 ani, până la spargerea căluşului de fiecare dată; în aceste zile, nici unul nu vom şti supărarea sau duşmănia pe vreunul din fraţii lui, orice i s-ar face!"; mutul este obligat să tacă; prezenţa unei piei de iepure în recuzita căluşarilor se explică prin remanenţele gândirii arhaice, semnificând agilitatea mişcării; prezenţa clopoţeilor şi a culorii roşii pe costumele căluşarilor sunt accesorii necesare pentru alungarea spiritelor ostile, iar mestecatul pelinului, legarea usturoiului de steag etc. sunt grăitoare şi ele pentru conexiunile existente între costum, recuzită şi obicei (ENACHE, p. 123-125). În Transilvania, feciorii se sfătuiesc asupra familiei care să le fie gazdă, dacă şi în anul în curs acceptă să joace acest rol; de obicei, vechea gazdă nu respinge cererea, deoarece se consideră o onoare pentru o familie de a fi gazdă de căluşari; gazda este căutată printre familiile cele mai de vază din sat, să fie „de neam mare" şi cu o bună stare materială; pentru bărbaţi, această calitate este socotită o cinste, iar pentru femei cinstea de a fi considerate cele mai bune gospodine; gazda îşi asumă o mare răspundere educativă, care se desprinde din urătura vătafului, rostită cu ocazia inaugurării gazdei: „Noi foarte mult am umblat/Prin acest sat mare, bogat, /Să găsim un om în stare/Să ne ia în seama lui/Ca un tată-ai săi copii!"; pe toată perioada pregătirilor, se stabileşte ca fiecare fecior să achite gazdei o sumă de bani, apoi fiecare aduce o cantitate de alimente stabilită în vederea pregătirii „prânzului de bucate"; pe lângă acestea, fiecare tânăr trebuie să-şi aducă farfuria, tacâmul, paharul lui etc. (PRESA). Când copilul este luat de rusalii, joacă de nouă ori căluşarii cu el în braţe şi astfel îi trece - Vâlcea; copilul bolnav de friguri să fie culcat pe pământ şi să treacă peste el căluşarii de trei ori, ca să se vindece - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 59-60; 93; 208). Simpla atingere sau stropirea cu apă de pe blana ciocului de căluş sunt suficiente pentru a lua minţile celui udat, provocându-i boala numită „luatul din căluş"; în timpul dansului în jurul bolnavului „luat din căluş" este sacrificat unul sau mai mulţi pui negri; confecţionarea steagului cetei de căluşari, depunerea jurământului, precum şi „desfacerea căluşului" sunt acte pe care ceata le practică în taină, în afara spaţiului domestic al satului, fără asistenţa nici unui străin, la marginea unei ape sau la o răspântie de drumuri; ceata Căluşului este alcătuită din 7, 9 sau 11 bărbaţi tineri, conduşi de un vătaf; în Transilvania, ceata este alcătuită din 7 sau 9 membri; în cele trei zile (sau 9, sau 12), căluşarilor nu le este interzis nimic; beau, mănâncă la fiecare casă la care intră, fumează; numai acasă le este oprit, adică fiecare căluşar nu are voie „să fie ca bărbatul cu muierea lui" - Olt; în Olt, se crede că jocul căluşarilor ar proveni, din moşi-strămoşi, de la şoimane; se spune că odinioară zbura pe sus un grup de fete sau de băieţi, care cântau, şuierau, strigau şi chiuiau şi aveau şi zurgălăi la încălţări; acesta ar fi fost modelul întocmirii cetelor; căluşarii depun jurământul la un hotar, „între moşii şi măgură"; acolo se ţine prăjina (steagul) aplecată, se ia pelin, usturoi şi o pânză albă nouă, în care fiecare căluşar împunge cu acul de atâtea ori câţi ani vrea să joace în căluş; dacă nu joacă numărul de ani promis, se consideră că nu s-a ţinut de cuvânt şi nu este bine de el, se îmbolnăveşte; mutul nu depune jurământul; se spune că îi merge bine tot anul celui care primeşte Căluşul în curtea casei sale; de asemenea, este bine ca pruncii să fie jucaţi în horă, „jos, pe ţărână" şi să se pună sare măruntă pe ei, pentru a fi feriţi de boli, de friguri; dacă vreun om este „luat din căluş", toată formaţia merge, chiar dacă acest lucru se întâmplă şi la o săptămână după ce a trecut datina jocului; se îmbracă din nou căluşarii, se duc la cel bolnav, joacă în jurul lui şi îl scoală; condiţia esenţială este ca formaţia să fie completă, un singur căluşar, chiar vătaful singur, nu poate vindeca: „Dacă eu, care nu sunt în formaţie acum, mă duc să vindec, n-are valoare"; pentru a vindeca, „se face tot jocul, toate cele 16 figuri; în mijloc se pune o strachină sau o oală nouă cu apă în ea şi o găină neagră, cu aripile legate şi cu un cuţit băgat prin aripi; căluşarii joacă pe muteşte şi scuipă în strachină pelinul ăla de-l mestecă în gură; când s-a terminat Căluşul de jucat, vătaful dă un ciomag în oală şi o sparge; găina, dacă moare, înseamnă că bolnavul se face bine; dacă iese cu aripile de la cuţit, înseamnă că nu este vindecat", spune un informator; când mutul din ceată loveşte cu sabia peste ciomegele căluşarilor, înseamnă că îi omoară; cetaşii stau jos, rezemaţi pe ciomege şi spun că nu mai au putere; apa are însă puterea de a-i reînvia; se mai crede că, în jocul căluşarilor, cu cât aceştia sar mai sus, cu atât holdele vor creşte mai înalte; căluşarii sunt consideraţi versiunea umană a ielelor, având în comun haine albe, steag, clopoţei, instrumente muzicale (vioară, cimpoi), acelaşi tip de organizare a cetei şi acelaşi dans în cerc, aerian şi rapid; oamenii, în mijlocul cărora şi pentru care căluşarii există, îi consideră pe aceştia ca fiind necesari, pentru că ei protejează comunitatea sătească de acţiunea malefică a fiinţelor supranaturale (iele, vântoase, şoimane, rusalii etc. ) aparţinând naturii necultivate, legate de lumea de dincolo, de vrăjitorie şi moarte (PRESA).
Căluşerul transilvan. În perioada 21-23 decembrie, se confecţionează turca; ceata de turcă este compusă din „paznicul turcii" şi 3-5 „jupâni"; intrarea în ceată semnifică intrarea în rândul flăcăilor; totodată, casa în care se confecţionează turca şi se formează ceata este împodobită cu brad şi iederă; în ziua de 24 decembrie, seara, se începe colindatul, prima casă fiind cea a „gazdei" şi continuă apoi la casele fruntaşilor din sat; ceata are următorul repertoriu: 1. Urarea de mulţămită gazdei; 2. Colinda gazdei; 3. Colinda junelui sau fiicei (după caz); 4. Colinda Domnului Bun; textele colindelor metaforizează, în principiu, urări pentru fertilitate, fecunditate şi iniţiere pentru cei tineri; desfăşurarea colindatului se face împreună cu performarea cetei de căluşeri; în ziua de 25 decembrie, în zorii zilei, se face sfinţirea cetei de căluşari, în biserică, unde se intră fără „zdrangăne" la cizme; se intonează totodată de către toţi membri şi o colindă; se crede că sfinţirea cetei presupune dezlegarea de forţele malefice; de la amiază şi până seara se joacă la gospodăria gazdei, la fereastră, unde se cântă colinda „Răsai soare", având caracter invocator; apoi se începe „Jocul căluşerilor", în curtea gazdei, unde are loc şi hora satului, consfinţindu-se astfel şi intrarea feciorilor în căluşei şi a fetelor în horă; în ziua de 26 decembrie, continuă alaiul căluşarilor cu turca, prin sat, la toate casele, începând cu acelea ale fruntaşilor; intrarea în curte se face cu pas de joc; se crede că gospodăria în care intră căluşeii va fi ferită de boală; cu deosebire, bătrânilor li se acordă respect, fiindcă se crede că, în fapt, ei sunt aceia care au puterea să dezlege muncile, sărbătorile şi toate celelalte evenimente ale obştii; în zilele de 27, 28, 29, 30 şi 31 decembrie, numai după-amiaza, continuă pe la toate casele din sat alaiul de colinde şi joc al căluşerilor, dansul pe la case fiind considerat benefic pentru gospodărie; ceata se măreşte şi cu alţi participanţi, mai ales „urâţii" şi alţi tineri, primii având rolul să alunge spiritele malefice; în după-amiaza zilei de 31 decembrie, se merge pe drum, spre marginea satului, apoi ceata se întoarce pe alt drum spre casa gazdei, aducând cu ei un ciubăr nou, din lemn de brad, împodobit cu verdeaţă; în ciubăr se află apă luată din râul de la marginea satului şi în ea o cunună din iederă; în ziua de 1 ianuarie, după amiaza şi toată noaptea spre 2 ianuarie, se desfăşoară în curtea şi în şura gazdei de căluşari hora şi ospăţul („uspăţul") căluşarilor, la care participă toţi membrii cetei; fetele sunt şi ele introduse în joc, ocazie cu care se formează cupluri de tineri, în credinţa că ei vor aduce roade bogate peste an; la acest „uspăţ" sunt practicate şi unele jocuri, obişnuite la priveghiul morţilor; în final, spre dimineaţă, se face „cântarea mesei"; tot cu ocazia uspăţului, în ziua de 2 ianuarie, în curtea casei gazdei se scoate turca, aceasta fugind prin curte până este oprită de două împuşcături, după care este purtată pe o „loitră"; se înfiripează un ceremonial grotesc de înmormântare a turcii astfel: se aduce un brad, turca este înmormântată, se cântă prohodul, la fel de grotesc, se cântă şi „Cântecul bradului", cinci căluşari duc bradul, unul imită pe preot (poartă mască), alţi doi sunt mascaţi în draci şi cădelniţează, alţi şase tineri duc „mortul" (turca) pe „loitră", ceilalţi tineri şi tot restul satului formează alaiul; tot acest obicei este practicat pentru a îngropa relele, bradul fiind simbol al vieţii eterne - Hunedoara (ADAM, p. 24-25). Serii simbolice: sare-usturoi; pelin-usturoi-pânză-ac; apă-găină(neagră)-cuţit-pelin. v. CAL.

CĂMARĂ
Încăpere (de mici dimensiuni) unde se păstrează alimente, uneori şi unelte, ustensile, veşminte (ŞĂINEANU, II, p. 217). Înainte de zorii zilei de luni după duminica nunţii, mireasa trebuie să treacă din „rândul fetelor" în „rândul nevestelor"; cea care o călăuzeşte este naşa şi încă o femeie, dintre rudele apropiate miresei, un băiat de 10-12 ani (un copil „curat") şi uneori mirele; locul unde se petrece actul în sine este cămara sau în grădină, lângă un pom roditor; aşezată pe genunchii mirelui (sau pe o haină a sa), fetei i se ia cununa de mireasă, pentru a i se desface pieptănătura specifică, adică „i se desface chica" (folclorul local conservă textele unor blesteme rimate adresate băieţilor care „au stricat chica" unor fete, aluzie transparentă la necinstea unora dintre acestea); desfacerea părului o face mirele, iar pieptănătura şi basmaua de nevastă le face naşa şi cea de a doua femeie; apoi, mirele îşi duce soţia la „masa mare", unde oaspeţii au posibilitatea să vadă „noua mireasă" - Ţara Zarandului (1. DASCĂLU, p. 23).

CĂMAŞĂ
În codul vestimentar, cămaşa reprezintă obiectul cel mai apropiat de corp, deci intim legat de personalitatea purtătorului; cu alte cuvinte, ea este un fel de „a doua piele a omului"; de aici multitudinea expresiilor în care este folosit termenul cămaşă: „a lua cuiva cămaşa de pe el", „îşi dă şi cămaşa de pe el", „a arde cămaşa pe cineva", „a nu avea pe unde să scoată cămaşa" etc. ; de aceea i se acordă o aşa de mare importanţă: fata o coase singură într-o noapte, sau cel puţin o spală pentru viitorul mire, transformând operaţiunea în adevărat ritual şi investind-o cu valenţele unui act magic cu finalitate erotică; cămaşa miresei, arătată a doua zi după nuntă întregii asistenţe, figurează în ceremonialul nupţial ca un simbol al făpturii fizice a fetei care devine femeie măritată; dăruirea de către logodnică alesului ei a unei cămăşi cusute de ea însăşi simbolizează luarea în primire a trupului bărbatului; cămăşile de la cununie poartă în ele o încărcătură energetică nemaipomenită, întrucât sunt îmbrăcate de persoana care, în momentul solemn al căsătoriei, atinge maximul forţei înmagazinate de om în decursul vieţii; uneori, cămaşa (ca şi alte piese de îmbrăcăminte purtate la cununie) este păstrată în lăzile de zestre pentru înmormântare; ţeserea pânzei pentru cămăşi şi coaserea lor sunt însoţite de numeroase restricţii şi tabuuri: „La începutul păresimilor din secul Paştelui trebuie să fie gata tortul pentru cămăşi (care toarcere se începe la începutul secului Crăciunului); la începerea păresimilor se începe şi ţeserea pentru cămăşi, căci e rău de moarte ori sărăcie"; când se îmbracă o cămaşă nouă, mai întâi se trece prin ea un ban de argint sau un cuţit, ca purtătorul ei „să fie sănătos ca argintul şi tare ca fierul" (după S. Mangiuca); îmbrăcarea unei cămăşi reprezintă un gest de asumare a unui anumit rol social, o renunţare la libertatea individuală absolută (EVSEEV, p. 178-180). În Banat şi în Bucovina (dar credinţa este atestată pentru toate zonele locuite de români), fetele tinere şi nevestele încep, în Păresimi, cu o săptămână înainte de Paşte, uneori chiar cu două săptămâni, să coase câte o cămaşă nouă, cu pui şi cu altiţe, precum şi alte haine, atât pentru ele, cât şi pentru ceilalţi ai casei, părinţi, fraţi, surori mai mici, sau pentru bărbaţii şi fiii lor, fiindcă fiecare ţine foarte mult să aibă pentru Duminica Învierii Domnului, dacă nu se poate toate hainele, măcar o cămaşă nouă (2.MARIAN, II, p. 122). Ca să-şi atragă iubirea unui tânăr şi să-l facă să o ceară în căsătorie, fata îi ia şnurul pe care îl foloseşte băiatul drept cheotoare la cămaşă şi îl poartă cu sine, până îşi atinge scopul - Suceava; fetele şi femeile să se ferească să li se taie, pe furiş, din cămaşă, fiindcă bucata este luată special de vreo rivală care doreşte să le facă farmece; când se agaţă cămaşa a două fete nemăritate, se prinde cu vârful degetelor de mica ruptură şi câte fire sunt destrămate în acel loc tot atâţia peţitori vor avea fetele - Ţara Oltului; când femeia greşeşte croiala sau cusătura unei cămăşi de-a copilului sau de-a soţului este semn că aceia vor trăi mult - Vâlcea; pentru a nu se abate peste el necazurile, este bine ca omul să nu se şteargă cu mâneca de la cămaşă după ce se spală - Suceava; dar i se vindecă bubele de la colţurile gurii celui care se şterge la gură cu mâneca de la cămaşă - Suceava; când cineva se sperie de ceva, este bine să nu se culce imediat, ci să rupă un fir de la gura cămăşii sale şi să bea puţină apă - Suceava; cămaşa celui care seamănă grâu să fie curată, iar semănătorul să fie curat şi trupeşte încă de cu seară, fiindcă altfel grâul va fi atacat de tăciune - Vâlcea; când se seamănă cânepă, să se meargă la câmp cu o cămaşă nouă, albă, ca şi cânepa să crească frumoasă - Ţara Oltului; pentru a avea noroc la porci, să se dea porcarului satului, în ziua de Sân-Petru (29 iunie), pânză cât să-i ajungă pentru confecţionarea mânecii unei cămăşi - Ţara Oltului; ca să fie oprită gura lupului şi să nu atace oameni, este bine să se spele cămăşi în zilele Filipilor (12-16, 21 şi 30 noiembrie) - Dolj; pentru ca un om certăreţ, care blestemă, înjură şi se repede la bătaie, să-şi schimbe atitudinea în mijlocul semenilor săi, i se ia o cămaşă, pe care obişnuit o poartă, căreia i se leagă mânecile la spate şi i se încheie toate copcile sau toţi nasturii, de sus şi până jos - Suceava; când unei femei măritate i se rupe cămaşa în spate, este semn că-i va muri bărbatul - Muntenia; despre cel ce îmbracă sau poartă cămaşa pe dos se crede că: îi va merge rău - Suceava; sau că norocul i se va întoarce spre rău - Muntenia; sau că îl va urî lumea - Suceava; dar dacă o cămaşă este îmbrăcată special pe dos, se crede că atunci răul se depărtează de acel om - Suceava; cine cârpeşte cămăşi murdare face panariţiu la degete - Suceava; este semn că se va strica vremea, dacă, din întâmplare, cineva îşi pune cămaşa pe dos - Teleorman; Ialomiţa (2. GOROVEI, p. 23; 26; 36-38; 73; 81; 104; 115; 124; 127; 149; 157; 217; 235; 249; 260; 270; GO-LOPENŢIA, p. 81; 86; 93-94; 132; 143; 1. CHIVU, p. 247). Pentru cine se visează dezbrăcându-se de cămaşă înseamnă moarte; cine visează cămaşă albă poate să spere la rezolvarea unor probleme; este semn de bine pentru cel care se visează că posedă cămăşi, iar pentru cel care se visează îmbrăcând o cămaşă este semn că va duce un trai bun - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: cămaşă-monedă; cămaşă-apă.
Cămaşa la naştere şi botez. În Banat, ca să nu mai facă alt prunc, moaşa ia cămaşa pătată de sânge, o spală pe nepoată, o îmbracă în altă cămaşă curată, iar cea pătată o foloseşte pentru a înveli în ea buricul pe care l-a tăiat şi cuţitul sau foarfecele folosite, apoi le îngroapă pe toate lângă o movilă situată la întretăierea a trei hotare, crezând astfel că nepoata va naşte un alt copil numai când aceste obiecte vor fi dezgropate; dacă totuşi nepoata se răzgândeşte mai târziu sau îi moare copilul şi vrea un altul, se duce şi dezgroapă obiectele de unde au fost puse şi, dacă acestea nu sunt putrezite, este sigură că vraja a fost desfăcută; în Bucovina, moaşele taie tivul cămăşii în care a fost îmbrăcată nepoata când a născut şi îl dau fetelor necăsătorite să se încingă cu el, crezându-se că astfel acestea se vor mărita mai repede; în Suceava, moaşa ia copilul nou-născut, îl desfăşează şi îl trece prin cămaşa în care a fost pus la naştere, introducându-l pe la poale şi scoţându-l prin gura ei, crezându-se că astfel copilul este ferit să se îmbolnăvească de „răul copiilor" sau „Samca" şi nici să se umple de „rofii"; cămaşa este luată apoi şi spălată în scăldătoarea unde a fost îmbăiată nepoata, apoi această apă este aruncată într-un loc retras, pe unde nu umblă nici oameni, nici animale, ca să nu calce în ea şi să se îmbolnăvească; în Buzău, unele femei aruncă imediat cămaşa în care au născut, pentru ca fătul lor să nu se îmbolnăvească de „boală lumească"; în Suceava şi Bucovina, moaşa primeşte în dar pânză cam pentru confecţionarea a două mâneci şi pe această pânză se şterge ea pe mâini după ce se spală; dacă nu primeşte acest dar, se şterge pe cămaşa nepoatei, pentru ca toată necurăţenia să o dea de pe ea pe nepoată şi ca să nu rămână necurată pe lumea cealaltă; se mai dă moaşei în dar şi o strachină de făină, cu sare deasupra, iar, când copilul este fată, se pune deasupra şi un fuior de cânepă, ca fetiţei să-i crească părul lung şi bogat; strachina trebuie să fie plină până în margini, pentru ca pruncul să ţie capul sus cât mai degrabă; în Muntenia, moaşa scaldă pe lehuză, apoi spală şi cămaşa în care a născut, frecând cu ea corpul femeii, ca să-i piară petele de pe faţă; la cele care nasc mai întâi băiat, sunt tăiate poalele cămăşii şi sunt date fetelor necăsătorite, să treacă de două ori prin ele, ca să se mărite curând; în Moldova şi Bucovina, se confecţionează acelaşi fel de cămăşi indiferent de sexul copilului; în Transilvania, se fac, pentru băieţi, cămeşuţe, iar pentru fete iiuţe; în Bucovina, se crede că prima cămăşuţă nu este bine să fie făcută din pânză nouă, ci dintr-o cămaşă mai veche, ca să trăiască pruncul mai mult: dacă este băiat, se face dintr-o cămaşă bărbătească, dacă este fată dintr-una femeiască; în Transilvania, se crede la fel, pânza nu trebuie să fie nouă, pentru că pruncul capătă răul copiilor sau fras; în Buzău, femeile fac prima cămăşuţă din pânză primită de la trei case, ca să fie sănătos şi să trăiască, dar, înainte de a fi îmbrăcată, trec prin ea foarfecele folosit la croirea acesteia, ca pruncul să fie tare ca fierul; se crede că nu este bine să i se îmbrace micuţului cămaşa pe dos, precum şi alte haine, pentru că i se întoarce anusul; în Sibiu, se spune că nu este bine să apună soarele pe hainele copilului, deoarece capătă spaimă, iar femeia să nu le bată cu maiul când le spală, până ce împlineşte copilul un an, fiindcă i se face pruncul bătăuş mai târziu; în Suceava, înainte de plecarea la botez, moaşa scaldă copilul şi îl înfăşează într-o cămaşă a tatălui pruncului, iar pe fată într-o cămaşă a mamei sale (3. MARIAN, II, p. 112; 177-178; 210-211). Când o femeie gravidă îşi clăteşte propria cămaşă, să nu o apuce de gura ei, ci numai de poale - Suceava; cum este născut, copilul este trecut de trei ori prin cămaşa mamei, aşa murdară cum este ea, pruncul fiind introdus pe la poale şi scos prin deschizătura de la gât, ca el să nu se umple de bube, când în casă va intra vreo femeie aflată la ciclu - Ţara Oltului; prima cămaşă a unui nou-născut nu se face din pânză nouă, ci dintr-o cămaşă a tatălui pentru băiat, sau dintr-una a mamei pentru fată - Suceava; dacă se doreşte ca dragostea unui copil să se reverse asupra unuia dintre părinţi, atunci, după naştere, copilul este înfăşat în cămaşa tatălui, ca să-l iubească în special pe tată, sau în cămaşa mamei, ca să o iubească mai mult pe ea - Muntenia; Botoşani; ca să nu fie deocheate şi să piardă laptele, femeile lehuze îşi pun la cingătoare un petic din cămaşa pătată de sângele de la naşterea pruncului - Ţara Oltului; după naşterea unui prunc, mama dă moaşei o pânză pe care aceasta o foloseşte ca să se şteargă pe mâini; dacă nu are aşa ceva la îndemână, moaşa se şterge pe poalele cămăşii purtate de lehuză, ca să dea necurăţenia ei înapoi mamei şi ca nu cumva să plece necurată pe lumea cealaltă - Suceava; când se începe lucrul la cămaşa unui copil mic, este bine să nu fie lăsată până nu este terminată, pentru că, de câte ori lucrul va fi întrerupt şi femeia se va scula de la locul ei, de atâtea ori sau în atâţia ani băiatul va umbla după însurătoare, iar fata tot atâţia ani va sta nemăritată - Suceava; ca să nu se deoache, copilului i se face o crestătură la poalele cămăşii pe care o poartă - Galaţi; nu se fac cheotori la cămăşile copiilor, deci astfel de cămăşi nu pot fi încheiate, pentru a le fi lesnicioasă vorbirea - Suceava; este bine ca botezul copiilor din aceeaşi familie să fie făcut în aceeaşi cămaşă, pentru ca aceştia crescând să ţină unul cu celălalt de-a lungul întregii lor vieţi - Suceava; pentru a-şi înţărca mai uşor copilul, este indicat ca femeia să-şi pună cămaşa cu gura la spate, zicând totodată: „cum am întors cămaşa, aşa să se întoarcă X de la ţâţă" - Tecuci; Suceava; aidoma trebuie purtată cămaşa de către femei, pentru a nu mai avea lapte - Suceava; cămăşile copiilor să nu fie întoarse pe dos de către mama acestora, pentru ca să nu se sperie pruncii lor în somn - Vâlcea; moaşele taie tivul de la poalele cămăşii în care a născut una dintre femeile asistate de ele şi îl dau fetelor să se încingă cu el, în credinţa că se vor mărita mai repede - Moldova; acelaşi lucru şi cu aceeaşi motivaţie îl face şi femeia al cărui prim născut este băiat, cu deosebirea că fetele trebuie să treacă prin tivul tăiat de la poalele cămăşii de nouă ori - Muntenia; cămaşa în care a fost îmbrăcată o femeie care a născut se aruncă, crezându-se că este posibil ca ea să-i aducă sifilis copilului, dacă este păstrată în casă - Muntenia (2. GOROVEI, p. 23; 26; 36-38; 73; 104; 115; 127; 149; 157; GOLOPENŢIA, p. 81; 86). În Bihor, despre copiii „din flori" se crede că aceştia nu vor avea linişte nici în viaţă, nici după moarte, atrăgând după sine numai nenorociri; de aceea, înainte de a naşte, fata necăsătorită este dusă noaptea, pe lună plină, lângă un gard; acolo, împreună cu moaşa, îmbracă un stâlp al gardului cu o cămaşă bărbătească, cusută de fata însăşi, timp de 9 nopţi, după răsăritul stelelor; cu un pumn de ţărână, strecurată de 9 ori printre degete, ele botează stâlpul, dându-i un nume (Gheorghe, Ion etc. ), iar copilul care se va naşte va primi acelaşi nume; timp de 9 seri fata depune lângă gard un blid cu sare, o cofă cu apă şi pâine; după care fata se înveleşte (se piaptănă) cu conci şi intră în colectivitate (cu pruncul) ca o familie nouă, acceptată şi recunoscută (3. BOCŞE, p. 117). În Mehedinţi, după naştere, copilul este învelit în cămaşa de nuntă a tatălui, iar, dacă este la prima naştere, şi mama lui este îmbrăcată în cămaşa de nuntă a ei (CIOBANU, p. 76). În Dolj, în timpul naşterii, femeia este asistată de către moaşa de neam, aleasă dintre rudele de sânge din sat; după naştere, copilul este învelit imediat în scutece provenite dintr-o cămaşă a tatălui, dacă este băiat, sau a mamei, dacă este fată, şi ridicat de pe pământ de către moşul sau moaşa de neam (ENACHE, p. 127). În zona de munte a Banatului, se procedează astfel: în leagăn se aştern haine de ale tatălui copilului (două cămăşi), peste care se pune un scutec (LĂPUŞTE, p. 68). Imediat după naşterea unui copil, acesta este înfăşurat în cămaşa tatălui, pentru a i se insufla acestuia dragostea paternă - Bacău (ICHIM, p. 132). În Sălaj, când se îmbolnăveşte un copil, se crede că aceasta este lucrarea diavolului; pentru a scăpa de suferinţă, se ia cămaşa pruncului bolnav, se întoarce pe dos şi se leagă la poalele ei doi bănuţi, apoi este aruncată peste gard; unde cade cămaşa, este îngropată şi se aşteaptă însănătoşirea copilului (PRESA). Serii simbolice: cămaşă-buric-cuţit-foarfece-trei hotare; cămaşă-făină-sare-cânepă; cămaşă-foarfece; noapte-lună plină-gard-cămaşă-pământ-sare-apă-pâine; cămaşă-monedă-gard.
Cămaşa de nuntă. Mireasa coase câte o cămaşă numai pentru mire, pentru socrul şi soacra mare, celorlalţi bărbaţi, rude cu mirele, le sunt făcute daruri constând în ştergare, năframe şi tulpane; cămaşa de mire şi cea de soacră mare sunt cele mai scumpe şi cele mai frumos cusute; cea de mire o coase, de regulă, mireasa din pânză de ea lucrată; mireasa care nu ştie să toarcă, ţese sau coase este luată în râs de tot satul, nu numai în primul an de căsnicie, ci chiar până în al şaptelea an şi uneori şi mai târziu, în cercuri reduse de oameni; atât cămaşa de mire, cât şi cea de mireasă sunt strânse după cununie şi se păstrează, împreună cu inelul şi năframa de credinţă, până la adânci bătrâneţe sau până la moarte, când se îmbracă iarăşi cu ele; unele neveste fac însă prima cămăşuţă pentru nou-născuţii lor din cămaşa de mire sau de mireasă a părinţilor lor, ca să nu fugă norocul tatălui lor de la copii (3. MARIAN, I, p. 181; 185). Soacra dă în dar tinerei mirese o cămaşă căreia nu i s-a croit însă gura, pentru ca, în casă, să nu se audă gura nurorii sale - Moldova (2.GOROVEI, p. 217).
Cămaşa de moarte. Dacă unui muribund i se coase o cămaşă şi i se greşeşte ceva la ea, este semn că acela nu va muri încă multă vreme - Suceava; în Muntenia, fetele moarte necăsătorite sunt îmbrăcate în mireasă, cu rochie şi cămaşă albe, li se despleteşte părul şi în el sunt prinse flori, în deget li se pune un inel de logodnă, crezându-se că ele sunt miresele lui Dumnezeu; mai mult, părinţii tinerilor morţi din Muntenia şi Bucovina, întrebaţi despre aceştia, spun că i-au însurat şi măritat; în Năsăud, copiii morţi în vârstă de până la 7 ani sunt îmbrăcaţi în cămaşa de botez, iar după 7 ani sunt îmbrăcaţi în veşmintele de sărbătoare; copiii sugari care mor sunt consideraţi a fi îngeri şi de aceea li se taie cămaşa în faţă, de sus până jos, ca să poată zbura; în Ţara Haţegului, Transilvania, Munţii Apuseni, nordul Transilvaniei, Muntenia şi în Bucovina, cămaşa mortului se face imediat după deces şi se numeşte cămaşă de moarte, iar bărbaţii şi femeile moarte sunt îmbrăcaţi în cămăşile de la cununie; în Buzău, când moare o fată sau un băiat necăsătorit, cămaşa i se coase fără ca aţa să fie înnodată, pentru că se crede că ursitul cu care ar fi fost să se cunune nu se va mai putea căsători; din acelaşi motiv sunt cusute fără aţă înnodată şi cămăşile morţilor, tineri căsătoriţi, din Moldova şi Suceava, şi nici nu li se încheie cămăşile la gât, pentru ca perechea lor să nu fie „legată" în viaţă şi să se poată căsători, ultima practică fiind întâlnită şi la decesul copiilor; în Muntenia şi Moldova, morţii sunt îmbrăcaţi în cămaşă nouă; în Sibiu, Năsăud şi Bucovina, dacă mortul este fecior, i se pune cămaşă şi cioareci albi, încinse cu curea sau brâu, este încălţat cu cizme, la gât este legat cu basma din mătase, iar pe cap i se pune cuşmă nouă de culoare neagră, împodobită cu pene de păun sau cu flori artificiale; în Muscel, căciula feciorilor este învelită în cordele de diferite culori (negre, albe şi roşii); în general, toţi tinerii decedaţi sunt îmbrăcaţi în costume de mire şi li se pune în deget şi un inel din argint sau din aur; bătrânii, femei şi bărbaţi, sunt îmbrăcaţi într-o cămaşă lungă, simplă, fără altiţe şi pui pe stani şi cu cipici de pânză în picioare; în mai toate zonele din ţară, nevestele sunt îmbrăcate cu cămaşă albă, cu altiţe noi, cu catrinţe, fote, peştemane sau fuste, încinse cu brâie, în picioare având ciorapi împletiţi sau cusuţi şi papuci din pânză; mai sunt împodobite cu ştergare ţesute în mai multe iţe; pe cap li se pune un fes peste care se leagă un şal; în Transilvania, femeile îşi mai pregătesc şi câte o merindeaţă de moarte, care li se pune peste şorţ în sicriu, iar fetele necăsătorite sunt îmbrăcate ca mirese (3.MARIAN, III, p. 19; 44-47). Când cămaşa croită pentru mort se nimereşte mai lungă decât trebuie este semn că va mai muri cineva din acea familie - Suceava (2. GOROVEI, p. 260).
Cămaşa ciumei. Când se întâmplă să fie molimă de ciumă între porci, se adună şapte sau nouă femei bătrâne, văduve, care torc, ţes, croiesc şi cos o cămaşă într-o singură noapte; tot în acea noapte, coc şi 30 de colăcei mici, din cei care în mod obişnuit se pun în Pomul mortului (Mărul mortului), plus patru scări mari, patru scări mici, patru stolnice, năporojna cu capetele, colacul lui Dumnezeu, un alt colac şi stolnicul; cânepa pentru cămaşă şi făina pentru aluatul copturilor enumerate mai sus sunt luate de pomană de la femeile din sat; după ce totul este gata, dimineaţa în zori, cămaşa este dusă la marginea satului, la crucea amplasată la o răspântie, unde este aşezată pe o creangă de măr, împodobită cu toţi colacii făcuţi, ca la mort, creanga este înfiptă în pământ, lângă cruce, sau într-o răspântie, sau este legată de creanga altui copac, oprindu-se doar stolnicul de la năporojnă (stolnicul cocătoarei); se crede că astfel boala se mai domoleşte, fiindcă, trecând pe acolo un om sărac, acesta ia cămaşa şi din colăcei şi mai dă şi la alţii - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 132). Ciuma este înţeleasă de multe ori ca o forţă malefică permanentă care poate strica echilibrul vieţii; în consecinţă trebuie apărat totul: oameni, animale, păsări, recolta ogoarelor; o bătrână din Ţinutul Pădurenilor afirmă: „Apăi Dumnezeu ştie cum o fii, că nime’ n-o văzut-o, o fi v-un fel de strigoi, or piază rea, o fi muiere de zmeu, că d-aia-i ciumă şi-i facem cămeşe ca la oameni şi-i ducem de mâncare!"; cămaşa se confecţionează într-o singură noapte de către şapte sau nouă femei bătrâne, marţea sau sâmbăta seara, până la cântatul cocoşilor, şi este dusă imediat în hotarul dintre sate, „să steie ciuma acolo unde a rămas!"; hotărârea de a face cămaşa ciumei poate să fie luată şi în cazul în care într-un sat vecin vreo boală a afectat un număr mai mare de animale, iar, în acest caz, cămaşa se aşează la hotarul dinspre acel sat; se duc şi unele bucate cum ar fi bucăţi de pâine veche sau ciolane pe care nu le rod nici câinii; în Sălaj, se crede că unele boli grele ca holera, tifosul şi dizenteria sunt aduse de strigoiul numit Ciuma; pentru ca strigoiul să ocolească satul, se ţese, într-o seară de marţi, o cămaşă, care se pune într-un vârf de par, amplasat la marginea aşezării; se crede că Ciuma găseşte cămaşa şi luând-o drept plată merge mai departe; dacă Ciuma a intrat totuşi în sat, atunci 12 fete şi 12 flăcăi sunt puşi în faţa unui plug şi se trage o brazdă în hotarul localităţii; dacă totuşi, şi după realizarea acestei practici, mor mulţi oameni, înseamnă că tinerii care au tras la plug erau păcătoşi; în Maramureş, cămaşa ciumei se face de către 7 fete sau femei văduve, într-o singură noapte, care torc, ţes, croiesc o cămaşă din cânepă; apoi merg cu ea la râu, unde o spală, ocolesc după aceea satul până unde se adună trei hotare; acolo fac un foc din 7 esenţe de lemn diferite, din care nu trebuie să lipsească plopul, foc la care cămaşa este uscată şi îmbrăcată apoi pe un par, rămânând acolo până dimineaţa, când se constată că ea a dispărut (PRESA). În satele de pe Valea Almăjului, în Săptămâna Albă (prima săptămână din Postul Paştelui), într-o singură noapte, trebuie să se parcurgă toate momentele confecţionării cămăşii (bătutul cânepei, năvădirea, urzirea, ţesutul în război, croirea, coaserea şi finisarea), toate până la cântatul cocoşilor; din cămaşa ciumei, viitorii soldaţi iau câte o bucată spre a fi feriţi de glonţ pe front; şi, tot în Săptămâna Albă, se obişnuieşte să se mănânce mâncarea ciumei, gătită de post, mâncată din picioare, pe marginea unui şanţ; mâncarea este făcută din grâu sau mei fiert şi este consumată contra bolilor şi altor necazuri (DOLÂNGĂ, p. 13). Serii simbolice: marţi-cămaşă-colac-răspântie-măr; cămaşă-noapte-7/9/12 femei-marţi/sâmbătă-hotar-pâine-os; 12 fete şi flăcăi-plug-brazdă; cămaşă-7 femei-noapte-apă-3 hotare-foc-lemn (plop).

CĂMILĂ (Camelus - DLRM, p. 126)
Indiferent dacă este cu una (dromader) sau două cocoaşe pe spate, apariţia ei în vis înseamnă ceartă; cine se visează încălecând o cămilă înseamnă câştig în afaceri; în schimb, dacă visează că o încalecă alţii semnifică moarte; pentru cel care se visează fiind gonit de o cămilă înseamnă luptă şi silă de viaţă, oameni răi în jurul său, sau că un om rău îi va provoca supărare, fără însă a pricinui şi alte neplăceri - Suceava (NOTE, Băncescu).

CĂPĂSTRU
Este rău pentru animalele omului, dacă acesta loveşte intenţionat pe cineva cu un căpăstru - Tecuci (2. GOROVEI, p. 43).

CĂPRIOARĂ (Capreolus capreolus - DLRM, p. 127)
În oraţiile de nuntă şi în unele colinde, căprioara (ciuta; ciutulina) este o alegorie, care o reprezintă pe mireasă şi care este căutată de alaiul mirelui (HERSENI, p. 27; EVSEEV, p. 192). Mireasa apare ca o căprioară, alteori ca o zână şi, în orice caz, ca o floare, care trebuie răsădită în altă parte, în altă grădină, imagine care simbolizează însăşi căsătoria; simbolul acesta este aşezat compoziţional în mijlocul oraţiilor de nuntă, făcând ca accentul să cadă asupra lui ca element esenţial (4. POP, p. 151). Dintre simbolurile miresei, cele mai statornice se dovedesc a fi zâna, căprioara şi floarea, care sunt întâlnite frecvent împreună, completându-se oarecum; rareori se întâmplă ca în vreo variantă a oraţiei în uz la peţit să figureze numai unul singur dintre aceste simboluri (CARAMAN, p. 174). În unele cazuri, descântecul de dragoste este spus asupra unei căprioare făcută din cârpe; textul este rostit de trei ori, timp în care căprioara este jucată pe mână, după care este aruncată pe o apă curgătoare; textul vorbeşte de o ciută întâlnită în calea fetei, „ciută aprinsă, încinsă, în mare fierbinţeală"; întrebată unde se duce, este trimisă înapoi, ca să nu aprindă 99 de ciobani, 99 de ungureni, 99 de cerbi şi 99 de păduri; mai bine să aprindă de 99 de ori, şi încă de 99 de ori, şi încă de 99 de ori inima lui N, „Ca să ardă ca o stea/Şi să nu mai stea, /Până nu m-a lua!" (PRESA). Este semn de bine când, primăvara, căprioarele pătrund prin sate - Suceava (2. GOROVEI, p. 43). Va ajunge bine cel care visează căprioare şi va învinge oameni cu greutate cel care se visează gonit de ciute - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: căprioară-descâtec-mână-apă.

CĂRĂBUŞ (Melolontha vulgaris - DLRM, p. 127)
Cu toate că face parte dintre insectele dăunătoare, cărăbuşul aduce bucurie celor care îl zăresc, pentru că şi el este un vestitor al primăverii, chiar dacă apariţia lui se înregistrează pe la începutul lunii mai, şi pentru că se crede că prinderea lui transferă ceva din energiile anotimpului asupra omului - Iaşi; dacă are picioarele păroase este bine să se semene porumb, pentru că acesta va creşte viguros; dar dacă nu are picioarele acoperite cu păr înseamnă că lotul semănat cu porumb nu va rodi; în general, se crede că mulţimea cărăbuşilor prevesteşte belşugul, iar puţinătatea lor sărăcia recoltelor - Buzău; Galaţi; Vaslui; Bacău; Neamţ; dacă primăvara se arată mulţi cărăbuşi, este semn că porumbul va rodi bogat - Suceava; este semn de an bogat în recolte, când se ivesc mulţi cărăbuşi - Galaţi; Neamţ; numărul lor mare la vreme de seară, în aer, dă semn că grâul va fi şi el mănos şi spornic la coacerea pâinii (4. MARIAN, I, p. 85; 2. GOROVEI, p. 43; 185; 281; COMAN, p. 134).

CĂRĂMIDĂ
Pentru cine visează cărămizi înseamnă că va da peste o comoară sau va găsi un obiect preţios - Suceava (NOTE, Băncescu).

CĂRBUNE
În unele sate din Bucovina, în noaptea Anului Nou sau în seara de Bobotează, indicarea vasului sub care se află cărbune poate să însemne „scârbă peste an" pentru fata respectivă; în zona Văii Mureşului şi în satele din jurul Turdei, cărbunele, fiind negru, este interpretat că viitorul soţ al fetei va fi păros; în seara dinspre Anul Nou, unele fete din Bucovina iau trei cărbuni stinşi, o bucată de lut, una de pâine şi una de sare şi le pun pe toate în cruce pe o sită întoarsă cu plasa metalică în sus, iar în centru pun un ac sau un bold înfipt într-o bucată de pâine; după aşezarea obiectelor, învârtesc aţa (care este în urechile acului sau legată de bold) de două ori pe degetul arătător de la mâna dreaptă, ridică puţin acul sau boldul şi rostesc următoarele cuvinte: „Sânte Vasile!/Spune-mi/Vine mirele sau nu?/De vine, /Să tragă la pâne/Şi sare!/De nu vine, /Să tragă la lut şi la cărbune!"; dacă, după rostirea acestor cuvinte, firimitura în care este înfipt acul sau boldul se trage spre pâine sau sare, atunci înseamnă că mirele fetei respective va fi un om cu meşteşug (meseriaş), iar dacă se trage spre cărbune sau lut, mirele va fi agricultor; tot în această noapte şi tot în Bucovina, gospodarii fac cărbuni dintr-un lemn tare, de pildă din fag; înşiră un anume număr din aceşti cărbuni pe vatră şi le dau nume, de pildă: grâu, secară, porumb, orz, ovăz, cartofi etc. ; a doua zi dimineaţă, care cărbune se află în întregime prefăcut în cenuşă, acea specie de recoltă va rodi mai bine peste vară, iar cărbunii care rămân nearşi arată ce specie nu va da recolte; care cărbune este prefăcut în cenuşă pe jumătate arată că acea specie va da recolte slabe; în multe cazuri, gospodarii se orientează la semănatul unor cereale după rezultatul din această noapte; cu tăciunii cu ajutorul cărora se aprind puşcoacele (săcăluşurile) la Bobotează se face foc în grădini şi în livezi, pentru a afuma pomii, ca să fie mai roditori - Bucovina; tot în Bucovina, se iau aceşti tăciuni acasă şi se afumă casa şi toate acareturile; se face semnul crucii cu ei pe meşter-grindă, pe la tocurile ferestrelor şi prin grajduri, spunându-se că aceşti cărbuni sunt sfinţiţi şi curaţi, din care pricină ei sunt apărători contra tuturor relelor şi contra tuturor spiritelor necurate; unele femei din Suceava afumă aluatul de pâine cu aceşti cărbuni, ca să meargă recoltei de grâu bine şi să nu facă tăciune; în Moldova, unii locuitori cred că aceşti tăciuni sunt buni de leac, contra sperieturii: se aprind şi se afumă cu ei cel speriat; în Suceava, ei sunt puşi într-o sticlă cu apă, unde sunt lăsaţi pentru o vreme şi apoi i se dă celui speriat să bea, ca să-i treacă spaima; dar de la săcăluşuri se iau şi aşchiile de lemn de la dopurile cu care au fost încărcate, fiind acestea bune tot pentru afumat copiii speriaţi; în zona localităţii Siret, acestea se păstrează peste tot anul; în Bucovina, aşchiile de la săcăluşuri sunt întrebuinţate la afumat şi când cineva le face rău oamenilor; li se dau foc iar cenuşa rezultată este aruncată după cei care au produs necazul, rostind totodată un descântec de alungat răul; deoarece se împuşcă şi cu pistoale şi puşti, se crede că sunt bune de leac hârtia şi câlţii folosite la încărcătură, sau iasca întrebuinţată la aprinderea încărcăturii, tot pentru a afuma pe cei speriaţi; în Suceava, iasca este luată aprinsă de la Bobotează şi se înconjoară casa cu ea, ca să fie ferită de toate relele şi chiar de trăsnet; în general, cu cărbunii stinşi de la Bobotează „se însemnează" în formă de cruce meşter-grinda, uşa, ferestrele, zestrea fetei de măritat, hainele de lucru şi cele de sărbătoare, scoarţele, lăicerele sunt scoase la vedere şi stropite cu apă neîncepută; înainte de a pune pe ea cămaşa cea nouă, confecţionată în Postul Paştelui, fata trece prin ea un cărbune aprins, ca să fie peste an sprintenă precum cărbunele aprins şi văzută la horă de către toţi - Banat; . în seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află nişte cărbune se crede că va lua de soţie o fată brunetă; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; în Muntenia, nu se împing tăciunii sub căldarea în care este pusă la încălzit apa destinată spălării mortului, în credinţa că astfel este încălzită apă şi pentru alţi morţi din familie (2. MARIAN, I, p. 56-57; 66; 89; 141; 157-158; II, p. 190-194; 3. III, p. 36; 12. GHINOIU, p. 146). Celui care cere cărbuni de la o casă cu copil mic să i se dea aceştia peste pragul uşii, ca să nu ia cu ei şi somnul copilului - Suceava; pus sub o strachină sau sub un blid, de Anul Nou, şi nimerit de către o fată nemăritată, cărbunele prevesteşte că fata va lua ca soţ un bărbat cu ten mai închis - Vâlcea; în seara de ajun a zilei în care este prăznuit Sfântul Dumitru (26 octombrie), se fac focuri, de unde copiii, când pleacă spre casă, iau tăciuni aprinşi, pe care îi aruncă apoi prin livezile cu pruni, în credinţa că, vara viitoare, pomii vor fi plini de fructe - Muntenia; ca să placă unui anumit tânăr, fata nemăritată ia o oală, o întoarce cu gura în jos şi pune pe fundul ei câţiva cărbuni - Suceava; ca să nu nască prunci cu bube pe trup, femeilor gravide nu li se dă voie să dea altora cărbuni aprinşi - Iaşi; primăvara, cel ce vede rândunică mai întâi să caute în pământ, sub talpa piciorului drept, unde va găsi un cărbune, care este bun de leac contra frigurilor - Muntenia; sau, dacă se văd pentru prima oară în acel an rândunică şi barză, să se scobească sub talpa piciorului drept, unde se vor găsi trei cărbuni, care sunt buni de leac contra frigurilor - Vâlcea; să se sape în locul unde pe vreun copil l-a apucat criza de epilepsie şi cărbunii găsiţi, împreună cu toate hainele lui, să fie duse la o răspântie sau la o fântână sfinţită (care are lângă ea amplasată o cruce, o troiţă), unde să fie lăsate acolo sau să fie îngropate în acel loc; sau să se ardă hainele, iar cărbunii să fie puşi pe o apă curgătoare, ca tot răul să fie purtat de ape la vale - Ţara Oltului; când se iau tăciuni de la un vecin, este bine să fie lăsat un cărbune în vatră - Suceava; când cere cineva cărbuni, să nu se ducă să-i aprindă tot cel care i-a dat - Galaţi; apa în care au fost stinşi cărbuni este bună să se spele cu ea cel ce a fost deocheat - Suceava; când se face descântecul de deochi, se pun, pe rând, trei cărbuni aprinşi în apă şi, în cazul în care tăciunii se lasă la fundul vasului, este semn că suferindul este deocheat, dar, dacă plutesc la suprafaţa apei, înseamnă că se va face bine - Muntenia; dacă, în noaptea Anului Nou, o fată nemăritată nimereşte blidul, pus special pe o masă pentru a afla care îi va fi viitorul, sub care se află cărbune, este semn că va avea inima neagră peste tot anul - Ţara Oltului; dacă se întâmplă să cadă preotului cărbuni din cădelniţă în timpul slujirii unui mort, este semn că va mai muri şi un alt membru al familiei celui decedat - Tecuci; când se tămâiază un mormânt, să nu se lase cărbuni pe el, pentru că aceştia îngreunează sufletul mortului - Muntenia; când în sobă sau pe vatră rămân numai tăciuni după stingerea focului, nu şi cenuşă, este semn că unul din cei doi soţi va muri - Suceava; este semn de boală grea, dacă sfârâie cărbunii atunci când cineva vrea să-i stingă - Tecuci; tăciunii care nu ard şi fâsâie cobesc a sărăcie - Moldova; dacă sare un cărbune din sobă în cameră, în timp ce se face focul, este semn că în casă va intra un oaspete cu suflet întunecat şi cu intenţii rele - Suceava; după ce a fost introdusă pâinea în cuptor, doi cărbuni din cei scoşi din cuptor să fie ridicaţi şi aşezaţi pe cuptor, pentru ca şi pâinea să se ridice, să crească în timpul coacerii - Ţara Oltului; când, a doua zi, se găsesc în vatră tăciuni care ard, fără ca ei să fi fost înveliţi în prealabil, este semn că la mijloc nu este lucru curat, drept pentru care femeia toarnă apă peste ei şi îi aruncă afară - Tecuci; se crede că este vorbit de rău de către cineva, sau că va fi ceartă în casă, sau că se strică vremea, dacă vuiesc tăciunii aprinşi în vatra unei case - Suceava; când jeraticul străluceşte mult în vatră şi după ce s-a consumat focul, este semn că va veni vreme friguroasă - Suceava (2. GOROVEI, p. 29; 43; 75; 89; 93; 144; 147; 175; 216; 224; 229; 244; 260; 265; 272; GOLOPENŢIA, p. 82; 91; 113; 138). În Ţara Lăpuşului, indicarea vasului sub care se găseşte cărbune stins indică pentru fata respectivă om negricios, ţigan, sau negricios şi bun gospodar (2. LATIŞ, p. 97). În Maramureş, pentru a cunoaşte ce belşug vor avea în anul ce vine, femeile iau, în seara de Anul Nou, cărbuni aprinşi, pe care îi lasă să se stingă, nu înainte însă ca fiecărui cărbune să i se dea numele unei cereale sau a unor fructe; după ce se sting, cărbunele cu cea mai multă cenuşă pe el va indica ce fel de rod va fi mai bogat în acel an; la jocurile din şezătoare, indicarea vasului sub care se află cărbuni înseamnă că fata va avea ca soţ un om negricios, eventual ţigan, dar ospitalier; nu este bine ca pruncii să se joace cu beţişoare cu jar încă (după ce s-a stins flacăra), pentru că se urinează noaptea în pat (dar credinţa este atestată şi în alte zone: Prahova, Ilfov, Ialomiţa); când ţiuie tăciunii în vatră şi pocneşte jarul este semn de ger mare; sau că se vorbeşte de rău pe seama gazdei, credinţă existentă şi în sudul ţării, şi în Suceava (BOGDAN, p. 9; 13; 87; 100; NOTE, Antonescu; Băncescu). Când copilul plânge mult, considerându-se că este deocheat, mama sau bunica sting în apă 9 cărbuni, numărând îndărăt, după care se face semnul crucii deasupra vasului; din apa descântată se iau cu degetul mic trei picături şi i se pun copilului în gură; stinsul cărbunelui în apă şi folosirea acesteia la tot felul de afecţiuni ale copiilor, în special pentru durerile de stomac, este folosit şi în localităţile din Ilfov, Prahova şi Ialomiţa, practica fiind însoţită de semnul crucii deasupra vasului (pahar, cană), de un descântec sau de o rugăciune, după care se suflă de trei ori pe deasupra apei; explicaţia medicală a acestui „tratament" constă în faptul că, din stingerea cărbunilor aprinşi în apă, rezultă leşie (adică o bază), care băută neutralizează eventuala hiperaciditate care îl face pe copil să sufere (DĂNCUŞ, p. 176; NOTE, Antonescu). În Oltenia subcarpatică, atunci când colindătorii intră în casă, 2-3-4 din ceată încep să descânte, scormonind cu colinzele (beţe de colindat=colindele) în vatra focului; amestecă jarul şi cărbunii de 2-3 ori, apoi cer darul, care este format din colindeţi, nişte pâinişoare pătrate mici, sau feliuţe de pâine coaptă în casă; întoarcerea cărbunilor aprinşi este justificată de credinţa conform căreia creşterea puterii focului determină creşterea bunăstării, a bunurilor, a sănătăţii pentru oameni şi vite, a fertilităţii pământului, ceea ce corespunde celeilalte „puteri" provocate de victoria soarelui asupra întunericului la solstiţiul de iarnă (BUHOCIU, p. 54). În descântece, se folosesc mai ales cărbunii stinşi, bănăţenii numindu-i cărbuni stâmpăraţi; cărbunii pot fi stinşi şi în unt proaspăt, dar cel mai frecvent ei se sting în apă şi sunt folosiţi în orice boală grabnică; în Bucovina, se procedează astfel: descântătoarea aduce apă neîncepută şi pune vasul pe masă; apoi face semnul crucii cu un cuţit pe care îl trece prin apă, spunând: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", iar când spune „Amin" ia nouă cărbuni nestinşi, îi taie cu cuţitul şi apoi îi aruncă în apă, numărându-i înapoi de la 9 spre 1, după care aruncă în apă şi cuţitul; după ce sfârşeşte de descântat, înfige cuţitul în pământ; o parte din apa descântată o dă celui bolnav să o bea, cu o altă parte îl spală pe la toate articulaţiile, iar ce rămâne o aruncă la balamalele uşii sau pe vârful unui par; în Suceava, după aducerea apei neîncepute, se iau pe vârful cuţitului de trei ori câte nouă cărbuni şi se pun sub formă de moviliţe formate din câte trei cărbuni, rezultând nouă grămăjoare; în acest timp se descântă, grămăjoarele sunt stinse pe rând; în Bihor, cărbunii cu care se descântă de deochi sunt aruncaţi în apă de trei sau şapte fete în vârstă de 5-7 ani; în zona Bacăului, de deochi se descântă cu trei sau nouă cărbuni, sau toţi câţi sunt în casa bolnavului aruncă un cărbune în apa neîncepută; în descântecele de dragoste, se trece un cărbune aprins prin cămaşa nouă pe care o îmbracă fata căreia i se face descântecul (3. GOROVEI, p. 143). În Gorj, când un copil acuză dureri la o ureche sau la ambele, provenite de la vreo răceală, este pus să stea cu urechea pe gura unei ulcele de pământ, în care s-a pus în prealabil atâta jar, cât să producă o căldură suportabilă; pe aceşti cărbuni aprinşi se aruncă, din când în când, seminţe de cânepă, care pocnesc cum dau de foc; căldura produsă încălzeşte urechea, iar, prin pocnetul seminţelor, se produce o presiune a aerului cald asupra urechii; repetarea tratamentului duce la dispariţia durerilor, procedeul fiind aplicat tuturor oamenilor, indiferent de vârstă (CĂRĂBIŞ, p. 135). Cine visează cărbuni aprinşi va avea bani, dar înseamnă moarte pentru cel care visează cărbuni stinşi; va avea neplăceri şi chiar stricăciuni din partea duşmanilor cel care se visează călcând pe cărbuni (NOTE, Băncescu) Serii simbolice: cărbune-prag; primăvară-rândunică/barză-picior(drept)-cărbune; copil-cărbune-veşminte-răscruce/fântână-apă; apă-semnul crucii-cuţit-cărbune; cărbune-cânepă; cărbune-lut-pâine-sare-sită-ac-deget.

CĂRUŢĂ
Printre obiectele făurite de om, şi pe care el le aseamănă trupului său, se numără şi căruţa; astfel, se crede că nu este bine să se pună pe foc: inima căruţei (partea din mijloc, care leagă între ele osiile), pentru că este pericol de boală la inimă; spiţele roţilor, pentru că îl vor durea dinţii pe cel ce o face; va avea nevralgii costale cel ce aruncă în foc spetezele căruţei (fiecare dintre stinghiile transversale care fixează scândurile de pe fundul căruţei); conduce la durerea braţelor arderea leucilor (lemnele care susţin lateralele căruţei, aşezate fie oblic, fie vertical); îl vor supăra şalele pe cel care pune pe foc posteuca (lemn scurt şi gros cu ajutorul căruia se ridică şi se sprijină osia carului în timp ce se unge) - Tecuci; îndată ce mireasa se urcă în trăsură (căruţă), ea trebuie pusă în mişcare, ca astfel să poată ulterior să nască uşor - Vâlcea; le vor muri părinţii copiilor care, mergând, calcă în urmele lăsate de roţile căruţelor în pământ - Muntenia; cine se visează că merge cu trăsura e semn că va primi o veste care îl va supăra (2. GOROVEI, p. 45; 145; 173; 254). Va reuşi în afacerile sale cel care visează trăsură mergând pe un drum; dar nu este semn bun pentru cel care se visează că merge într-o căruţă, cu toate că poate fi şi semn de activitate la un nivel înalt sau revenirea la o stare superioară pierdută - Suceava (NOTE, Băncescu).

CĂSCAT (A CĂSCA)
Este semn că trage a ploaie acela care cască fără să-i fie somn - Teleorman (1. CHIVU, p. 247).

CÂINE (Canis domestius - DLRM, p. 151)
Câinele este cel mai vechi animal-tovarăş al omului şi probabil primul domesticit, de unde şi prezenţa lui în viaţa intimă a sa; miturile, riturile, credinţele şi superstiţiile ce-l privesc alcătuiesc singure aproape o cultură; numai calul, celălalt animal care a ajutat formării omului, dar pe o arie mai îngustă decât câinele, a incitat culturile tot atât de adânc (BUHOCIU, p. 316). Întotdeauna fidel, câinele este imaginea exemplară a prieteniei, a devoţiunii; acest animal reprezintă ipostaza domestică a lupului, a celei mai aprige şi haine vieţuitoare a pădurii; îmblânzirea a transformat duşmanul în protector, agresivitatea în credinţă, natura în cultură; poziţia sa ambivalentă, locul său de graniţă, între natură şi cultură, faptul că animalul violent (lupul) se află atât de aproape de inima casei, de vatra ei, îl face să apară ca prieten şi apărător devotat al omului; utilitatea câinelui derivă din această agresivitate dirijată, pentru că el nu produce, nu oferă bunuri (din contra, el este un consumator), dar, în schimb, apără bunurile de feluriţii duşmani ai gospodăriei; astfel, animalele pădurii şi duşmanii gospodarului, precum şi duhurile rele şi bolile trebuie să se teamă de câine; totuşi, singurul aspect, care aminteşte de câinele infernal, cu aură malefică, chtoniană, îl găsim în unele credinţe în care câinele figurează ca animal cobitor, din care cauză urletul său, privirea fixă, sau unele mişcări ciudate sunt interpretate ca prevestiri funebre, ca semne ale morţii ori ale nenorocirilor; în plus, fiind un animal spurcat, câinele nu este plăcut mortului, uneori este considerat ca întrupare a diavolului, fiind gonit din casa în care este un mort; cultura populară românească ocoleşte atributul de paznic psihopomp al tuturor intrărilor şi ieşirilor din Hades; nicăieri nu întâlnim, la pragurile marii treceri, sau pe căile întortocheate ale lumii de dincolo câinele-ghid, câinele-frate şi sfătuitor al dalbului de pribeag; această lipsă se datorează faptului că, în gândirea tradiţională românească, comunicarea dintre cele două tărâmuri se face pe ape şi nu pe căile pământene sau subpământene; de aceea, în locul câinelui, apare, ca ghid psihopomp, vidra, numită uneori şi câinele de apă; câinele îşi păstrează funcţia de animal-ghid, de descoperitor al tărâmurilor necunoscute doar în cazul călătoriilor din lumea contingentă, cel mai cunoscut exemplu fiind acela al căţelei Molda, care îl conduce pe Dragoş până la limita unei ape şi a unui tărâm necunoscut şi cărora le împrumută numele său, adică apa şi regiunea Moldova; în general, cultura populară românească valorizează pozitiv figura câinelui, crezându-se că el este plăcut lui Dumnezeu şi că el se roagă pentru binele omului, sau depune mărturie în favoarea acestuia atunci când pisica îl acuză pe om că nu le dă suficientă mâncare; câinele este apărătorul omului şi duşmanul neîmpăcat al lupului, ceea ce este o ambiguitate, pentru că sunt înrudiţi, iar lupta lor este una fratricidă; deosebirea ar fi una de statut social, pentru că Dumnezeu a făcut câinele, pe când lupul este făcut de diavol; după alte legende, câinele ar fi rezultatul metamorfozei a două mere, sau a fluierului rupt al ciobanului, sau a furnicilor hrănite cu lapte; umbrit de lup (mult mai semnificativ din punctul de vedere al sistemului mitico-simbolic arhaic), câinele este privit ca un epifenomen, ca o entitate de ordin secund, creată şi justificată datorită existenţei unei alte fiinţe; în spaţiul ceremonial, câinele apare ca protagonistul unui ciudat şi incitant obicei popular, practicat numai în câteva sate cu populaţie mixtă, română şi bulgară, din Ilfov şi Ialomiţa: trasul în jujeu sau datul în tărbacă, obicei care se face lunea dimineaţa, după lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, practică nemiloasă de chinuire a câinilor; de altfel, câinele are ziua consacrată lui de lăsatul de sec; cu acest prilej, este consemnat un aspect de ordin ritual: în timp ce unii bărbaţi chinuiesc câinii, alţii umblă prin grupul asistent şi ung pe la gură cu mălai pe cei neatenţi, motivându-se gestul „ca să se facă mult mălai" (porumb); cu alte cuvinte, câinii sunt chinuiţi, bătuţi, uneori omorâţi, ca recolta să fie bogată; o legendă vine în sprijinul explicitării obiceiului: când a dat Dumnezeu grâul, l-a dat cu rod de la pământ şi până la vârf şi l-a încredinţat câinelui, care îl mânca însă numai la vârf, pentru că exista din belşug, ceea ce înseamnă că obiceiul este o pedeapsă aplicată câinelui pentru nesăbuinţa lui faţă de creaţia atât de venerată a lui Dumnezeu; legenda menţionată explică şi de ce grâul face spicul numai la vârful paiului, pentru că Dumnezeu i-a luat rodul; alte legende inversează această relaţie şi prezintă câinele în chip de salvator al grâului; spicul de grâu, ca simbol al hranei domestice, lăudat în textele colindelor, este al câinelui (tătarii au dat foc holdelor, iar un câine a luat un spic întreg, a trecut prin foc şi l-a adus stăpânului său); totuşi, câinele nu apare ca un spirit al grâului, ci doar ca un donator de grâu şi, indirect, de belşug şi fertilitate; în întreg acest context ceremonial şi legendar, animalul domestic joacă mereu rolul mediator între om şi creaţie: el este donatorul grâului şi totodată puterea invocată şi forţată să asigure belşugul holdelor; el salvează grâul de foc, dar stăpâneşte, în plan mitic, focul, care coace spicele şi dă recolta bogată; duce la pierderea spicului opulent, dar poate fi invocat şi forţat (prin bătaia rituală) să determine grânele să dea roade îmbelşugate; s-ar putea ca imaginea câinelui care trece purtând grâul prin foc să fie un ecou al Câinelui igneic, al câinelui care duce focul şi arde recoltele (le coace); de altfel, focul leagă figura simbolică a câinelui de aceea a grâului: primul, ca orice carnasier, relevă valenţe solare şi pirice; al doilea reprezintă imaginea predilectă a plantei, care, pentru a da rod, trebuie să ardă de două ori, o dată la soare, a doua oară la focul cuptorului domestic, pentru a produce alimentul atât de necesar - pâinea; în acest fel, se reconstituie o triadă câine-cereale-foc, ea având rădăcini adânci în civilizaţia est-mediteraneană (COMAN, I, p. 59-67; II, p. 166). Când câinele urlă şi scurmă pământul din faţa casei unui bolnav, acesta prevesteşte moartea omului; dar trebuie să facă acest lucru ţinând capul în jos, pentru că, dacă îl ţine în sus, prevesteşte foc - Sibiu; Năsăud; Muntenia; Moldova; Suceava; din casele unde a decedat cineva, câinii şi pisicile sunt date afară, pentru că fiind prieteni buni cu mortul, se crede că sufletul acestuia nu poate ieşi din el şi nici din casă - Suceava; câinii şi pisicile sunt animale spurcate şi de aceea se ascund în ele spiritele necurate, din care cauză sunt alungate temporar din casa cu mort, ca să nu împiedice sufletul celui decedat să meargă la Dumnezeu - Muntenia; câinii, pisicile şi alte animale sunt ascunse sub vreo copaie, sau scoase afară din casă şi duse în beci sau chiar pe câmp, unde sunt lăsate trei zile, cât mortul este privegheat la locuinţa lui, pentru ca acestea să nu treacă peste trupul mortului, în care caz acesta s-ar transforma în strigoi şi ar veni noaptea la cei vii din casă, pentru a le mânca inima - Prahova; câinii şi pisicile nu trebuie să treacă nici pe deasupra, nici pe sub trupul celui decedat, fiindcă nu este bine - Banat; se crede că sufletul celui decedat stă ascuns în animalele din casă şi în alte lucruri încă o vreme bună şi apoi se duce la Dumnezeu - Suceava (3. MARIAN, III, p. 7-9; 61-62). Se spune că, după neascultarea săvârşită de Adam, Dumnezeu a blestemat pământul cu toate vieţuitoarele de pe el, cu excepţia câinelui şi a pisicii şi de aceea este păcat să fie ucise aceste animale - Suceava; câinele aduce fericire şi bunăstare casei unde opreşte şi rămâne - Neamţ; dacă în Moldova câinii nu sunt ucişi, în unele zone din Muntenia câinii sunt prinşi şi omorâţi în prima zi a Postului Mare, numai până la miezul-zilei - Ialomiţa; să nu se ţină câine roşu pe lângă casă - Suceava; câinele aduce bine la casa omului, pentru că el gândeşte aşa: „Să dea Dumnezeu să trăiască stăpânul, ca să aibă cine să vadă de mine" - Vlaşca; câinele care este negru în cerul gurii este bun la casa omului, pentru că este un animal rău - Muntenia; Tecuci; câinele de culoare neagră este aducător de bine la casa omului - Neamţ; Suceava; de asemenea, este aducător de bine câinele străin care se oploşeşte la casa omului - Suceava; este aducător de bine, pentru că el se roagă la Dumnezeu ca noul său stăpân să fie sănătos, ca să fie cineva care să aibă grijă de el - Vlaşca; să nu se ţină câinele în casă, când tună şi fulgeră, pentru că diavolul are obiceiul să se ascundă şi în acest animal şi astfel poate să fie trăsnită casa - Suceava; vulpile nu se apropie de leşurile câinilor nevolnici, dar devorează hoiturile câinilor care au fost răi - Suceava; cine vrea să aibă câine rău să-i taie coada şi urechile, de când este pui, şi să i le dea să le mănânce - Tecuci; cine primeşte în dar un pui de câine să-l plătească, pentru că altfel va avea drept pomană pe lumea cealaltă numai câini - Muntenia; femeia gravidă să nu dea cu piciorul în câini, fiindcă va naşte copilul cu mult păr pe trup - Ţara Oltului; din ce parte a satului latră câinii în noaptea sau dimineaţa Anului Nou, în acea parte se va mărita fata din casă - Ţara Oltului; pentru a aţâţa câinii să latre, se iese afară din casă cu un lingurar, având lingurile în el, sau călare pe un melesteu (făcăleţ, sucitor) şi, scuturând din lingurar, fetele sunt atente să audă din ce parte de sat latră câinii - Suceava; în ajunul Crăciunului (24 decembrie), fata nemăritată dintr-o familie strânge toate lingurile de la masă, iese cu ele în curte, le scutură în mână, făcându-le să scoată zgomot şi, din ce parte a satului încep să latre câinii, din acea parte îi vor veni peţitori - Suceava; în seara Anului Nou (Sfântul Vasile), prima bucată, pe care un băiat sau o fată doreşte să o mănânce, să fie pusă pe mânecă, să se iasă apoi afară din casă şi, de unde se vor auzi că latră câinii, din acea parte de sat va lua soţie sau soţ - Vâlcea; dacă se aruncă pe un câine apa descântată, folosită la vindecarea unui bolnav, şi el se scutură, este semn de însănătoşire a suferindului - Tecuci; este păcat să omori căţeii după ce au făcut ochi - Galaţi; nu este bine să fie asmuţit câinele în casă - Galaţi; să nu fie asmuţit câinele noaptea, pentru că acela care o face va muri - Vaslui; când urlă câinele pe lângă casă înseamnă că trage a pustietate, a pagubă sau a sărăcie - Teleorman; Galaţi; Moldova; Suceava; sau vesteşte moartea cuiva - Muntenia; Ialomiţa; Galaţi; Suceava; când urlă spre casă este semn că va muri cineva din acea casă sau că familia se va muta în altă parte - Iaşi; Suceava; va urma o nenorocire, când scheaună pe lângă casă - Suceava; este rău de pagubă, când câinele se târăşte pe spate sau cu fundul de pământ - Moldova; groapa şi măsura gropii sunt păzite până la înmormântare, ca nu cumva vreun câine să treacă peste ele, deoarece va mai muri cineva din familia răposatului - Muntenia; când latră fără motiv înseamnă că trec duhuri rele pe lângă casă - Galaţi; dacă un câine trece printre doi prieteni, relaţia acestora se strică - Moldova; când se gudură înseamnă că vine cineva în casă - Suceava; tot oaspeţi înseamnă şi când se tăvăleşte în ogradă - Galaţi; Iaşi; Suceava; va fi bine pentru casă, când îşi face excrementele înaintea scării - Suceava; când urinează pe pereţii casei este semn că unul dintre soţi nu prea trage cu casa: căţeaua o indică drept necredincioasă pe femeie, iar câinele pe bărbatul din familie; fiind necredincioşi unul altuia, nici câinele nu se gudură pe lângă ei - Galaţi; Suceava; este semn rău când câinele priveşte cu insistenţă în ochii cuiva - Galaţi; indică un om rău cel pe care îl latră câinii cu vrăjmăşie - Iaşi; când scurmă câinele în prispa casei, stăpânul va avea un necaz - Suceava; iar, dacă face gropi pe lângă casă, se crede că va muri cineva din acea casă - Muntenia; Suceava; copiii să nu călărească pe câini, deoarece nu vor mai creşte - Moldova; când fulgeră şi tună, să nu se stea pe lângă un câine, pentru că diavolul obişnuieşte să se adăpostească şi în părul câinilor şi există astfel pericolul să fie trăsniţi şi cei din apropierea câinelui - Muntenia; Ialomiţa; după ce fată o vacă, placenta este dată unui câine, ca să o mănânce, dacă stăpânul doreşte ca, la viitoarea fătare, să aibă de la vacă un viţel, iar, dacă doreşte să aibă o viţică, dă placenta de mâncare unei căţele - Muntenia; cel ce visează câini înseamnă că are duşmani - Vaslui; când sforăie înseamnă moarte pentru cineva de-al casei - Teleorman; tot moarte înseamnă şi când urlă sau doar scurmă în faţa casei - Neamţ; când se pune urzeala pentru pânză pe războiul de ţesut, să nu se lase să treacă vreun câine peste ea, sau pe sub ea, pentru că este rău de moarte - Vâlcea; va avea supărare mare cel alături de care îşi face nevoile câinele - Galaţi; se crede că este bântuită de nenorociri casa pe lângă care trăieşte un câine negru - Suceava; dar este indicat ca tot omul să ţină pe lângă casa lui măcar câte un câine negru, pentru a nu se atinge bolile de aceasta - Teleorman; se face strigoi mortul pe sub care este lăsat să treacă un câine - Galaţi; muşcătura de câine trece, la fel şi sperietura de după muşcătură, sau doar sperietura, dacă este afumat cel muşcat sau speriat cu păr din sprâncenele şi de pe capul acelui câine - Muntenia; Suceava; muşcătura de câine trece, dacă se ia păr de la acel câine şi i se dă foc, după care scrumul rămas se pune pe rană - Ţara Oltului; câinele care a muşcat pe cineva să nu fie omorât, pentru că nu se mai vindecă rana pricinuită de muşcătură - Vaslui; dacă a fost cineva muşcat de un câine turbat, să fie afumat cu păr de la acel câine - Tecuci; Bihor; câinii turbaţi sunt arşi, nu înainte de a se lua păr de la ei, care va fi folosit pentru afumarea tuturor vitelor care au fost muşcate de acel câine, ca să nu turbeze şi ele şi să li se vindece rănile - Galaţi; câinele turbat este omorât şi apoi ars, iar animalele sunt plimbate prin fumul ieşit de la foc, ca să fie ferite de turbare - Buzău; Galaţi; Botoşani; prin fumul scos de foc trec şi toţi oamenii din acea casă - Buzău; Tecuci; Suceava; capul de câine turbat, ars în foc, este bun în descântecele contra bolilor - Vaslui; Suceava; câinele care latră şi apoi se duce spre stăpânul său, fără să se mai întoarcă spre cel lătrat, dă semn că în fapt vrea binele casei - Ialomiţa; femeia gravidă să nu dea cu piciorul în câine, că va naşte copilul cu păr pe trup - Galaţi; femeia gravidă să nu dea cu piciorul în câine, că va naşte un copil care va fi câinos la suflet - Muntenia; va urma război, când latră câinii la lună - Suceava; când nu plouă, este bine să se toarne apă pe un câine - Suceava; când este ger şi câinele se tăvăleşte prin zăpadă sau se culcă pe ea este semn că vremea se va încălzi - Vaslui; Iaşi; Suceava; (2. MARIAN, I, p. 59; 2. GOROVEI, p. 8; 9; 38-40; 80; 95; 146; 156; 161; 182; 185; 189; 201; 203; 207; 221; 233-234; 244; 255; 258; 263; 264; 267; 280-284; GOLOPENŢIA, p. 82; 89; 121). Cel care vrea să treacă pe lângă un câine rău, fără să fie muşcat, trebuie să-şi strângă maxilarele, să închidă ochii, să întindă mâinile în jos şi, mergând înainte să zică: „Orb te-a făcut mă-ta, orb să fii!"; se crede că atunci când urlă noaptea, urlă la lună şi prevesteşte moartea cuiva; va turba câinele care mănâncă porumb fiert în lapte; turbează câinele care înghite repetat mâncare caldă; omul să se ferească să-i sufle câinele în gură - Maramureş (BOGDAN, p. 45; 81; 103; 124). Cine vede un câine făcându-şi nevoile cele mari să strângă pumnul, pentru că va primi bani - Muntenia (NOTE, Antonescu). În noaptea Anului Nou, fetele nemăritate iau o găină în braţe, după ce au măturat toată casa, se duc cu ea pe un colnic şi, din ce ogradă aud câinii lătrând, acolo se vor mărita - Vrancea (2. STAHL, p. 187). Când câinele urlă în oglindă este semn că un membru al familiei va muri - Suceava (COJOCARU, p. 163). Dacă un câine începe să sape cu labele pământul, înseamnă că sapă groapa cuiva; cine visează că a ucis sau a rănit un câine înseamnă că duşmanul său va suferi o pagubă; visarea unui câine care latră este semn de ceartă cu un duşman; va trăi ani mulţi cel care visează că s-a făcut câine; vesteşte sărăcie pentru cel care visează mulţi câini lătrând; înseamnă boală sau vorbe rele din partea vrăjmaşilor pentru cel care visează că a fost muşcat de un câine; visarea de câini mulţi înseamnă mulţi oameni potrivnici; trebuie să fie foarte atent cel ce visează câine îndrăzneţ; visarea de câini de talie mică înseamnă buni prieteni, iar a celor de talie mare înseamnă duşmani - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: găină-Anul Nou-câine.
Căţelul Pământului. Contrar unor cercetători, care au calificat căţelul-pământului ca fiind doar o creaţie imaginară a teratologiei populare, mamiferul amintit este un rozător dintr-o altă specie (Spalax), ale cărei exemplare se caracterizează prin: sunt solitari, curajoşi şi agresivi când trebuie să se apere, foarte păgubitori mai cu seamă pentru câmpurile de cartofi din zonele de stepă; în România sunt cunoscute două specii şi trei subspecii, cu răspândire mai mare în Dobrogea, estul Munteniei, sudul Moldovei, sud-estul Transilvaniei, în Dolj, Vâlcea şi Giurgiu, precum şi în toată Câmpia Dunării de Jos; are corpul alungit, capul turtit dorso-ventral; pe bot, pielea îi este tare, iar pe obraji prezintă nişte pliuri de muşchi tari; sapă pământul cu incisivii şi împinge pământul cu botul, galeriile sale, ca şi muşuroaiele rezultate, fiind rectilinii; consumă rădăcini, rizomi, dar şi părţi verzi ale plantelor, de preferinţă trifoi, lucernă, cartof, morcov etc. ; are blana de culoare vânătă-cenuşie, ca a argintului oxidat, moale şi durabilă, cu părul scurt, care se îndeseşte spre toamnă, când capătă un luciu deosebit; în spaţiul românesc, animalul este cunoscut sub denumirile: căţelul pământului, orbete, orbeţ, ţâncul pământului, ţânc, cartofar, muşuroi, chior, porcuţ, în Muntenia şi Transilvania mai fiind denumit sobol şi şomic; denumirile enumerate şi credinţele demonstrează că, şi în acest caz, este vorba de o percepţie confuză a două vietăţi distincte, datorată valorizării în exclusivitate a aspectelor exterioare; o legendă afirmă că Iuda, după ce l-a vândut pe Iisus, a fost pedepsit de către Dumnezeu să-şi ducă viaţa în întunericul cel mai adânc al pământului, adică acolo unde se găseşte capătul de jos al stâlpilor care susţin pământul, stâlpi pe care Iuda, din răutate, îi roade pentru a răsturna ordinea lumii; dar tot acolo stă de pază, pus de Dumnezeu, şi „Căţelul-pământului", care începe să latre, când stâlpii sunt gata să se surpe, Iuda oprindu-se astfel din acţiunea lui malefică; o credinţă general răspândită atestă că acest paznic al mormintelor şi întunericului latră, sau apare metamorfozat în ogar sau copoi, numai în cumpăna nopţii, între momentul asfinţirii luceafărului de seară şi cel al apariţiei pe bolta cerească a luceafărului de ziuă, în unele zone menţionându-se cântatul cocoşilor; în Vlaşca, se crede că moare, dacă îl apucă pe afară lumina zilei şi îl vede soarele; în Vaslui şi vântul îl omoară; în Argeş, se crede că a fost blestemat să are şi să construiască locuinţe pentru broaşte; se mai crede că „face ochi" numai după ce construieşte douăsprezece muşuroaie în linie dreaptă - Galaţi, Tulcea; în alte zone, se crede că el vede doar nouă clipe, după care reintră în pământ, pentru a nu fi văzut de soare; omul văzut întâmplător de căţelul pământului va avea toată viaţa un somn greu, de unde şi zicala, pentru cei care dorm adânc, că omul „ascultă la căţelul pământului"; de remarcat că, din cauza acestor date cu care este identificat în mentalitatea tradiţională românească, apare prezent la tălpile stranelor sau a jilţurilor bisericeşti din sec. al XVIII-lea (Bucureşti, Vâlcea), unde are aspectul de animal malefic înfrânt de om; multe credinţe sunt similare cu acelea despre cârtiţă; în plus s-ar mai adăuga: bolnavul de epilepsie poate fi vindecat, dacă pune mâna pe el un copil mezin care a omorât cu acea mână pe ţâncul pământului - Suceava; dacă animalul este omorât cu mâinile dispuse la spate, omul respectiv poate vindeca ugerele bolnave ale oilor - Câmpia Dunării, sud şi sud-estul Transilvaniei (NANIA, p. 69; 71; 75; 76). În fauna românească, Căţelul Pământului sau orbetele (Spalax microphtalmus) este un mamifer din ordinul rozătoarelor, foarte asemănător cârtiţei, având ochii ascunşi sub piele; el trăieşte în galerii făcute în pământ şi se hrăneşte cu rădăcinile plantelor; într-o legendă din Muntenia, se spune că orbetele ar fi fost la început un câine, ca toţi ceilalţi câini, şi păzea gospodăria unui om foarte bogat; într-una dintre călătoriile sale pe pământ, Dumnezeu a luat înfăţişarea unui moşneag zdrenţăros, care s-a oprit la poarta bogătaşului, acesta asmuţind câinele asupra lui, fără să mai întrebe ce doreşte bătrânul; ca pedeapsă, Dumnezeu s-a uitat la ei, omul bogat prefăcându-se în scrum; câinele a orbit, s-a făcut mai mic de frică şi a intrat în pământ; de atunci, căţelul pământului trăieşte o viaţă subterană, pe lângă cimitirele din afara satelor, în preajma stâlpilor, crucilor şi troiţelor de hotare; seamănă cu un câine scund, lung, cu blana de culoare albă, cu ochii nu vede, are gura puternică şi un glas strident; noaptea iese din pământ şi umblă lătrând în prejma drumurilor, la marginea pădurilor şi în pustietăţi; cercetează mormintele şi muşcă de nas şi de urechi morţii care nu au fost îngropaţi după datină, adică fără să li se pună un ban în mână sau între dinţi, pentru a-şi putea plăti obolul şi a fi lăsaţi liniştiţi în mormânt; îi înspăimântă şi îi pedepseşte pe cei care nu cred în forţa lui, urmărindu-l să-l stârpească; lătratul lui strident prevesteşte moartea sau alte nenorociri pentru cel care-l aude în miez de noapte, între toaca din cer şi cântatul cocoşilor (PRESA).

CÂMPIE
Pentru cine visează un câmp necultivat este semn de scumpire în viitor a produselor pe piaţă; visarea unui câmp pustiu înseamnă supărare; sau este semn că îl vor încerca sentimente de silă, dacă visează câmpie sălbăticită (plină de buruieni şi scaieţi); în schimb, dacă visează că se află într-un câmp înseamnă că va avea noroc; dacă visează câmp verde e semn de bogăţie, noroc în dragoste sau urmarea unor zile bune pentru activitatea sa; fericire în căsnicie semnifică visul unui câmp acoperit cu fâneţe şi trifoi; dacă se visează arând un câmp înseamnă că va câştiga cu atât mai mult, cu cât silinţa sa va fi mai mare; dacă se visează cultivând un câmp este semn că munca sa va fi în curând răsplătită; dacă se visează cosind fânul de pe un câmp înseamnă că scopurile sale vor fi împlinite ceva mai târziu, nu imediat - Suceava (NOTE, Băncescu).

CÂNEPĂ (Cannabis sativa - DLRM, p. 152)
Este considerată sacră şi infernală în acelaşi timp; ca să rodească, în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie, Anul Nou), bărbaţii şi femeile beau şi joacă; sau, în ziua Lăsatului de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, dacă nu are cu cine altcineva, măcar şi singură gospodina trebuie să tropăie prin casă, să joace, pentru a stimula rodirea şi creşterea cânepei (EVSEEV, p. 84). Cânepa se seamănă de Armindeni (1 mai), dar nu când este lună-nouă şi nici în zilele de miercuri şi vineri, pentru că nu mai creşte - Ţara Oltului; ca să aibă parte de o bogată recoltă de cânepă, se crede că este bine să se dea un fuior de cânepă preotului care umblă cu botezul în ajunul sau în ziua de Bobotează (6 ianuarie), sau să se lege acest fuior chiar de crucea preotului, existând şi credinţa că de acel fuior se vor prinde toate relele - Ţara Oltului; Suceava; puţină sămânţă de cânepă se pune într-o bucată de pânză, care apoi este legată la coarnele boilor care grăpează un ogor, în credinţa că acele seminţe vor fi eficiente la descântatul de dureri şi de sperietură - Muntenia; cordonul ombilical al nou-născutului se leagă cu un fir de cânepă de toamnă, şi nu de vară, pentru că se crede că nu va avea urmaşi, deoarece cânepa de vară nu face seminţe - Suceava; este păcat să se meliţeze cânepa în intervalul de timp de la Paşte şi până în ziua de joi a Înălţării Domnului (Ispasul) - Suceava; cel ce pleacă la tribunal pentru un proces, să se lege cu aţă din cânepă de vară peste mijloc, în jurul genunchilor şi al gleznelor, la încheieturile mâinilor, ale coatelor şi în jurul gâtului, pentru că astfel judecătorul se va uimi de ceea ce vede şi va uita de adevărata pricină pe care o are de judecat - Tecuci; cine are junghiuri să răsucească, la spate, un fuior din cânepă de vară, apoi să facă acelui fir nouă noduri, după care să se încingă cu firul cruciş, peste piept - Suceava; dacă se face plasă de pescuit din cânepă furată, se crede că în ea se va prinde mai mult peşte - Moldova; cânepa luată de la crucea preotului, care vine în fiecare casă în ziua de Bobotează, este bună de folosit la plasele de pescuit, ca să prindă peşte mai mult, aşa cum se ţin şi copiii după preotul care umblă prin sat - Suceava; pentru că îi este urât să toarcă, nevăstuica poate fi gonită de prin gospodăria omului punând un fuior de cânepă pe un băţ fixat în gard - Vaslui; linţii la porci (cistecerci) se vindecă, dacă li se dă să mănânce, cu o jumătate de oră înainte de tăiere, sămânţă de cânepă - Suceava (2.GOROVEI, p. 32; 41; 95; 116-117; 166; 191; 199; GOLOPENŢIA. p. 143-144; 2. BERDAN, p. 6). Când se seamănă cânepa, la sfârşit se aruncă în sus sacii în care a fost sămânţa şi în care se pune şi un ou, ca planta să crească mare şi frumoasă, să fie albă şi moale - Maramureş (BOGDAN, p. 44). Semănăturile se presară cu resturile lemnoase rămase de la meliţatul cânepei, pentru oprirea strigoilor, ori a celor reîntorşi, care ar intenţiona să ia mana holdelor - Banat (4. BOCŞE, p. 353). Se ung pomii cu un fel de terci, făcut din sămânţă de cânepă, pentru a da rod bogat (PRESA). Uneori descântatul este însoţit de prezenţa unei sfori, confecţionată din cânepă de vară, numită şi aţă de junghi; în timp ce se spune textul descântecului de trei ori, bolnavului i se pune în palmă sfoara din cânepă, încolăcită în aşa fel încât la mijloc să rămână liber un cerc în care se presară puţină sare; la sfârşit, bolnavul trebuie să lingă puţină sare, apoi se leagă cu sfoara peste locul unde acuză că are junghiul - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 130-131). Dacă un copil are junghi, se ia o aţă, făcută din cânepă de vară, toarsă din fuiorul care a fost pus la crucea pe care preotul o poartă în ajunul sau în ziua de Bobotează pe la casele oamenilor, se udă aţa cu agheasmă şi apoi leagă cu ea copilul în locul dureros; după ce i se face legătura cu aţa, copilul este afumat prin aprinderea peticului textil folosit la ştergerea ouălor roşite pentru Paşte, concomitent rostindu-se şi un descântec - Bucovina (3. MARIAN, II, p. 249-250). În ziua Anului Nou, când se întorc de la râu, unde au căutat să-şi afle ursitul prin intermediul busuiocului pus în apă curgătoare, fetele iau sămânţă de cânepă, se duce fiecare la locul unde sunt tăiate lemnele şi seamănă puţină sămânţă în acel loc; apoi îşi desfac un capăt al brâului şi încep „a grăpa" semănătura, rostind totodată un descântec pentru a-şi visa ursitul; după „grăpat", se duc în casă, iau o oală cu apă neîncepută, o pun pe vatră şi învârtind-o zic un alt descântec, ca să-l grăbească pe mire; lasă apoi oala cu apă să se încălzească, punând în ea şi flori care au putere „fermecătoare" (busuioc, matocină, odolean, lemnul-Domnului, năvalnic etc. ); o iau de pe foc, o toarnă într-o strachină sau covăţică şi se spală cu ea; toarnă apoi apa la loc în oală şi o aşează la capul lor, punând sub pernă şi brâul, pe care l-au folosit ca „punte" la pârâu şi cu care au „grăpat" semănătura de cânepă, precum şi inelul folosit tot la râu, crezând că-şi vor visa viitorul soţ; în alte părţi, fetele ies cu ochii închişi din casă şi se duc astfel până la locul unde sunt tăiate lemne şi acolo seamănă puţine seminţe de cânepă; apoi se dezbracă de haine şi „grăpează" cu acestea cânepa semănată, rostind şi un descântec; se întorc în casă şi pun hainele sub pernă, împreună cu o bucată de mămăligă şi puţină sare, fără să ştie nimeni; când îşi pregătesc patul pentru culcare mai spun un descântec, astfel considerând că, peste noapte, îşi vor visa ursitul; sunt informaţii că şi flăcăii procedează la fel; alte fete, după ce seamănă cânepa la tăietor şi o „grăpează" cu catrinţa sau fusta, înconjoară de trei ori casa, în pielea goală fiind, iar după cel de al treilea înconjur se duc din nou la butuc, unde au semănat, iau de acolo sămânţă de cânepă şi ţărână şi văd în casă câte boabe au luat; câte boabe au apucat în mână atâţi ani nu se vor mărita; unele spun că făcând acest lucru îşi văd şi ursitul la spatele lor; dar, pentru că îl văd pe neaşteptate, multe dintre ele se sperie şi se îmbolnăvesc, uneori destul de grav; în Muntenia, în seara dinaintea Bobotezei, flăcăii sau numai o fată împreună cu mama ei, sau mai multe fete împreună eliberează vatra de jeratic, după ce aceasta s-a încins, şi aruncă pe ea câte o sămânţă de cânepă, rostind „Acesta e X, de m-o iubi, să sară înspre mine!"; direcţia săriturii seminţei indică valabilitatea sentimentelor; se procedează la fel cu două fire de păr, dacă acestea se unesc este semn că cei doi se iubesc; în Moldova şi Bucovina, de Anul Nou, fetele aruncă în cuptorul încins mălai, ies afară şi înconjoară, dezbrăcate, casa de două ori, apoi intră în casă şi mai aruncă în cuptor seminţe de cânepă, după care mai înconjoară goale pentru a treia oară casa, intră în fine în casă şi, dacă aud sămânţa de cânepă pocnind pe vatră, cred că se vor mărita în anul care urmează; în Transilvania, se crede chiar că, după ce grăpează bine cu cămaşa seminţele de cânepă, este bine ca acestea să nu se mai distingă din ţărână, pentru că şi ursiţii lor vor fi buni şi tăcuţi ca pământul; dacă rămâne sămânţă deasupra, spun că viitorii soţi vor fi răi şi săraci; fetele iau câteva fire de cânepă şi o crenguţă de busuioc din crucea preotului venit în fiecare casă în ajunul Bobotezei, mai adaugă un fir de năvalnic şi unul de iarbă mare, le leagă pe toate cu firele de cânepă şi le pun pe toate într-un loc în care să nu poată umbla nimeni (pe o şiră de paie, pe acoperişul unui porumbar etc. ); dacă a doua zi vor găsi brumă, zăpadă, chiciură, promoroacă pe ele, este semn că ursitul le va fi bogat, firele fără nimic pe ele însemnând că viitorul soţ va fi sărac şi „gol"; în seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află sămânţă de cânepă sau de grâu se crede că va lua de soţie o fată care îi va face mulţi copii; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii (2. MARIAN, I, p. 100-102; 140-142; II, p. 102; 109). În Bihor, aflarea ursitului se face cu două „păpuşi" din cânepă, în fapt două fuioare, aşezate unul lângă altul, pe care le aprind; dacă ele se apleacă unul spre celălalt, înseamnă că tinerii se vor căsători; când fuiorul fetei arde cu flacără este semn că ea se va mărita cu un băiat tânăr, iar, dacă arde mocnit parcă topindu-se, soţul ei va fi un bărbat văduv (PRESA). În descântecele de legat bărbatul sau amantul de casa femeii, aceasta ia cânepă de vară, îi face patru noduri, ţinând mâinile la spate, apoi o leagă de un par al gardului, rostind totodată un descântec - Vâlcea (3. GOROVEI, p. 238). Înainte de a pleca la biserică pentru cununie, mireasa toarce un fir de cânepă, făcând pe el trei noduri, ca să rămână însărcinată şi să nască abia din trei în trei ani - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 84). Ploaia putea fi provocată, dacă se arunca în fântână cânepă verde - Dolj (ENACHE, p. 119). Cine visează cânepă va fi chemat la o nuntă, iar cine se visează torcând cânepă este semn că treburile casnice merg pe un drum fericit; are speranţă într-un viitor bun cel ce se visează semănând cânepă, iar cel care se visează culegând-o va avea parte de o moştenire - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: cânepă-lemn-brâu-apă neîncepută-foc-flori-inel; cânepă-lemn-haine-mămăligă-sare; cânepă-busuioc-năvalnic-iarbă mare.

CÂNTAR (A SE CÂNTĂRI)
Se crede că, dacă este cântărit imediat după naştere, copilul nu va putea fi niciodată deocheat, sau nu se vor mai prinde niciodată farmecele de el - Muntenia; Moldova; este bine ca omul să se cântărească ori de câte ori are prilejul, ca să fie ferit de boli şi de vrăji - Suceava; în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe (23 aprilie), se obişnuieşte ca oamenii să se cântărească, pentru ca farmecele să nu se atingă de ei - Muntenia; se crede că lupii vor ataca şi vor mânca vitele, dacă se lasă prin sat, pentru timp îndelungat, cântarul dat cu împrumut vecinilor - Dolj (2. GOROVEI, p. 74; 84; 256). Cu deosebire, fetele şi femeile cred că e recomandabil să se cântărească ele însele, în timpul anului, cât mai des posibil, pentru a alunga de la ele farmecele şi vrăjile, deoarece cântarul (cumpăna) are formă de cruce - Suceava (NOTE, Băncescu). Când un om îşi dă sufletul, o femeie din familie ia un cântar şi înconjoară mortul cu el, zicând: „Când N se va scula/Şi cu cântar va cântări/Atunci acasă va mai veni !" - Banat(3. MARIAN, III, p. 311-313).

CÂNTEC (A CÂNTA)
De remarcat că, în general, acţiunea de a cânta nu trebuie asociată cu nici un fel de altă activitate, această credinţă proiectând cântecul într-o zonă cvasi-sacrală; din această cauză, cântatul atrage după sine numai interdicţii; astfel, cel (cea) care cântă, în timp ce se duce să ia apă de la fântână, precis va uita unde pune anumite lucruri - Moldova; nu este bine să se cânte sub aşternut (în timp ce încă omul nu s-a dat jos din pat), pentru că acela care o face va fi bătut a doua zi - Tecuci; un bărbat nu trebuie să cânte după ce s-a aşezat la masă, pentru că, se crede, nevasta lui va înnebuni - Bucovina; iar fata nemăritată, care va cânta în timp ce mănâncă, va avea parte de un soţ repede mânios - Bucovina (2. GOROVEI, p. 11; 16; 133; 135). Dacă fata nemăritată cântă în timp ce se piaptănă sau se îmbăiază este semn că îşi va lua ca soţ un bărbat prost - Suceava; în vis, cântatul din trompete (trâmbiţe) şi cântarea bisericească înseamnă bucurie; dacă, în vis, se aude doar melodie interpretată la vioară este semn de bucurie, dar, dacă şi visează că se cântă din vioară înseamnă nefericire; cântecul interpretat la chitară, auzit în vis, înseamnă tot nefericire, mâhnire, chiar sărăcie şi mizerie - Suceava (NOTE, Băncescu).

CÂRCÂIAC (CÂRCÂIAG) v. MIRIAPOD.

CÂRCIUMĂ
Ca să se scape de gândacii din casă, se iau nouă dintre ei şi se duc într-o cârciumă, unde li se dă drumul, fără să vadă însă cineva - Suceava (2. GOROVEI, p. 101). Dacă visează cineva cârciumă (birt) înseamnă veselie; dacă se visează cârciumar (birtaş) este semn de tristeţe; dar dacă se visează văzând cârciumar(i) înseamnă că va intra în posesia unor noutăţi - Suceava (NOTE, Băncescu).

CÂRNAT
Simbol falic; în dimineaţa Anului Nou, fetele din Chioar, după ce întorc pe dos toate farfuriile din casă şi îmbrăcămintea, pleacă la o apă din marginea satului, ducând cu ele câte un cârnat şi o sticlă cu ţuică; aici, ele încalecă pe cârnat şi se învârtesc, cu sticla în mână, în jurul unei copci făcute în gheaţa apei, rostind totodată o invocaţie adresată Sfintei Vineri, prin care i se cere acesteia ajutorul pentru aducerea flăcăilor la casele lor; la întoarcere, ascund cârnatul şi sticla cu ţuică într-un loc numai de ele ştiut, în perimetrul gospodăriei; când le vin peţitori, îi poftesc să guste din acest cârnat fript şi să bea din ţuică, în credinţa că aceştia le vor cere în căsătorie; sau îmbie la gustat drăguţii pe care îi au, cu aceeaşi speranţă (2. MARIAN, I, p. 99-100; 1. POP, p. 387). Cel care se visează mâncând cârnat va primi curând o vizită - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: An Nou-apă(copcă în gheaţă)-cârnat-alcool-rugăciune. v. FĂCĂLEŢ.

CÂRNELEAGĂ (CÂRNELEGI)
Săptămâna antepenultimă din câşlegi, când zilele de miercuri şi vineri nu sunt zile de post; în religia creştin-ortodoxă, este săptămâna antepenultimă din Postul Crăciunului (15 noiembrie-24 decembrie), în timpul căreia se poate mânca de dulce miercurea şi vinerea
(ŞĂINEANU, II, p. 262).

CÂRTIŢĂ (Talpa europaea - DLRM, p. 154)
Cunoscută şi sub denumirile de sobol, orbete şi cristel, cârtiţa trăieşte în galeriile pe care şi le sapă pe sub pământ, fiind asociată, în mentalitatea tradiţională românească, cu spiritele malefice, infernale, demoniace, pentru că fuge de lumină, deci fuge de soare; aceste analogii o plasează imediat în economia descântecelor populare, alături de puterile şi de stihiile răului; fiindcă ridică muşuroaie deasupra pământului, acţiunea cârtiţei devine sinonimă cu „buba cea rea", deci cu un proces infecţios, care „coace", în ascuns, pe sub piele, şi erupe la suprafaţă pe neaşteptate, aidoma unui muşuroi; legendele populare aşează cârtiţa într-o ipostază interesantă, conform căreia ar fi fost, la începuturi, soră a Soarelui, dar s-a îndrăgostit de el şi atunci tatăl lor, când a aflat vestea, a blestemat-o să devină cârtiţă, adică să umble numai pe sub pământ; credinţele populare o asociază cu furca de tors, fusul şi caierul, evident fiind vorba aici de o speculare a analogiei dintre traseele subterane labirintice făcute de către cârtiţă şi încâlcirea lânii din caier; din această cauză, se crede că, pentru a feri straturile cu legume din grădină de acţiunea cârtiţei, este suficient să se aşeze la capătul răzorului o furcă de tors, având caier şi fus, iar aceasta îşi va face de lucru cu ustensilele industriei casnice textile amintite şi nu va mai acorda atenţie straturilor; uneori, aşezarea acestor obiecte este însoţită de îndemnul „Toarce ori te du!", în urma căruia cârtiţa ar încerca să toarcă, nu reuşeşte şi, furioasă pe neputinţa ei, fuge (COMAN, I, p. 124; 125; 129; II, p. 40). O altă practică indică, la apariţia multor muşuroaie în grădini, ca femeile să se ducă şi să le îndemne astfel: „Mă, nu săpa, /hai la biserică şi te-i ruga!", ceea ce le-ar face pe cârtiţe să-şi mute acţiunea de săpare de galerii şi de muşuroire pe spaţiile din jurul bisericii - Bihor (PRESĂ). Când un om este bolnav de „cârtiţă" (boală, la om şi la animale, caracterizată printr-o inflamaţie de formă lunguiaţă), este indicat să prindă o cârtiţă şi să o omoare între degete, ţinând mâinile la spate, ca să nu o vadă; dacă o vede, boala nu se mai vindecă - Vlaşca; dar, în acelaşi timp, omul care poate să omoare o cârtiţă, ţinând mâinile la spate, capătă puterea de a vindeca femeile care suferă de boli de sân (dureri în timpul lactaţiei sau scurgeri ale sânului) - Ialomiţa; Tecuci, se mai crede că omul care poate strânge de gât o cârtiţă, cu mâinile aşezate la spate, devine puternic şi sănătos - Neamţ; este suficient să se atingă, cu două degete, o cârtiţă şi apoi cu acele degete să se frecţioneze uşor zona gâtului afectată de boală („de gâlci") pentru a vindeca pe cel bolnav - Neamţ; este indicat, pentru cei care au abuzat în tinereţe de tot felul de bunătăţi, să mănânce carne de cârtiţă, uscată bine, ca să poată slăbi - Suceava; dar cârtiţa prinsă în luna martie se dă vacilor de mâncare, ca să se îngraşe - Argeş; în fine, se mai crede că, dacă face muşuroaie sub pereţii casei, va muri cineva din acea familie (2. GOROVEI, p. 44; 145; 235; 246; 284; 285). Serie simbolică: furcă de tors-caier-fus. v. CÂINE.

CÂŞLEGI
Interval de timp între două posturi, în care creştin-ortodocşii au dezlegare a se hrăni cu produse lactate şi carne (ŞĂINEANU, II, p. 262). Totuşi, după cum lesne se va putea observa, părerile sunt zonal împărţite, poporul nuanţând cu unele precizări; astfel, românul numeşte câşlegi toate zilele de dulce de peste an; răstimpul dintre Postul Crăciunului (practic din ziua de Crăciun - 25 decembrie) până la Postul Mare (Postul Paştelui) sau ajunul patruzecimii se numeşte, în unele locuri, Dulcele Crăciunului, iar, în alte zone, Câşlegile-de-iarnă sau Cârnilegi; ca să le deosebească de celelalte câşlegi de peste an (de pildă, câşlegile-de-vară, perioadă cuprinsă între Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (10-28 iunie) şi Postul Sfintei Marii (30 iunie-14 august; săptămâna din aceste câşlegi, în care în zilele de miercuri şi vineri se mănâncă de dulce, se numeşte hârţi şi cârnilegi (2. MARIAN, I, p. 83-84). În fapt, această săptămână, mobilă în calendarul creştin-ortodox, deoarece se orientează după data în care este fixată Învierea Domnului (Paştele), debutează cu duminica a 33-a după Rusalii, numită şi Duminica Vameşului şi a Fariseului, şi marchează Începutul Triodului (NOTE, Antonescu). De remarcat că, pretutindeni în ţară, cele mai multe nunţi se fac în Câşlegile-de-iarnă din raţiuni pur economice: gospodăriile au produsele agonisite de cu toamnă, nu se desfăşoară munci agricole grele, iar fetele au timp pentru a-şi pune în ordine zestrea, ca să nu le găsească peţitorii nepregătite; există chiar o anumită eşalonare a momentelor importante ale nunţii, în sensul că peţitul şi logodna au loc, de regulă, în perioada de la Crăciun (25 decembrie) la Bobotează (6 ianuarie), iar cununiile propriu-zise de la Bobotează până la Săptămâna Albă (săptămâna de dinainte de începutul Postului Mare); când sosesc câşlegile, fiecare fată mătură ostentativ dinspre pragul uşii spre interiorul încăperii, în credinţa că îi vor sosi mai curând peţitorii - Bucovina; pentru necazul de a nu-şi fi găsit rostul marital, există şi o strigătură sugestivă: „Supărate-s fetele, /C-au trecut câşlegile, / Vine Săptămâna albă, /Nime-n lume nu le-ntreabă!" - Satu Mare (2. MARIAN, I, p. 137-138). În satele din Ţara Zarandului, perioada de la Crăciun şi până la Lăsatul secului pentru intrarea în Postul Mare se numeşte fărşang, termen de origine germană (1. DASCĂLU, p. 22).

CEAFĂ
Se crede că acela care are ceafa pronunţat adâncită este un mare mincinos - Tecuci; Bucovina; este bine să fie atent şi să se păzească de tot ceea ce-l înconjoară acela pe care îl mănâncă insistent ceafa - Tecuci; mama să nu-şi sărute niciodată copilul la ceafă, pentru că acesta se înrăieşte - Bucovina (2. GOROVEI, p. 41; 47; 59; 141).

CEAI
Când cineva bea ceai şi i se varsă din întâmplare e semn bun - Buzău (2. GOROVEI, p. 47). Cine se visează preparând (fierbând) ceai, va fi calomniat; dacă se visează bând ceai, afacerile îi vor merge prost - Suceava (NOTE, Băncescu).

CEAPĂ (Allium cepa - DLRM, p. 130)
Ca să le vină laptele înapoi femeilor care l-au pierdut sau le-a fost luat de strigoaie, se ia o ceapă, se taie în patru părţi şi se mănâncă; sau o crestează, o lasă peste noapte pe ghizdul unei fântâni, în seara dinspre zile de miercuri sau de vineri, iar dimineaţa femeia o ia şi o mănâncă, după care se crede că laptele va curge ca dintr-o fântână; sau femeia duce, joi seara, ceapa la marginea unei ape curgătoare, o fixează la mal cu o piatră, apoi dimineaţa îi pune sare şi o mănâncă goală, după care laptele revine imediat şi în cantitate mare; sau ceapa, după ce a stat în apă, se mănâncă a doua zi pe cormanul plugului, crezându-se că laptele se va întoarce la femeie, cum se întoarce brazda în urma cormanului; sau femeia duce ceapa la râu dimineaţa şi apoi revine cu ea, legată cu o aţă şi târând-o până acasă, unde o mănâncă cu puţină pâine - Ţara Oltului; „Calendarul de ceapă" se pregăteşte în seara dinaintea Anului Nou, când se iau 12 foi de ceapă, egale ca mărime, în fiecare dintre acestea punându-se puţină sare măruntă, fiecărei foi de ceapă dându-i-se numele unei luni din cele 12 ale anului, iar a doua zi se observă care dintre foi are mai multă apă în ea, însemnând că acea lună va fi cea mai ploioasă; foile de ceapă se aşează pe o masă sau se pun pe tocul dintre geamuri - Banat; Ţara Oltului; Teleorman; Suceava; să nu se arunce în foc ceapă sau să se mănânce pieliţele ei, pentru că îl vor durea ochii pe cel ce o face - Vâlcea; împletitura cozilor de ceapă în funie, după ruperea şi folosirea bulbilor, se aruncă în drum, pentru ca rodul să fie bogat şi anul următor - Suceava; cine are coşmaruri, visând nopţi la rând un mort, să ia dimineaţa câte o ceapă, în trei zile de luni consecutive, şi să o azvârle cu mâna dreaptă pe fereastră, stând cu spatele la aceasta, astfel crezându-se că duhul celui mort va avea de lucru cu ceapa şi nu va mai bântui visul omului - Muntenia; cine visează mereu un mort să dea de pomană o ceapă - Suceava (2. GOROVEI, p. 47; 245; 254; 261; GOLOPENŢIA, p. 100-101; 145; CRISTEA, p. 43-44; PRESA). Are conotaţii simbolice doar bulbul plantei, din care se face „calendarul de ceapă"; în unele zone (Maramureş), se iau doi bulbi, se taie fiecare bulb în două, iar din mijlocul fiecăreia din cele patru jumătăţi se scot câte trei foi; în alte zone (Banat), se taie o singură ceapă în două jumătăţi, de unde sunt scoase câte şase foi, începând din mijloc; în fiecare dintre cele 12 foi, care semnifică lunile anului, se presară, în mod egal, sare; foile de ceapă se pun la fereastră sau sub un pat (sub o covată, ca să nu fie deranjate), iar a doua zi „se citesc" foile, interpretându-se ca fiind cea mai bogată în precipitaţii (ploaie sau zăpadă) luna corespunzătoare foii de ceapă mai plină cu apă; dacă numai un sfert din foaie este apoasă, atunci se crede că prima săptămână a lunii respective va fi mai umedă; din această cauză, în mod obişnuit, primele săptămâni ale fiecărei luni sunt interpretate ca fiind mai umede; în Maramureş, se crede că nu este bine să se mănânce ceapă cu „pieliţă", ca să se poată vedea bine şi la bătrâneţe (BOGDAN, p. 107; 135). „Calendarul de ceapă" se face, de obicei, în Ajunul Crăciunului, cu excepţia Ţării Moţilor, unde se practică în seara Anului Nou; tot în seara Anului Nou, în Bucovina, femeile pun la fereastră foi de ceapă, cu puţină sare în ele, după câţi copii au; a doua zi dimineaţă, va avea mai mult noroc, în anul ce vine, acel copil a cărui foaie de ceapă este mai plină cu apă; tot în Bucovina, fetele nemăritate umplu pe jumătate cu sare foile de ceapă şi unde se adună, până dimineaţa, mai multă apă, aceea crede că va avea mai mult noroc în dragoste în viitorul an; în satele din Munţii Apuseni, din Bihor, din Transilvania, din Teleorman, din Moldova şi din Bucovina, în seara dinspre Anul Nou, românii iau 12 foi de ceapă, le înşiră după ce pun în ele în mod egal sare măruntă, cam până la jumătatea foii, dă fiecărei foi numele unei luni din an şi apoi le lasă până a doua zi dimineaţa; în care foaie se află a doua zi mai multă apă, acea lună va fi mai ploioasă; în care foaie se află sare aşa cum a fost pusă, acea lună va fi secetoasă, cu arşiţă mare, iar foaia în care sarea va fi umedă doar pe jumătate, acea lună va fi schimbătoare (2. MARIAN, I, p. 8; 71; ROMAN, p. 4; 2. CHIVU, p. 243-244; PRESA). În Gorj, la descântecul de rânză (dureri abdominale la copii, considerate de către săteni a fi cauzate de deplasarea stomacului), copilul este apucat de picioare şi întors cu capul în jos, după care este lovit uşor cu talpa picioarelor de pragul de sus al uşii; apoi este aşezat în pat şi pus să se dea de mai multe ori peste cap, pentru a-i reveni rânza la loc; pentru descântat însă, se taie şi o ceapă în două, descântecul fiind făcut pe una dintre cele două jumătăţi, cu un fir de mătură şi un ac cu gămălie neagră; după rostirea descântecului, o jumătate de ceapă este pusă la buric, iar jumătatea descântată este dată bolnavului să o mănânce (CĂRĂBIŞ, p. 132-133). În Muntenia şi Moldova se crede că, în cazul că un mort este visat mai multe nopţi la rând chemând pe cineva din familie şi că visul acesta îl afectează pe cel ce visează, acesta a doua zi dimineaţă dă de pomană o ceapă, rostind că o dă de sufletul celui mort; sau se pune trei dimineţi consecutive cu spatele la fereastră, azvârlind afară o ceapă, considerând că mortul nu-l va mai bântui pe el, ci va avea de lucru cu ceapa; trebuie neapărat să spună ceva, pentru că se crede, în Muntenia şi Buzău, că, din astfel de vise, se poate căpăta boala numită lipitură (3. MARIAN, III, p. 12). Cine se visează mâncând ceapă înseamnă că, după o perioadă de tristeţe, va avea parte de bucurii; cine se visează că pune ceapă la copt înseamnă că va avea parte de calomnii; dar cine visează, simplu, ceapă sau praz înseamnă că va avea parte de amărăciune şi silă de viaţă - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: ceapă-fântână-miercuri/vineri; ceapă-apă-sare; ceapă-apă-plug; ceapă-apă-pâine; ceapă-ziua de luni-fereastră; ceapă-mătură-ac.

CEARĂ
În practicile de aflat ursitul sau destinul, care se organizează în noaptea Anului Nou, fata care indică vasul sub care se află un bulgăre de ceară va avea parte de un soţ palid şi bolnăvicios - Transilvania; Turda; sau se pune apă într-o strachină şi se picură, dintr-o lumânare din ceară, aprinsă, două picături, câte una în puncte opuse ale vasului, una fiind a fetei, cealaltă fiind menită flăcăului pe care îl iubeşte fata, şi, dacă cele două picături în plutirea lor pe suprafaţa apei se unesc, înseamnă că nunta se va face neapărat în anul care abia începe - Suceava; este mai bine ca lumânarea să fie una păstrată de la Paşte şi din ceară albă, iar apa să fie neîncepută - Neamţ; Suceava; sau se fac două lumânărele, care se fixează aprinse pe două coji de nucă, acestea urmând să plutească pe apă, în caz că se unesc nunta fiind un fapt sigur, iar, dacă vreuna dintre cele două lumânărele se stinge în apă, va muri cel căreia i-a fost menită - Transilvania; Moldova; Suceava; interesant este ca, pentru simplificarea procedurii şi a menirii, cojile de nucă purtând lumânărele să fie dedicate în exclusivitate băieţilor, iar cele goale, fără lumânări, să fie doar ale fetelor - Moldova; sau alte fete iau o lumânărică subţire, din ceară curată, pe care o aprind şi o lipesc de buza unui blid în care se află apă neîncepută, sunetul sfârâit al cerii picurate în apă indicând că fata se va mărita în curând şi va pleca din casă - Suceava; sau unele fete fac mai multe lumânărele şi un fel de talgere mici ori luntrişoare, toate din ceară, apoi lipesc lumânărelele de luntrişoare şi, după ce le menesc pe fiecare în parte, le lasă să plutească pe apa dintr-o strachină, arderea lumânării până la capăt însemnând viaţă până la adânci bătrâneţi, dar arderea lumânării până la jumătatea ei semnificând moarte în floarea vârstei pentru cel căruia i s-a dedicat luntrişoara - Suceava; în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), fetele îndrăgostite confecţionează un omuleţ din ceară, căruia îi dau numele iubitului, şi îl lasă lângă cuptor, să se topească încet, pentru ca tot aşa să se topească şi inima iubitului după fată - Moldova (2. MARIAN, I, p. 55-56; 66-68; 142). Este păcat să se calce pe ceară sau să fie înjurată - Tecuci; ca să fie păzit de cele rele, copilului i se împleteşte în păr puţină ceară - Tecuci; în ajunul Anului Nou, fata nemăritată face două turtiţe din ceară, în mijlocul cărora pune şi câte o lumânărică, turtiţele purtând una numele ei, cealaltă numele iubitului pe care îl doreşte ca soţ, le aşează pe ambele într-un vas cu apă şi, dacă în plutirea lor turtiţele de ceară tind să se apropie şi se întâlnesc, este semn că tinerii se vor căsători - Suceava; se crede că este păcat să se utilizeze ceara la ceruit podelele sau alte obiecte din casă - Banat; Galaţi; Iaşi; ceara scursă de la candelabrul bisericii este folosită la făcut vrăji de dragoste - Vâlcea; ca să afle care le este viitorul mai apropiat, femeile topesc ceară şi o toarnă apoi în apă şi, dacă forma pe care o ia ceara este aceea de cruce, este semn că respectiva va muri - Suceava (2. GOROVEI, p. 47; 59; 145; 259). Înseamnă tristeţe pentru cel care visează ceară galbenă şi bucurie pentru cine visează ceară albă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CEARTĂ (A SE CERTA)
Este bine ca, înainte de a se merge la semănatul cânepei, cei doi soţi să simuleze că se ceartă, fiindcă numai aşa cânepa va creşte bine, dar în timp ce seamănă să nu mai rostească nici un cuvânt, fiindcă altfel cânepa va fi mâncată de vrăbii - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 143-144). Însă, în anumite momente importante din viaţa omului, cearta este de rău augur; astfel, se crede că, dacă, în timpul petrecerii nupţiale, două grupuri de tineri se iau la ceartă sau chiar la bătaie este semn că proaspăt căsătoriţii nu se vor înţelege în căsnicia lor - Ţara Chioarului (1. POP, p. 290). A visa ceartă înseamnă noutate, schimbare spre bine, iar, dacă se visează cineva că el însuşi se ceartă cu altcineva, este semn că în curând se va afla într-o societate plăcută - Suceava (NOTE, Băncescu).

CEAS
Mentalitatea tradiţională românească îl percepe ca moment favorabil şi moment defavorabil, momente opozabile, ceas bun şi ceas rău, conform urării: „Să fie într-un ceas bun!"; epilepticul mai este numit „bolnav de ceasul rău" (ŞĂINEANU, II, p. 224). Fără a fi personificate, ceasul bun şi ceasul rău sunt forme ale ursitei, un episod, un moment al acesteia, uneori anterior determinat, alteori imprevizibil: „sunt ceasurile aşa cum sunt şi locurile rele, că nu le ştim vedea şi aşa vine necazu' pe om"; "dacă un copil se naşte în ceas bun, în toată viaţa lui va fi norocos şi fericit, iară, dacă se naşte în ceas rău, are să fie nefericit" (2. GOROVEI, p. 168; 1. OLTEANU, p. 325). Copiilor născuţi în ceasul-rău le va merge rău toată viaţa - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 91). v. PIAZĂ.

CEASORNIC
Se crede că el este chipul diavolului şi că, în consecinţă, trebuie distrus - Tecuci (2. GOROVEI, p. 48). Când moare cineva, se opreşte ceasul din casă până la înmormântare - Mureş (2. POP, p. 41). Cine se visează vânzând un ceasornic este semn că fericirea sa de acum e trecătoare; dacă visează ceasornic (pendulă) bătând ora, va face o călătorie; dacă se visează întorcând (armând) un ceasornic înseamnă că va avea succes în afaceri; dacă se visează stricând un ceasornic este semn de nelinişte - Suceava (NOTE, Băncescu).

CEATĂ
În linii generale, dincolo de structura şi numărul de indivizi, diferite de la zonă la zonă, constituirea unei cete comportă două feluri de relaţii: relaţii în cadrul cetei, între indivizi, conform funcţiei încredinţate la alcătuirea cetei şi relaţii statornicite între ceată şi comunitatea rurală căreia îi aparţine, ambele tipuri fiind impuse de tradiţie; când începe Postul Crăciunului (15 noiembrie), junii se strâng la un loc şi se constituie în confrerie, alegând comitetul ce dirijează lucrările: birău, doi juni, doi pristavi şi patru pârgari; această adunare a junilor se numeşte toană, cuvânt care se aplică numai acestui fel de adunare; şeful singur răspunde pentru toană, în interiorul ei el are şi funcţie de judecător, adică judecă şi pedepseşte, prin excludere până la cinci săptămâni, pe feciori şi pe fete, vornicii se îngrijesc de masă, de mâncat şi de băut, junii se ocupă de încasarea banilor şi tot ei sunt cei care merg la părinţii fetelor, ca să le învoiască să vină la confrerie; pristavii supraveghează şi controlează ceea ce face întreaga ceată, aşa încât hotărârile şefului să fie puse în aplicare, tot ei fiind şi cei care pot înlocui pe şef, iar pârgarii sunt executanţi; toana dispune de o casă a ei, cedată temporar de cineva care poate locui în altă parte, din ajunul Crăciunului şi până la 7 ianuarie (Sfântul Ioan Botezătorul); în ajunul Crăciunului, feciorii părăsesc familiile lor, ca să locuiască la toană, adică în casa lor, timp de aproape 12 zile; în satele cu locuitori mulţi, sunt două toane, însă de generaţii diferite: una este a feciorilor până la 21 de ani, cealaltă a celor de peste 21 de ani, dar în nici una dintre ele nu se află tineri însuraţi; alegerea de vătaf, numit şi crai nou, se poate face prin vot nominal, prin tragere la sorţi, prin impunerea de sine, dar mai ales prin ridicare de vătaf, adică partizanii unuia dintre tineri îl ridică pe acesta în sus, ca să atingă cu capul coarda, sau podul (tavanul) casei, iar cei ce sunt împotrivă îl trag în jos; dacă feciorul-candidat a reuşit să atingă coarda cu capul, alegerea este confirmată, în caz contrar se propune un altul - Ţara Oltului; în Oltenia, se remarcă, la ceata de feciori, că textul colindelor şi gesturile au un puternic caracter de fecunditate, fapt întâlnit şi la cetele căluşăreşti din aceeaşi zonă, care sunt şi ele tot solstiţiale; colindătorii se aşează pe jos, cu picioarele încrucişate sub ei, la gura sobei şi, zgândărind în foc cu beţele lor numite colinde, zic o colindă în care urează toate acestea: porci graşi, oameni sănătoşi, boi trăgători, stupi, cai încurători, oi lânoase etc. , iar, la urmă, bani şi sănătate; când a rostit aceste ultime cuvinte, vătaful se ridică în picioare şi loveşte plafonul casei cu colinda, ceea ce s-ar traduce cu „aşa să fie", gest care aminteşte pe cel de confirmare a vătafului în zonele ardeleneşti; mai trebuie menţionat că, în Oltenia, organizarea cetelor de copii urmează sistemul confreriei celor mai mari ca ei; în Banat, sunt cunoscute cete numărând 12 tineri, în alte zone ceata este compusă din 5-9 tineri, iar vătaful poate alege pe cine crede el de cuviinţă; se pare că ultima variantă este cea mai des întâlnită, cu observaţia că organizarea cetelor în spaţiul ardelenesc şi în zonele care au fost sub ocupaţie austriacă prezintă o structură mai riguroasă, de tip paramilitar, în timp ce grupurile de tineri din Muntenia şi Moldova au o organizare mai suplă, mai elastică, uneori chiar întâmplătoare; ceata posedă un repertoriu care poate număra între 5 şi 60 de colinde; un colind, intitulat Toader diaconul, pe care ceata de flăcăi îl spunea probabil la casa în care se afla un Toader (serbat în timpul sărbătorilor populare, care preced echinocţiul de primăvară şi care sunt la rândul lor „de început de an"), ne descrie crearea lumii, ceea ce confirmă credinţele româneşti privitoare la Sântoaderi, feciori-cai, şi care sunt varianta carpatică a mitului om-cal, centaurul indo-european; în partea vestică a României, colindătorii-copii poartă numele de piţărei sau piţărăi; cetele de piţărei se organizează în zorii zilei de 24 decembrie, momentul fiind aşteptat şi pregătit de multă vreme, deoarece copiii adună din timp, pe o colină din marginea satului, cantităţi de crengi şi lemne, care vor fi arse în această dimineaţă; la lumina acestui foc, sunt aleşi, de către câţiva feciori, asistaţi uneori de unul sau doi oameni în vârstă, copiii care vor compune cetele de piţărei, cu această ocazie făcându-se şi unele exerciţii cu rol competitiv şi împărţindu-se rangurile: 1. Şef (vătaf) este copilul cu voce clară şi fermă, de el trebuind să asculte toată ceata, uneori este mânjit pe faţă cu funingine sau zgură; 2. Rândaşul, având doar o stea neagră pe frunte, are rolul de a rândui copiii la uşile caselor colindate, la rostirea colindelor şi la primirea darurilor; 3. Câner este cel care păzeşte ceata de câini; 4. Scobicei, în principiu doi la număr, au rolul de a scobi în foc, în cărbunii aprinşi şi în cenuşa din sobă cu băţul-colinda; când găseşte în cenuşă o turtă, o aruncă, pentru a muri duşmanii lui Hristos; 5. Focarii, având rolul de a supraveghea focul; 6. Motcoşii umblă prin camere şi, dacă găsesc fuioare care ar fi trebuit să fie toarse, le încâlcesc; 7. Norocoşii merg la cai, oi, porci, vite şi păsări, ca să lovească cu băţul-colindă în animale sau în construcţia care le adăposteşte, urându-le astfel să fie grase, frumoase, rodnice; în general, durata existenţei unei cete ţine de la 24 decembrie până la 8 ianuarie; alegerea conducerii cetei se face la 6 decembrie (Sânnicoară), după colindatul celor care poartă numele de Nicolae; în zona muntoasă a judeţelor Bacău şi Neamţ, tot la 6 decembrie se constituie cetele de colindători, casa aleasă pentru întruniri şi repetiţii purtând numele de Şcoala de urs, între ceată şi gazdă stabilindu-se relaţii de reciprocitate; de pildă, pentru permisiunea de a-i adăposti toată această perioadă de timp, tinerii se angajează să spargă şi să aducă lemne, să care apă, să cureţe grajdurile etc. , iar, în final, componenţii grupurilor organizează masa de spargere a cetei la care participă şi gazda; în sudul Transilvaniei, cetele poartă numele de toane, compuse din 7-15 tineri neînsuraţi, uneori sunt mai multe toane în acelaşi sat, toate cu structură ierarhică verticală, constituită din trei ranguri: I. jude sau vătaf; II. doi feciori, din care unul este locţiitor de vătaf; III. trei-patru tineri, chemători, stegari, bucătari; toţi componenţii toanei trebuie să fie tineri de încredere, unii vin pentru prima dată în ceată, au vârste între 14 şi 21 de ani, cu credinţă în vătaf, trebuie să aibă staturi atletice, să fie muzicali şi buni dansatori, ştiutori ai colindelor şi tradiţiilor confreriei; de regulă, un fecior talentat joacă rolul cerbuţului (masca), care poate fi purtată, ca în Hunedoara, de vătaful însuşi; scopurile confreriei sunt emanciparea tineretului de ambele sexe din comunitatea respectivă, integrarea permanentă a celor tineri, băieţi şi fete, menţinerea ordinii între feciori şi a eticii comune, evidenţierea celor ce au vocaţii şi nutresc neîncetat curajul, altruismul, cuviinţa; astăzi, în spaţiul european, confreria de tineri apare numai la români, cu elemente şi structură de tip arhaic, iar influenţele care le-a primit în ultimele două secole, prin armată, administraţie de stat şi biserică, au inovat în parte terminologia funcţională; textele colindelor din repertoriul cetelor privesc în special pe copiii din prejma adolescenţei, în vederea educării şi iniţierii lor, pentru o posibilă viitoare carieră de vânător şi de ostaş; dar colindele „îl formează" şi pe viitorul mire, deci crearea familiei; ele privesc cucerirea bărbăţiei prin asimilarea virtuţilor calului, a şoimului, a vulturului, a berbecului, ceea ce indică ocupaţia cea mai generală a tinerilor, în timp de pace, şi cucerirea unei fete-prinţese, viitoarea soţie; prin vânarea bourului, a corbului, a ciutei, a dulfului, a leului şi a peştilor uriaşi ai Dunării este pusă în evidenţă ocupaţia principală, care presupune şi eroism, a satelor de munte sau a satelor pastorale, ele fiind cele mai bune păstrătoare ale tipurilor arhaice de organizare a cetelor; în Transilvania, conducătorii cetelor de flăcăi poartă următoarele denumiri: birău, primicer, vătaf, primar, jude, voievod, armaşul mare, colcer sau colăcer, zaraf, voinic, crai-nou, căpitan, morcotan, primar mare, voinic mare, pârgar mare, jude mare, chiar şi viţe-primar, viţe-jude, denumiri care imită de regulă ierarhia administrativă locală, fiind întâlnită peste tot unde există confrerii şi unde administraţia a fost impusă din afară(BUHOCIU, p. 52; 55-56; 65; 67; 76-78; 81-83; 92; NOTE, Antonescu). Feciorii se prind uneori între ei fârtaţi, iar fetele surate, cu un anumit ritual, independent de cel al cetelor, în care caz legătura durează toată viaţa şi este considerată ca fiind mai puternică decât cea dintre fraţii de sânge; cetele din Ţara Oltului durează până la Sfântul Ion (7 ianuarie), în ultima zi desfăcând ceata, cu ceremonii care diferă de la sat la sat; în unele cete, deghizarea se face cu ajutorul măştilor, toate umane, nu zoomorfe, făcând şi dansuri pe la toate răscrucile, obiceiul purtând numele semnificativ de a bate tufa, probabil pentru a alunga sufletele celor morţi, după trecerea celor 12 zile, cât a fost deschis cerul şi au putut veni pe pământ, participanţii deghizându-se pentru a nu fi recunoscuţi; tot cu acest prilej, al desfacerii cetelor ard sălaşul, adică scot în curte sau în uliţă paiele pe care au dormit cele două săptămâni, le dau foc şi sar peste ele, probabil o reminiscenţă a riturilor de purificare; în cadrul obiceiurilor legate de colindat, ceata trebuie să evidenţieze trăsătura ei de „vitalitate maximă", aceasta fiind cheia întregului complex ritualistic, fiind vorba de o forţă care, în concepţiile magico-religioase străvechi, are putere de contaminare, fie de întinerire sau înviorare a oamenilor, fie de fecundare sau fertilizare magică a câmpurilor, dobitoacelor şi chiar a femeilor; materialele înregistrate converg toate spre concluzia că grupurile organizate de feciori sunt rămăşiţa unor străvechi rituri de iniţiere masculină şi a unor cluburi de celibatari; fenomenul a fost constatat şi studiat la foarte multe popoare europene contemporane; el are, de altfel, o răspândire universală, fiind mijlocul prin care, în diferite faze ale dezvoltării istorice, clasele adulţilor instruiesc, înainte de a le primi în rândul lor, noile generaţii; până foarte de curând, cetele de feciori au fost, în toate zonele etno-folclorice din România, organizaţii de iniţiere a junilor şi fetelor în joc, obiceiuri, cântece, reguli de viaţă, o şcoală de datini şi bună-cuviinţă ţărănească; ele erau, până în preajma celui de al doilea război mondial, case de juni, adică organizaţii de oameni neînsuraţi, cu o gazdă comună, activitate colectivă, gospodărie devălmaşă de venituri şi consum; cetele de iniţiere au avut, cel puţin în perioada lor de înflorire, trei faze caracteristice: plecarea din comunitate, desprinderea de familie, femei şi copii; o perioadă mai lungă sau mai scurtă de şcoală, de instrucţie, răstimp în care învăţăceii deprindeau ceea ce era necesar pentru trecerea în rândul adulţilor, fiind supuşi unor încercări menite să-i călească şi introduşi în anumite secrete ale vârstelor adulte, şi reîntoarcerea în comunitate, cu luarea în primire sau încadrarea în noua situaţie dobândită, de iniţiaţi; ceata de feciori se încadrează între ceremoniile de întoarcere; trebuie să fi existat cândva şi celălalt capăt al fenomenului, anume ceremonia de plecare şi perioada de iniţiere; aceasta pare a putea fi găsită în ceata de căluşari, existând chiar, în Ţara Oltului, dar şi în alte zone, o legătură strânsă între acestea şi cetele de juni (HERSENI, p. 6; 16; 131; 301; 303-304). Conducătorul unei confrerii, a unei cete de feciori este vătaful; peste tot, el are unul sau mai mulţi locţiitori sau adjuncţi, numiţi armaş, colceriu, sameş, stegar, pârgar, vornic, pristav etc. , în Ţara Oltului, şi hocnog, marcotan, birău, căprar etc. , în Năsăud (MUŞLEA, II, p. 100). S-ar putea ca şi înmormântarea vătafului junilor şi proba de leşin a căluşarilor să fie resturi din rituri de iniţiere (4. POP, p. 135).

CEAŢĂ
Când toamna se lasă ceaţă deasă este semn că roadele se vor coace repede - Tecuci; dacă, după vreme rea, cade ceaţă este semn că vremea se va îndrepta - Botoşani; dar dacă se lasă ceaţă deasă este semn că vremea se va strica - Suceava; când ceaţa se urcă de pe coclauri, urmează ploaie, iar când negura cade şi se lăţeşte pe şesuri, mai întotdeauna se înseninează - Suceava (2. GOROVEI, p. 48; 263; 265; 2. MARIAN, I, p. 86-87). Este semn de boală pentru cel care visează ceaţă deasă; dar se va vindeca de o boală cel care se visează trecând prin ceaţă; va avea parte de dureri de ochi cel care visează ceaţă în soare - Suceava (NOTE, Băncescu).

CEAUN
Cel ce păstrează ceaunul în afara casei îşi va trece vitele peste iarnă cu multe dificultăţi - Tecuci; când ia foc fundul ceaunului este semn că vremea se va strica - Muntenia; Suceava; este semn de ploaie când, în timpul verii, arde ceaunul sau se zăreşte, arzând cu scântei, funinginea de pe fundul acestuia - Suceava; Ialomiţa (2. GOROVEI, p. 48; 256; 265; 267). Va ploua când se aprinde funinginea de pe fundul ceaunului - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 146). Timp de trei săptămâni, cât vreo găină este cloşcă, nu se pune ceaunul cu gura în jos - Vrancea (2. STAHL, p. 186). În casa socrilor mari, tânăra mireasă se uită pe fundul ceaunului, ca să nască prunci cu ochi negri - Banat (1. LAZĂR, p. 268).

CENUŞĂ
În ajunurile Crăciunului şi Bobotezei, adică în zilele de 24 decembrie şi 5 ianuarie, femeile adună, pe nemâncate, cenuşa din vatră şi gunoiul de prin casă şi îl păstrează, iar primăvara, când pregătesc straturile de legume din grădină, presară cenuşa şi gunoiul peste acestea, în credinţa că astfel roadele nu vor fi mâncate de felurite vietăţi - Suceava; să se pună cenuşă în seminţele de grâu, care urmează a fi semănate, pentru ca lanul să nu fie atacat de tăciune (boală infecţioasă, mai ales a cerealelor, provocată de o ciupercă parazită şi care se manifestă prin distrugerea ţesutului vegetal şi apariţia în locul lui a unei pulberi de culoare neagră - ŞĂINEANU, V, p. 321) - Dolj; în ziua în care sunt prăznuiţi cei 40 de Sfinţi Mucenici (9 martie), femeile înconjoară casele lor, presărând o dâră de cenuşă, pentru a zădărnici intrarea şerpilor în locuinţe - Ialomiţa; cenuşa nu se scoate afară din casă în zilele de luni şi vineri, pentru ca uliul să nu atace găinile - Suceava; ca să nu se îmbolnăvească de deochi, se ia cenuşă albă şi se face un mic semn în fruntea copilului - Suceava; lupii vor ataca vitele, dacă se dă cu împrumut sau se scoate afară cenuşa în zilele Filipilor (14-21 noiembrie) - Ialomiţa; va veni uliul la păsările din curtea celui care scoate afară cenuşa în zilele de post ale săptămânii - Muntenia; Suceava; cenuşa nu se aruncă în ogradă, deoarece este semn de sărăcie - Tecuci; cenuşa este folosită în practicile medicinii populare, deoarece se crede că, printre lemnele din pădure, trec vânturile şi măiestrele - Ţara Oltului; să nu se lase niciodată multă cenuşă în vatră, deoarece rămân urmele oalelor în ea şi asta înseamnă că, la moarte, cel din casă va rămâne cu ochii şi cu gura deschise - Tecuci; dacă varza face purici, ei pot fi stârpiţi cernându-se peste ei cenuşă, acţiunea fiind făcută de către o fată, dimineaţa încă pe întuneric şi complet dezbrăcată - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 48; 75; 104; 128; 145; 203; 227; 239; GOLOPENŢIA, p. 73). Primul ou făcut într-un an de o puicuţă trebuie rostogolit prin cenuşa din vatră, crezându-se că aşa cum se înmulţeşte cenuşa în vatră, tot aşa să se înmulţească şi ouăle - Suceava (NOTE, Băncescu). Când cenuşa în sobă se ţine ghem este semn de vreme rea - Teleorman (2. CHIVU, p. 247). Cine visează cenuşă rece va fi înşelat; înseamnă că va avea supărări în afaceri cel care visează cenuşă arzând; fapte nesocotite îi vor altera imaginea publică celui care se visează aducând cenuşă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CER
Fără să aibă aceeaşi demnitate ontologică, precum îl acreditează civilizaţiile tradiţionale orientale, şi în mentalitatea românilor cerul are funcţie constitutivă şi participă la geneza lumii, cu atât mai mult cu cât el este lăcaşul lui Dumnezeu, al Soarelui şi al Lunii, al stelelor şi al norilor dătători de ploaie; la facerea lumii, cerul ar fi fost foarte aproape de pământ, dar omul nesăbuit şi indiferent nu şi-a dat seama de această „bunăvoinţă dumnezeiască" şi o femeie a aruncat un scutec de la copil, de era să murdărească cerul; drept urmare, Dumnezeu înălţă cerul, iar omul, simţindu-i lipsa, se hotărî să meargă şi să ceară îndurare Atotputernicului; a luat carul mare cu patru boi şi a pus în el carul mic, candela, crucea de la biserică, fântâna din răscrucea drumurilor, barda, sfredelul, secera, coasa, plugul, rariţa, câinele, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul, văcarul, porcarul, hora satului, precum şi alte multe unelte; a mai luat cu sine grâu şi porumb, ca să semene pe câmpiile întinse ale cerului; dar în cale i-a ieşit diavolul care, luându-se la ceartă cu pământeanul, a scos din traista sa balaurul şi şarpele năzdrăvan, ursul, scorpia blestemată, calul furios şi căpăţâna de om, cu gândul de a-l înspăimânta pe om; cei doi se iau la trântă, timp în care se iscă şi vântul turbat, dar câinele pune pe fugă calul, ciobanul zdrobeşte capul balaurului, văcarul alungă şarpele şi îl taie cu barda, iar scorpia încremeneşte de furie; boii se sperie de urs şi cârmesc oiştea, dar până la urmă ursul înlemneşte de frica omului; de atunci, totul se vede pe cer: drumul pe care a mers pământeanul este Calea Laptelui, albită de laptele vărsat din găleţile ciobanului, când acesta a ucis balaurul, carul mare şi carul mic, cloşca cu pui etc. ; se mai spune despre cer că l-ar fi făcut Dumnezeu dintr-un ciob de sticlă, ca să acopere Pământul şi să-şi ridice sieşi lăcaş, sau l-a creat la rugăminţile Soarelui şi Lunii, cărora le venea greu mergând prin aer, fără să aibă pe ce se sprijini; după ce l-a făcut, demiurgul s-a urcat în cer, „în cel de-al nouălea, pentru că nouă sunt", diavolului lăsându-i pe cel de jos; furios pentru jignirea adusă, diavolul cu ai lui au început să plănuiască un adevărat război, menit să-l detroneze pe Dumnezeu, astfel că luă hotărârea să împuşte cerul de sus; Dumnezeu a răspuns trăgând cu tunul, omorând şi rănind toţi dracii; în alte variante, dracii construiesc munţi şi ziduri cu gândul de a uzurpa autoritatea demiurgului, dar tot cu tunul se restabileşte echilibrul ceresc, de data aceasta autorul detunăturii distrugătoare fiind Sfântul Ilie; oricum, cerul este conceput ca o movilă nemărginită, care se sprijină pe stâlpi sau pe umerii lui Samson cel Tare; nu doar că are soare şi lună, stele şi nori, dar, „acolo sus, la Dumnezeu, sunt de toate, ca şi aici, pe pământ" (VLĂDUŢESCU, p. 84-85). În mentalitatea tradiţională, cerul este „aşternutul picioarelor lui Dumnezeu"; alţii cred că oamenii nu văd cerul, ci doar albăstrimea lei, fiindcă este foarte departe - Vrancea; se spune că ar fi un pod, de la care în sus ar fi lumea cerească, iar în jos cea pământească; podul ar fi închipuit ca o boltă de fier groasă, aşezată pe apa care înconjoară pământul şi pe stâlpi, dar având şi uşi pe unde umblă făpturile îngereşti ca să ducă lui Dumnezeu ştirile de pe pământ - Botoşani; alţii cred că el nu este făcut dintr-o singură bucată, ci din două bucăţi care se îmbină, ceea ce i-ar permite să se deschidă, Calea Laptelui fiind cea care arată pe unde se face îmbinarea (OTESCU, p. 59). Se crede că există şapte ceruri aşezate succesiv pe verticală, ploile căzând tot succesiv; omul aşteaptă ploile ultimului cer, cel de deasupra lumii terestre, care mai întâi intră în pământ şi apoi se scurg până la noi; când este secetă, singura mângâiere a omului e aceea că suferă la fel şi neamurile celor şapte ceruri - Tecuci; când se deschide cerul, oamenii îşi fac cruce şi se roagă să li se dea binele de pe cealaltă lume - Moldova (2. GOROVEI, p. 48; 49). Locuitorii satelor au populat cerul cu toate realităţile vieţii lor sociale, dând acestui spaţiu o semnificaţie umană, antropomorfă; astfel satul este proiectat pe cer, unde se pot găsi Calea Robilor, Hora Satului, Fata Mare din Horă, cele două care - Mare şi Mic, Rariţa, Oile, Lupul şi Ciobanul, Comoara Făgăduită, Sfredelul, Cloşca cu Pui, Crucea şi Cei Trei Crai de la Răsărit (URSACHE, P. 71). Cerul arată ca o movilă nemărginită, pe care umblă Sfântul Ilie în car, fie pentru a se plimba, fie cu treburi de ale casei; fiind lucru sfânt, carul nu trebuie să fie văzut de oameni şi de aceea se umple cerul de nori, împiedicând astfel oamenii să îl zărească; ca să nu alunece în mersul său, carul are pe talpa roţilor cuie mari, care găuresc însă bolta cerească, lăsând să curgă ploaia - Tecuci (2. GOROVEI, p. 48). Deasupra pământului, acolo unde se vede albastru, este cerul în care locuiesc Dumnezeu cu Iisus Hristos, sfinţii şi îngerii; tot acolo se află Raiul şi iadul; în vremuri mai îndepărtate, din cer ar fi căzut pe pământ scrisori, în care oamenii erau sfătuiţi să se pocăiască, să ţină posturile şi să fie credincioşi - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 105). Se crede că, în noaptea dinspre Duminica Paştelui, până la miezul nopţii, în fiecare an se deschide cerul şi cine veghează şi-l vede deschis va primi de la Dumnezeu tot ce acesta doreşte - Bucovina (2. BERDAN, p. 7). Dacă cerul este noros în noaptea Anului Nou (noaptea Sfântului Vasile) şi fără stele, ca să se poată citi în ele ursita fiecărui om, este semn că în anul ce vine nu vor umbla pe la fete mulţi peţitori şi, în consecinţă, nici prea multe nunţi nu vor fi prin sate - Transilvania (3. MARIAN, I, p. 97). Când, la asfinţitul soarelui, cerul este roşu spre răsărit înseamnă că vântul va bate cu mare intensitate - Bucovina; cine visează cer senin, cu stele, înseamnă că va primi o moştenire; cerul întunecat sau roşu semnifică supărare; dacă visează cineva că zboară spre cer înseamnă bucurie, dar dacă se visează înălţându-se la cer nu este deloc bine - Suceava (NOTE, Băncescu).

CERB (Cervus elaphus - DLRM, p. 134)
În folclorul românesc, cerbul şi ciuta beneficiază, în raport cu celelalte animale sălbatice, de un statut aparte, de un prestigiu ieşit din comun; conform unor atestări populare, aceste vieţuitoare sunt „considerate mai bune chiar decât vitele, plăcute munţilor: iarna, crengile copacilor singure se pleacă, ca să mănânce mugurii"; mai „bune" decât vitele nu trebuie înţeles în sensul de mai „utile", ci de mai „curate" decât acestea; de altfel, ciuta şi cerbul hălăduiesc întotdeauna prin locuri inaccesibile, oprite omului, prin locuri fabuloase, în poieni îndepărtate, pe munţi sălbatici, acolo unde „iarba necălcată" şi „apa netulburată" simbolizează natura expansivă, pură, liberă, cu dimensiuni şi ecouri mitice; cele două vieţuitoare reprezintă imaginea emblematică a naturii, în ipostaza ei sălbatică, primordială; cu aceste valori, cerbul şi ciuta sunt folosite adesea pentru a semnifica ruperea de orizontul social, integrarea în stihial; în unele variante ale baladei „Meşterul Manole", pruncul părăsit este crescut şi alăptat de ciutele fecunde, arhetipale; în doine, haiducul rupt de semenii lui se înfrăţeşte cu căprioara; trăind în adâncimile sacre ale codrului, fiind pure şi nepătate, cerbul şi ciuta polarizează numeroase atribute pozitive, benefice; de aceea, ele dispun de un surplus de sacralitate, fapt care le acordă un surplus de prestigiu şi autoritate; ele sunt animale „curate", exemplare, animale „puternice" şi fecunde, donatoare de energie şi bunăstare; această determinare mitologică explică de ce ciuta şi cerbul se ivesc în acelaşi context epic - vânătoarea eroică; în universul de simboluri al colindei, vânarea cerbului tretior ori a ciutei „fără splină" constituie un gest ritual, un act eroic în măsură să ofere tânărului consacrarea, prestigiul social şi dreptul la căsătorie, legate de vechi rituri de iniţiere feciorească şi de credinţe cu caracter totemic şi magic; la rădăcina lor se află probabil urme ale unui cult autohton al cervidelor; există dovezi evidente că cerbul a fost vânat încă din paleolitic şi că oasele şi coarnele sale au fost intens folosite pentru realizarea unor unelte (ace, cuţite, brăzdare de plug) sau obiecte de cult; ulterior, vânarea cerbului şi a ciutei a devenit un privilegiu al domnitorilor şi al marilor boieri; de altfel, în Evul Mediu, căprioara constituie un dar ritual în cadrul sărbătorilor de iarnă; ipoteza care atribuie cerbului rolul de stihie a firii, de emblemă a naturii nedomesticite, este întărită de celălalt motiv declanşator al conflictului (din balade): agresiunea cerbului, care coboară din munte în sat, intră în livada ori câmpul eroului, îi mănâncă merele ori îi culcă la pământ spicele coapte; este aici o provocare, o intruziune; unele colinde păstrează probabil ecouri ale sacrificiului cerbului pentru asigurarea dăinuirii construcţiilor; vânarea cerbului, ca o etapă necesară a riturilor de trecere nupţiale, prin care mirele trebuie să-şi dovedească bărbăţia, şi-a păstrat ecoul în colinda din ţinutul Hunedoarei; deci sacrificiul asigură durata casei concrete, susţine în plan mitic temeinicia clădirii propriu-zise; totuşi „casa" nu are valoare „denotativă" în aceste texte, ci metaforică (conotativă): ea reprezintă „vatra", familia şi, într-un sens superior, neamul, adică valorile tradiţionale care dau esenţa şi durata actului marital; deci: nuntă - început de lume; vânarea cerbului - sacrificarea animalului cosmic; făurirea „casei" din trupul acestuia - crearea cosmosului din corpul animalului mitic; cerbul reprezintă astfel un „strămoş totemic", cu rol de „protector al familiei", care oferă „viaţa", o consacră, o face reală, integrând-o în antropocosmos; cerbul facilitează un salt ontologic, o rupere de nivel; el este deci un operator într-un act de depăşire a condiţiei iniţiale; eroul, aruncat de coarnele cerbului „peste munţi cărunţi", pătrunde în altă lume şi aduce de acolo un obiect sau un personaj dotat cu atribute şi puteri fabuloase; în descântece, acelaşi gest permite intrarea pe tărâmul stăpânit de puterile malefice şi găsirea cauzei bolii; inversând aceste imagini, alte descântece utilizează „luatul în coarne" ca un act demonic, declanşator al bolii şi al suferinţei; în aceste cazuri, motivul „luatului în coarne" este „recitit" din perspectiva codului specific descântecului; acesta elimină conotaţiile mitologice (cerbul sacru, trecerea de pe un tărâm pe altul, saltul ontologic) şi păstrează numai nivelul referenţial, gestul concret, dureros, al luării în coarne şi al prăbuşirii la pământ; în felul acesta, zborul consacrator este înlocuit cu o cădere malefică, generatoare de boală şi suferinţă, iar cerbul stihial apare ca un animal răuvoitor, aproape demonic; o credinţă străveche şi general răspândită afirmă că animalul care conduce o haită sau o turmă nu este numai unul obişnuit, ci unul năzdrăvan, dotat cu atribute şi puteri ieşite din comun, această imagine mitologică este întărită de o realitate de natură biologică: cârdul este condus de o ciută care merge în frunte mereu cercetând; toată grija conducerii cârdului cade în grija unei ciute de 6-7 ani, cunoscătoare şi trecută prin multe; urmărirea şi vânarea ciutei reprezintă un sacrificiu fertilizator prin omorârea animalului arhetip, a „mumei-ciutelor", eroul hrăneşte pământul cu sângele vieţuitoarei sacre şi asigură bogăţia şi fecunditatea câmpurilor; în ordinea mitului, vânătoarea capătă ecouri cosmogonice, deoarece fără ea pământul ar fi sterp şi holdele nu ar rodi: „Şi-n suliţi o luară/Şi pe mal o aruncară, /Frumuşel gâtu-i tăiară, /Dete sânge locului/Şi mană pământului, /Dete păr la trăistari, /Pielea pe la tăbăcari, /Carnea pe la măcelari, /Oasele la fluierari, /Maţele pe la strunari, /Unghele la păhărari!"; finalitatea întregii acţiuni nu mai este acum una iniţiatică, nu mai vizează dobândirea prestigiului individual şi consacrarea eroică; viteazul îndeplineşte actul ceremonial nu pentru sine, ci pentru colectivitatea întreagă; rostul vânătorii este unul de factură agrară, animalul-victimă fertilizând întreaga fire şi asigurând belşugul recoltei; rolul de animal arhetip, de fecundator al întregii naturi, este asumat, în egală măsură, şi de cerb; tot în sensul asigurării fertilităţii trebuie interpretate şi textele în care cerbul este chemat „să sară" peste lanuri şi câmpuri; în limbajul popular, „a sări" înseamnă, atunci când verbul se referă la animal, „a fecunda"; pornind de la această constatare, invitaţia la sărit este legată de speranţa pentru „roada codrului", „mana grânelor" etc. ; cerbul divin, divinitatea din brădet, fecundează vântul şi pământul, muntele şi ţarina şi asigură roade bune tuturor şi sănătate pentru oameni; deci cerbul stimulează energiile naturii printr-un gest magic, gest care are la bază contactul direct între animalul sacru şi pământul sterp sau uscat; sacrificiul întemeietor este astfel înlocuit printr-un model analogic al fecundării; coarnele bogate ale cerbului inspiră, în folclorul românesc, această laudă a animalului care pretinde „Că el îşi întrece/Cu coarnele lui/Fala bradului!"; şi tot ele, precum şi atributele fecundatoare ale acestei figuri mitologice, susţin, în plan simbolic, riturile şi jocurile de Anul Nou consacrate măştii de cerb; cercetătorii consideră că masca de cerb reprezintă întruparea pământească a soarelui, personificat ca zeu, în mersul lui prin zodiac; totodată, masca de cerb este văzută şi ca un simbol al junelui prin excelenţă, principiul însuşi al tinereţii masculine, care asigură, prin coborârea lui în sat, fecunditatea, vigoarea şi sănătatea tuturor; într-un cântec de jelire a cerbului bolnav, cauza suferinţei sale este de natură erotică; renaşterea animalului-mască, a figurii sacrale care întrupează energiile firii, reprezintă o explozie de vitalitate, un surplus necesar de putere care duce la sporirea fertilităţii naturii, a câmpurilor şi holdelor; acest cerb, care aminteşte de taurul „ferecat", aduce cu sine obiectele sacre, pe care ceata le dăruie familiei gospodarului: covor, brâu, bani, şi, alteori, arme, masă, cunună; ca şi masca, cerbul fantastic posedă un surplus de putere stihială, putere care se concretizează fie printr-un act magic (săritul - în text, jocul - în ceremonial), fie printr-un dar magic (intrarea lui în curte - în rit, aducerea unor obiecte sacre - în text); fiecare dintre darurile pe care cerbul le poartă pe spinarea sa individualizează o categorie a familiei, simbolizează o dimensiune a miticului şi anticipează împlinirea unui destin individual: masca - gazda mare - bogăţie - viaţă îmbelşugată; armele - feciorii - putere eroică - consacrarea socială; cununa - fetele -fecunditate - împlinirea maritală; fata, viitoarea soţie, aflată în leagănul din coarnele cerbului, este condusă de acesta, prin apele revărsate, către mirele ei, incertitudinea condiţiei ei liminale este conotată mitologic, în colindă, prin imaginea potopului (haosul ce precede facerea lumii, adică, în acest context, întemeierea familiei) şi prin sacrificiul cerbului (animalul primordial prin jertfa căruia ia fiinţă cosmosul, mutans mutandis, casa, familia şi destinul tinerilor căsătoriţi); luat în sine, cerbul cu leagăn în coarne este un simbol al vieţii veşnice, al renaşterii firii, al fecundităţii şi belşugului; dar adesea el apare şi călătorind de la un tărâm la altul; astfel, chipul său se completează cu o nouă dimensiune, aceea de animal-ghid şi, eventual, psihopomp; revenind mereu, exprimând ciclurile veşnice ale naturii, cerbul trebuie „să treacă" de la un nivel la altul al existenţei, de la împlinire la pieire, de la lumea „cea neagră" la lumea „cea dalbă"; ca animal funerar, el apare drept purtător şi conducător, în leagănul său, al sufletelor celor „pribegi"; singular, apare în bocetele din Gorj, probabil din contaminarea cu colindele (adică un cerb cu leagăn în coarne, urmând a duce în el pe cel mort); se pare deci că ori de câte ori apare cerbul cu leagăn în coarne, călător peste marile praguri, finalitatea traseului său este una direct maritală şi, implicit, fertilizatoare: animalul fabulos duce sau conduce pe unul din participanţii la căsătorie către alesul său; în transformarea cerbului în animal psihopomp, un rol deosebit revine imaginilor „trecerii mării", cu vădite semnificaţii funerare, şi „leagănului", utilizat deseori, în bocete, ca mijloc de acces dintr-o lume în alta; cu excepţia acestor contexte, singulare totuşi, cerbul nu conturează, în folclorul românesc, profilul unui animal psihopomp; cerbul şi ciuta, aşa cum apar ele în folclorul românesc, relevă numeroase conotaţii simbolice arhaice, pe firul cărora se coboară spre mituri de factură cosmogonică, spre imagini ale fiinţelor primordiale, ale vieţuitoarelor stăpâne peste energiile şi tainele firii, ale animalelor fecunde, donatoare de viaţă şi putere, călătoare şi ghid între diversele paliere ale lumii, protectoare ale tinerilor iniţiaţi (COMAN, I, p. 159-165; 167; 169-173). Varietatea carpatică a cerbului este cea mai dezvoltată din Europa, existând în pădurile româneşti exemplare de cerbi de peste 300 kg (trupul eviscerat), având coarne de peste 1, 25 m şi de 13-14 kg; documentele atestă că în Carpaţi pot fi întâlnite „turme de cerbi, căprioare şi ciute", un vânător putând captura, într-o singură zi, până la 24 de cerbi sau 40 de căprioare; în textele folclorice, el este un animal-călăuză; cerbul este victimă sigură şi „de bunăvoie", ca şi leul în colinde, aparţinând aceleiaşi familii de fiare cu un excepţional rol magic, ca bourul şi leul, şi care trimite mai întâi la virilitatea junelui vânător; în colinda pentru „fata mare", „prietenia" dintre cerb şi fată este atât de „străveche", încât trebuie să fie înţeleasă atât prin tradiţia care s-a păstrat la traco-eleni, prin Artemis, zeiţa vânătoarei şi patroană a fiarelor pădurii, a cărei curte era formată din cerbi şi ciute, cât şi prin practica domesticirii unor animale, cum ar fi bourul în spaţiul românesc, sau renul în cel arctic; jucătorul care poartă masca cerbuţului este considerat „păgân" în timpul colindatului, întocmai ca şi alte personaje teatrale de la procesiunile echinocţiale, îndeosebi de la Rusalii, feciorul-cerb repezindu-se la fete şi femei în timpul dansului, contact care este judecat ca fiind de bun augur, la fel ca şi în cazul altor ceremonii cu măşti; acest jucător se va mărturisi şi împărtăşi la Lăsatul de sec (15 noiembrie), apoi abia după Bobotează (6 ianuarie) va fi primit la biserică; totuşi, confreria de feciori, cu masca şi lăutarii (care nu fac parte din confrerie, sunt tocmiţi anume) este binecuvântată de preotul din sat înainte de a pleca pentru colindat; este de reţinut cât este de adâncă această convieţuire dintre „păgân" şi „creştin" la români, după cum trebuie remarcată varietatea textelor de colind din repertoriul aceleiaşi cete, pentru că se ţine seama de împărţirea societăţii după etate, după profesiuni şi după alte particularităţi care diferă de la sat la sat; masca cerbuţului se desface la „Ajunul Crăciunului mic" (31 decembrie) sau a doua zi, dar confreria îşi continuă existenţa până la Bobotează; după cum se ştie, ospăţul sau „masa mare" la nuntă are loc duminica după amiază şi este angajat să sprijine magia fertilităţii; celelalte mese, de la nănaşi sau de la părinţii mirilor, au un caracter mai laic; de aceea, a vâna un cerb pentru ospăţ, unde se declanşează naşterea unei noi familii, este un act sacru, de unde şi punerea în gura cerbului a acceptării să fie mâncat la masa mare, din coarnele sale să bea nuntaşii etc. ; de altfel, tot ce se face la ospăţul nunţii, tot ce se spune, se cântă, se joacă, totul este pătruns de credinţa magico-religioasă care priveşte viitorul tinerei familii, dorit prosper, îndelungat, fericit (BUHOCIU, p. 56-57; 83; 114; 120; 136). Într-o colindă din Ţara Oltului, „armele" sunt date feciorului-gazdă, „masa" dată jupânesei-gazdă, iar „cerbul cu totul" este dat jupânului-gazdă; textul trebuie interpretat ca fiind nupţial, pentru că aici cerbul simbolizează mirele, ca şi bradul, iar, pe un plan mai complex, ca şi Dumnezeul amestecat printre colindători, ca şi boriţa sau turca, adică junele prin excelenţă, principiul însuşi al tinereţii masculine, care fetelor le rezolvă căsătoria, junilor forţa şi succesul, câmpurilor, dobitoacelor şi femeilor fecunditatea, copiilor creşterea, tuturor vigoarea şi sănătatea, iar morţilor nemurirea; pe toate acestea le dăruieşte prin simpla prezenţă a lui şi cu atât mai mult se poate folosi, în sens magic, de aceste daruri cel care îl poate prinde şi deci i le poate lua; în alte variante de colind din Ţara Oltului, Sfântul Ion este îndemnat să sară peste roada codrilor, mana grânelor şi sănătatea oamenilor; nu încape nici o îndoială că Sfântul Ion acoperă o altă fiinţă sfântă (creştineşte, este o profanare), care poate să facă acest lucru după rosturi străvechi; sunt pline colindele româneşti de sfinţi Ion care apar în chip de cerb; zeitatea străveche invocată ca să sară este cerbul, care face lucrul acesta în mod obişnuit; numai că „a sări", în Ţara Oltului, dar şi în alte părţi, înseamnă două lucruri: 1. a sări în sens propriu; 2. a fecunda (numai pentru patrupede): taur care sare vaca sau pe vacă, armăsar care sare iapa sau pe iapă, cerb care sare ciuta; astfel se poate înţelege şi cauza pentru care invitaţia la sărit este legată fără ocoliş de speranţa pentru „roada codrilor", „mana grânelor" etc. ; cerbul divin, divinitatea din brădet, fecundează, more animalico, vântul şi pământul, muntele şi ţarina şi asigură roade bune tuturora, până şi sănătatea pentru oameni (HERSENI, p. 190; 222). În terapia veterinară tradiţională, în Bihor există o specie de cerbi care au copitele negre şi despre care se crede că pot fi folosite în vindecarea epilepsiei; din pielea acestor animale, se confecţionează cingători speciale, care sunt frecate pe pântecele cailor ce nu pot urina şi îi fac pe aceştia să urineze (1. BOCŞE, p. 51-52). Este semn că vor îngheţa apele, când cerbii încep să urineze în ele - Tecuci (2. GOROVEI, p. 49). Pentru cine visează cerb înseamnă nenorocire, iar pentru cel care visează că împuşcă un cerb înseamnă că va cauza un necaz unui prieten - Suceava (NOTE, Băncescu).

CERC
Când oamenii au început să creadă şi în puteri invizibile, dar ostile (duhuri necurate, spiritele morţilor etc. ), ei nu şi-au putut imagina alt sistem de apărare decât cel existent în realitate, fiind într-adevăr eficient, astfel încât roata, cercul, ocolul au devenit mijloace magice de apărare, mergând până la „cercul magic" al magicienilor docţi (HERSENI, p. 257). Cercul, roata, ocolul au devenit, în timp, mijloace magice de apărare, pornind de la distribuţia în cerc a aşezărilor primitive, care şi ele au preluat modelul de la aşezarea în cerc a animalelor în momentele de primejdie; este, în acelaşi timp, motiv solar (NOTE, Antonescu). „Roata" făcută în jurul mesei gazdei colindate de către ceata junilor înarmaţi din Ţara Oltului este susţinută de credinţa că ea alungă duhurile necurate prin simpla formă a sa sau le opreşte să se apropie, purificând astfel masa, ca să se poată îndeplini cel de al doilea act ritual, incantaţia; colindatul are aceste două aspecte în întreaga lui desfăşurare: pe de o parte, constă în a merge din casă în casă, de a da ocol satului, „de a da roată prin sat", de la un capăt la altul, de a intra în toate curţile şi casele şi de a da din nou „o roată", de astă dată mesei de colaci (şi ei tot nişte roţi sau cununi împletite din aluat); pe de altă parte, el constă din cântece, chiuituri, strigături şi jocuri; ceata îşi termină activitatea, în unele sate, cu o „horă mare", deci un dans circular, într-o regiune în care hora nu este un joc obişnuit; în alte părţi din aceeaşi zonă, ceata se termină cu jocul la răspântii şi la capetele aşezării, cu procesiuni prin sat, pe jos sau în căruţe, cu procesiuni de mascaţi sau chiar cu „baba roata", rostogolită în flăcări de pe un deal; tot timpul se duce o luptă împotriva unor năvălitori invizibili (desigur, duhurile necurate şi sufletele morţilor), care vin să se înfrupte din bunătăţile sărbătorilor şi să participe la bucuriile oamenilor în viaţă; de remarcat că roata nu a fost întotdeauna un simbol solar, pentru că ea trebuie să fi fost mai veche decât cultul soarelui; nu trebuie să se facă referire numai la roata de car, ci la roată în genere, adică, mai exact, la cerc, la ocol; ca închidere circulară, ocolul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, fie pentru adăposturile oamenilor (corturi şi case de formă circulară sau aşezate circular), fie pentru apărarea animalelor (ţarcurile); de aici a rezultat ideea străveche, primitivă, despre puterea de apărare a cercului; cercul magic şi-a căpătat toate puterile extraordinare (de a alunga duhurile rele din interiorul său, de a apăra pe cei dinăuntru de atacurile invizibile ale celor de afară, de a lega şi fixa ce este înăuntru etc. ) de la ţarc, nu de la soare, de la „roata" câinilor de pază, nu de la roata soarelui; roata oamenilor în jurul focului, ocrotiţi, mai ales noaptea, de lumina şi căldura focului faţă de sălbăticiuni, iar mai târziu şi faţă de duhurile necurate care pândesc din întuneric, oferă încă un exemplu; ideile solare legate de roată sunt mult mai târzii şi ele au găsit un teren demult desţelenit, de care s-au folosit, dar cărora, în materie de cerc sau roată nu le-au mai adăugat nimic (HERSENI, p. 259-260; 283). Gestul de încercuire, executat de trei ori, a bourului, înainte sau pentru a fi vânat, îşi exercită funcţia magică prin faptul că forţa, curajul, virtutea animalului sunt „legate", ca şi în ritualul, şi el magic, „de făcut"; se crede că, din acest moment, bourul nu se mai poate „desface", nu-şi mai poate recâştiga „firea", adică nu mai poate să sară afară din cercuri; astfel, tânărul căruia i se spune colinda capătă virtuţile animalului, transferul magic al puterii se realizează, el devenind „vânător", adică intră în faza bărbăţiei iar fetele îl consideră bun de soţ; în altă ordine de idei, puterea magică a celor trei cercuri trase pe pământ, când se acordă nume copilului abia născut, devine şi el colind; de asemenea, dansul „Închinarea pruncului", cu varianta sa „Vârdan" (=Iordan), este o „colindă magică" şi se practică la botezul copilului, deci oricând în timpul anului, însă înaintea serviciului religios, fiind un botez arhaic şi pur magic; trei feciori, numiţi strigători, încinşi cu brâie roşii, culoare ce anulează deochiul, iar la pălărie cu o unghie de lup, stau în faţa casei copilului; unul dintre ei trage cu unghia de lup un cerc în jurul casei, de la este la vest, iar, în clipa când închide cercul, al doilea fecior face în interiorul primului cerc un al doilea, apoi cel de al treilea strigător trage un cerc mai mic în faţa casei, în care se găsesc ei; apoi naşul sau naşa iese cu copilul în braţe, feciorii îl iau şi îl ridică în sus; în acest moment, unul dintre tineri strigă numele ce-i vine în minte spontan (sau asupra căruia s-au înţeles dinainte), care se adaugă numelui dat de naşi în acord cu părinţii; în caz că numele dat coincide cu acela al naşilor, atunci se crede că pruncul va avea noroc, având în nume „o puternică apărare", numele devenind astfel un adevărat scut magic; apoi, fiecare fecior joacă pruncul în braţe de-a lungul cercului trasat de el; numai după aceasta are loc botezul creştinesc al copilului; rostirea numelui, odată cercurile fiind marcate, ţine de credinţa, destul de generală în România, că numele nou, rostit bine şi spontan, vindecă pe copil de boală sau, dacă este dat preventiv, îl fereşte de maladii posibile; însă acest nume este de dorit să fie de animale sălbatice: Lupu (Lupa), Ursu (Ursa), Vidra etc. , existând credinţa că sălbăticiunile sunt „curate", medical vorbind, deci exemplare ca sănătate şi posesoare a tuturor virtuţilor de curaj şi putere; ca să se ferească de ciumă, oamenii trag în jurul satului o brazdă, cu ajutorul a doi boi negri sau bivoli, din loc în loc aşezând pari pe care atârnă funii de usturoi (BUHOCIU, p. 145-148; 155; PRESA). În basme, eroul aflat în împrejurări grele face un cerc în jurul său şi în felul acesta scapă de adversarul său malefic (URSACHE, p. 282). În desfăşurarea tradiţională a jocului de căluş, există momente aparte, cu semnificaţie deosebită, când femeile îşi încredinţează copiii mici să fie jucaţi în horă, pentru a-i feri de boli; jocul în jurul unui drob de sare şi a unui smoc de lână este menit să aducă belşug în turme; desfăşurarea obiceiului cucilor (cu reminiscenţe de rit agrar) ţine din zori şi până la asfinţit, la amiază cucii înhămându-se la un plug şi trăgând în mijlocul satului trei brazde în formă de cerc (4. POP, p. 89; 99). Locul de unde s-a ridicat în picioare, pentru prima dată, un copil mic se marchează cu un cerc imaginar, crezându-se că astfel se taie piedica de la picioarele copilului, iar acesta va putea merge mult mai uşor - Muntenia; ca bolile să nu pătrundă în sat, se trăgea o brazdă în jurul localităţii, cu un plug tras de doi boi gemeni - Vaslui; cu doi viţei gemeni înjugaţi la un plug să se tragă o brazdă în jurul casei, ca să nu se apropie nici o boală de ea - Moldova (2. GOROVEI, p. 22; 193). În Sălaj, se crede că vrăjitoarele iau formă de cerc şi în acest fel se apropie, pe neobservate, de turmele de oi (PRESA). În Banat, imediat după decesul cuiva, o femeie dă ocol întregii gospodării, rostind melopeic: „Ai plecat, /Plecat să fii, /Ai murit, mort să fii, /Pe aici să nu mai vii!", trasând astfel imaginar un cerc protectiv, hotar de netrecut între două lumi; în dimineaţa zilei sorocite înmormântării, un număr de 7 sau 9 bărbaţi pornesc spre cimitir, însoţiţi de o femeie; aceasta ocoleşte de trei ori locul de groapă, tămâindu-l; unul dintre bărbaţi scoate cu sapa o bucată de glie pe care o pune alături, după care se sapă groapa; la întoarcere, unul din ei rămâne să păzească groapa; după înmormântare, gropaşii se aşează roată în jurul gliei rămasă de la săpare, iar o femeie le toarnă apă să se spele pe mâini, şi pe unelte, ea stând în mijloc pe bucata de glie; apoi oala în care a fost adusă apa este spartă de o piatră pe care se află semnul crucii, rezultat din scrijelirea cu un ciocan de zidărie în tot timpul cât este săpată groapa (3.ANTONESCU, p. 276-277). Serii simbolice: cerc-bou-2-plug; cerc-viţel-2-plug.

CERCEL
Fetele să nu pună cercei în ziua când ies plugarii pentru prima oară la câmp, fiindcă li se rup urechile - Ialomiţa; femeile nu trebuie să poarte cercei desperecheaţi, căci îşi vor schimba bărbatul - Buzău; ca să nu-i doară capul, unele mame găuresc băieţilor numai o ureche şi le pun un cercel - Suceava; ca să aibă vederea ageră, până la adânci bătrâneţi, e bine ca femeile să poarte cercei tot timpul - Suceava (2. GOROVEI, p. 42; 49; 251). Cine visează că a găsit un cercel e semn că va face treburi de nădejde; dacă se visează cumpărând cercei înseamnă supărare; dacă visează că a pierdut un cercel e semn că va pierde un prieten - Suceava (NOTE, Băncescu).

CERNEALĂ
Cine visează cerneală e semn de bine, iar dacă îşi visează iubitul (iubita) scriind cu cerneală înseamnă că acesta (aceasta) îi este credincios(ă) în dragoste - Suceava (NOTE, Băncescu).

CERNERE (A CERNE)
În timpul şezătorilor organizate în Bihor, fetele utilizează anumite practici menite a atrage sau a afla care le va fi ursita în căsnicie; printre acestea, se obişnuieşte să se măture odaia îndărăt (de la uşă spre ferestre), iar gunoiul adunat să se cearnă cu o sită, timp în care se rosteşte şi o scurtă invocaţie: „Să vii feciori în şezătoare/Aşa cum vin la moară" (ŞOVREA, p. 211-212).

CERŞETOR
Cine visează pe cineva cerşind sau se visează că este cerşetor el însuşi este semn că va câştiga la loterie - Suceava (NOTE, Băncescu).

CETATE
În general, cetatea acoperă un simbolism feminin (EVSEEV, p. 208). Cine visează cetate e semn că va trăi sentimente de nemulţumire profundă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CHEIE
Se crede că prevesteşte ceva foarte rău atunci când se rupe cheia în broasca uşii sau în lacăt - Tecuci (2. GOROVEI, p. 44; 49). Cine visează cheie e semn că va afla nişte secrete sau că se va vindeca după o boală; dacă se visează căutând cheile înseamnă ceartă; dacă se visează rupând cheia e semn că se va îmbolnăvi - Suceava (NOTE, Băncescu).

CHIBRIT
Apărute mai recent în viaţa rurală, chibriturile şi-au constituit totuşi un registru de credinţe, care poate fi explicat doar prin legătura pe care o au cu focul şi lemnul; astfel, se crede că, dacă pârâie chibritul când se aprinde ţigara, e semn că va primi bani acela căruia i se întâmplă aşa cea - Gorj; Vâlcea; Buzău; Moldova, Iaşi; Suceava; este semn de noroc aprinderea cutiei de chibrituri în mână - Moldova, dar poate să însemne şi pagubă - Vâlcea; când se varsă chibriturile pe jos, din întâmplare, este semn că vor sosi musafiri, sau se vor primi bani - Moldova, Suceava; dar poate să însemne şi ceartă aprinsă - Tecuci (2. GOROVEI, p. 16; 50; 176; 182; PAMFILE, p. 88).

CHIP v. OBRAZ.

CHITANŢĂ
Cine visează chitanţă, poliţă, act de creditare este semn că va scăpa în curând de o datorie care îl preocupă obsedant - Suceava (NOTE, Băncescu).

CICOARE (Cichorium intybus - DLRM, p. 143)
Simbol al iubirii neîmpărtăşite; în ziua de Sânziene (Drăgaica, 24 iunie), este bine ca femeile şi fetele să se încingă cu o ghirlandă de cicoare, ca să nu le doară mijlocul la seceriş - Tecuci; se crede că femeile care se scaldă, punând în apă floare de cicoare, nu mai fac copii - Buzău (2. GOROVEI, p. 50).

CIMBRU (Satureja hortensis); CIMBRIŞOR (Thymus serpyllum - DLRM, p. 144)
Prima este o plantă erbacee, cu frunze înguste şi cu flori liliachii sau albe, folosită drept condiment; cea de-a doua este o plantă aromatică, cu flori roşii-purpurii sau albe, folosită în medicină (ŞĂINEANU, II, p. 246). Dacă vreunei femei gravide i se face rău, pentru că a poftit la ceva şi nu i s-a dat, ca să-i treacă, se iau 8-9 sâmburi de pepene şi vreo două rămurele de cimbru bun, de grădină, se pisează şi se pune praful obţinut în rachiu sau în apă, apoi i se dă femeii să bea, operaţia repetându-se - Suceava (3. MARIAN, II, p. 14). Cimbrişorul sau schinduful seamănă cu busuiocul şi cu minta (mentă) şi este folosit la unele mâncăruri, dar şi în farmecele de dragoste, iar fetele nemăritate o poartă şi în sân pentru mirosul lui deosebit de plăcut (BUHOCIU, p. 134).

CIMITIR
Cimitirele amplasate lângă biserici apar târziu, iniţial ele fiind aşezate în mijlocul localităţilor, gospodăriile, gardurile sau şanţul ţarinei, moşia satului şi, în sfârşit, hotarul dintre moşii fiind tot atâtea zone de protecţie simbolică (12. GHINOIU, p. 107). Cimitirul este considerat pretutindeni un loc sfânt, de aceea, când cineva îşi lua singur viaţa, acesta era fie îngropat chiar în locul unde şi-a pus capăt zilelor, fie era dus şi înhumat între hotarele a două sate, sau în alt loc departe de sat, oricum un loc izolat; mai târziu, s-a practicat şi îngroparea în cimitirul satului, dar nu în acelaşi rând cu celelalte morminte şi, mai adesea, în spaţii marginale sau izolate ale cimitirului, sau chiar în afara acestuia; mormântul unui astfel de om poartă numele de sniamă sau sniamăt - Suceava (3.MARIAN, III, p. 223).

CIMPOI
Cine visează pe cineva cântând din cimpoi înseamnă că va avea parte de o veste bună, iar dacă se visează el însuşi cântând la acelaşi instrument e semn că va participa la o nuntă sau va avea noroc şi câştig mare în ce va întreprinde - Suceava (NOTE, Băncescu).

CINGĂTOARE v. BRÂU.

CIOARĂ (Corvus - DLRM, p. 145)
Dincolo de penajul ei negru, care ar putea să o situeze în contexte funerare, cioara a atras atenţia mai mult pentru înclinaţia sa spre furtişag şi spre pagubele mari pe care le aduce recoltelor omului; colindele şi cântecele de seceriş au ipostaziat-o într-o vieţuitoare fabuloasă, grăbită întotdeauna să fure întreaga recoltă a gospodarului, iar, într-un cântec de copii, cioara este capabilă să fure şi făina din sacii morarului; legendele explică unele caracteristici naturale ale ciorii: are curajul să înfrunte uliul, pentru că odinioară acesta i-a mâncat puii şi ea a jurat să se răzbune; are picioare negre, fiindcă, după ce păsările au contribuit la facerea lumii săpând izvoarele, ea s-a mânjit cu noroi şi s-a lăudat că a muncit singură; scoate un ţipăt scurt şi ascuţit, pentru că, furând grâu dintr-un hambar, ar fi fost lovită de un glonte; legendele mai spun că nu ar fura pentru ele, ci pentru a duce seminţele la o mănăstire de călugări sfinţi, aşezată pe nişte ostroave, călugării neputând cu nici un chip să se întâlnească cu oamenii de pe acest tărâm, călugării trăind doar cu ceea ce le aduc ciorile; de aceea, vara, când lipsesc ciorile, se crede că ele sunt plecate să-şi îndeplinească misiunea, ceea ce le face să fie caracterizate ca fiind altruiste, darnice, iar ceea ce fură este de fapt ofrandă, iar furtişagul este un act pios; legenda cu mănăstirea îşi are explicaţia în faptul că ele stau pe mirişte în cârduri mari, pentru ca primăvara, în timpul clocitului, să dispară, iar vara să se disperseze în stoluri numericeşte mici; este o plecare temporară, ceea ce conduce la aprecierea ciorii ca pasăre călătoare între două lumi, călătorie pe un alt tărâm, uneori cu conotaţii funerare; aşa se explică de ce credinţele îi evidenţiază atribute psihopompe ca prezenţă cobitoare, croncănitul ei anunţând moartea unui om; sau vesteşte sosirea tătarilor şi anticipează soarta dramatică a locuitorilor; obiceiul copiilor de a dărui ciorii dinţii lor de lapte şi de a îi cere să le aducă alţii, mai tari, dintr-o lume cu obiecte fabuloase, poate fi interpretat tot ca o consecinţă a atributelor ei de pasăre care călătoreşte de la un tărâm la altul; o altă credinţă afirmă că aceste păsări îşi scaldă puii în apele dintre hotare, ape care apoi rămân vrăjite, adică într-un loc presupus că separă cele două tărâmuri; prin faptul că duce seminţele la o mănăstire, cioara este un animal-adjuvant, aşezându-se alături de celelalte păsări (corb, turturică, vultur), care aduc eroului din cântecele epice un aliment sau o substanţă ce conţine virtuţi ieşite din comun, dar se şi deosebeşte de acestea, pentru că nu aduce alimentul din alt tărâm fermecat, ci duce din lumea de aici hrana pe un alt tărâm, izolat, un tărâm de dincolo; totuşi cioara este o copie palidă a corbului, nu are construit în jurul ei un sistem simbolic coerent, este mai curând o vietate redundantă (COMAN, II, p. 35-38). Deoarece aceste păsări se hrănesc cu tot felul de seminţe, se crede că de fapt ciorile duc seminţele la o mănăstire ai căror călugări sunt sfinţi, care nu pot să se întâlnească deloc cu oamenii şi se hrănesc numai cu ceea ce le aduc ciorile; de aceea, când ciorile lipsesc în timpul verii, se spune că ele sunt duse să-şi împlinească datoria faţă de acei călugări - Suceava; este semn de belşug, când se strâng ciorile pe casă - Tecuci; dar croncănitul lor prevesteşte o nenorocire - Vâlcea; Suceava; când ies pe cer în timpul nopţii prevestesc moartea cuiva - Suceava; când sosesc de cu toamna este semn că vine şi iarna - Tecuci; când zboară în stoluri croncănind este semn că vremea se va strica - Muntenia; Suceava; se va face vreme rea când ciorile zboară dezordonat în cârduri sau stoluri mari, când mai sus, când mai jos, rotindu-se permanent - Buzău; Vrancea; Suceava; este semn de ploaie când se adună mai multe ciori la un loc şi croncănesc - Suceava (2. GOROVEI, p. 50; 262; 264; 266; NOTE, Antonescu). Zborul lor în cârduri mari şi cu croncănituri vesteşte iarnă cu zăpadă multă sau vară ploioasă - Muntenia; Moldova; Suceava (2.MARIAN, I, p. 87; NOTE, Antonescu, Băncescu). Când ciorile trec în stoluri mari este semn de iarnă grea, cu viscol - Teleorman (2. CHIVU, p. 247). Se va împiedica de ceva aflat pe jos cel care visează cioară umblând; îl va înşela femeia pe cel care se visează ciupit de o cioară; înseamnă veste bună, când se visează cioară stând pe spinarea unui porc; dacă este visată stând pe o cracă înseamnă că-şi va scrânti piciorul sau o mână cel ce o visează în acest fel; dar dacă este visată stând pe crucea bisericii înseamnă moarte - Suceava (NOTE, Băncescu).

CIOB
Vasele de lut sparte, ca orice lucru inutil, au conotaţie negativă; din această pricină, se crede că nu este bine să se păstreze prin gospodărie cioburi (vase ciobite), ca să nu zacă vitele bolnave de picioare - Muntenia; Moldova; Tecuci (2. GOROVEI, p. 256; NOTE, Antonescu).

CIOBAN
Cine visează cioban e semn de prietenie, noroc, viaţă îndestulată; dacă îl visează cântând din fluier înseamnă că va trăi fapte care îl vor mulţumi; prevesteşte creşterea averii visarea unui cioban însoţit de turma sa de oi - Suceava (NOTE, Băncescu).

CIOCAN
Se îmbolnăveşte de inimă cel care nu apucă de coadă ciocanul - Tecuci (2. GOROVEI, p. 51). Cine visează ciocan din fier înseamnă, pe de o parte, că are o soacră rea, pe de altă parte, că totuşi are spor în ceea ce întreprinde; prevesteşte primirea unei lovituri neaşteptate (fizice sau morale), dacă se visează un ciocan căzând pe jos; visarea unui baros înseamnă crimă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CIOCĂNITOARE (Picus - DLRM, p. 146)
Este cunoscută şi sub numele de ghionoaie; despre ea legendele afirmă că, iniţial, ar fi fost o femeie (eventual, cu nasul mare), căreia i-a fost încredinţat spre supraveghere sacul unde erau închise toate insectele (sau păsările) din lume; curioasă, ca orice femeie, ea a deschis baierele sacului, făcând să se risipească toate vieţuitoarele din el prin văi, păduri şi munţi; drept pedeapsă, Demiurgul a transformat-o într-o pasăre, care caută mereu, prin copaci, să prindă gângăniile (sau păsările) care au fugit şi să le readune la un loc; se crede despre ea că ar anunţa schimbarea vremii (dar această calitate este atribuită aproape tuturor păsărilor) şi că ar cunoaşte secretul ierbii fiarelor (COMAN, II, p. 71-72). Se mai crede că, dacă se aude ciocănind (mai ales) în plopul, nucul etc. din grădina casei în care se află un bolnav, acesta se va însănătoşi cu siguranţă - Tecuci (2.GOROVEI, p. 51). Românii cunosc şi o specie de ciocănitoare neagră (sau pestriţă), care trăieşte cu deosebire la munte şi care, datorită culorii sale şi a ciocănitului sacadat în arborii pădurilor, a devenit pasărea mitică Ghionoaia, întâlnită mai ales în basmele populare; această ipostază înspăimântătoare (dimensiuni gigantice şi acţiuni întotdeauna malefice, stăpânind intrarea pe Tărâmul Celălalt) este o transmutare, prin hiperbolizare, a realului în fabulos şi o prezenţă comună tuturor apariţiilor negative ce populează lumea basmului, fără însă a transmite neapărat sensuri simbolice (2. KERNBACH, p. 53; 303; COMAN, II, p. 71).

CIOCÂRLAN (Galerida cristata - DLRM, p. 146)
Pasăre mică de culoare cenuşie, cu moţ în vârful capului (ŞĂINEANU, II, p. 249). De obicei, în folclorul românesc, ciocârlanul este călăuza eroului sau a eroinei, pentru a ajunge în locuri extrem de îndepărtate sau chiar inaccesibile; este o pasăre „umblată", care ştie toate drumurile, dar, din cauza aceasta, a rămas şchioapă; se crede că, dacă e nevoie să fie găsit cineva, ciocârlanul şchiop îndrumă găsirea aceluia; în textele populare, pasărea apare sub o singură ipostază, aceea de pasăre-ghid; în basme şi balade, el conduce eroul spre ţara căutată, îl metamorfozează, pentru a-l ascunde mai uşor, îi dezvăluie tainele lumii de dincolo etc. (COMAN, II, p. 70). Ciocârlanul are „cucui" în vârful capului şi iernează pe meleagurile noastre, strigând şi vara, şi iarna, dând de ştire oamenilor când se va face frig, la care românii răspund că el „Strigă-a cioareci şi opinci/Şi-a obiele câte cinci" - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 88). Când ciocârlanul va glăsui pe lângă casele şi acareturile oamenilor este semn că, în curând, se va face frig şi chiar va cădea zăpadă - Moldova; când ciocârlanul se izbeşte în fereastră, se va face vreme rea - Suceava; dar când îşi lasă pliscul pe spate, vremea se va înmoina - Botoşani (2. GOROVEI, p. 261; 265; 270). Şirul de şiţe (şindrile) traforate, aşezate pe acoperişul caselor, la îmbinarea dintre cele două pante (ape) principale, cu rost ornamental, şi care dau impresia unui stol de păsări, este numit ciocârlani - Gorj (NOTE, Antonescu).

CIOCÂRLIE (Alauda arvensis - DLRM, p. 146)
Legendele populare afirmă că atât ciocârlia, cât şi cârtiţa nu sunt altceva decât ipostazele metamorfozate ale unor fete, care s-au îndrăgostit şi au vrut să se mărite cu Soarele, fiind astfel blestemate să trăiască departe de el: una la polul opus, adică în străfundurile pământului (fiind soră a Soarelui, s-ar fi realizat o legătură incestuoasă), cealaltă, fiind o fată străină (deci din afara neamului), dar care a dorit o legătură irealizabilă, a primit o pedeapsă mai uşoară, permiţându-i-se să stea aproape de Soare, să-i dea mereu ocol, fără însă a-l putea atinge vreodată; de aici, caracterul vertical al zborului ciocârliei, dar şi adjudecarea unei simbolici duale, zborul său semnificând aspiraţie spre un ideal înalt, dar şi neîmplinire, chiar prăbuşire tragică; în general, ciocârlia este asociată primelor etape ale muncilor agricole, asigurând, prin prezenţa ei, augmentarea beneficului în ceea ce priveşte aratul şi semănatul ogoarelor, din care cauză este considerată „pasărea plugului", „ceasornicul plugarilor" şi „calendarul plugarului", deoarece, atunci când începe să cânte ciocârlia, oamenii spun că este bine să se semene ovăzul şi să se are pentru semănatul porumbului; totodată, se crede că îl ajută pe om să stârpească viermii de câmp, sau că zborul ei dimineaţa, în înaltul cerului, semnifică vreme bună; această apropiere de creaţie, fertilitate, natură îi conferă atribute suplimentare în credinţele tradiţionale româneşti, care o clasifică drept o vieţuitoare „sfântă" şi care, prin zborul ei înalt, poate media între oameni şi Demiurg, comunicându-i acestuia din urmă doleanţele pământenilor; chiar dacă, în Suceava, se crede despre ciocârlie că ar fi o fiinţă omenească fermecată, ea rămâne totuşi doar „o prietenă a omului" în general, fără să fie asimilată însă sferei umanului (COMAN, II, p. 39-41; 2. GOROVEI; p. 287; 2. CHIVU, p. 41). Cu toate aceste numeroase calităţi, cercetătorii folclorului românesc au remarcat slaba prezenţă a ciocârliei în poezia populară orală, ea apărând mai repede în asociere cu cucul, în care caz devine o alegorie a iubirii neîmplinite, a suferinţei cauzată de pierderea fiinţei dragi; un obstacol în calea împlinirii iubirii ei pentru Soare îl constituie Vântul-turbat, din pricina lui ciocârlia neputând ajunge la astrul zilei; în alte legende, chiar Vântul-turbat o peţeşte pentru fiul său, dar ea refuză căsătoria, fiind îndrăgostită de Soare, şi atunci este blestemată să se transforme în ciocârlie (COMAN, II, p. 41-42; 45; 51; 3. GOROVEI, p. 499).

CIORAP
Până la vârsta de un an, copilul să nu se încalţe cu ciorapi, pentru ca mama lui să nu rămână prea curând însărcinată din nou - Muntenia; nu mai poate fi fermecat de cineva acela care îşi încalţă, din întâmplare, ciorapii pe dos - Dolj; dar poate să se afle într-o situaţie grea cel căruia i se desfac legăturile de la ciorapi - Suceava; flăcăul şi fata care doresc să-şi afle viitoarea pereche să pună ciorapii sau obielele sub pernă, în noaptea Anului Nou şi vor visa ceea ce le este ursit - Suceava (2.GOROVEI, p. 51; 84; 163; 244). Este semn că se va schimba vremea, dacă sunt încălţaţi ambii ciorapi pe un picior, sau dacă sunt încălţaţi pe dos; cine se visează încălţând ciorapi înseamnă că se va însănătoşi după o boală grea şi va avea apoi viaţă lungă; va face un drum departe cel care se visează cumpărând ciorapi; va avea parte de o mare bucurie cel care se visează purtând ciorapi negri; dar este rău pentru cel care visează că a găsit nişte ciorapi; va avea noroc cel care visează ciorapi rupţi; va primi o bună răsplată cel care se visează împletind ciorapi - Suceava (NOTE, Băncescu).

CIRCOVI
Numele a două sărbători tradiţionale; Circovii de vară cuprind zilele din intervalul 16-19 iulie (Sfinţii Mucenici Antinoghen, Faust şi Platon - 16 iulie; Sfânta Muceniţă Marina şi Sfântul Ierarh Eufrasie - 17 iulie; Sfinţii Mucenici Emilian de la Durostor şi Iachint - 18 iulie; Cuvioşii Dia şi Teodor şi Cuvioasa Macrina - 19 iulie) şi sunt cunoscuţi în popor şi sub numele de Circovii Mărinei; se crede că, în acest interval de timp, acţionează mai pregnant spirite care sunt invocate în apărarea casei, în înţelesul de spaţiu ocrotitor al familiei; Circovii de iarnă cuprind intervalul 16-18 ianuarie, cunoscut în popor şi sub denumirea de Fulgerătoarele (Cinstirea lanţului Sfântului Apostol Petru - 16 ianuarie; Cuviosul Părinte Antonie cel Mare - 17 ianuarie; Sfinţii Atanasie şi Chiril al Alexandriei - 18 ianuarie), ultimele două zile fiind cunoscute şi sub numele de Antanasii (ŞĂINEANU, I, p. 60; FLORESCU, p. 133). v. ANTANASII.

CIREAŞĂ (fruct de Prunus avium - DLRM, p. 148)
Pentru cine se visează mâncând cireşe negre înseamnă că va trăi sentimente de mulţumire pentru ceea ce va face - Suceava (NOTE, Băncescu).

CIUBĂR-VODĂ
Presupus domn al Moldovei, care ar fi ocupat tronul numai pentru două luni, în 1449, prezent în expresii ca: „De pe vremea lui Ciubăr-Vodă", cu sensul demult, dintr-o vechime depărtată, aproape legendară (ŞĂINEANU, I, p. 60).

CIUDA-LUMII v. MUMA-PĂDURII.

CIUMĂ
Românii din toate zonele, dar mai ales cei din Bucovina, cred despre ciumă că ar fi o babă înaltă, uscăţivă, cu ochi mari şi bulbucaţi, cu faţa foarte zbârcită şi buboasă, cu părul încâlcit şi lung până la pământ, cu mâinile lungi şi subţiri, având degetele terminare cu gheare ca la pisică, iar la picioare cu labe ca de gâscă; este îmbrăcată cu haine zdrenţăroase de culoare neagră, iar capul îi este îmbrobodit cu un ştergar negru; de regulă îi omoară pe toţi cei sortiţi să moară şi pe cei care nu-i dau ceea ce vrea de la ei; nu se arată însă totdeauna oamenilor sub formă de babă, ci uneori şi ca fată mare, tânără şi frumoasă, cu părul negru şi lung până la genunchi, ţinând în mână o greblă, dând impresia celor care o văd că este foarte harnică; alteori, se arată ca un câine, ca o pisică, ca un purice, ca o nălucă, sau cum îi vine la îndemână, important fiind ca oamenii să nu-şi dea seama că este ciuma; apare pe înserate sau noaptea şi semnul după care se poate cunoaşte cel mai bine este lătratul şi urletul aparte al câinilor, singurii care o simt că se apropie şi de care ei îi este frică; este mai tânără decât holera, care se arată tot în chip de babă, dar mult mai periculoasă, pentru că, pe unde umblă holera, oamenii nu mor în număr aşa mare, pe când apariţia ciumei este „varga lui Dumnezeu", oamenii mor pe capete, fiindcă ciuma nu alege, ci culege; pentru a se feri de urgia ei, oamenii, de cum se înserează, încuie bine uşile caselor şi nu mai ies până a doua zi dimineaţă; când este rău dispusă, umblă ca turbată prin toate casele şi din sat în sat, oamenii se umplu pe trup de bube negre şi în scurt timp mor; are şi obiceiul ca, intrând în case, să bea toată apa pe care o găseşte şi să lase în vase apă de-a ei, care, băută de cei din familie, îi îmbolnăveşte şi rar om de mai rămâne în viaţă; în Transilvania, se crede că poate fi îndepărtată prin confecţionarea unei cămăşi, într-o singură noapte, de către mai multe bătrâne, pe care o atârnă într-un par la marginea satului, la răsăritul soarelui; în acest caz, ciuma se mulţumeşte să ia cămaşa şi nu mai vine în sat, ci se duce pe alte meleaguri; în părţile Năsăudului, cămaşa obţinută de către mai multe fete, prin toarcere, ţesere, croire şi coasere până la miezul nopţii, este aşezată pe un gorgan aflat la hotarul dintre două localităţi; uneori ciuma se mulţumeşte şi cu un ştergar mai alb decât al ei, dar numai când îl cere ea şi nu când i se oferă - Suceava (1. MARIAN, p. 96-98). În credinţele tradiţionale româneşti, ciuma este înfăţişată sub chipul unei bătrâne răutăcioase sau al unui câine; este numită, uneori, eufemistic, Alba, Frumoasa, Buboasa, Maica Calea, Maica Călătoare etc. , sau, semnificativ istoriceşte, Boala Turcilor; pentru a fi îmbunată, i se fac daruri pre-cum „cămaşa ciumei" sau alte piese de îmbrăcăminte, care au contact direct cu pielea omului (12. GHINOIU, p. 110). În Maramureş, ciuma este vizualizată ca o femeie urâtă, purtând urme de muşcături de câine; ea vine la porţile caselor şi cere de mâncare; dacă este unsă cu untură de porc şi hrănită, casa respectivă este ocolită de boală; se mai crede că molima ciumei vine ca un vânt puternic, care, la intrarea în sat, cântă: „De n-ar fi fost leuştean şi rostopască, / Toată lumea-ar fi a noastră!" (DON, p. 52). v. CĂMAŞĂ.


CIUPERCĂ (Agaricus - DLRM, p. 150)
Se crede că, dacă pe plaiuri şi pe imaşuri cresc toamna târziu ciuperci, recolta de secară a anului viitor va fi deosebit de frumoasă - Bucovina (2. GOROVEI, p. 51). Va fi toamnă lungă, când răsar multe ciuperci - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 145).

CIUR v. SITĂ.

CIUTĂ v. CĂPRIOARĂ; CERB.

CIUTĂ-NEVĂZUTĂ
Personaj fabulos, întâlnit în basme, o altă ipostază masculină a Mumei-Pădurii (2. KERNBACH, p. 316). v. MUMA-PĂDURII.

CIZMĂ
Mirii să nu se cunune purtând în ziua nunţii cizme, pentru că vor schimba mireasa, prima netrăindu-le - Muntenia (2. GOROVEI, p. 50). v. ÎNCĂLŢĂMINTE.

CLACĂ
Muncă benevolă, colectivă, pe care o fac ţăranii, unii în folosul altora, însoţită obişnuit de o mică petrecere (ŞĂINEANU, II, p. 263). Acest aspect, deosebit de important în economia rurală şi întâlnit în toate zonele României, cuprinde însă şi elemente asemănătoare ceremonialului nupţial, care conduc la concluzia că este vorba de o reminiscenţă a unui cult agrar, efectuat în credinţa că se va obţine recolte mai bogate; desigur că latura economică a determinat ca această formă colectivă de muncă, de întrajutorare, să se păstreze şi să se diversifice, din cauza eficienţei ei, atingând practic toate activităţile umane care presupun forţă de muncă numeroasă şi un timp scurt de realizare; se întâlneşte, astfel, claca la arat, la semănat, la recoltat, la construcţia casei şi acareturilor, la pregătirea materialelor pentru ţesut şi la ţesut etc. , însoţite sau nu de petrecere; momentele unei clăci de seceriş, de exemplu, sunt următoarele: adunarea dimineaţa la casa gospodarului care organizează claca, unde fetele, flăcăii şi tinerii căsătoriţi sunt serviţi cu mâncare şi băutură; la jumătatea zilei, se mai serveşte mâncare şi băutură, la fel şi la sfârşitul zilei, când se întinde masă mare, uneori urmată de joc; pe tot parcursul zilei, ceata de clăcaşi este însoţită de muzicanţi, care interpretează cântece de seceriş, de dragoste şi dor, multe din acestea fiind cântate cu toţi împreună; în final, se confecţionează o cunună din cele mai frumoase spice de grâu, alaiul se aşează în rânduri de 4-5 persoane şi se îndreaptă spre casa gospodarului, interpretând cântecul ritual al cununii; ajunşi aici, gospodarul le iese în întâmpinare cu ţuică şi bucăţi dintr-un colac special pregătit, după care sunt invitaţi în curte şi în casă; în curte, cununa este udată cu apă de izvor, iar unii feciori aruncă cu grâu din cel nou peste ceata de secerători care pătrunde în casă; are loc masa comună şi jocul care poate dura până în zorii zilei următoare - Bihor; Arad; Alba; Hunedoara; Sibiu; Năsăud; Ţara Chioarului (1. POP, p. 378-379).

CLEŞTE
Unealta metalică, folosită la apucarea unor piese sau obiecte; aşezată lângă leagănul copilului, îl fereşte pe acesta de apropierea Pădurenei - Chioar (1. POP, 254). Se crede că are ţigani drept neamuri cel ce prinde cleştele invers - Tecuci (2. GOROVEI, p. 51). v. FIER.

CLOPOT
Ca să ajungă un bun cântăreţ, copilului nou-născut să i se dea apă să bea dintr-un clopoţel - Bihor; este bine ca prima apă care se dă copilului, după ce s-a născut, să-i fie dată dintr-un clopoţel sau dintr-un vas metalic care scoate sunete dulci, ca şi glasul lui să fie frumos, la fel şi cântecele pe care le va spune - Ţara Oltului; în ziua de Bobotează (6 ianuarie), copiii înconjoară, cu clopoţei în mână, casa, grajdurile şi alte acareturi ale gospodăriei, ca să nu se apropie şerpii de ele - Bihor; dacă de-a lungul întregii zile de Paşte sunt trase clopotele este semn că anul va fi bogat în roade - Suceava; pentru a afla despre o vită furată, se trage noaptea clopotul bisericii - Galaţi; cine suferă de junghiuri să spele limba clopotului de la biserică şi apoi, cu acea apă, să se spele pe sine - Suceava; când sunetul clopotelor este prelung şi persistent, chiar după ce au încetat să fie trase, este semn că vor muri oameni - Suceava; să se aştepte la o veste rea cel căruia i se pare că aude clopot sunând - Tecuci; sau îi va muri cineva din familie - Botoşani; este semn că moare cineva în curând, dacă i se pare cuiva că bate clopotul de la biserică - Teleorman (2. GOROVEI, p. 10; 20; 52; 117; 147; 207; 226; 255; GOLOPENŢIA, p. 105; ). Se crede că, trăgând clopotele în Duminica Paştelui, oamenii vor fi feriţi de foc, grindină, trăsnet, ruperi de nori şi alte calamităţi naturale, iar varza nu va fi mâncată de omizi; pentru protejare, clopotele sunt trase şi se bate toaca timp de trei zile, până în ziua de marţi seară, cu pauze doar în timpul vecerniei; se mai crede că, trăgând clopotele, inul şi cânepa vor creşte mari - Moldova; Suceava; dacă, trăgându-se clopotele, se aud până departe, este semn că va fi vreme bună; în caz că nu se aud, înseamnă că vremea se va schimba (2. MARIAN, II, p. 85; 197-198). Când este furtună mare, oamenii trag toate clopotele de la biserică; după naşterea copilului, se pune în apa de primă scaldă un clopoţel de alamă, ca pruncul să cânte frumos, „să aibă glas"; copiii, dacă vor să cânte frumos, beau apă din clopot - Maramureş (BOGDAN, p. 16; 33). Fetele care doresc să aibă glas frumos şi armonios iau, în seara Anului Nou, clopoţeii de la băieţii care au umblat cu Pluguşorul şi beau apă din aceşti clopoţei - Bucovina; zurgălăii care se leagă cu lână colorată sub genunchii jucătorilor căluşari au rol de apărare împotriva unor spirite nefaste, prin producere de zgomote; acelaşi rol, de alungare a tot ce este rău îl are şi clopotul purtat de ceata „Cucilor" din sudul ţării (PRESA). Când plouă prea multe zile la rând, se crede că este bine să se tragă clopotele de la biserică pentru a stăvili potopul de apă - Gorj (CĂRĂ-BIŞ, p. 107). Înseamnă că are duşmani cel care se visează auzind sunet încet de clopot - Suceava (NOTE, Băncescu).

COASĂ
Are sensuri divergente, fiind simbol al morţii, imagine totuşi comună în credinţele foarte multor popoare; în riturile agrare româneşti, coasa, ca instrument al recoltării, devine simbol al ceremonialului nupţial (deşi mai des acest rol îl are secera); când coasa face curcubeu sau are sclipiri verzi, se crede că vremea va deveni ploioasă, iar, dacă luciul ei „ţipă flăcări roşii", anunţă vreme senină şi uscată (2. KERNBACH, p. 309). Ca să nu piardă fătul, femeii gravide i se dă să bea, de trei ori, apă turnată peste lama unei coase, scoasă pe fereastră şi ţinută puţin înclinată deasupra unui vas în care se scurge apa, apoi cu ceea ce rămâne în vas femeia se spală pe cap şi pe trup, după care se leagă peste pântece cu un tort de lână dintre cele pe care învaţă fetele să toarcă şi umblă aşa încinsă timp de trei zile - Moldova; la naşterea unui băiat, acestuia i se taie buricul cu o coasă - Ţara Oltului; coasa ascuţită în prealabil şi apoi pusă pe umăr, când omul se duce la câmp, îl fereşte pe acesta de lucrul-slab; când se zideşte un cuptor în casă, este indicat să se aşeze în pereţi şi bucăţi de coase rupte, pentru a nu se înmulţi şobolanii, deoarece ei fug de coasă, şi pentru ca să ardă bine (să dea mai multă căldură) cuptorul - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 72; 78; 90; 2. GOROVEI, p. 191). Când cineva visează cosaş odihnindu-se înseamnă că fânul va deveni scump sau că va pierde nişte prieteni - Suceava (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: apă-coasă-lână.

COCĂ v. ALUAT.

COCIORVĂ (COCIORBĂ)
Unealtă casnică, formată dintr-o coadă de lemn lungă, la capătul căreia este montată transversal o scândură sau o placă din lemn, cu ajutorul ei scoţându-se jarul şi cenuşa din cuptor, după ce acesta a fost încins în vederea coacerii pâinii (ŞĂINEANU, II, p. 274). Pentru că are legătură nemijlocită cu focul, şi deci este un obiect purificat, este bine ca, după trei zile, când femeia lăuză începe să iasă din casă prin ogradă, să nu o facă până ce nu apucă în mână cociorva, ca să fie ferită de deochi, ceasul-rău şi multe alte neplăceri - Suceava; dacă plouă cu grindină, se scot cociorva şi lopata de pâine şi se pun încrucişate înaintea pragului uşii, iar toporul se înfige în pământ, în credinţa că astfel piatra se va opri - Bucovina (2. GOROVEI, p. 55; 162; 197). Când bate toaca la biserică, este bine ca porcii din gospodărie să fie loviţi cu lopata de tras jarul din cuptor, pentru a nu se îmbolnăvi şi să moară - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p. 132). În Ţara Chioarului, ca să nască mai uşor, femeia gravidă este pusă să sară, într-o parte şi în cealaltă, peste cociorvă (1. POP, p. 249).

COCOR (Grus cinerea - DLRM, p. 163)
Pasăre călătoare care nu rămâne pe meleagurile noastre primăvara, ci trece mai departe, spre Peninsula Scandinavă, unde îşi face cuiburile, lăsând totuşi anual câteva exemplare în jurul lacului Razelm (Razim); deci, pe de o parte, cocorii prevestesc venirea primăverii (sunt „trâmbiţaşii primăverii"), pe de alta refuză să coboare şi să transmită ogoarelor puterea lor benefică; de aici, respectul şi preţuirea acordată de mentalitatea tradiţională, dar şi dorinţa de a-i opri din drumul lor şi obligaţi măcar să se rotească pe deasupra ţarinelor; pentru îndeplinirea acestui deziderat, se crede că este suficient să se înfigă un cuţit în pământ, din cauza căruia cocorii se opresc, îşi strică şirul lor ordonat, se învârtesc şi uneori chiar cad pe pământ; cu excepţia păsărilor nedorite de om (păgubitoare, cobitoare, răpitoare), nu există atestarea nici unui alt act ritual care să aibă drept scop oprirea din zbor a păsărilor; cocorul este deci o pasăre plăcută lui Dumnezeu; ea nu trebuie omorâtă, căci este mare păcat; de asemenea, e păcat să fie număraţi în zbor, fiindcă ei pot astfel rătăci drumul; venirea cocorilor primăvara trebuie salutată cu multă bucurie în suflete, rostindu-se totodată: „Sănătate, viaţă nouă şi la mulţi ani!", făcându-se concomitent semnul crucii - Neamţ; Iaşi; să nu fie împuşcat, fiindcă vânătorul va fi pedepsit cu mare pagubă prin foc - Suceava; câţi cocori au fost văzuţi primăvara de către cineva, tot atâtea chite de cânepă va reuşi să adune în acel an (chită - legătură formată din 12 fuioare sau mănuşi de in sau de cânepă - ŞĂINEANU, II, p. 242) - Tecuci; Galaţi; sau tot atâtea chile de grâu va aduna de pe câmp - Ialomiţa; dacă sunt număraţi când trec în zbor, la venire sau la plecarea spre zonele calde, cocorii rătăcesc drumul şi încep să se învârtească în loc cârâind - Muntenia; sau nu mai găsesc drumul şi rămân în acele locuri peste iarnă - Suceava; sau atâţi ani va trăi cel ce i-a numărat - Muntenia; nu este bine să se aducă în casă ouă de cocor găsite - Neamţ; prevestesc moarte, când cocorii ies noaptea - Suceava; sau când se vede primăvara un singur cocor izolat de stol, dar sunt consideraţi semn bun, când sunt văzuţi în cârd zburând şi va trăi atâţia ani câţi cocori pot fi număraţi în stol - Neamţ; dacă, la sosirea lor pe meleagurile noastre, sunt puţini ca număr sau vin în mici stoluri împrăştiate, este semn că vor fi furtuni în timpul verii - Tecuci; dar, dacă zboară mulţi, în stoluri dese şi numeroase, va fi război - Moldova; când trec, toamna, repede spre zări mai calde, iarna va veni mai curând - Tecuci (2.GOROVEI, p. 66-67; 90; 210; 280; 282; NOTE, Antonescu).

COCOSTÂRC v. BARZĂ.

COCOŞ (Gallus domesticus - DLRM, p163)
Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului; cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul" dezordinii, aceasta din urmă fiind noaptea şi întunericul; el ritmează scurgerea timpului, dând semnale la intervale fixe, de la „cumpăna" nopţii şi până la ivirea zorilor, funcţionează ca un „împărţitor" al acestuia şi ca un ceasornic al sătenilor; opoziţia sacru/profan îl individualizează în raport cu păsările care cântă în timpul nopţii, care nu anunţă nimic şi glăsuiesc la întâmplare, iar opoziţia benefic/malefic îl desparte de buhă, cucuvea, huhurez; este totodată pasăre credincioasă şi năzdrăvană; este singura dintre toate vieţuitoarele care vede noaptea când se deschide cerul şi tot el aude toaca în cer; când cântă noaptea de trei ori, alungă duhurile necurate, zmeii, strigoii, când cântă dinspre ziuă, sperie dracii şi scorpiile, care astfel pier; este mai năzdrăvan, mai puternic decât celelalte vieţuitoare, mai plin de har şi mai curat; de aceea, dracul poate lua orice chip doreşte, numai acela de oaie, albină şi cocoş nu; dar credinţele populare spun că nu orice cocoş este năzdrăvan, ci doar aceia care ies mai repede din ou, îşi fac auzit glasul chiar de sub cloşcă, în a treia zi după ieşirea din ou, cântă de 12 ori la miezul nopţii, sunt în întregime negri etc. ; în ordine temporală: „Noaptea, după ce a cântat cocoşul, poţi merge oriunde şi n-ai de ce te teme, căci e curat peste tot pământul"; în ordine spaţială: „De casa unde e cocoş nu se apropie nici o necurăţenie"; deci el este o marcă a lumii „de aici"; pe tărâmul celălalt, definit de o normă total diferită, nu există cocoşi şi, implicit, nici cântatul lor aducător de echilibru şi puritate; pentru că asigură saltul de la malefic la benefic, cocoşul apare frecvent în riturile de trecere; penele sale se pun în scalda copilului, pentru a-l apăra de rău; la nuntă marchează, simbolic, părăsirea unui mod de a fi şi integrarea în altul; D. Cantemir afirmă că, înainte de sfârşitul nunţii şi de momentul nupţial, se aduce un cocoş fript; în acelaşi timp, unul dintre nuntaşi „se ascunde sub masă şi, imitând cântatul cocoşului, anunţă că se face ziuă"; sosirea cetei de Juni este asociată cu glasul cocoşilor, deoarece colindă toată noaptea, marcând trecerea de la un timp nefast la unul fast; are însă şi semnificaţie de pasăre psihopompă, menită să conducă şi să apere pe cel plecat în lungul său drum: „Cocoşul se dă peste sălaşul mortului de sufletul acestuia, ca pe lumea cealaltă să-i anunţe sufletului orele, va înspăimânta şi va îndepărta, prin cântatul său, pe diavoli; când sufletul va trebui să treacă peste foc, cocoşul îl va stropi şi răcori cu apă, ca să poată trece mai departe"; datorită cântecului său, „pe cea lume e clopot; el cântă în Rai; dacă dai 12 cocoşi de pomană, pe cea lume şi se fac clopot şi te scoate de la pedeapsă"; alteori, el cântă pentru cel aflat „în marea trecere"; de asemenea, pentru că vesteşte ivirea zorilor şi goneşte întunericul, el devine substitut al luminii: „Cine moare fără lumânare să i se dea un cocoş de pomană, că pe ceea lume cocoşul se face lumânare şi-l trezeşte"; în Banat, se jertfeşte un cocoş, iar capul lui se pune la unul din colţurile casei, iar din carnea lui se face o ciorbă şi se dă de mâncare maistorilor; nu există nici o legendă care să istorisească apariţia acestei păsări, deci nu este o pasăre de „gradul II", provenită din metamorfoza altei fiinţe; deci el are de la început prestigiu sacral, se bucură de o existenţă plenară, de sine stătătoare, „datând" chiar de la începuturile firii; de altfel, este întâlnit în diverse istorioare, deoarece aşa cum broasca, prin urâţenia ei, provoacă râsul Maicii Domnului întristate, tot aşa şi cocoşul, prin povestirile lui, îl face pe Sfântul Simeon, stăpânul vânturilor, să râdă; chipul său este frecvent întâlnit în arta populară, pe ştergare şi ii, pe blide smălţuite, pe ulcioare şi butoiaşe, pe coamele caselor sau luând formă de jucării; în general, cocoşul conotează sensul de lumină (COMAN, II, p. 1-5; 7; 105; 140; 1. ANTONESCU, p232). Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice; după cântatul lui, spiritele necurate îşi pierd puterea, se ascund; cântecul cocoşului simbolizează trecerea momentului critic şi anunţă victoria Soarelui şi a luminii asupra nopţii, precum şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului; în basme, cocoşul este un personaj fantastic, cu forţe miraculoase: aduce bogăţii imense stăpânului, este sfătuitorul lui Făt-Frumos, avertizează pe Ileana Cosânzeana de venirea Zmeului sau a lui Făt-Frumos; are rol ritual: în ceremonialul nupţial, cocoşul fript este adus la masa cea mare şi simbolizează apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuie să se ridice şi să plece acasă; la înmormântare este dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt; se crede că atunci când cocoşul cântă pe pragul casei vin musafiri în vizită; cocoşul indică cel puţin trei momente ale nopţii: miezul nopţii, la primul cântat; trei ore înainte de ziuă, la al doilea cântat; şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des şi când apune Găinuşa şi apare Luceafărul de dimineaţă (12. GHINOIU, p. 77-79). Românii calculează orele după cântarea cocoşilor; ei sunt cei dintâi vestitori ai luminii şi ca atare sunt şi cei mai mari şi mai neîmpăcaţi duşmani ai tuturor spiritelor necurate şi răutăcioase, care umblă noaptea şi comit o mulţime de fapte rele şi înspăimântătoare; când cântă cocoşul atunci dispar toate spiritele necurate şi toate nălucile; în Bucovina se crede că însuşi diavolul cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut; de aceea, cocoşul se dă peste sălaşul mortului, pentru că el va anunţa sufletului trecerea orelor; va înspăimânta şi alunga, prin cântarea sa, pe diavoli, ca să nu se apropie de sufletul răposatului pentru care a fost dat de pomană; va ţine în pliscul său cumpenele de la vămile văzduhului şi nu va lăsa pe diavoli să facă vreun vicleşug; trecând sufletul prin foc, el va zbura peste foc, va stropi sufletul cu apă şi îl va răcori, ca să poată trece mai departe; dar se mai crede că dracii se ţin de cocoş, tocmai pentru că acesta îi trezeşte din somn şi nu-i lasă liniştiţi; cu toate acestea, dracii, cum aud cântecul de cocoş, îndată crapă; dereticând prin casă, măturând în aşteptarea copiilor care vin să colinde „cu semănatul" în dimineaţa Anului Nou, fetele adună gunoiul, îl duc în curte, îl pun peste movila de gunoi mai vechi şi, suindu-se cu picioarele pe el, stau şi ascultă şi dincotro aud cocoşii cântând, într-acolo cred ele că se vor mărita; în Muntenia se crede că atunci când cocoşii cântă seara devreme înseamnă că va fi timp frumos; în Bucovina se spune că, iarna, când cântă cocoşii foarte mult peste zi este semn că vremea se va înmoina şi va fi mai cald (2. MARIAN, I, p. 86-87; 114; 192-193). Se crede că acei cocoşi care cântă de douăsprezece ori la miezul nopţii sunt năzdrăvani - Suceava; cocoşii cântă regulat la aceleaşi ore, pentru că numai ei aud toaca din cer - Tecuci; la construirea unei case noi, este bine să fie îngropat de viu un cocoş, în mijlocul locului pe care îl va ocupa construcţia, pentru că numai aşa nu se va apropia diavolul de ea - Suceava; nu se iese din casă până la întâiul cântat al cocoşilor dimineaţa, pentru că numai glasul cocoşului alungă din jur duhurile rele - Moldova; din ce parte a satului se aude cântat de cocoşi în dimineaţa de An Nou, în acea parte se va mărita fata din casă - Ţara Oltului; omul care taie cocoş să-i jumulească şi penele de la aripi, pentru că, dacă nu o face, se va bate cu el pe lumea cealaltă - Vâlcea; cocoşul de culoare neagră este aducător de bine la casa omului - Iaşi; Suceava; pentru a scăpa de puricii din casă, se taie un cocoş negru în Duminica Paştelui, iar cuţitul mânjit de sânge se înfige după uşă, puricii urmând să se strângă la acel cuţit - Mehedinţi; femeile să nu mănânce cap de cocoş, pentru că nasc apoi prunci malformaţi - Tecuci; nasc copii răi femeile care mănâncă inimă de cocoş - Teleorman; ziua va fi de bun augur, când cocoşii cântă de cu noapte şi până se luminează - Teleorman; când cântă seara este semn că în noaptea aceea tâlharii vor umbla prin sat - Suceava; când cântă cocoşul iarna spre seară este semn că va fi ger - Suceava; când cântă cocoşii de cu seară este semn că vremea se va strica - Dolj; dacă doi cocoşi se bat este semn de ceartă, aşa că este bine ca unul dintre ei să fie tăiat - Galaţi; când cântă cocoşul pe pragul casei este semn că va sosi veste fie de bine, fie de rău sau este semn că unul dintre stăpânii casei va muri curând - Vâlcea; casa la care cocoşul îi cântă pe prag va primi musafiri - Muntenia; Vaslui; Suceava; când cocoşul se suie pe poartă şi cântă, având capul îndreptat spre drum este semn că un membru al familiei va face un drum, dar, dacă este îndreptat spre casă capul cocoşului, înseamnă că vor sosi oaspeţi - Suceava; oricum, cântatul cocoşului pe pragul casei nu este de bun augur şi de aceea el trebuie gonit; dar, de se mută şi cântă de pe gardul gospodăriei, înseamnă că îşi laudă stăpânul, că om ca el nu există altul de bun ce este - Teleorman; când cântă cocoşii pe gard, este bine să se vadă în ce parte privesc ei, pentru că din acea direcţie vor sosi oaspeţi - Galaţi; sărăceşte cel care suflă pe beregata unui cocoş - Vâlcea; să nu se lase cocoş străin să intre în ogradă, fiindcă nu mai ies ouăle puse la clocit - Tecuci; să nu se dea cocoş de pomană peste groapă, pentru că se face mortul strigoi - Galaţi; se crede că este bântuită de nenorociri casa pe lângă care trăieşte un cocoş negru - Suceava; dar se crede şi că este bine, pentru că de locul unde a călcat cocoş negru nu se prinde nici un fel de vrajă - Suceava; confecţionat din tablă, cocoşul este amplasat la coama acoperişurilor caselor - Neamţ; dar se pun şi pereche, la un capăt de acoperiş se amplasează un cocoş, la celălalt capăt o găină, confecţionaţi din tablă sau lemn - Ialomiţa; Suceava; dacă într-o familie mor mereu copii, la cea mai apropiată naştere, se ia un cocoş, în cazul că pruncul este băiat, şi se îmbracă cu placenta în care s-a născut copilul, apoi se face o groapă în camera în care a avut loc travaliul mamei şi se îngroapă cocoşul acolo, după ce i s-a legat pliscul cu o aţă rezistentă, adăugându-se în groapă şi câteva boabe de tămâie albă şi neagră, sacrificiu însoţit şi de enumerarea părţilor corpului care sunt oferite spiritelor malefice, pentru ca voinţa lor de moarte să fie satisfăcută: „Dau cap pentru cap, ochi pentru ochi, gură pentru gură etc. " - Banat; când cântă înainte de miezul-nopţii, vremea se va înmoina - Suceava; dacă vor cânta după apusul soarelui, vremea se va schimba a doua zi - Teleorman; se va înmoina a doua zi, când cocoşii cântă de cu seară - Suceava; se îndreaptă vremea, când cocoşii cântă la culcare - Suceava; este semn de încălzire a vremii, când cântă cocoşii în timpul zilei - Suceava; când vor cânta cocoşii în pătul, este semn că vremea se va schimba - Iaşi; dacă, într-o zi de iarnă, cocoşii cântă necontenit sau cântă înainte de miezul nopţii este semn că vremea se va înmoina - Suceava; se îndreaptă vremea când cocoşii cântă la culcare - Suceava; se schimbă vremea, când cântă cocoşul la miezul zilei sau când se urcă în pătul seara devreme şi începe să cânte - Suceava; este semn de ploaie, când cocoşii cântă ziua - Suceava; când cocoşii umblă ziua cu cozile lăsate, este semn de ploaie - Teleorman; (2.GOROVEI, p. 9; 35; 43; 67; 68; 82; 149-150; 176; 203; 221; 262; 264; 266; 269; 280; GOLO-PENŢIA, p. 82). Când cântă cocoşii în afara vremii lor, în Maramureş se crede că ei vestesc vreme moale, adică vreme rea (BOGDAN, p. 7). În Sălaj, se crede că, dacă cocoşul cântă în noaptea înstelată, înseamnă că vin femei răufăcătoare, din satele vecine, să fure laptele vitelor; ele pot fi oprite din drumul lor, dacă se pun cărbuni luaţi din cuptor în prispa casei (PRESA). În Teleorman, se crede că atunci când cocoşii cântă pe pragul casei vin neamurile în vizită (1. CHIVU, p. 246). În zona Bârladului, atunci când cântă cocoşii mult se crede că va ploua (BĂLĂNEANU, p. 261). Ca simbol, cocoşul este vestitor al începutului de zi, al răsăritului (ŞEULEANU, p. 209). Apariţia cocoşului în ornamentica populară (în special, pe talerele din centrele Horezu şi Oboga), dar şi în arhitectura tradiţională, amplasat pe coama acoperişului, trebuie pusă în legătură cu conotaţiile lui simbolice, el fiind socotit un orologiu popular; fiind sacrificat şi capul aşezându-i-se la temelia noilor construcţii, cum se întâmplă în Banat şi Hunedoara, dar montat şi la coama caselor, demonstrează că această pasăre este un spirit tutelar, resimţit în mentalitatea tradiţională ca o prezenţă protectoare (NOTE, Antonescu). Înseamnă veste sau supărare pentru cel care visează cântat de cocoş; este semn de veselie pentru cel căruia îi apare în vis un cocoş - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: cocoş negru-cuţit-uşă; cocoş-prag; cocoş-placentă-tămâie-alb-negru-enumerare(text).

CODOBATURĂ (Motacilla alba - DLRM, p. 164)
Numele i se trage de la obiceiul ei de a da mereu din coadă; se zice că, la începuturi, ea nu a avut coadă, ci aceasta a fost a ochiului-boului; codobatura i-a cerut-o cu împrumut şi, văzând că îi venea foarte bine, nu i-a mai dat-o înapoi; de atunci, bate mereu din coadă, ca să se încredinţeze că o mai are; firea neastâmpărată a codobaturii şi faptul că e văzută mai rar prin preajma gospodăriei omului i se trag dintr-un blestem al lui Dumnezeu, care, iritat de foamea ei necontenită, a condamnat-o să nu se sature niciodată şi să nu umble prin sate; se mai spune că este prima care vesteşte primăvara, deoarece vine devreme pe teritoriul României (de Alexii, 17 martie), adică exact în ziua când se crede că toate vieţuitoarele care hibernează se trezesc şi încep să iasă din adâncul pământului (COMAN, II, p. 102). Când, primăvara, cineva vede întâi codobatură dând din coadă, se crede că va bâţâi tot aşa toată vara - Argeş (2. GOROVEI, p. 56). Dacă pasărea soseşte înainte de Mijlocul Păresimilor nu este semn bun, se crede că vremea va fi rea, cu vânt şi chiar zăpadă viscolită, dar, dacă vine după această dată, vremea va fi călduroasă şi frumoasă - Neamţ, Bacău, Vaslui (2. MARIAN, I, p. 56).

CODRU v. PĂDURE.

COFĂ v. VAS.

COJOC
Cine va umbla vara îmbrăcat măcar cu un pieptar de blană va suferi de frig peste iarnă - Tecuci; dacă un om, aflat în comă, nu poate muri, să i se pună sub cap un cojoc, pentru că apoi moare uşor - Suceava (2. GOROVEI, p. 92; 151). Peţitul are loc numai duminica după amiază; răspunsul se dă pe loc, dar, în numeroase cazuri, acesta se amână pentru o dată ulterioară; astfel, feciorul de însurat îşi „uită", la plecare din casa fetei, cojocul; după 3-5 zile de la data peţitului, flăcăul trece pe lângă casa fetei, de obicei pe înserate; în cazul în care cojocul este atârnat de un stâlp de la prispa casei înseamnă că fata sau părinţii acesteia nu sunt de acord cu căsătoria; flăcăul intră, îşi ia cojocul, fără să mai fie nevoie de vreo altă explicaţie; în caz contrar, înseamnă că solicitarea mirelui este acceptată; răspunsul la peţit se dă şi cu alte ocazii: la târg, la hora satului, la biserică etc. , cauza întârzierii fiind determinată în primul rând de zestre; în general, peţitul durează câteva ore bune, pentru că trebuie precizate toate detaliile privind bunurile care formează zestrea celor două familii, pământ, vite, haine etc. - Bihor (GODEA, p. 83-84).

COLAC
Colacii, mai ales cei de nuntă sau înmormântare, sunt adaosuri intervenite în timp prin integrarea unor elemente simbolice în arta modelării aluatului; termenul de colac, cu mare răspândire la români, a apărut probabil târziu pe aceste meleaguri, în ritualurile ce ţineau de cultul religios; înainte de termenul colac, se foloseau tot termeni latini, dovadă că respectivul produs se numeşte şi astăzi: în Teleorman şi Buzău, Pâinea miresii, în Teleorman, Turta miresii, în Galaţi, Pâinea mortului, într-o zonă largă din sudul României, Capete, care erau împletite şi ornamentate asemenea reprezentărilor din aluat cunoscute în mod curent cu numele de colac; dăruirea de colaci, având modele şi ornamente specifice, mai ales în amintirea morţilor, evocă străvechile sacrificii-ofrandă în cinstea unor divinităţi; în acest sens, este de amintit că, în unele zone din sudul României, colacii de înmormântare sunt denumiţi cu numele generic de capete şi fiecăruia i se atribuie numele unui personaj din istoria religiei creştine; comentând anumite reminiscenţe ale unor scenarii rituale, care implicau sacrificiul uman real, Mircea Eliade presupune că anumite ceremonii agricole s-au difuzat din câteva centre (Egipt, Siria, Mesopotamia) şi multe popoare au asimilat unele fragmente ale scenariilor originare; la naşterea unui copil, colăciune este petrecerea care se face la naşi, când colăcarii (părinţii copilului) aduc acestora colacii; Colăcarul sau Colăcerul, la nuntă, este cel care rosteşte oraţiile; la sărbătorile de iarnă, în cadrul cetelor de feciori din Transilvania, colăcer este tânărul care răspunde de proviziile alimentare strânse, inclusiv deci de colacii oferiţi colindătorilor; expresii tipice, folosite încă în ritualul botezului sau al nunţii, precum „se dau colacii" moaşei sau naşei indică momentul oferirii de cadouri la scăldătoarea noului născut sau „darurile" din cadrul nunţii; semnificativ este faptul că expresia continuă să existe şi astăzi, deşi acum „colacii" includ (alături de copturi) şi obiecte de îmbrăcăminte, de uz casnic, de podoabă etc. ; dar colacul poate fi şi simbol al reuşitei în muncă, legat fiind de vechi credinţe agrare, conform versurilor: „Că asta-i vestită casă/Să facă colac pe masă, /Ca la o zi veselă şi frumoasă, /Când l-o pus pe masă, /S-o luminat în casă, /Ca de la o stea frumoasă!"; în cadrul familiei, pentru sărbătorile de iarnă, fiecărui membru îi este destinat câte un colăcel de formă rotundă, iar ritualurile desfăşurate în memoria celor morţi presupun oferirea unui colăcel rudelor şi prietenilor; pentru accentuarea caracterului festiv, se pregăteşte, în fiecare gospodărie, şi un „Colac Mare", de 4-6 kg, „ca soarele şi ca luna", cum se spune în Bucovina, şi care, în Transilvania şi Oltenia poartă numele de Stolnic; el este împodobit cu drugi din aluat, floricele sau păsări de pită, în Maramureş, valoarea lui utilitară, ca hrană, fiind subsumată valorii artistice şi simbolice; dar realizări artistice în modelarea aluatului pot fi regăsite şi la alte sărbători din ciclul calendaristic (de primăvară, de vară); pentru potenţarea efectului festiv sau poate ca o reeditare a vechilor simboluri ale „neîncetatei reînnoiri", a regenerării eterne a naturii, podoaba frecventă a colacilor este creanga de pom, cu fructe, ouă înfipte în ramuri, cu deosebire în Transilvania, prefigurând în miez de iarnă venirea primăverii; între darurile oferite la ceremoniile nupţiale, alături de alte obiecte, este şi colacul, care adaugă la semnificaţiile festive şi pe cele magico-rituale, devenind element de convenienţă socială, parte componentă a unui sistem de comunicare specific colectivităţilor rurale tradiţionale; stegarii din cadrul alaiurilor de nuntă din Transilvania poartă pe braţe un colac mare, care le revine după ceremonie, iar tinerii din nordul Moldovei primesc „colacul flăcăilor"; în sudul Transilvaniei, animalele de la căruţe sunt împodobite cu colaci, aceştia fiind luaţi la final de către conducătorii respectivelor atelaje, drept răsplată pentru serviciile aduse în cadrul nunţii; elementul care polarizează atenţia generală este realizarea artistică a „Colacului de mireasă", fiind totodată una dintre cerinţele reuşitei evenimentului; el este rupt fie de către naşă, în Oltenia, Muntenia şi Moldova, fie de mireasă însăşi, în Transilvania, deasupra capului, înainte de a pleca la cununie; acest colac mai poartă şi alte denumiri, dar forma şi ornamentele sunt în general asemănătoare: colac mare şi colac de nuntă (în Gorj, Dolj, Olt), stolnic (Hunedoara, Gorj), colac înstruţat de nuntă (Bistriţa), colac românesc (Cluj), jimblă sau păpuşă (Bacău), ploconul miresii (Ilfov); motivul ornamental caracteristic al colacului de mireasă este împletitura, decorată sau nu cu păsări ori flori de aluat sau cu busuioc proaspăt; interpretarea motivului respectiv, în contextul în care apare cel mai frecvent, ceremonialul nunţii, conduce la analogia cu şarpele, considerat în multe credinţe a mai multor popoare ca distribuitor de fecunditate; astfel, colacul sugerează, în mod festiv, datoria miresei în cadrul familiei care se întemeiază; adesea apare pe aceşti colaci semnul X, realizat fie prin aplicarea unor benzi (drugi) de cocă, fie prin incizie, el fiind interpretat de către informatori prin semnul crucii; în multe sate din Oltenia şi Muntenia, cu deosebire în Teleorman, se pregăteşte, pe lângă colacul miresei, şi un „colac de mire"; aceşti colaci sunt schimbaţi între cei doi tineri înainte de cununie, actul referindu-se la legământul spiritual care se înfăptuieşte între cei doi, exprimând ideea unirii de bunuri şi, în final, unirea celor doi într-o singură familie; prepararea acestor colaci este ritualizată, în sensul că, vinerea, o fată, cu ambii părinţi în viaţă, merge cu lăutarii să ia apa necesară la frământarea aluatului; fata poartă căciulă, cu salbă pe ea; colacul este frământat de o bătrână îmbrăcată într-o cămaşă a ginerelui, purtând pe cap şi pălăria acestuia, iar în picioare pantofii lui, toate aceste amănunte de nuanţă magică având rolul să sacralizeze momentul; de fapt, majoritatea obiceiurilor de trecere din cadrul nunţii sunt însoţite de prezenţa unui colac: în Ţara Lăpuşului, mireasa primeşte alaiul de nuntă privind printr-un colac, în Gorj, la cununie, mănâncă din acelaşi colac cu mirele, în Dolj şi Olt, „darul" se strânge pe un colac; în plus, momentul integrării miresei în noua familie este amplificat prin primirea de către socri, cu unul sau mai mulţi colaci, a tinerei nurori în noua gospodărie; în cadrul ceremoniilor care se desfăşoară după nuntă, cum sunt vizitele la părinţi („pe cale înaltă", „pe cale primară", „drumul cel mare") sau la naşi, colacii folosiţi presupun reafirmarea apartenenţei la neam; reprezentările din aluat caracteristice momentului înmormântării se grupează practic în două categorii: colacii „de împărţit" (cu evidente funcţii rituale) şi cei „ai mortului", care poartă însemne religioase şi care rămân la biserică; oferiţi ca ofrandă pentru sufletele strămoşilor, colacii „de împărţit" au rolul, conform unei mentalităţi arhaice, să-i împace pe morţi, să-i hrănească, pentru ca şi aceştia, la rândul lor, să-i protejeze pe cei vii, să le asigure şi să le mărească recolta; varietatea cea mai mare a colacilor de mort se constată în partea de sud a României şi în Moldova; femeia care modelează colacii nu uită să-i ornamenteze cu imaginea crucii, cu o scară („scara sufletului", în Transilvania şi Moldova), adăugând apoi, în Moldova, pasăre („pasărea-suflet"), jug, săgeată, în Muntenia, foarfece şi mână, multe din acestea fiind regăsibile în practicile uzitate la naşterea copilului, semnificând alegerea unui drum ocupaţional în viaţă, sau în camera nupţială, la căsătoria tinerilor, sau simboluri cu încărcătură religioasă, ceea ce reconfirmă una din constantele mentalităţii tradiţionale, aceea a unei viziuni ciclice asupra vieţii, ori subordonarea acesteia unui destin imanent (2. VĂDUVA, p. 60-62; 64-68; NOTE, Antonescu). După momentele pentru care este pregătit, colacul poartă denumirea de arhanghel, naporojnie, pupăză, paus; este folosit la botez, la nuntă şi la înmormântare, ţinând în egală măsură de cultul morţilor şi de cel al fecundităţii şi prosperităţii; în sudul Banatului, la înmormântare sunt pregătiţi nouă colaci, primul fiind destinat soarelui, al doilea lunii, iar ceilalţi sunt destinaţi sfinţilor creştini; în satele din Caraş-Severin, în ziua suirii turmelor de oi „la sălaş" (23 aprilie - Sfântul Gheorghe), doi ciobani rup colaci sub pulpa oilor, unul strigând „cucu", celălalt „răscucu"; la cel de al treilea colac, cel mai proaspăt miel este trecut prin colac, în vederea asigurării prosperităţii pastorale; în Bucovina, de Crăciun, se face un colac „încheiat", în formă de 8, care se păstrează până la primăvară, la arat; înainte de plecarea la câmp, boii şi plugul sunt tămâiate, iar, la holdă, se mănâncă acest colac înainte de a se pune plugul în brazdă, ritual considerat a asigura fertilitatea pământului; pentru prosperitate în creşterea animalelor, în Maramureş, de Duminica Floriilor, fiecare familie face un colac din făina cea mai bună în care se pune numai apă, drojdie şi sare; acesta nu se duce la biserică, el trebuind să fie consumat obligatoriu în familie, celui absent punându-i-se între merinde bucăţi din acest colac, care se numeşte semnificativ văcăreaţă, iar bucăţelele de aluat folosite la împodobirea colacului poartă numele de „mneluţ", adică mieluţ; în seara Anului Nou, tot în Maramureş, sunt aşezate pe masă otavă şi paie, un pumn de grâu şi unul de porumb, acoperite toate cu o faţă de masă, peste care se aşează stolnicul (colacul) din grâu, boabe fierte şi găluşte, ritual care se face pentru belşugul noului an; toate cele puse pe masă sunt lăsate aşa până a doua zi, sau trei zile, sau chiar o săptămână, după care o parte din boabele de grâu şi de porumb se amestecă printre boabele de sămânţă, „ca să nu facă neghină", sau „ca să nu facă buruieni"; restul se dă la păsări, ca să fie ouătoare; paiele şi otava sunt date la vite, ca să sporească, sau se păstrează până la semănat şi atunci sunt date boilor înjugaţi la plugul de arat; bucatele sunt mâncate de către cei ai casei, sau se pun pe fereastră pentru păsările cerului, ca acestea să nu le strice în timpul verii semănăturile, în special grâul; la maramureşeni, colacul de Anul Nou poartă numele de Stolnic, cel din Duminica Învierii este numit Pască, iar cel de nuntă este Ţâpoi (2. CHELCEA, p. 16-20; 22). Colacul ritual este unul din simbolurile feminine importante; ca formă, el se apropie de inel şi de cunună (coroană); dacă înainte de măritiş, fetele caută să capteze imaginea viitorului soţ, privindu-l printr-o coroană de flori, actul magic al „încercuirii" soţului se efectuează în momentul sosirii mirelui la casa miresei, care îl priveşte de la distanţă prin gaura unui colac, aşa cum reiese din numeroase oraţii: „Ieşi afară tu, mireasă…/Şi te uită prin colac, /Că cine vine ţi-i drag!"; cei doi colaci rituali, prezenţi în scenariul nunţii, îi desemnează pe cei doi tineri; procesul de transformare a grâului în făină, a făinii în aluat, frământarea şi coacerea pâinii sau a colacului au semnificaţii care ţin de zămislirea vieţii; nu întâmplător, cercetătorii stabilesc o sinonimie între simbolul colacului şi acela al pomului vieţii; la plămădirea şi coacerea pâinii (şi deci şi a colacului), participă două stihii ale naturii - focul, semnificând elementul masculin, şi apa, stihie feminină; despre conjuncţia celor două principii vorbesc şi ornamentele de pe colaci, unde sunt aşezate Soarele şi Luna, care reprezintă, în concepţia multor popoare, bipolaritatea masculin-feminin; măcinarea făinii este un act ritual, ca şi plămădirea; frământarea aluatului se face în două coveţi puse una peste alta; făina este turnată de un băiat care stă călare pe o şa; aluatul se împarte în două părţi, din care se fac doi colaci, care vor fi rupţi în capul mirelui şi al miresei; în Bucovina, în momentul sosirii mirelui cu alaiul său la curtea miresei, vine socrul mare cu un colac şi-l dă nunului, care îl ia şi se pune cu el în mijlocul horei şi, ţinându-l în sus, între mire şi mireasă, zice către mireasă: „Uită-te, /Că-ţi răsare/Sfântul Soare!"; mireasa se uită prin borta colacului în cele patru părţi ale lumii, apoi se uită la fel şi mirele; dacă această secvenţă a ritualului semnifică unirea şi înscrierea tinerei perechi în spaţiul cosmicizat, pus sub incidenţa astrului zilei, următorul episod - ruperea colacului deasupra capului miresei, este menit să marcheze momentul marii tranziţii a făpturii feminine; bucăţi din acest colac, aruncate în cele patru zări şi atât de râvnite de către nuntaşi, mai ales de către fete, întrucât se consideră că bucăţile sunt bune pentru măritat, denotă rămăşiţele unei concepţii străvechi despre mireasă şi despre colacul ce o semnifică; se consideră că, în momentul actului nupţial, mireasa este încărcată cu puteri energetice maxime, care se răsfrâng asupra tuturor participanţilor la ceremonial, de unde dorinţa lor de a veni în contact cu mireasa sau cu obiecte ce o înconjoară şi o reprezintă; de pildă, răpirea miresei poate fi simulată şi prin răpirea colacului ritual (EVSEEV, p. 187-188; 198-200). Când se macină grâu din noua recoltă, se fac şi se coc mai întâi doi colaci, aceştia sunt legaţi cu un fir roşu de ciutura de la fântână, după care ciutura este coborâtă în fântână, apoi este ridicată, iar colacii sunt rupţi şi împărţiţi copiilor prezenţi la ritual, în credinţa că procedând aşa grâul va spori - Dolj; colacul, care este dat nuntaşilor de către mireasă, şi cei zece colaci, care au înfipţi în aluatul lor bani şi sunt daţi de pomană la înmormântare, sunt buni de folosit împotriva frigurilor - Tecuci; din colacul, rupt în bucăţi şi aruncat în patru direcţii diferite de către naş, în momentul când mirele ia mireasa de la casa ei, nuntaşii prezenţi le adună şi le pun apoi în urechile vitelor pe care doresc să le ducă în târg, pentru a fi vândute mai repede, în credinţa că, procedând astfel, vor determina ca lumea să se uite la vite, cum se uită la o mireasă - Suceava; la plecarea nunţii de la casa miresei, aceasta, stând în picioare în car, frânge pe cap un colac; dacă bucăţi din acest colac sunt date pe la botul vitelor, care vor fi duse la târg în vederea vânzării lor, se crede că lumea se va înghesui să le vadă, deci implicit târguiala va merge repede, tot aşa cum se uită cu dragoste la mireasă - Moldova; să se dea câte un colac, în fiecare duminică, porcarului satului şi, de asemenea, în ziua de Paşte, la care se adaugă şi puţină slănină, dar să nu i se dea şi ou roşu, fiindcă mor porcii, dar se crede că, dacă se dă slănină, porcii vor trăi sănătoşi - Ţara Oltului; femeile pregătesc un colac şi pentru ziua de Sânziene (24 iunie), pe care îl aruncă pe casă; în caz că rămâne pe acoperiş, cel ce l-a aruncat va trăi, iar, de cade jos, este semn că va muri - Suceava; din colacul pregătit pentru preotul, care vine cu botezul în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), fetele iau în gură o bucată foarte mică, pentru a nu se cunoaşte locul de unde a fost ruptă, şi astfel dau preotului colacul, după care ies în curte şi aşează bucăţica din gură pe stâlpul porţii, crezând că se vor mărita curând, dacă firimitura este mâncată repede de vreo cioară - Ţara Oltului; când se pregăteşte colacul ce urmează a fi dat preotului, care vine cu Iordanul în ajunul Bobotezei, se mai face un colac ceva mai mic, pentru a fi dat la vite să-l mănânce - Dolj (2. GOROVEI, p. 56-57; 104; 166; 256; GOLOPENŢIA, p. 83; 132). Interesant este că mai demult, colacii destinaţi a fi daţi colindătorilor erau împodobiţi cu reprezentări solare, zoomorfe sau agrare, toate având rosturi magice bine precizate (PRESA). De Anul Nou, fetele din Transilvania ies afară pe la miezul nopţii sau ceva mai târziu, adică la apropierea cântatului cocoşilor, şi, ţinând în gură o bucată din colacul de la Crăciun, ascultă să audă dincotro vor cânta cocoşii şi din care parte aud cel dintâi cântat sau cel dintâi câine lătrând, din acea parte cred ele că le vor fi ursiţii (2.MARIAN, I, p. 106). După ritualul bărbieritului, mirelui i se aşează pe cap un colac învelit într-un ştergar nou, primit cadou de la mireasă, între „schimburile" care au loc între familii, apoi colacul este dăruit de către mire celui care l-a ras; când se intră „cu forţa" în curtea miresei, aceasta sau un neam al său stropeşte alaiul mirelui cu apă şi le aruncă boabe de grâu; gestul se repetă de mai multe ori, insistându-se deci asupra semnificaţiilor pe care le au; pe laviţa unde este apa, se mai găseşte un colac mare şi frumos din făină de grâu; colacul este jucat „cu fală" printre nuntaşi, după care mirele trece de trei ori pe sub el, ţinut, de o parte şi de cealaltă, de vornicul miresei şi de cel al mirelui; apoi este rupt în două şi dat celor care asistă; se crede că firimiturile pot să aibă efecte binefăcătoare pentru cei care le posedă şi le păstrează (ŞEULEANU, p. 97; 142). În Ţara Haţegului, la înapoierea acasă la mire, se pune masa în „cinstea nănaşilor", pentru că toată mâncarea este adusă de la el, mirele dând aici numai „vinarsul"; în afară de mâncare, nănaşul mai aduce şi un „pom", un brad verde şi frumos, pe crengile căruia sunt legate turte dulci, plăcinte, fructe etc. ; înainte de a desface pomul şi de a se aşeza la masă, nănaşul dă mirelui şi miresei un colac de grâu, luat din pom, de care cei doi tineri trag până îl rup, crezându-se că va trăi mai mult cel care a rămas în mână cu bucata cea mai mare (CLOPOTIVA, II, p. 426). În Bihor, se crede că pâinea din grâu nou are puteri vindecătoare deosebite, drept pentru care, la coptul primei pâini din noua recoltă se face şi un colac, care se păstrează tot timpul anului în casă; de asemenea, se crede că pruncul se vindecă de „suspin" (plâns, insomnie), dacă i se dă să sugă prin „strunga colacului" păstrat în casă; în unele sate, acest colac se face „pe un fuior de cânepă uitată în holdă" şi este copt într-un cuptor nou, în care nu s-a mai copt până atunci nimic; acelaşi efect pentru vindecarea de orice boală a copilului se obţine şi dacă i se dă să sugă prin cununa de grâu adusă de la seceriş; când se iese primăvara la arat, vitele care urmează a fi înjugate trebuie să treacă mai întâi peste un lanţ „încopciat", pentru a fi încleştată gura fiarelor sălbatice, iar între coarne li se leagă un colac şi o năframă, în care sunt înnodate 3 boabe de grâu, 5 fire de odolean, 3 mlădiţe de leuştean şi 7 rămurele de rostopască, pentru noroc şi fertilitate (3. BOCŞE, p. 101; 115-116). Tot în Bihor, când mirele vine să-şi ia mireasa, aceasta apare purtând pe cap un colac mare şi în mână cu o ploscă plină cu vinars; se aşează în fruntea mesei, după ce dă mirelui colacul adus; după ce sunt ospătaţi, alaiul mirelui pleacă având înfipt întru-un „ţov" un colac mare, ca să aibă de drum nuntaşii până când ajung la casa mirelui; chiar şi dialogul dintre „grăitorul" miresei şi cel al mirelui se referă la grâu, recoltă, alte activităţi agricole; la primirea în casa mirelui, mireasa trebuie să răstoarne cu piciorul, dintr-o singură lovitură, un ciubăr plin cu apă; tot cu piciorul trece şi atinge fierul plugului, „ca să vină în casă belşugul şi în holde grâul"; soacra o aşteaptă lângă masă, pe care se află un blid cu grâu şi un colac; „grăitorul" miresei ia grâu şi aruncă de trei ori în sus boabele; aruncă apoi şi colacul, pe care un copil din preajmă îl prinde, ca să nu cadă pe pământ, pentru că este semn rău; spre miezul nopţii, mirii se retrag în grădină, sub un pom roditor, unde are loc „învelitul miresei", adică pieptănatul „nevestesc" al fetei, care stă pe o „bituşă", având lângă ea un jug, simbol al greului vieţii de familie; după ce i se face pieptănătura de nevastă, cei doi tineri, având alături numai rude apropiate, îndeplinesc „cununarea la pom roditor", moment în care se ţin cu mâinile, pentru câteva minute, de ramura unui pom, crezându-se că vor rodi ca pomul şi vor avea belşug în casă; cu o oală de lut şi un colac în mâini, mireasa, considerată din acel moment nevastă, se duce la fântână, sau un izvor, sau o altă apă curgătoare, unde trânteşte oala, rostind: „aşa să se ducă relele din casă!"; colacul udat cu apă curată este apoi adus în casă şi împărţit cu mirele, în timp ce nuntaşii interpretează un cântec ceremonial (GODEA, p. 86-89). Tot în Bihor, colindatul practicat de copii, în timpul sărbătorilor de iarnă, cunoaşte două aspecte principale; primul este o urare scandată, de mici dimensiuni, redusă la câteva versuri care enumeră darurile aşteptate, fiind performat de copii de la 3 la 8-10 ani şi purtând numele semnificativ „După colaci"; al doilea aspect este unul de iniţiere, de asimilare, având rolul de adoptare treptată a repertoriului feciorilor, fiind practicat de cei care au vârsta între 9 şi 14 ani; darul este în toate cazurile colacul, oferit ca recompensă, dar şi cu o semnificaţie mai ascunsă, de „pomană" în sens funerar (HERŢEA, p. 156). În Maramureş, în pragul casei mirelui aşteaptă soacra mare, cu doi colaci mari şi două sticle de ţuică, un al treilea colac fiind pregătit separat, pentru a fi rupt în două de către tinerii căsătoriţi, considerându-se că acela care va rupe bucata mai mare va fi şi cel mai tare în casă; alături de soacra mare aşteaptă socăciţa cu un blid de grâu, peste care este aşezat un colac înfăşurat într-o cunună de flori; prin gaura din mijlocul colacului, socăciţa ia grâu din blid şi îl aruncă peste miri şi nuntaşi, strigând de trei ori „Noroc!" (DĂNCUŞ, p. 185). Tot în Maramureş, când se pregătesc bucatele pentru Crăciun şi Anul Nou, din primul aluat se face un colac numit stolnic, care nu se umple cu nimic şi care este împodobit cu diferite motive făcute tot din aluat; picioarele mesei pe care urmează să fie aşezat stolnicul sunt legate între ele, pentru ca toţi membrii familiei să ţină unul la altul, să fie uniţi, cum sunt şi picioarele mesei; pe blatul mesei, se aşează mai întâi otavă, iar pe aceasta stolnicul; otava este prezentă pe masă obligatoriu, pentru că este adunată din mai multe locuri, cuprinde în ea multe flori şi este tânără; stolnicul, pus pe masa cu otavă, nu se mişcă din loc pe parcursul tuturor sărbătorilor de iarnă, dar, în dimineaţa de An Nou, capul familiei taie felii din colac şi le dă fiecărui membru al familiei, precum şi fiecărei vite cornute, pentru „a avea noroc şi a fi feriţi de boale"; dar sunt sate în care sunt puse pe masă două stolnice, „să fie belşug la casă tot anul!"; colindătorilor li se dau, în afară de bani, un fel de colaci, numiţi „pupeze", din cauza chipului de pasăre în care este modelat aluatul: se înnoadă o singură dată un sul de aluat, căruia i se lăţeşte şi i se crestează un capăt, aceasta fiind coada, iar celălalt capăt este capul, căruia i se face o creastă; în loc de plisc, i se pune o sămânţă mai mare de floarea-soarelui, care uneori se despică la copt, iar pentru ochi i se pun două boabe de neghină (BOGDAN, p. 9; 62-63). Colacul face parte din „hrana festivă", dintre „daruri", el simbolizând un rezultat final, sintetizând toate etapele muncii omeneşti până a devenit ceea ce se vede, implicit pământul din care răsare grâul, soarele care îl coace, Dumnezeu care este asociatul plugarului şi ciobanului deopotrivă; în satele din zona Sibiului, se pregătesc 2-3 cete de „colindeţi", care merg la casele fruntaşilor, unde atârnă colaci în cuierele de pe faţadele construcţiilor, aceştia rămânând acolo până după sărbători, spre a putea să fie admiraţi de consăteni (HERSENI, p. 52; 258). În Ţara Oltului, colacul numit „pinten" este folosit de mireasă, ca să privească prin el la viitorul soţ, în momentul în care el vine să o ia şi să o însoţească la cununie, apreciind după starea dispoziţiei mirelui cum îi va fi viitoarea căsnicie; în Oltenia, colacul este prezent şi în cadrul oficierii slujbei de cununie, pentru efectele lui purificatoare; el este anume pregătit şi dus apoi la biserică, în cadrul alaiului de nuntă, de către o fată, prietenă cu mireasa; la biserică, se taie două bucăţi din acest colac şi se pun pe cele două pahare cu vin din care trebuie să bea mirele şi mireasa; consumând din cele două felii de colac, mirele şi mireasa sunt supuşi astfel unui rit de purificare, menit să-i pregătească pentru a participa la un nou mod de viaţă; ceea ce rămâne din colac este consumat de fetele nemăritate, cu scopul de a se căsători cât mai curând (1. LARIONESCU, p. 444; 452). În Gorj, mireasa căreia îi este mort tatăl, înainte de a pleca la cununie, dă de pomană unui băiat sau unui bărbat căsătorit, pe o tavă, mâncare din toate felurile pe care le are pregătite pentru nuntă, însoţită de un colac cu lumânare aprinsă, ca să aibă şi tatăl său în ziua nunţii fetei sale; când mama îi este moartă, pomana se dă unei fete sau unei femei măritate (CĂRĂBIŞ, p. 71). În Argeş, oamenii se duc, în noaptea de 22 spre 23 aprilie (Sfântul Gheorghe), cu animalele la păscut, apoi le mulg spre prânz, îndeplinind un adevărat ritual: se pregăteşte din ajun un colac, gol la mijloc, care se aşează peste vasul în care se mulg animalele (vaci, oi), iar peste colac se pune o coroniţă de salcie; mulgerea se face prin acest colac, în credinţa că animalele vor avea spor în lapte sau că vor fi ferite de forţele malefice, care le-ar putea lua mana, ori le-ar fi putut face rău lor sau proprietarului (BUDIŞ, 1991, p. 50). După recoltatul grâului şi după ce se macină prima dată din grâul nou, pe lângă pâinea nouă, se face şi un colac mare, pe care gospodina îl duce la o fântână cu cumpănă; aici rupe colacul în două jumătăţi, una dăruind-o omului pe care îl găseşte acolo sau în apropiere, cealaltă o prinde cu fir de busuioc şi o aruncă în fântână, rostind: „Turtă nouă, /Ruptă-n două, /Cine-o scoate/Să aibe noroc/În toate! - Teleorman (CRISTEA, p. 51). În satele giurgiuvene de la Dunăre, când se îneacă un om şi trupul lui nu este de găsit, familia lui face un colac, o coroniţă de flori şi o lumânare, pe care o aprind; dau drumul colacului, având lumânarea aprinsă, din locul unde a fost văzut ultima oară în viaţă decedatul, şi urmăresc calea colacului şi acolo unde se opreşte sunt chemaţi pescari, care cu ajutorul unor cârlige găsesc mortul (CĂLIN, p. 150). În Bacău, mireasa rupe colacul deasupra capului, în patru bucăţi, pe care le aruncă în patru zări, fără să se uite; nuntaşii se grăbesc să prindă câte o bucată, în credinţa că aceasta dată la vitele pe care urmează să le ducă la vânzare vor avea tot atâţia muşterii câţi au privit mireasa (ICHIM, p. 134). În cele mai multe părţi ale Bucovinei există obiceiul ca tinerii căsătoriţi, la un an după cununia lor, sau şi mai degrabă, să ducă naşilor două perechi de colaci, în semn de recunoştinţă şi mulţumire pentru că naşii i-au cununat; aceşti colaci sunt mai mari decât cei obişnuiţi; „colăciunile", care corespund „mărului" în Transilvania, se fac în prima zi de peste an, dar mai ales de trei ori, adică ori a doua zi de Crăciun, ori a doua zi de Bobotează, ori a doua zi de Paşte, dar totdeauna ţine de voinţa naşilor, care, având mai multe perechi de fini, îi anunţă cu două săptămâni înainte asupra zilei în care doresc să organizeze colăciunea; când sunt aduşi în casă şi puşi pe masă, se rosteşte şi o oraţie specială (3. MARIAN, I, p. 536). Tot în Bucovina, înainte de plecarea alaiului mirelui, acestuia i se aduce un colac pe care îl rupe şi aruncă în cele patru zări, ca simbol al rodniciei în noul său drum; la fel face şi mireasa, înainte de plecarea alaiului, după ce a venit mirele să o ia din casa ei; la întoarcerea de la biserică, la casa mirelui, în curte, se pune o laviţă aşternută cu un lăicer, pe care se aduce un colac mare, o farfurie cu grâu, sare, busuioc şi o cană cu vin şi în prezenţa acestor obiecte li se urează „Bun venit!"; apoi se ia cana cu vin de către urător şi închină un pahar, apoi cinsteşte şi pe miri; tot el ia din grâu şi le toarnă în sân câteva boabe, spre rodnicie şi belşug în familie; apoi, doi vătăşei iau colacul, înfig în el, pe dedesubt, două beţe şi-l ridică în sus; prima păşeşte pe sub colac mireasa, mirele însă încearcă de trei ori să apuce colacul, iar, când îl prinde, îl rupe în mai multe bucăţi pe care le aruncă nuntaşilor, care se străduiesc să le prindă din zbor (COJOCARU, p. 140; 147; 152-155). Deşi majoritatea colacilor sunt rotunzi, având pe ei ornamente ca Soarele şi Luna, se obişnuieşte să se facă şi alte forme, antropomorfe sau în forma cifrei 8; în Bucovina, gospodinele păstrează câte un colac în chip de 8 până în primăvară, când, după ce se afumă boii, se pune în coarnele plugului, pentru a fi mâncat la câmp, înainte de începerea propriu-zisă a aratului (12. GHINOIU, p. 127-128). La o anumită dată a anului, finii duc naşilor colaci, în nordul Moldovei obiceiul numindu-se colăciune; obişnuit, într-o anumită zi, hotărâtă după voinţa sau posibilităţile cumetrilor, naşul îşi adună atât finii de la nuntă, cât şi pe cei de la botez, însoţiţi de părinţii lor; fiecare fin aduce naşului unul sau doi colaci, în unele locuri şi vin, ţuică şi alte daruri; colacii sunt anume pregătiţi şi frumos împodobiţi; la intrarea în casa naşilor, finii închină întâi colacii şi apoi celelalte daruri aduse, închinarea cuprinzând practic enumerarea darurilor, iar, la sfârşit, se rosteşte o urare indirectă de belşug în vite, aidoma ca în textul colindelor; interesant este că urarea de belşug se face prin indicarea elementelor decorative, cu valoare simbolică, de pe colaci, explicând totodată semnificaţia lor (4. POP, p. 133). Când se fac stările (popasurile, stâlpii, prohodirile, în drumul de acasă la biserică, rudele mortului procedează astfel: în Munţii Apuseni, o femeie varsă puţină apă şi dă, peste sicriu, colăcei şi o monedă; în Alba, se dau, peste sicriu, un colac, o lumânare şi un val de ţesătură de desagi; în Năsăud, se pune pe sicriu o monedă pentru preot; în zonele bogate în podgorii din Transilvania, se dau colaci şi vin; în Sibiu şi Moldova, se dau numai bani; în Muntenia, se aruncă bani la fiecare colţ al patului (năsăliei); în Suceava, se dau, peste sicriu, colăcei şi o lumânare sau colăcei şi o monedă; când se dă colacul cu lumânare, aceasta trebuie să fie înfiptă în colac; starea I-a se face acasă, în casa decedatului sau în curtea acestuia, unde sunt date peste sicriu mai multe: haine, vite (vacă, junincă, viţel), oi, rar cai, găini, gâşte, cocoşi, o sticlă sau ulcică cu apă curată şi o lumânare; în Vrancea, se dau două gulere de cămaşă, cusute frumos; în Suceava, se dau tot felul de animale, în special oi; în Năsăud, se împart colăcei pentru copii, iar celor maturi li se dau băutură şi pâine; în Munţii Apuseni, se împarte o oală, un colac, o lumânare, monede în număr de 99, la care se adaugă o găină, o traistă, aproape 1 m de pănură de lână, o pereche de mâneci sau 2 m de pânză albă şi hainele mortului, cu menţiunea că obiectele de mai sus sunt opţionale şi nu toate la un loc; în Bucovina, vitele se împart la cei ai casei, pentru ca animalul să nu iasă din ogradă; dacă o vită piere înaintea decesului cuiva din familie, se crede că întâmplarea a fost cu noroc, fiindcă s-a dus ea înaintea mortului; animalele hotărâte a fi împărţite sunt spălate pe picioare, ca să fie curate, apoi sunt udate cu puţină apă curată şi sunt încredinţate împreună cu un colac şi o lumânare, lucrurile uşoare fiind date peste sicriu, iar cele mari pe dinaintea mortului; în Caraş-Severin şi Bucovina, se crede că banii şi colacii care se dau la toate stările peste sicriu sunt menite pentru ca sufletul să aibă cu ce plăti vămile prin care este nevoit să treacă până ce ajunge la locul de odihnă, iar lumânările sunt destinate a lumina cu ele trecerea prin aceste vămi, considerate a fi foarte periculoase; în Banat, în ziua înmormântării se dau peste groapă 7 monede de argint şi 7 colaci în care sunt înfipte 7 lumânări, ca să treacă sufletul spre cer prin cele 7 vămi (3. MARIAN, III, p. 189-191; 193; 216; NOTE, Antonescu). Serii simbolice: colac-roşu-fântână; lanţ-colac-năframă-grâu-odolean-leuştean-rostopască; colac-salcie; colac-monedă; colac-cânepă; colac-grâu-sare-busuioc-vin.

COLASTRĂ (CORASLĂ) v. LAPTE.

COLIBĂ
Apariţia în vis a colibei (bordeiului - construcţie de dimensiuni reduse, sărăcăcioasă, acoperită cu paie sau cu stuf, folosită ca locuinţă permanentă, dar mai ales temporară) semnifică linişte şi mulţumire sufletească - Suceava (NOTE, Băncescu). v. CASĂ.

COLINDĂ (A COLINDA)
Colinda şi corinda (< lat. calendae) sunt termenii care numesc textul oral ce se recită-cântă de către ceata de tineri în special, în timpul celor 7-12 zile de facere a Anului Nou şi în alte câteva ocazii similare; în Bihor, Ţara Oaşului şi Maramureş, termenul corindă apare şi în refrenul textului de colind; în Transilvania de nord-vest, se spune pentru a colinda „a cocuţa", sau „a cucuţa", iar în acest caz li se dau copiilor ca dar cocuţi, de la coc= pâine mică, colăcel, spunându-se „a umbla la urat pentru a primi cocuţi"; în sudul Moldovei, colindarea se face de către copii de 6-14 ani, în cete de câte 2-6 inşi, în zilele Crăciunului, denumirea fiind „Cu steaua", steaua fiind făcută de către copiii înşişi, în stil naiv; în ajunul Anului Nou, se poate vorbi de trei feluri de colindători: 1. cei ce merg cu „Pluguşorul", în cete de 3-5-7 copii sub 15 ani, de dimineaţă până spre seară; 2. tot cu „Pluguşorul, cete de 5-10 flăcăi, începând cam după amiază până noaptea târziu; 3. în această categorie sunt cel mult două cete de câte 10-15 persoane, tineri, bărbaţi căsătoriţi, care îşi împart din timp tot satul; sunt mascaţi cu măşti de urs, cal, cerb, capră etc. , măşti fantastice, însoţiţi de un cântăreţ cu fluierul, o pereche de „mire-mireasă", sau alt cuplu, denumirea lor fiind de jieni, uncheşi, haiduci, urâţi; în aceeaşi regiune, de la Paşte la Rusalii, are loc colindatul cu „Vălăretul", grupul fiind format numai din tineri de 18-25 de ani, neînsuraţi; aceştia au un şef, un ajutor, iar în unele părţi, cum este în Vrancea, şi un cloşcar, cel care adună darurile, formate din ouă roşii, pască; ei se numesc vălari şi au datoria să ridice în sus pe cei pe care îi colindă, iar, dacă persoana le scapă din mâini, să fugă după ea până o prind; colindul şi colindatul constituie elementul ritual principal al societăţilor de feciori (confrerii), care colindă obişnuit mai întâi oficialităţile comunităţii (preot, primar etc. ) şi apoi casă de casă, unde sunt aşteptaţi cu multă bucurie, iar acolo unde sunt fete de măritat sunt invitaţi să le joace, acest dans ritual semnificând fie augmentarea norocului fetelor, fie chiar primul lor joc, un fel de gest inaugural, de a fi pentru prima oară scoase în lume; acelaşi cuvânt (colind; corind) se dă şi băţului din alun, construit special pentru acest rit, folosit, în timpul ceremonialului, la lovirea sau atingerea unor obiecte şi fiinţe aflate în acel moment în gospodărie, gest care semnifică ritualistic conferirea unor calităţi de creştere, trăinicie, sănătate, întinerire, ceata de copii purtând denumirea de piţărei sau piţărăi, termeni folosiţi doar în partea apuseană a României, în special în Banat şi Mehedinţi, în rest circulând termenul de colindători; băţul numit colind nu este purtat de toţi colindătorii, ci numai de către cei cu ranguri în cadrul cetei, fiindcă numai lor le revine rolul de a întoarce focul, de a lovi vitele sau coarda casei, în general ei fiind investiţi cu această misiune magică; tot colind sau colindeţ se numeşte şi colacul care se dăruieşte cetei de piţărei sau de colindători; în fapt, aceeaşi încărcătură magică o are colindatul în totalitatea lui ceremonială, în care versurile, melodia, momentul calendaristic, felul cum sunt rostite cuvintele depind de intensitatea participativă a cetei şi a colectivităţii colindate, între acestea stabilindu-se relaţii de reciprocitate, respectate cu stricteţe de ambele părţi, orice încălcare conducând la anularea efectelor benefice ale colindatului; colinda şi refrenul ei aparţin unei zone sacre şi unor rituri care nu au loc decât o dată pe an, într-un moment din calendarul popular, considerat ca geneză a oricărei sacralităţi; refrenul verbal, fiind vorba de refrenul ca strigătură sau chiuitură, într-un context magico-religios dat de sărbătorirea Anului Nou, are, la rândul său, o vechime considerabilă; fenomenul ceremonial, cu numeroasele sale variante, semnificaţii şi nuanţe, după zone, populaţie şi sate, este cunoscut în întreaga Europă de sud-est; ceremonia colindatului de către confreria de tineri este constituită din ritul colindării la familiile cu fete mari, cu feciori şi la toate casele satului; se viersuieşte colinda, se joacă „Cerbuţul", se dansează după tradiţie, totul începându-se cu urarea adresată primarului; familiile sunt extrem de mulţumite şi recunoscătoare pentru fertilitatea, sănătatea ce se crede că vin prin colinde, se dau daruri în bani şi în natură, ce servesc la susţinerea confreriei şi la plata lăutarilor, când este cazul; în ultima zi de colindat se face colinda „ziorilor"; colindatul se încheie prin consumarea tuturor darurilor adunate, cheltuirea banilor obţinuţi şi distrugerea măştii, mai ales în cazul când colindatul este centrat pe „Jocul cerbuţului"; colinda cântată de copii se pare că ar poseda îndemnul, emoţia cea mai arhaică, mai sacră în perspectivă magică; deci cea mai simplă şi mai primitivă expresie a colindei a fost o „urare strigată", foarte scurtă; colindele cântate de confreriile de feciori sunt destul de lungi, trecând şi peste 100 de versuri, ceea ce este firesc dacă se ţine seama de creşterea şi îmbogăţirea vieţii sufleteşti şi ca atare de dezvoltarea culturii şi civilizaţiei; dar şi la aceste colinde vânătoreşti, păstoreşti, agrare, urarea primitivă este de căutat şi găsit în refrenul care se repetă după fiecare vers, mai rar după două sau mai multe versuri; urarea primitivă se găseşte şi în augurul, preştiinţa unor semne bune ce vin prin salutarea de fiecare zi între oameni, ceea ce este o prezicere bună, de fertilitate generală (BUHOCIU, p. 51-53; 59; 77; 80; 84; 88; 282; 284; NOTE, Antonescu). Colindatul conţine virtuţi speciale, dintre care la loc de frunte sunt cele de asigurare a fertilităţii şi sănătăţii, deoarece copiii, de obicei preşcolari, adică fragezi, puri, primesc în dar fructe şi colăcei anume pregătiţi, garanţie sigură a eficienţei colindului, iar toate astea fac din colind un rit agrar; colindatul cu copii se practică pe o arie restrânsă a ţării, obişnuit în sudul şi vestul teritoriului românesc; în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei (Tecuci), colindul este cunoscut sub denumirea de „Moş Ajun" („Bună Dimineaţa la Moş Ajun") sau „Colideţe" („Colindiş", prin Muscel), „Neţelaşu" („Neaţălaşu") prin şesul Munteniei răsăritene şi sudul Moldovei; apoi în Banat şi Transilvania vestică (aproximativ între Târnave, Mureşul Mijlociu, versantul nordic al Munţilor Apuseni şi Bazinul Beiuşului, inclusiv Sibiul şi Făgăraşul) sub denumirea de „Piţărăi" (pizărăi, pizări), iar prin Banatul sud-estic şi Făgăraş este cunoscut sub denumirea de „Colindeţi", ca şi în Oltenia şi Muntenia, unde termenul acoperă şi sensul de copii care colindă şi pe cel al colăceilor care se dau în dar copiilor (2. BÂRLEA, p. 3). Colindul se cântă afară din casă, sau în casă, sau şi afară şi în casă, existând şi obiceiul să se cânte numai unul dintre aceste colinde specializate, colindele de fereastră fiind cele care se cântă numai în curte, după care se cere plata; în ziua de Crăciun, după ce au mâncat la prânz, se strâng la un loc toţi feciorii, iar, dacă localitatea este mare, se împart în două cete, de 8-10 persoane fiecare, urmând ca fiecare ceată să colinde numai jumătatea de sat hotărâtă ei; în această situaţie, se cântă numai colindul cel mare sau colindul casei, început chiar de când se intră pe uşa casei, text în care sunt amintiţi stăpânii casei, bărbatul şi femeia, apoi, pe rând, copiii casei după vârstă şi sex, chiar părinţii fiind cei care cer stăruitor această pomenire, fiindcă cred că, dacă sunt colindaţi, vor fi tot anul sănătoşi şi nu vor săvârşi tot felul de rele - Ialomiţa; în colinde, Dumnezeu nu este doar rugat, invocat sau convocat cum se procedează religios, ci este adus, prin formule magice, şi pus să facă nu neapărat ce vrea, ci ceea ce aşteaptă oamenii de la el; textele din Ţara Oltului cuprind sintagme precum: „Nu vine cine vine" sau „Nu vine cine pare", au clar încărcătură magică, pentru că provoacă, prin incantaţie, apariţia lui Dumnezeu, care este coborât din cer (sau de unde este) şi adus în sat cu ajutorul colindelor; acesta este rostul primordial al colindei, în sens de cântec (incantaţie) (HERSENI, p. 59; 262). Repartizată calendaristic, pe teritoriul României colinda este cunoscută astfel: la 31 decembrie-1 ianuarie, Pluguşorul, Sorcova şi Semănatul; la 5 şi 6 ianuarie, Colinda de Bobotează şi cea de Sfântul Ion, precum şi Chiraleisa; Colinda de Florii (cu o săptămână înaintea Paştelui); Colinda de Paşte; 6 decembrie, Colinda de Sfântul Nicolae şi, la 24-25 decembrie, Colinda de Crăciun, cu forme foarte variate, majoritatea de sorginte creştină; acestora li se adaugă privilegiata colindă Cu steaua, care este cântată zilnic în perioada dintre 24 decembrie şi 6 ianuarie; multe dintre colinde au un accentuat caracter agrar, dar dintre toate cea care perpetuează această trăsătură este Semănatul, sau, mai bine spus, obiceiul de a colinda semănând, în dimineaţa Anului Nou; rostul urătorilor este de a feri gospodăria colindată de tot ceea ce i-ar putea provoca răul (ADĂSCĂLIŢEI, p. 110-111; 130). În Banat, colindătorii se numesc piţărăi, sunt copii de 12-14 ani, consideraţi că aduc noroc şi fericire în case; casele nu se închid, ei sunt liberi să intre; când intră în case, zgândără focul din căminul ori din vatra casei cu bâtele lor, numite pe alocuri colinde; deci colindeţul este diminutivul de la colindă şi înseamnă colindător mic; colindeţi se numesc şi colacii ce se dau colindătorilor şi sunt făcuţi în formă de „şierpi", adică împletiţi (MANGIUCA, p. 26). Gazda se bucură că îi vin buni colindători în zori de zi; sunt primii care le intră în casă într-o zi aşa de mare, în care omul care vine primul, faptele care se întâmplă primele trebuie să fie de bun augur (4. POP, p. 46). Colindatul practicat de feciorii din Bihor are la rândul său o dualitate de aspecte: unul spontan, neorganizat, cunoscut şi sub numele de colindat cu pepile sau cu moşii şi altul organizat, în ceată, numit cu turca; cel dintâi este practicat de feciorii „care-s mai şodalăi", în cupluri de „bărbat şi femeie", de „moş şi babă" sau în grupuri mai mari de 4-6 persoane; deghizarea este completă, cu haine ponosite, cu feţele mâzgălite cu funingine, cu timbrul vocii schimbat, secretul identităţii fiind de obicei păstrat până la sfârşitul colindatului; pepile nu cântă colinde şi nu sunt însoţiţi de muzicanţi; în schimb, pe alocuri, au petrecere finală cu caracter restrâns (HERŢEA, p. 157). v. CEATĂ.
Descolindatul este procesul invers de la colindat, în care se face o urare negativă, adică omul să ajungă de mila tuturor, cerşetor, fata să rămână nemăritată în casa părinţilor etc. ; prin gesturi şi formule descolindătoare, se urmăreşte stigmatizarea gazdelor neospitaliere (PRESA; NOTE, Antonescu). Printre manifestările de descolindat, este atestată şi practica de a pune colaci pe clanţa uşii sau în poartă, înfigându-se în ei şi câte o monedă subdivizionară, prevestindu-li-se celor care nu primesc colindătorii starea de calicie (ADĂSCĂLIŢEI, p. 134).

COLIVĂ
Folosită în cultul morţilor ca ofrandă de pomenire, este nelipsită la asemenea prilejuri, alături de colac şi prescuri; se face colivă însă şi atunci când trebuie câştigată bunăvoinţa ursitoarelor, care vor decide soarta nou-născutului, alături de pâine, brânză, miere, care, se crede, este mâncarea lor preferată (2. CHELCEA, p. 16). Întotdeauna este bine să se mănânce puţină colivă şi să nu se refuze niciodată - Galaţi; ca florile pomilor fructiferi să prindă rod, se ung tulpinile acestora cu colivă, după ce se vine de la biserică, în Duminica Floriilor - Olt; în ziua Sfântului Haralambie (10 februarie), se face colivă, din care se păstrează pentru a fi dată păsărilor de curte, când sunt bolnave şi mor - Muntenia (2. GOROVEI, p. 190; 57).

COMOARĂ
Comorile sunt de două feluri: curate şi necurate; cele curate sunt îngropate cu gând bun, adică ascunse cu gândul de a fi găsite de cel care le-a îngropat, dar şi de către alţi oameni; cele necurate sunt cele puse cu gândul de a nu fi găsite, decât de cel care le-a îngropat; cele curate sunt îngropate de obicei pentru a nu fi jefuite de duşmani sau de hoţi; cele necurate sunt îngropate de oameni necinstiţi, iubitori de aur şi argint, unele fiind ascunse chiar şi de frica neamurilor; şi pentru ca nimeni să nu le poată dezgropa, ei le închină diavolului, fiind deci necurate, pentru că necuratul le ia în stăpânire şi nu mai lasă pe nimeni să se apropie de ele; în Transilvania, Muntenia şi Bucovina, se crede că toate comorile îngropate ard în nopţile dinspre zilele cele mari, mai ales spre Sfântul Vasile (noaptea Anului Nou), Paşte, Sângeorz, Ispas (Înălţarea Mântuitorului) şi spre Duminica Mare (Rusaliile); în Banat, se crede că ele ar arde şi joi noaptea din Săptămâna Mare (a Patimilor); că sunt curate sau nu, ele pot fi cunoscute atât după timpul când ard, cât şi după forma şi culoarea flăcărilor; în Suceava, se crede că acelea care ard de la amiază şi până la miezul nopţii sunt necurate, iar comorile care ard după miezul nopţii, adică după ce au cântat cocoşii, sunt curate, pentru că, după ce au cântat cocoşii a doua oară (după cântători), duhurile necurate se fac nevăzute; para banilor curaţi este albăstruie, iar a celor necuraţi are culoare albicioasă sau gălbuie; banii care ard cu flacără albicioasă sunt din argint, iar cei cu pară gălbuie sunt din aur; flacăra care indică locul unde este îngropată comoara se ridică la o înălţime egală cu adâncimea la care sunt îngropaţi banii; flacăra nu este fierbinte, nu se aprinde nimic de la ea şi nici zăpada nu se topeşte; comorile ard în preajma marilor sărbători, dar numai din 7 în 7 ani; orice om poate vedea flăcările comorilor, dar numai cei buni, cu credinţă în Dumnezeu, le pot şi dezgropa, cele curate putând fi scoase din pământ fără să se întâmple nimic; despre cele necurate se crede că diavolul îşi ţine coada peste ele şi că este greu de scos comoara de sub ghearele lui; dar banii sunt păziţi nu doar de diavol, ci şi de ştima-banilor, care poate lua diverse chipuri (câine, pisică, cocoş, găină, neamţ, frunză care pluteşte dusă de vânt etc. ); dacă diavolul sau ştima văd omul că se apropie de locul care arde, trag de oala sau vasul care cuprinde banii şi o duc în fundul pământului, sau se transformă în diverse chipuri, ca să-l înnebunească pe om, să-l bage în boală şi să-l alunge de acolo, lovindu-l peste cap, peste gură, până ce îi trece acestuia cheful să mai sape; sau îl mână dintr-o parte în alta, sau îi iau o mână ori un picior, încât cel lovit brusc de dambla nu mai poate lucra defel; ca să se poată da de bani, trebuie pândit toată noaptea, cu o lumânare aprinsă în mână, cu foc pe vatră şi cu o batistă sau pânză albă în cealaltă mână; când vede flacăra, omul trebuie să arunce cu batista şi să nu fugă spre flacără, pentru că banii vin singuri în sus şi atunci pot fi scoşi prin săpare; se mai poate proceda şi prin aruncarea unui veşmânt peste flacără, în lipsa batistei sau a pânzei; depinde însă de obiectul pe care omul îl aruncă, pentru că se crede că, în caz că aruncă o opincă, papuc sau ciubotă, comoara se află la suprafaţa pământului; în caz că aruncă cu brâul sau cu o curea, banii s-ar afla la o adâncime care ar necesita să se sape cam până la brâu, iar în caz că aruncă pălăria, va trebui să se sape la o adâncime egală cu statura unui om; dacă nu azvârle cu nimic, banii se afundă adânc şi nu mai poate nimeni să dea de ei; trebuie să însemne locul, înfigându-se un băţ, şi să vină a doua zi pentru săpare; băţul nu trebuie înfipt adânc, pentru că şi comoara se afundă; nu trebuie săpat imediat, pentru că omul poate fi schimonosit; după ce a însemnat locul, omul trebuie să caute buricul pământului (un fel de burete, plantă parazită) şi agheasmă adunată de la 9 case învecinate, cărora nu li s-au construit în timp diferite alte adăugiri, iar stăpânii acestora să nu fie căsătoriţi a doua oară; se merge apoi la locul însemnat, se înconjoară şi se stropeşte cu agheasmă, rostind şi un descântec prin care se invocă să iasă comoara la suprafaţă; apoi vine acasă, face mătănii aplecându-se în formă de cruce, se culcă şi, în vis, vine ştima-banilor şi îi spune cum să sape şi ce să facă cu banii; când se duce să sape, este bine să fie mai mulţi oameni, dar totdeauna fără soţ (3, 5, 7) şi toţi într-un gând, pentru că altfel nu vor avea noroc; dacă nu se face aşa, Dumnezeu îi pedepseşte şi îi schimonoseşte; toţi trebuie să aibă inimă bună, să fie plăcuţi lui Dumnezeu, să nu aibă gând rău unul împotriva celuilalt, pentru că altfel banii se afundă în pământ cu un vuiet mare şi nimeni nu mai dă de ei; dacă banii sunt necuraţi, atunci ei nu pot fi scoşi decât numai dacă se jertfeşte o vită celui care i-a ascuns, uneori este necesar să fie jertfă de om, de pildă să fie jurat un copil, pentru că altfel moare cel care nu o face; fiecare comoară cere acel lucru pentru care a fost menită în momentul îngropării ei; în general, cel ce vrea să sape o comoară necurată aude un glas, care îi cere jertfă de om, pentru că altfel nu i se va da, iar el se transformă în cărbuni sau în altceva; dacă nu ascultă de glas, atunci este de rău, i se îmbolnăvesc vitele, i se strâmbă gura sau i se ia un picior ori o mână, sau se îmbolnăveşte grav; cel care a scos o comoară din pământ nu trebuie să astupe groapa în care a fost pus vasul cu bani şi este bine să lase acolo câteva monede din cele scoase, ca să nu-l omoare ştima-banilor, pentru că se crede că acest duh numără toată ziua banii şi în continuare trebuie să aibă ce număra, altfel vine la omul care i-a dezgropat şi nu-i dă pace, i se arată în tot felul de chipuri pe care le ia şi îl chinuieşte până îl omoară; în Transilvania, se crede că acela care petrece noaptea dinspre Sângeorz afară şi este atent poate vedea arzând comorile; ca să poată vedea bine, este suficient ca omul să se aşeze pe burtă, la malul unei ape curgătoare şi să se uite neclintit în apă, unde va vedea un şarpe alb, pe care trebuie să-l ia, să-i taie capul cu o monedă de argint, să-l îngroape şi să sădească pe el usturoi; dacă mănâncă din acest usturoi înainte de ziua Sfântului Gheorghe, omul va prinde nu numai darul de a putea vorbi cu toate câte le-a făcut Dumnezeu, dar va putea şi auzi cum creşte iarba; astfel capătă şi puterea de a găsi şi săpa comorile observate; dar atunci când le observă, trebuie să înfigă în locul cu flacără o furcă de fier sau cuţitul său, dar mult mai sigur va fi dacă lasă să-i cadă cuţitul cu vârful în jos, de trei ori, de-a lungul obielei de pe piciorul drept şi să-l ridice apoi iute şi să-l arunce în foc; după care să păstreze o tăcere totală; când se zăreşte flacăra unei comori, ochii trebuie ţintiţi numai acolo, ca să nu fie pierdut din vedere locul, pentru că flacăra se înalţă numai de trei ori şi apoi se pierde; însă dacă se pune semn, para joacă până omul se apropie de ea şi, dacă e comoară bună, poate fi scoasă oricând, pentru că o păzeşte îngerul, care poate fi văzut când joacă flăcările, fiind îmbrăcat în haine albe şi chemând omul să pună semn; dacă nu se duce imediat, o face îngerul şi pune el semn în locul omului; în fine, trebuie să dea din bani, să fie onest, dacă nu, va aduce numai rău pentru el şi cei ai casei; de asemenea, nu trebuie să astupe groapa din care a scos comoara; se mai crede că pot vedea comori arzând şi cei care au mâncat multă pâine mucezită şi că paza acestora ar fi asigurată de zmei, după cum este atestat în unele basme; în zona Bistriţei, oamenii cred că se pot vedea comorile în serile dinspre sărbătorile cele mari, dar mai cu seamă în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe; asemănător celorlalte zone, banii cei buni pot fi zăriţi după miezul nopţii, locul având deasupra o pară albastră; cei văzuţi de cu seară nu sunt curaţi şi sunt păziţi de diavol; dacă banii sunt acoperiţi cu boboane, înseamnă că stă dracul pe ei şi nu pot fi folosiţi; cu toate astea, se pot săpa şi banii cei răi, dacă un băiat dintre doi gemeni îşi unge unghiile de la degetele groase ale ambelor mâini cu mir sfinţit, se duce la locul unde se află comoara şi se uită prin unghiile unse, vede comoara şi o poate lua indiferent de cine este păzită; locul unde zac banii se cunoaşte, pentru că este ca şi cum ar fi fost pârlit, dar omul nu ştie ce este, fiindcă locul poate să apară ca pârlit fie din cauza comorii, fie pentru că acolo obişnuiesc să joace ielele; se mai spune că ar putea fi comori şi acolo unde creşte iarba, pământul având culoarea aramei coclite şi crăpat; sau dacă pe pământ se găsesc câteva monede ruginite, apoi se poate săpa acolo, pentru că trebuie să fie o comoară; în Moldova, se crede cam la fel, comorile curate fiind numai cele ale căror flăcări joacă după ce cântă cocoşii; mai ales când ard spre zorii zilei, cei ce le văd au noroc de ele; para lor este rece, pentru că „s-a întâmplat de au trecut oile prin ele şi nu s-au ars"; cel ce vede flăcările să înfigă acolo un cuţit; în caz că mai mulţi oameni văd concomitent flăcările, norocul îl va avea acela care vede în plus pe pământ un obiect (de aur, de argint, de aramă), fiindcă din acelaşi material va fi şi comoara; când arde comoara, pământul se face ca zgura şi de o culoare cenuşie deschisă, iar pietrele de culoare ruginie; cine se duce să sape comoara trebuie să ia cu el sapă, hârleţ, cazma, o lumânare din ziua de Paşte, smirnă din cădelniţa preotului şi să meargă cu îndrăzneală, pentru că nu are de ce se teme; când se apropie de locul însemnat, trebuie să-şi dea cu usturoi pe faţă, în cruciş, şi să spună şi un descântec; în timp ce sapă, ştima-banilor se învârteşte în jurul gropii şi al omului şi ia diferite chipuri, de lup, de vulpe, de urs, la urmă luând chip de om care se apropie de cel care sapă; după ce se iau banii, câteva monede sunt lăsate acolo, iar groapa nu se astupă, fiindcă va chiorî cel ce astupă locul săpat; dacă între bani se găsesc şi măsele de ciumă, este bine să nu fie luaţi, pentru că acela care o face se îmbolnăveşte de ciumă (2. MARIAN, II, p. 284-288; 291-293). Comorile, spun legendele, sunt lăsate de uriaşi, nevoiţi să fugă alungaţi de pitici, dar, în unele povestiri, ni se afirmă şi că au fost părăsite de turcii puşi pe fugă de creştini şi care nu au mai apucat să le scoată din pământ - Tecuci; comorile produc flăcări deasupra pământului numai în serile şi nopţile din ajunul Crăciunului (25 decembrie), Sfântului Vasile (Anul Nou), Bobotezei (6 ianuarie) şi Paştelui - Suceava; dar comorile pot arde şi în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe (23 aprilie), când se face şi pânda lor - Tecuci; flăcările care ard deasupra locului unde este ascunsă o comoară sunt verzi-albăstrui, dar, când, în acel loc, se află numai aur, flăcările au culoare galbenă - Transilvania; dacă ard de cu seară şi până la miezul-nopţii, se spune că sunt comori rele, stăpânite de diavol, dacă ard după miezul-nopţii şi până în zori, sunt curate şi este norocos cel ce le găseşte, pentru că are cu ce trăi liniştit tot restul vieţii - Suceava; când se vede o comoară arzând, să se facă o gropiţă în acel loc, fiindcă, în mod obişnuit, comorile se mută, deci odată cu ele se mută şi gropile şi astfel sunt mult mai uşor de găsit ulterior - Muntenia; cel ce găseşte o comoară să nu astupe urma vasului, pentru că atunci pierde banii, se îmbolnăveşte şi moare - Muntenia (2. GOROVEI, p. 57-58; 255). Există oameni curajoşi şi pricepuţi, care, ştiind de ştima-banilor, nu le este frică de ea şi care, cum văd vreo comoară arzând, împlântă un cuţit în locul de unde au zărit flăcările, iar cu un alt cuţit ţinut între dinţi se duc până unde este comoara, fără să se uite în jur şi înapoi, fac cu cuţitul adus în gură un cerc în jurul flăcării, în mijlocul lui semnul crucii, iar în centrul crucii împlântă cuţitul, permanent neprivind în altă parte; odată cu înfigerea cuţitului, para comorii se stinge, pământul se despică şi din adâncul lui se aude un glas strigându-i pe nume şi întrebându-i ce caută acolo; este glasul ştimei-banilor, dar nu trebuie să i se răspundă decât numai când sunt întrebaţi a doua oară; auzind că oamenii caută bani, ştima îi invită să-i ia, dar nu trebuie să se aplece nimeni după comoară, ci să aştepte ca ştima să se apropie şi să o lovească puternic cu mâna stângă aruncată spre înapoi, să se jure faţă de ea că vor folosi banii şi în scopuri caritabile (construirea unei biserici, unei şcoli, unei punţi sau unei fântâni), după care să se întoarcă acasă fără să privească în jur, lăsând acolo cuţitul înfipt în pământ; ştima lovită cu mâna stângă şi, ştiind că nu mai poate face nimic după ce a întrebat de două ori, părăseşte şi ea comoara şi nu mai revine pe acolo; astfel, în cea de a treia noapte, oamenii se pot duce liniştiţi la locul ştiut să-şi ridice banii, pentru că nu mai au motiv să se teamă de ceva; dar neapărat ei trebuie să respecte ceea ce au promis ştimei, pentru că altfel îi aşteaptă tot felul de nenorociri; locul de unde a fost ridicat vasul cu bani trebuie lăsat aşa cum a fost săpat; mai mult, se cere să lase acolo câţiva bani, pentru că ştima banilor obişnuieşte să numere toată ziua bani şi, dacă nu are ce număra, se duce la omul care i-a luat şi îl necăjeşte până îl omoară - Bucovina (1. MARIAN, p. 74-75). Toate comorile sunt păzite de diavol şi pot fi scoase la lumină numai când cel care caută are o cruce în sân şi stropeşte cu agheasmă; după scoaterea comorii, locul trebuie acoperit şi bătătorit, spre a-l feri pe om de orbire; comorile mai pot fi depistate şi cu ajutorul ierbii fiarelor; în Munţii Apuseni, se crede că paza comorilor este asigurată de un duh feminin, una dintre Vâlve (2. KERNBACH, p. 157). În Gorj, se crede că banii îngropaţi se găsesc în diferite locuri, mai ales pe dealuri, ascunşi în cazane sau căldări din aramă, ţevi de cazane, oale mari de pământ, pe la rădăcini de copaci mari sau în scorburile acestora; aceşti bani, după câtva timp, încep să „joace"; în timpul acestui joc, se crede că se vede o flacără foarte strălucitoare deasupra pământului; jocul banilor se produce în nopţile celor 12 mari sărbători de peste an; când cineva dă peste o astfel de comoară, o poate lua uşor, fără să i se întâmple nimic, numai dacă banii aceştia sunt adunaţi pe cale cinstită; celor care dau peste bani rostiţi pe cale necinstită le apare dracul sub diferite chipuri, în special de animale, făcând imposibilă dezgroparea comorii (CĂRĂBIŞ, p. 108). Cine se visează săpând la o comoară are semn de tristeţe, iar pentru cel care se visează găsind o comoară înseamnă că va avea parte de un câştig - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: lumânare-foc-pânză; buricul pământului-agheasmă-descântec; şarpe alb-monedă de argint-usturoi; furcă de fier/cuţit-3-piciorul drept-foc; degetul mare de la mână-mir; sapă-lumânare-smirnă; usturoi-descântec; cuţit-semnul crucii; cruce-agheasmă.

CONDUCĂTOR
Cel care se visează în poziţia de şef, de conducător, de dregător al unor treburi obşteşti (de stat, în fruntea unei instituţii sau întreprinderi etc. ) înseamnă că se va arăta foarte mândru în diverse contexte sociale - Suceava (NOTE, Băncescu).

CONFRERIE v. CEATĂ.

CONSTELAŢIE v. STEA.

COPAC v. POM.

COPAIE v. ALBIE.

COPIL
În mentalitatea arhaică şi în epica orală de pretutindeni, copilul este purtătorul credinţelor de renaştere, al creşterii infinite, încorporează forţa vitală impulsivă şi pe cea a primăverii; în riturile de iniţiere primitive, novicele, de orice etate ar fi acesta, este un copil; în altă ordine de idei, peste tot unde apare copilul în zilele noaste (în rituri, în credinţe, în epica orală), este semn că se poate vorbi de o veche moştenire, mit a cărei orientare primordială priveşte viitorul; doi fraţi, gemeni sau nu, dar modelul îl formează totuşi gemenii, sunt prezenţi în textul colindelor, simbolizând astfel o naştere fertilă şi un bun augur pentru familia colindată (BUHOCIU, p. 286; 339). Ca orice fiinţă, omul se naşte şi moare, dar, conform mentalităţii arhaice, nu înainte de a se căsători şi reproduce, de aceea practicile tradiţionale de împiedicare şi amânare a morţii abundă în împrejurările oferite de îmbolnăvirea copiilor: schimbarea numelui de botez al copilului grav bolnav, simularea vinderii copilului unei femei căreia îi trăiesc toţi copiii, alegerea unor nume de care să se sperie moartea, cum ar fi Lupu, Ursu, purificarea şi învingerea răului prin puterea focului (12. GHINOIU, p. 102-103). După naşterea unui copil, este bine să se aprindă, pe timpul nopţilor până la botezul pruncului, o lumină, pentru ca diavolul să nu vină şi să-l schimbe; tot din acelaşi motiv, în perioada de până la botez, cei din jur se feresc să pronunţe numele diavolului (PRESA). Sub denumirea de „ceas rău cu spăriat", oamenii califică boala care afectează pe copii în piept, îi face să tremure şi din care cauză slăbesc foarte tare; mulţi copii se nasc cu această boală şi, dacă nu sunt descântaţi la timp, înainte de botez, pot să moară - Suceava; se crede că boala se capătă mai cu seamă când mamele copiilor, cât timp au fost însărcinate, au fost foarte rău supărate de ceva, iar, după naştere, au dat copiilor să sugă „ţâţă stricată"; după ce se nasc, copiii se pot îmbolnăvi numai dacă strigă cineva foarte tare la ei sau cad de undeva, un astfel de copil numindu-se „schimbat", pentru că i s-a schimbat şi i s-a înrăutăţit sângele; alţii numesc această boală „răul copiilor"; pentru a fi vindecat un copil, descântătoarea se duce, până a nu răsări soarele, la un pârâu sau la o fântână şi aduce apă neîncepută, fără să fie văzută de cineva, întâlnită sau întrebată; după ce aduce apa acasă, o pune într-o ulcică, rosteşte de trei sau de nouă ori descântecul, după care ia trei fire de usturoi şi, descântându-le şi pe acestea separat, le împunge cu un ac; pisează apoi usturoiul foarte mărunt, spală copilul cu apa adusă de ea şi descântată, îl freacă pe trup cu usturoi, în care pune şi puţină apă, iar restul apei îl varsă într-un loc neumblat, pentru că boala se poate prinde de cel care ar călca prin acel loc - Suceava; se poate proceda şi altfel: se iau câteva fire dintr-o mătură uzată („părăsită"), mai ales din una făcută din cetină, îi pune copilului o pânză pe cap şi îl afumă cu rămurelele aprinse, în timp ce se rosteşte descântecul de trei sau de nouă ori; sau se rosteşte descântecul, în timp ce copilul este afumat cu o bucăţică de pânză în care au fost şterse ouăle la Paşte - Suceava; se crede că toţi copiii întorşi la sân, după ce au fost înţărcaţi, la maturitate vor fi oameni „răi de ochi", adică privirea lor aţintită asupra unui om sau asupra unui animal va provoca deochierea acestora, iar cei deocheaţi nu mai pot fi vindecaţi decât cu descântece şi cărbuni stinşi în apă; de aceea este bine ca înţărcarea unui copil să fie făcută pentru totdeauna - Maramureş; Sibiu; Buzău, Moldova; Iaşi; după naştere, moaşa ridică în mâini copilul şi-i urează cum să fie, diferit în funcţie de sex; dacă este băiat, îl atinge de capul mesei şi îi urează să fie toată viaţa lui în capul mesei şi cuvântul lui să fie luat în seamă de toţi, apoi îl închină, îl spală cu apă călduţă, de regulă însă rece, ca pruncul să fie deştept, apoi îl înveleşte într-o cămaşă a tatălui; sau îl pune într-o covată cu apă rece, fie iarnă, fie vară, apoi îl înveleşte şi îl pune pe cuptor, dacă este iarnă, iar, dacă este vară, îl pune pe o laviţă sau pe vatră; după ce îl spală, moaşele îl trag puţin de nas, ca acesta să nu fie turtit sau borcănat, apoi îl măsoară în cruciş, adică îi aduc copilului genunchiul piciorului stâng până aproape de cotul mâinii drepte şi genunchiul piciorului drept la cotul mâinii stângi, pentru a-l „îndrepta", dacă este scrântit sau şoldit; se trage uşor de cap în sus, ca să nu-i fie gâtul scurt sau scurt în grumaz şi pentru a fi ferit de boli de gât cum ar fi gâlci, şopârloiţă etc. ; apoi suflă asupra scăldătoarei în cruciş şi stupeşte în ea, în credinţa că astfel îndepărtează strigoaicele şi nu le lasă să se apropie, fiindcă acestea umblă să-l fure pe copil - Suceava; este spălat cu apă rece, pentru a fi rezistent la frig, după care îl înveleşte cu o pânză şi îl aşează pe pământ, sub masă - Moldova; Bucovina; după ce este pus sub masă, toţi cei de faţă aruncă o pietricică peste cap, zicând: „Aceasta în gura strigoiului"; la capătul feşii sunt cusute trei fire de usturoi, trei boabe de piper, trei de grâu de primăvară şi trei de toamnă, trei bucăţele de tămâie, trei sfărâmături de sare, alte trei de pâine şi trei bucăţele din „casa" copilului, pentru ca pruncul să nu fie deocheat - Sibiu; se leagă la capătul feşii un ban de argint, tămâie, sare şi usturoi, trei miniaturi de topoare din fier, considerându-se că apără copilul de Muma-Pădurii şi de Moşul Codrului; când înfăşoară prima dată copilul în scutece, cele mai multe moaşe îi mai pun copilului deasupra un lanţ de fier, ca pruncul să fie tare ca fierul - Banat; se pune la bonetă un bănuţ sau o cordea roşie, pentru ca văzându-l oamenii să nu-l deoache; sau i se leagă la încheietura mâinii drepte un fir de lână roşie sau o cordea roşie, iar la gât câţiva ghiocei, duşi mai întâi la biserică împreună cu pasca în ziua de Paşte, pentru a fi sfinţiţi de preot - Transilvania; Suceava; despre gemeni, se crede că pot face multe lucruri bune, pot ajuta la diferite boli - Suceava; sau că au putere foarte mare de a fermeca, descânta şi vindeca - Bihor; despre copiii născuţi în afara cununiei şi mai ales cei ai fetelor mari, numiţi, în Bucovina, spuri (sg. spur; fem. spuroaică), urzicari, feciori, copii din flori, feciori de izbelişte, iar, în Transilvania, copii din flori, copii de iele, copii de căpătat, copii de la umbră, propteaua gardului, foachi şi bitongi, ultimii doi termeni provenind din maghiară, se crede, în general, că sunt mult mai talentaţi, mai deştepţi, mai isteţi, mai întreprinzători şi mai frumoşi decât mulţi copii născuţi din căsătorii legitime, dar totodată ei pot fi şi mai desfrânaţi, fiindcă spune proverbul „Capra sare peste masă, /Iada sare peste casă"; se crede că de aceşti copii nu se prinde nici farmec, vrajă sau blestem - Muntenia; în general, aceşti copii poartă numele mamei lor - Moldova; când, la naştere, copilul cade pe mâna dreaptă, se crede că toată viaţa lui va trăi cu simţul dreptăţii, iar când pică pe partea stângă, se spune că viaţa lui va fi marcată de multe strâmbătăţi - Suceava; se spune că atunci când se naşte un băiat, de bucurie râd şi încheieturile de la casă, din pricină că băieţii se pot creşte şi căsători mai uşor; când se naşe o fată, se spune că încheieturile casei plâng, pentru că o fată este piatră în casă şi, dacă mai are şi minte proastă, apoi este amar de viaţa ei - Bihor, Suceava; imediat cum se naşte un copil, el este înscris în cer într-o carte, care se numeşte „Cartea sorţii", unde se scrie tot viitorul său; se mai crede că fiecare copil primeşte, la naşterea sa, o stea şi cât luceşte aceasta pe cer, tot atât trăieşte şi omul, iar când cade steaua, i se curmă şi lui zilele, de aici venind şi o serie de expresii: „Vai de steaua lui!" sau „S-a născut cu stea în frunte" etc. ; sunt consideraţi norocoşi copiii născuţi uşor sau cei care vin pe lume după miezul nopţii până în zori; se mai crede că pruncii născuţi în „cămeşă", adică învelit într-un fel de pieliţă, ei vor fi foarte norocoşi, dar născut fără acest înveliş este mai puţin norocos - Moldova, Suceava; sunt de asemenea norocoşi copiii născuţi cu căiţă pe cap; este indicat ca această căiţă să fie uscată şi să fie legată din când în când copilului la gât, fiind bună contra deocheatului - Buzău; cu toate astea, în alte părţi din Muntenia, se crede că cel născut cu căiţă se va face strigoi după moarte; dacă se naşte cu vreo pată pe corp, atunci se crede că mama lui a mâncat vreun fruct pe care l-a furat, când era gravidă - Dobrogea; când un băiat se naşte cu testiculele inflamate, se spune că ar avea apă în ele şi ca aceasta să se retragă mama lui se duce la o fântână şi toarnă apa dintr-un vas înapoi în fântână - Buzău; dacă pruncul are o vână albastră pe frunte, se crede că acesta va fi mai expus pericolelor venite dinspre apă; dacă are însă o dungă roşie pe gât atunci se crede că pericolele vor veni dinspre foc; pentru a fi înlăturate aceste pericole, este bine ca tatăl şi mama lui să se taie la degetul cel mic de la mâna stângă, lăsând să cadă câte trei picături de sânge sub leagănul copilului, rostind totodată: „Ia şi ne apără pe noi, pe toţi, de foc şi de piatră, de boală şi de bolânzie (nepricepere)"; aceste cuvinte sunt adresate către ştima casei, o fiinţă imaginară pe care fiecare familie o venerează în mod deosebit - Transilvania, Bucovina; se crede că, dacă o femeie a născut consecutiv 6 fete, cea de a şaptea este neapărat strigoaică, drept pentru care celelalte strigoaice o învaţă toate meşteşugurile lor încă din prima zi de viaţă a ei şi nu o mai părăsesc niciodată, fie că este botezată sau nu, sosind împreună cu strigoaicele şi Samca sau Baba-Coaja, şi ielele, pricolicii, stafiile, moroii, Muma-Pădurii, Uscăciunea, pociturile şi altele - Bucovina; ca să nu se apropie de casă aceste spirite şi mai ales de copilul lor nou-născut, încă din ziua naşterii şi până după botez trebuie să ardă neîncetat în camera unde doarme copilul o lumânare din ceară curată - Suceava; pentru ca o femeie care este în travaliu să poată naşte uşor şi pentru ca strigele, care au chip omenesc şi coadă lungă ca de câine, dar mai ales Baba-Coaja, regina tuturor spiritelor rele, să nu poată face nici un rău copilului, este bine ca mama să se încingă cu un săculeţ în care se pune ţărână din cimitir, amestecată cu busuioc, totodată aprinzându-se şi lumânări sfinţite la gura hornului, pentru că pe acolo vin acele duhuri; de asemenea, se aprind lumânări şi la icoana din casă, de regulă la cea a Sfântului Ioan Botezătorul, sau a Sfântului Apostol Petru, sau a Sfântului Nicolae, iar camera şi patul sunt stropite cu apă sfinţită, copilul fiind păzit noaptea; după naşterea copilului, în fiecare noapte se aprinde o cârpă neagră şi se afumă cu ea atât pruncul, cât şi mama, ca să nu se apropie de ei lucrul-slab; se mai crede că mama nu trebuie să iasă din odaia copilului, nici măcar până în tindă, fără o lumânare la ea, sau fără o mătură; femeia care a născut nu este lăsată să doarmă toată noaptea, dacă a născut spre seară, sau toată ziua, în caz că a născut până în amiază, în credinţa că aceea care doarme va fi chinuită de spiritele rele până la moarte - Transilvania; îndată după naştere, înainte de a fi scăldat, moaşa îl cântăreşte şi îl măsoară, în credinţa că astfel nu se va deochea niciodată, măcar că unii consideră că pruncul nebotezat nu poate fi deocheat, fiindcă nu este creştinat; este chiar bine să se ţină minte ce greutate a avut la naştere copilul, pentru ca, descântându-i-se vreodată de leac, lui să i se descânte în atâta apă cât a cântărit la naştere, fiindcă numai aşa se va face bine; ca să nu turbeze, copilul este trecut, până la botez, printre spiţele roţilor de la car - Muntenia; Buzău; se mai dă copilului să bea apă dintr-un clopoţel, ca să aibă glas frumos şi să ajungă mare cântăreţ - Bihor; Satu Mare; după primul scăldat, moaşa trece la înfăşarea copilului, în aşa fel ca faşa să formeze, pe piept şi la spate, câte o fundă în formă de cruce, pentru a nu se apropia duhurile rele de prunc, apoi îi pun pe cap scufiţă sau un mic tulpan, pentru a nu căpăta cap mare, bolovănos, ci să fie mic, rotund şi frumos, după care îi fac semnul crucii cu degetele pe faţă; în fine, îl duc la fereastră să-l vadă lumea şi acolo îl închină ursitoarelor, apoi îl dau mamei lor, dar nu îl aşează la picioarele acesteia, pentru că se crede că toată viaţa lui va sta la picioarele altora; totuşi se crede că nu este bine ca pruncul să fie culcat lângă mama lui timp de trei zile, pentru că, în somn, mama lui s-ar putea întoarce cu spatele la el şi, atunci când va ieşi în lume, toată lumea va întoarce spatele; ba mai mult, se crede că mama lui, întoarsă cu spatele, nu va putea să-l păzească de duhurile rele care pot veni să-l pocească sau chiar să-l fure şi să-l înlocuiască - Sibiu; Suceava; zmeoaicele pot schimba copilul cu unul tont, hăbăuc, surd, mut, lunatic etc. , acest lucru putându-se petrece înainte ca ursitoarele să-i croiască destinul - Munţii Apuseni; în timp ce mama are grijă de copil, moaşa face unele munci ale casei, după cum este sexul copilului, adică mătură casa, pune acul, furca şi fusul pe masă sau pune mâna pe obiecte cu specific bărbătesc; dar cele mai multe moaşe pun copilul pe vatră şi, mai des, sub masă sau sub laviţă - Suceava; pentru a fi ferit de deochi, moaşele îi pun alături un pumn de căţei de usturoi sau îi fac în frunte un benghi din tină luată de pe călcâi, cu genunchiul întors spre spate - Muntenia; Moldova; Suceava; dacă nou-născutul este bolnav, slab, ca să nu se transforme în moroi în caz de moarte, poate fi botezat şi de către moaşă, băieţilor dându-li-se numele de Ioan, iar fetelor de Maria, cu condiţia să se rostească clar şi corect formula botezului; moaşa îşi dă în prealabil cu apă pe mână, în formă de cruce, apoi stropeşte pe cap cu apă sfinţită copilul, pronunţându-i numele - Transilvania; Bucovina; copilului fără speranţă de viaţă i se dă numele, fiind închinat în faţa unei icoane din casă - Banat; dacă pruncul moare nebotezat, este îngropat de moaşă şi tată în afara cimitirului, fără sicriu şi pus pe o scândură negeluită - Muntenia; Dobrogea; pentru ca pruncul mort nebotezat să nu se facă moroi, el este spălat, înainte de a fi înmormântat, cu agheasmă şi i se face cruce, iar în groapă i se pun tămâie, piper şi usturoi; ca şi bătrânii, copiii morţi nu se plâng mult; se crede chiar că lacrimile vărsate formează pe lumea cealaltă un fel de baltă mare în care micuţii ar trebui să înoate până la gât şi fiind pericol deci de a se îneca - Bucovina; se toarnă agheasmă de la 7 zile de Bobotează peste mormântul copilului mort nebotezat, existând credinţa generală că acela care vede un moroi sau îl aude strigând „botez" să ia imediat o băsmăluţă albă sau să rupă o bucată din hainele lui şi să o arunce în direcţia moroiului, rostind totodată formula încreştinării: „Botează-te robul lui Dumnezeu N în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!"; astfel moroiul nu mai iese din mormânt să facă rău; sau se toarnă pe mormântul acestuia, timp de 7 ani consecutiv, agheasmă de la Bobotează, sau se aduce apă sfinţită de la 7 biserici; acareturile, casele şi orice alte construcţii ridicate pe loc cu moroi trebuie desfăcute şi mutate pe alt teren, pentru că le va face rău oamenilor şi animalelor - Suceava; pentru copiii morţi nebotezaţi, părinţii fac praznic în Duminica Paştelui, la care invită 40 de copii de aceeaşi vârstă (2-3 ani) şi le dau, pe iarbă verde, 40 de căni cu apă curată, 40 de colăcei şi câte o lumânare aprinsă - Moldova; se fac 40 de „capete" din grâu curat, din care 35 sunt date de pomană la 35 de copii, iar 5 se aruncă pe o apă curgătoare, pentru ca sufletul celor nebotezaţi să apară în Rai, tot aşa cum izvorăşte apa din izvor; se mai fac şi trei parastase şi trei prescuri mari, care sunt duse la biserică drept jertfă pentru copiii născuţi morţi, care, cu vremea, se duc şi ei în Rai - Sibiu; se crede că pruncii trebuie să fie alăptaţi la sân timp de doi ani fără o lună, pentru că ar fi păcat să se împlinească doi ani - Bucovina; este totuşi bine ca unui copil să i se dea să sugă timp de două păresimi - Sibiu; să sugă doi ani încheiaţi, pentru că ar deveni slab, dacă alăptarea se face sub acest interval de timp, iar, dacă trece de acest soroc, copilul ar deveni viclean şi mamei i-ar fi greu apoi să-l dezveţe de sân - Banat; copiii viguroşi sunt înţărcaţi la un an, iar cei slabi la un an şi jumătate - Bihor; se crede că este bine să fie înţărcat cât mai repede, fiindcă numai aşa ajunge să fie mai isteţ şi să deprindă cele necesare în viaţă mai uşor; dacă i se dă sân mai mult timp, copilul devine greu la minte sau chiar pot deveni mut - Satu Mare; Bucovina; se spune că este bine să fie înţărcat numai într-o zi de dulce, fie în câşlegile Crăciunului, când copilul poate fi îmbiat cu un cârnat, fie pe la Paşte, când poate fi amăgit cu un ou roşu, fie pe la Rusalii, când este lapte animal destul şi multe fructe, ca să uite de laptele matern - Banat; se crede că ziua înţărcării trebuie să fie într-o vineri dimineaţa - Sibiu; sau neapărat într-o zi de luni - Buzău; când soseşte timpul înţărcării, mamele îşi mulg laptele din sâni, îl amestecă în făină de grâu şi fac un aluat pe care îl dau copilului să mănânce, în credinţa că nu-şi vor mai aminti de supt; altele taie un pui şi îşi ung sânii cu sângele acestuia, minţind apoi pe copii că sânii le-au fost mâncaţi de un căţel; sau se dă cu miere pe sâni şi îi presară apoi cu sare; sau îşi pun o perie în sân, ca să înţepe, după care îmbie copilul să sugă, dar acesta refuză - Sibiu; nordul Munteniei; se mai procedează şi prin ungerea sânilor cu funingine şi speriind astfel copiii sau prin presărarea de piper pe mameloane - Bihor; Chioar; se întoarce cămaşa cu gura la spate, pentru ca şi copilul să se întoarcă de la supt, sau se fierbe un ou, care se aşează pe pragul tindei, după care scot copilul afară, îi dau oul şi o bulcuţă, spunând că de acum încolo acesta trebuie să trăiască „pe pâinea lui" - Muntenia; de duminică seara, se pun după uşa de la intrarea în casă un pahar cu vin şi un colăcel, iar luni dimineaţa, când copilul se scoală, este lăsat să-şi ia de acolo ce vrea şi apoi i se dă să mănânce - Buzău; sau se fierbe un ou şi se pune după uşă, unde este trimis apoi copilul să-l găsească - Moldova; când un copil începe să vorbească, dacă primul cuvânt este „tată" înseamnă că următorul nou-născut va fi băiat, sau fată, dacă primul cuvânt este „mamă" - Muntenia; Bucovina; dacă nu poate vorbi, este indicat să i se dea să mănânce pâine din traista unui cerşetor - Suceava; sau i se dă să bea de trei ori restul apei pe care o foloseşte preotul la slujbă, pus în clopoţelul prin care sunt anunţate diferite momente ale slujbei - Banat; când un copil merge de-a buşilea, se crede că în casă vor sosi rude în ospeţie; se mai crede că moalele capului nu i se închide până când nu poate să rostească „piatră" - Buzău; să nu treacă peste copilul mic alţi copii, pentru că primul nu mai creşte, rămâne „titirez", ori ghebos, ori cu altă afecţiune fizică - Muntenia; Moldova; Bârlad; Suceava; copilul peste care se păşeşte cu intenţie nu mai creşte până când nu este păşit înapoi; se mai crede însă că trecerea peste el sau măsurarea cu cotul îi aduce moartea sau îi determină slăbirea fizică evidentă, închircirea - Sibiu; nu mai creşte şi în cazul că este lovit cu mătura sau cu un ghem - Buzău; se spune că micuţii foarte deştepţi nu trăiesc mult - Transilvania; Suceava; când un copil doarme cu fundul în sus sau plânge mult înseamnă că el cobeşte a moarte; nu este bine să fie sărutat pe fund, pentru că, atunci când va fi mare, va întoarce spatele celui care l-a pupat; să nu fie sărutat nici în tălpile picioarelor, ca să nu facă păduchi; dar unele mame nu-şi sărută deloc copiii până la un an, fiindcă s-ar putea să-i deoache - Buzău; să nu i se taie unghiile până la un an, pentru că se învaţă hoţ - Muntenia; sau pentru că nu ar avea cum să se apere de necuratul - Moldova; nu este bine ca mama lui să-l sărute în palmă, fiindcă va deveni tâlhar, şi nici la ceafă, pentru că devine rău - Suceava; poate să deoache o persoană rea de ochi, sau una cu ochii albi, sau una cu sprâncenele îmbinate, sau când un copil este lăudat că este frumos, isteţ, bun etc. - Sibiu; copilul până la un an nu se arată în oglindă, căci văzându-se s-ar putea singur să se deoache - Buzău; să nu se pună doi copii faţă în faţă, fiindcă se pot deochea - Suceava; când copilul este deocheat, i se ţine deasupra capului un cuţit sau un foarfece - Sibiu; când un copil nu doarme nici ziua, nici noaptea înseamnă că este bolnav de „plânsori"; se crede că luarea somnului unui copil se petrece atunci când o femeie se duce la casa în care există un copil sugar şi îi fură acestuia un obiect de-al lui, faşă, pelinci etc. , sau ia puţin mortar de sub fereastra odăii în care trăieşte acesta; se crede că, dacă pruncul plânge necontenit timp de 9 nopţi la rând, el poate muri; în acest caz, mama ia copilul în braţe, pâine şi sare şi se duce pe furiş, după ce se lasă întunericul, fără să o vadă cineva, la o casă unde sunt copii şi unde zăreşte lumină şi aruncă spre lumină pâinea şi sarea, rostind totodată un descântec de luarea somnului; sau se duce o bătrână cu copilul în braţe, având cu ea şi o bucată de mămăligă şi trei surcele şi, ajungând la casa luminată, rosteşte un descântec, aruncând la fiecare vers către casă câte o surcea şi câte o fărâmă din mămăligă; dar făcând astfel, se crede că în fapt se fură somnul copiilor din acea casă şi aceştia nu mai pot dormi; de aceea, multe mame acoperă ferestrele camerelor unde cresc copiii, ca să nu mai răzbată în afară nici o rază de lumină; pentru a nu face totuşi rău altor copii, sunt mame care rostesc descântecul şi aruncă pâine şi sare (sau mămăligă şi surcele) către un arbore sau către pădure; se crede că este mare păcat să fie luat somnul copiilor şi din această cauză se strigă somnul către pădure, femeia luând copilul în braţe, 9 cărbuni stinşi, ieşind pe la asfinţitul soarelui şi rostind un descântec cu faţa spre pădure, după care întorcându-se în casă fără să vorbească cu nimeni; alte femei iau copilul în braţe, după apusul soarelui, şi se duc cu el în grădină, unde rostesc de trei ori un descântec; iau apoi trei balegi de cal şi se întorc cu faţa spre un deal, rostind totodată alt descântec şi rotind deasupra capului balegile, după care le aruncă; alte femei rostesc descântecul cu faţa în direcţia soarelui; se mai procedează ducând copilul în jurul coteţelor cu păsări de trei ori, până a asfinţi soarele, având cu ele şi o bucată de pâine şi una de sare, rostind acolo de trei ori un descântec, după care pâinea şi sarea sunt aruncate; nu este bine să se dea foc din casa unde este copil mic, pentru că i se poate fura somnul, iar, dacă i se dă totuşi cuiva, acesta să arunce înapoi un cărbune, ca să returneze somnul copilului - Moldova; Suceava; tot aşa, dacă intră cineva în casă, trebuie să lase de la el un obiect copilului, pentru a nu-i lua somnul - Transilvania; ca un copil să nu mai plângă, se iau paie din coteţul porcilor şi se pun în leagănul copilului; sau mama copilului iese cu el afară, având cu ea vin, pâine şi sare şi ce casă cu trei ferestre vede întâi spre ea aruncă obiectele luate cu sine, pronunţând şi un descântec pentru a îndrepta nesomnul în acea direcţie; sau aruncă cu mămăligă spre pădure la fiecare rostire a unui descântec pe care îl zice de trei ori - Muntenia; pentru a reda somnul copiilor, se înfundă hornul cu hăinuţe ale lor şi li se pune o piatră sub pernă - Transilvania; se crede că somnul copilului poate fi pierdut şi când el este scos afară din casă până în 50 de zile şi trece pe lângă o cireadă de vite în drumul lor spre sau de la păşune, caz în care copilul ar lua răgetul acestora; dacă s-a întâmplat aşa ceva, este bine să i se aşeze faşa de-a curmezişul drumului, pentru ca vitele să treacă peste ea, apoi să fie înfăşat cu ea şi îi va trece; sau să i se ţină scutecul la stele şi a doua zi să fie pus pe el, ca să aibă somn; dacă plânge timp de o săptămână este semn că este bântuit de duhuri necurate şi din acest motiv nu este bine ca un copil să fie scos din casă mai devreme de 40 de zile, pentru că se lipeşte de el Muma-Pădurii; de asemenea, nu este bine ca pruncul să fie ridicat mai sus decât statura celui care îl ridică, fiindcă atunci va plânge mult; se crede că, dacă pruncii râd prin somn, îi mângâie Maica Domnului - Buzău; când copilul plânge mult prin somn, se crede că Maica Domnului îl amăgeşte că a murit mama lui, iar când râde în somn înseamnă că el se bucură că nu ar fi murit - Sibiu; Bucovina; se mai spune că pruncul care este rău, când este mic, va fi bun la maturitate, iar, dacă este bun când este mic, va fi rău când va creşte mare - Transilvania (3. MARIAN, II, p. 39-41; 44-51; 54-56; 60-64; 125-126; 166-167; 213-215; 223-225; 227-237; 242-244; 265-268; III, p. 258; BĂLĂNESCU, p. 261; NOTE, Antonescu). Legendele spun că, pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ, a venit, în chip de cerşetor, la o femeie, care tocmai atunci îşi alăpta copilul, şi i-a spus să-şi arunce pruncul peste cap, porunca nefiind însă ascultată de mamă, din care cauză Dumnezeu a hotărât, ca pedeapsă, ca fiii omului să nu poată umbla de la început pe picioarele lor, măcar pentru o vreme, pe când vitele să poată umbla imediat - Suceava; copilul născut în zile de mare sărbătoare va ajunge om însemnat pe scara socială - Iaşi; se crede că gemenii au puteri speciale sporite, pot astfel ajuta la vindecarea unor boli, sau au puterea de a deochea şi de a fermeca - Moldova; înseamnă că îl mângâie Maica Domnului pe copilul care râde în somn - Muntenia; se crede că pruncul care râde prin somn îi vede pe Dumnezeu şi Maica Domnului - Suceava; dar se mai crede că, dacă râde prin somn, înseamnă că îngerii îi spun că îl vor lua pe tatăl său, dar, dacă scânceşte, înseamnă că îngerii îi spun că o vor lua pe mama sa - Suceava; copilul care, în primii ani de viaţă, creşte rapid în înălţime va muri - Tecuci; când un copil merge înapoi, sau se învârteşte pe loc, este semn că îi va muri tatăl - Vâlcea; prevesteşte moartea cuiva din casă copilul care doarme cu şezutul în sus - Muntenia; unele femei nu jelesc, nu se despletesc şi nici nu tămâiază 40 de zile mormântul, în cazul primului copil decedat, de teamă să nu le moară şi alţi copii - Tecuci; ca să stea ploaia, copiii, care au ochii verzi, să ia un mosor de aţă, să se uite prin el în hornul de la sobă şi apoi să sufle prin mosor în foc şi norii se vor împrăştia - Dolj; când fătul scânceşte în pântecele mamei sale e semn că el va deveni fie călugăr, fie un mare tâlhar - Bacău; când se naşte, copilul ia şapte păcate de la mama sa, pentru a-i răsplăti durerile facerii, de aceea se spune că nu există om fără păcate - Tecuci; semnele de pe trupul nou-născutului sunt aducătoare de noroc, dacă ele sunt dispuse pe partea dreaptă a corpului, amplasate pe latura din faţă, în sensul că norocul îl va avea de tânăr, dar dispuse pe latura din spate înseamnă că norocul va veni mai târziu - Ţara Oltului; ca să nu se deoache şi să trăiască, trei zile de la naştere nu se spune dacă nou-născutul este băiat sau fată - Muntenia; se crede că va trăi în belşug copilul născut uşor - Iaşi; când se nasc doi gemeni, unul din ei moare încă de tânăr, iar cel care rămâne în viaţă va avea o viaţă îndelungată, fiindcă el trăieşte atât viaţa lui, cât şi pe cea a fratelui său - Tecuci; până la şase săptămâni, copilul nu trebuie să doarmă afară, ca să nu treacă peste el vreun vânt şi să-l pocească, iar, dacă este necesar ca părinţii lui să se deplaseze la câmp, înainte de a-l pune jos, să se facă semnul crucii peste acel loc, să nu fie aşezat pe vreun loc bătătorit, pentru că acolo s-ar fi putut să se fi jucat măiestrele şi ele îl pocesc pe copil, dar semnul crucii se face şi deasupra leagănului, ca nu cumva să treacă peste el vreun vârtej şi să-l pocească - Ţara Oltului; când se nasc în sat doi copii în aceeaşi zi, ei sunt consideraţi a fi gemeni şi unul din ei trebuie să moară, iar celălalt trăieşte o viaţă şi jumătate - Tecuci; după naşterea sa, copilul nu se scoate din casă până la 40 de zile, ca să nu se atingă de el Muma-Pădurii - Muntenia; copilul născut cu codiţă după cap dă semn că următorul prunc va fi fată - Iaşi; pata roşie de pe trupul unor nou-născuţi arată că mamele lor, când erau gravide, au băgat în sân arnici roşu - Vâlcea; copilul născut cu pete în jurul ochilor dovedeşte că mama lui s-a culcat, în timpul gravidităţii, într-un loc în care erau îngropaţi bani - Vâlcea; copilul care se naşte cu semn pe faţă va avea puterea să farmece pe alţii - Iaşi; cel care ia un copil în braţe să nu-l ridice mai sus decât statura sa, fiindcă pruncul va plânge noaptea - Muntenia; se crede că sunt însemnaţi, adică răi, copiii care se nasc şchiopi, orbi sau cu alte defecte fizice - Suceava; de copiii bastarzi nu se prind farmecele, vrăjile şi blestemele - Muntenia; cel care, la botez, va ţine în braţe un copil nelegitim va avea noroc la împerecherea cailor - Suceava; copilul nebotezat nu se deoache, pentru că este necreştinat - Muntenia; sufletele copiilor nebotezaţi merg pe lumea cealaltă într-un loc rău, unde se prefac în tâlhari şi trăiesc numai din ceea ce fură de la cei botezaţi, cărora le dau de pomană mamele lor - Banat; se mai crede că pruncii nebotezaţi, care plâng mult, solicită neapărat oficierea acestui ritual divin - Muntenia; copilul care, din întâmplare, se scapă pe el în timpul botezului, va deveni un om lipsit de principii şi va avea la rândul său prunci bastarzi - Suceava; în schimb, se crede că acel copil, care este înţărcat şi apoi întors iar la piept, va căpăta, crescând mare, puterea să deoache - Muntenia; Moldova; Suceava; copilul odată înţărcat nu trebuie să mai fie întors la sân, fiindcă devine rău, poate chiar căpăta puterea să deoache (devine rău acela care suge de două ori) - Ţara Oltului; îi va merge rău aceluia care întâlneşte în drumul său un copil înţărcat şi reîntors la sân - Suceava; copilul care ţipă de mic va fi sfătos şi bun de gură, dar iute, când va fi mare - Galaţi; copilul, care plânge mult şi este rău, când va fi mare va fi bun şi cu vorba cumpătată - Transilvania; despre copiii care plâng mult, se spune că ei cobesc pentru moartea lor sau a părinţilor lor - Muntenia; copilul care doarme cu faţa în jos şi cu fundul în sus dă semne că trage a sărăcie şi că va fi om de soi prost - Iaşi; devine nătâng copilul căruia i se dă de mâncare, i se face semnul crucii şi este culcat pe partea stângă - Tecuci; cu cât este mai de timpuriu înţărcat copilul, cu atât va fi mai deştept - Galaţi; copiii care au bube dulci vor fi oameni buni la maturitate - Galaţi; copilului spurcat (deocheat, atins intenţionat ca să-i meargă rău) îi ies bube pe faţă, dacă el a fost spurcat de o fată străină de familie, şi îi ies bube în creştetul capului, dacă a fost spurcat de o femeie cu moralitate îndoielnică; ca să se vindece de bube, mama pruncului să-i ceară femeii pe care o bănuieşte că a deocheat copilul puţină apă rămasă după spălarea cămăşii pătată de sângele ei menstrual şi să o adauge în apa în care îl scaldă pe copil; sau este rugată aceeaşi femeie să treacă, de trei ori, copilul printre picioarele ei, dar, în acest caz, este bine să se ştie că bubele îi vor reapărea copilului de câte ori femeia este la ciclu; sau să fie trecut copilul printre picioarele a trei femei, care au copii nelegitimi; sau să fie trecut de nouă ori printre picioarele a nouă neveste, care au copii bastarzi; sau printre picioarele a trei neveste care sunt la menopauză; sau printre picioarele a trei copile, cărora nu le-a venit încă menstruaţia - Ţara Oltului; copilului cu două creştete îi moare mama - Dolj; dacă un copil mic se căzneşte să stea în cap, este semn că mama lui este din nou însărcinată - Vâlcea; nu se păşeşte peste un copil, pentru că nu mai creşte - Muntenia; Suceava; se crede că nu este bine a se trece sau a lua un lucru peste trupul copilului, pentru că nu mai creşte - Suceava; copilul peste care trec alţi copii va rămâne nedezvoltat sau va fi ghebos - Suceava; se crede că nu mai creşte nici copilul mai mare care stă aplecat să-şi încheie şireturile de la pantofi sau cataramele de la sandale, dacă în acel moment este păşit de cineva - Argeş; până la botez, copilul nu trebuie lăsat singur în casă, pentru că vine diavolul şi-l înlocuieşte cu un altul slab, „moale", şi tot aşa creşte până la bătrâneţe, timp în care trebuie permanent să aibă cineva grijă de el, să-i dea de mâncare şi să-l legene - Moldova; până la vârsta de un an, să nu se dea copiilor rachiu sau vin, pentru că devin dependenţi de alcool - Teleorman; suferă de patima băuturii oamenii proveniţi din copii unici la părinţi - Galaţi; copilul care de mic este deştept va muri devreme - Ialomiţa; dacă primul născut moare, nu este bine ca mama lui să-l petreacă la groapă, nici altcineva din familie, ca să nu le moară şi alţi copii - Vâlcea; Muntenia; se deoache doi copii care sunt puşi să stea faţă în faţă - Moldova; când un copil care deja poate merge în picioare îi vine să meargă de-a buşilea, înseamnă că vor veni în ospeţie neamurile - Muntenia; mamele să nu-şi sărute copiii la spate, pentru că ei vor deveni afemeiaţi - Vâlcea; nu se sărută copilul la şezut, pentru că va întoarce spatele la cel care l-a pupat, când va fi mare - Suceava; copiii mâncăcioşi sunt totdeauna semn de foamete - Galaţi; întâiul copil bastard, născut de o fată necăsătorită, nu trebuie să însereze prin locuri pustii sau pe vreme vrăşmaşă, pentru că îl vor mânca lupii - Ialomiţa; se crede că toţi copiii sugari care mor se transformă în îngeri; de aceea, cămaşa care se pune pe ei trebuie despicată de sus până jos, pentru a le înlesni zborul - Moldova; se crede că se va îmbolnăvi cel care visează că ţine un copil mic în braţe - Suceava (2. GOROVEI, p. 9; 13; 16-17; 20; 22-25; 56; 58; 59; 60; 61-62; 72; 73; 74; 84; 88; 102; 114; 128; 155; 136; 143-145; 162; 164; 169; 175; 181; 185; 206; 267; 272; GOLOPENŢIA, p. 92; 97; 102; 106). În Maramureş, se crede că este bine ca femeile, ca să aibă feţele albe şi „faine", să se spele cu urină de prunc neînţărcat; când unul dintre părinţi pleacă din casă la drum, îşi ia de pe haină o scamă sau de pe el alt semn, pe care îl pune în leagănul copilului, ca să nu-i ia pruncului somnul şi ţâţa şi să fie liniştit până la întoarcerea celui plecat - Maramureş (BOGDAN, p. 26; 114). În Sălaj, femeia care pleacă de acasă cu pruncul ei sugar trebuie mai întâi să aşeze peste el o mătură sau o cruce, pentru că altfel Fata-Pădurii îi poate schimba copilul cu al ei; dacă femeia uită de această cerinţă şi nenorocirea s-a întâmplat, îşi poate recăpăta pruncul furat aprinzând focul în cuptor şi, după ce acesta se încinge, pune copilul străin pe lopată şi îl îndreaptă spre foc; poate fi sigură că imediat apare copilul ei, pentru că Fata-Pădurii îl readuce pe nevăzute (PRESA). În timpul scăldatului, copilul este ridicat de cap, ca să nu rămână cu gâtul scurt şi gros, iar înfăşatul i se face strâns, mai ales peste picioare, ca să nu crească apoi cu ele strâmbe; în Gorj, copilul nou-născut trebuie închinat şi ţinut cu cruce la cap până la botez, crezându-se că, dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, se poate întâmpla ca dracul, în lipsa mamei, să fure copilul şi să pună altul în loc, care nu poate fi altceva decât tot un drac, care nu creşte şi se transformă într-un monstru; după botez, naşa, moaşa şi copilul sunt aşteptaţi acasă cu masa încărcată de tot felul de mâncăruri, un pahar de vin, bani, cusături etc. , pentru ca în viaţă micuţul de acum să aibă toate bunătăţile; copilul este aşezat în mijlocul acestei mese de către naşă, iar un alt copil, căruia îi trăiesc ambii părinţi, stinge lumânarea de botez într-un pahar cu grâu; banii care sunt primiţi în dar sunt legaţi într-o năframă şi puşi în leagăn, iar copilului, ca să nu se deoache, i se leagă un fir roşu la mână; unele femei îi fac copilului un benghi în frunte cu puţină funingine înmuiată cu salivă; când mama iese pentru prima dată din casă, pentru a merge la moaşă, îl pune în prealabil în coşul morii, ca să nu i se deoache pruncul, cum nu se poate deochea nici acest subansamblu al instalaţiei tehnice ţărăneşti; când copiii sunt deocheaţi, în afară de descântece, ca să nu se „înspăimânte", sunt trecuţi de trei ori prin lanţul de care este atârnată la foc căldarea mare pentru fiert rufele şi tot de atâtea ori şi prin toarta acesteia; dacă îi intră cineva în casă, despre care se ştie că poate deochea, mama sau altcineva din casă îi smulge musafirului un fir din haine, fără să ştie sau să simtă acesta, şi apoi se afumă copilul cu acesta; cine se miră de copil cum că ar fi frumos trebuie să scuipe peste el de trei ori, ca să nu-l deoache, la fel procedându-se şi în cazul animalelor fătate de curând; uneori, mai ales femeile, scuipă pe copii în gură, chiar la cererea insistentă a mamelor lor; ca să nu fie deocheaţi, copiii sunt unşi în frunte cu noroi, sau cu pământ amestecat cu salivă, sau cu funingine de pe fundul căldării de la vatră - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 61; 63-64; 119; 128-129). Când fătul mişcă în pântecele mamei prima oară în partea stângă, se crede că este băiat, iar când mişcă în dreapta este fată - Teleorman (2. CHIVU, p. 246). La împlinirea vârstei de un an, băiatului „i se taie moţul", iar fetei „i se rupe turta" deasupra capului, toţi participanţii trebuind să guste din turtă, în semn că vor fi alături de ea tot restul vieţii - Giurgiu (PRESA). La intrarea în casa mirelui, când se vine de la biserică, soacra mare le iese mirilor înainte, îi conduce la locul „cinstei", unde îi aşează pe perne, şi îi pune miresei în braţe un copil, apoi le dă să mănânce un ou împreună - Bârlad (BĂLĂNESCU, p. 267). Copiii nebotezaţi, omorâţi de femei nemăritate, se prefac în duhuri rele, moroi, iar sufletul lor iese şi zboară pe pământ şi pe cel care îl atinge îl săgetează şi îl omoară; copiii născuţi morţi devin păsări negre şi aşteaptă câţiva ani, după care Dumnezeu îi face şi pe ei la fel cu ceilalţi - Bacău; copiii născuţi morţi, se spune că, pe lumea cealaltă, se fac nişte ciori negre, dar, după ce le moare mama, se fac păsări albe şi merg abia atunci în împărăţia cerului - Bacău; în pomul de înmormântare, la copii, se pun hulubi (porumbei) din aluat copt - Iaşi (1. BERDAN, p. 66). Copilul nebotezat, mort, se crede că se face strigoi şi pentru a nu se întâmpla aşa ceva, timp de 6 săptămâni, o văduvă merge la mormântul lui, până la asfinţitul soarelui şi fără să vorbească, şi îi toarnă, printr-o tilincă pusă în gura mortului, apă sfinţită, rostind şi o formulă de ritual; tot acum îi pune şi un nume, Ion, dacă este băiat, sau Ioana, dacă este fată, întotdeauna numai aceste două nume; şi astfel îl botează, ca să fie botezat pe lumea cealaltă; la finele celor 6 săptămâni, mama copilului îi duce văduvei un pom cu colaci, o cofiţă de lemn, bocanci şi un tulpan gros, pe care i le dă de sufletul lui Ion sau al Ioanei - Bucovina (COJOCARU, p. 170-171). Pentru cine visează copii înseamnă veselie; pentru cel care visează copil sugând înseamnă noroc şi avuţie; înseamnă dragoste pentru cel care se visează jucându-se cu copii, va primi veşti bune şi în general este de bine; pentru cine se visează sugând, de este sărac, îi va fi bine, de este bogat, îi va fi rău şi va avea supărări; înseamnă nerecunoştinţă şi nemulţumire pentru cel care se visează crescând copil adoptiv; necazuri şi ruşine înseamnă pentru cel care se visează că îi ţipă în braţe copii mici; cobeşte a sărăcie şi ticăloşie pentru cel care visează că are mulţi copii; va face multe cheltuieli cel care se visează că are doi copii; înseamnă ceartă pentru cel care visează că strigă un copil - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: apă-descântec-usturoi-ac; mătură-pânză-descântec; 3-usturoi-piper-grâu-tămâie-sare-pâine-placentă; monedă-tămâie-sare-usturoi-topor; pământ din cimitir-busuioc-lumânare-horn; tămâie-piper-usturoi; iarbă-apă-colac-lumânare-40; lapte matern-făină; vin-colac; pâine-sare-descântec; copil-mămăligă-surcea-3-descântec; copil-cărbune-9-descântec; pâine-sare-descântec-3; vin-pâine-sare-descântec; horn-haină-piatră; ochi verde-mosor-horn; funingine-salivă; pământ-salivă; pernă-copil-ou.

CORABIE
Vas mare cu pânze, folosit odinioară pentru transport (ŞĂINEANU, II, p. 322). În vis, corabia dezvoltă o serie destul de mare de semnificaţii; astfel, pentru cine visează corabie pe apă înseamnă veste bună; dacă se visează construind o corabie este semn că îl bate gând de comerţ pe mare; dacă trece, în vis, cu o corabie pe sub un pod înseamnă că va scăpa curând de un pericol; dacă visează corabie venind spre el înseamnă că va primi ştiri; visarea unei corăbii care se scufundă prevesteşte nenorocire; dacă se visează călătorind cu o corabie, semnificaţia depinde de ipostaza în care se află cel ce visează: dacă este corăbier este bine, iar dacă este doar călător înseamnă primejdie şi îngrijorări diurne; dacă visează pe cineva coborând dintr-o corabie este semn că va schimba ţara; dacă se visează ieşind pe uscat dintr-o corabie înseamnă că a scăpat de un pericol - Suceava (NOTE, Băncescu).

CORB (Corvus corax - DLRM, p. 187)
Pentru că nu s-a întors la Noe, corbul a fost blestemat să fie negru, cum îi este şi inima, şi să nu poată să-şi vadă chipul şi puii - Tecuci (2. GOROVEI, p. 62). În antiteză cu porumbelul, corbul este întruchiparea infidelităţii, lăcomiei, spurcăciunii, sol al puterilor infernale, este pasăre cobitoare; este considerat ca o pasăre prin definiţie infernală, ca mesagerul funerar cel mai temut şi călătorul cel mai abil de la o lume la alta; negrul penajului său are evidente conotaţii infernale, la care se adaugă şi felul său de hrană, cu predilecţie formată din tot felul de hoituri, deşi mănâncă şi seminţe, insecte şi ouă; de aici concluzia conform căreia corbul, ca să-şi facă rost de hrană, are nevoie şi doreşte moartea celorlalte fiinţe; apoi s-a mers mai departe, fiind considerat ca mesager al morţii sau chiar agent al ei; valenţele infernale (şi implicit malefice) ale acestei păsări apar pregnant în bocete, în care, uneori, moartea ia chipul unei negre corboaice; alteori, corbul este numai vestitorul unor evenimente funeste: el provoacă ura în urma credinţei generale că croncănitul său prevesteşte moartea printre vite; se consideră că, dacă croncăneşte când zboară pe deasupra unei fiinţe, aceea va muri şi că, în general, atunci când îşi face auzit glasul, înseamnă că trage a hoit; nici o pasăre nu ciuguleşte dintr-un hoit, până nu este început de corb; legendele explică atributele funerare ale corbului, prin invocarea unei greşeli făptuite la începuturile omenirii: la vremea potopului, Noe l-a trimis să caute pământul, rugându-l să-i dea de veste de îndată ce îl va vedea; corbul a găsit pământ, însă lacom din fire, s-a oprit acolo să se înfrupte din numeroasele hoituri ce zăceau pe mal; din această pricină, a fost blestemat: culoarea penelor din albe au devenit negre, să caute mereu numai hoituri, să clocească ouăle în anotimpul cel mai friguros şi să bea apă numai din ploaie şi rouă; într-o serie de alte naraţiuni, corbul se manifestă ca un călător grăbit, pe care nimic nu-l poate opri din drum: el îi comunică lui Novac înfrângerea suferită de Gruia, povesteşte moartea eroului, aduce familiei mâna celui ucis; în balade şi doine, cântecul corbului apare ca un semn de rău augur, ca prevestire funestă; corbul este blestemat să ocupe o poziţie existenţială marginală: el este obligat să mănânce numai hoituri (adică să folosească materie putredă, pe care clasificările populare o situează la polul opus al hranei normale) şi să se înmulţească după un calendar aflat tot la antipodul ciclurilor fireşti ale firii; pasărea cernită a fost condamnată să scoată puii în februarie şi să nu zboare puii săi, până nu le-o aduce caş de la nouă stâne şi fragi coapte de la şapte stânci; corbul este, după cal, vieţuitoarea cea mai frecventă în cântecul epic românesc; apare în şase subiecte diferite, ca ajutător al omului aflat la nevoie; unele atestări îl consideră pasăre sfântă, deoarece el a hrănit pe Sfântul Prooroc Ilie; altele susţin că este păcat să fie împuşcat, pentru că are pe cerul gurii semnul crucii, iar cel care îl omoară zace bolnav un an, sau bate grindina; în concluzie, corbul este o pasăre de rău augur, mesager funerar şi călător între două lumi, definind contururile unei figuri omogene, a cărei structură este dominată şi subordonată dimensiunilor chtoniene, psihopompe; dincolo de consideraţiile de mai sus, trebuie subliniată aici şi o altă ipostază, aceea în care corbul este metamorfoza avimorfă a unui haiduc, care vine la curtea conducătorului să se răzbune pentru nedreptăţile făcute, variantele epice care înfăţişează o asemenea realitate fiind în exclusivitate transilvănene; evident că este vorba de aglutinarea textelor cu subiect haiducesc din Ardeal cu variantele Corbea, care circulă în Muntenia şi Oltenia, din care una era reprodusă odinioară în manualele de şcoală, sub indicaţia de „baladă haiducească", când cea mai simplă analiză a textului conducea la concluzia că ea pune în evidenţă un conflict de curte (COMAN, II, p. 17; 94-96; 98-99; NOTE, Antonescu). Cine visează corb înseamnă întristare, iar, dacă este visat croncănind, este prevestire de mult rău - Suceava (NOTE, Băncescu).

COROANĂ
Simbolul lui Kronos, zeul timpului, era coroana; hermeneutica heraldicii Braşovului, identificând coroana ca simbol al lui Kronos şi stejarul ca simbol al lui Jupiter Tonans sugerează traducerea liberă a stemei oraşului de la palele Tâmpei prin „Înţelepciunea şi puterea conduc de-a pururi cetatea" (PRESA). Cine visează coroană va avea parte de onoare şi câştig; dacă o visează că o poartă el însuşi înseamnă suferinţă din cauza vanităţii personale şi mânie; dacă însă este purtată de o altă persoană, pentru cel care visează înseamnă că va deveni fericit cu ajutorul altora - Suceava (NOTE, Băncescu).

COROPIŞNIŢĂ (Grillotalpa vulgaris - DLRM, p. 189)
Legendele spun că provine din metamorfoza unei femei bogate, care, chiar şi la mănăstire, se ţinea numai de chefuri şi răutăţi; sau din metamorfoza unei păsări hulpave, care a rupt florile din grădina Sfântului Ion; fiind, în acelaşi timp, şi urâtă, şi dăunătoare pentru agricultură, ea a trezit întotdeauna repulsie; este temută nu doar pentru pagubele pe care le produce, ci şi pentru muşcătura ei foarte veninoasă, mai veninoasă decât a şarpelui; ca să scape de urmările muşcăturii, cel atins trebuie imediat să-i caute cuibul şi să-i numere ouăle; sau să numere o oca de mac (demersuri care subliniază neputinţa medicinii populare de a găsi o terapie eficientă în acest caz); omorârea ei, oriunde este găsită, se face numai cu dosul palmei, deoarece numai un asemenea mod de a lovi sugerează dispreţul şi ura faţă de ea (COMAN, II, p. 134-135). Coropişniţa găsită trebuie omorâtă cu călcâiul şi apoi distrusă cu tălpile ambelor picioare, ca să nu se capete bătături (2. GOROVEI, p. 62).

CORP v. TRUP.

COSÂNZEANA
Una dintre zânele-fecioare, cu părul de aur, soră a Soarelui, prezentă în basmele şi baladele populare cu acest nume sau cu dubla denumire de Ileana Cosânzeana, fiind totodată simbolul idealului de frumuseţe feminină (ŞĂINEANU, I, p. 68).

COSITOR v. PLUMB.

COSTUM
Nu prezintă conotaţii simbolice decât costumele de mire şi de mireasă, special confecţionate pentru momentul de „trecere", ceea ce le conferă valoare rituală; după nuntă, aceste costume se păstrează în lăzile de zestre şi nu mai sunt purtate niciodată; în special femeile conservă cu deosebită grijă piesele costumului, pentru ca ele să fie folosite de cei din familie în momentul morţii fostei posesoare a lor, fie pentru a fi îmbrăcată cu acestea, fie pentru a orna sicriul, ca în cazul năframelor - Banat; Haţeg; Dolj (ŞEULEANU, p. 128; 1. LARIONESCU, p. 450; NOTE, Antonescu). În general, confecţiona- rea costumului de mireasă cade în sarcina mamei mirelui, care se apucă să-l facă pentru viitoarea sa noră imediat ce familiile celor doi tineri s-au înţeles asupra căsătoriei - Caraş-Severin (LĂPUŞTE, p. 69).

COŞCIUG v. SICRIU.

COT
Articulaţia dintre braţ şi antebraţ nu atrage multe credinţe; dacă se loveşte cineva în cot înseamnă că este pomenit de cumnatul sau cumnata sa - Suceava; totuşi, se crede că nu este bine să se mănânce la masă cu coatele aşezate pe ea, pentru că, în caz contrar, îl va durea mijlocul pe cel care stă la masă într-o astfel de poziţie - Tecuci (2. GOROVEI, p. 62; 134).

COTEŢ
Pentru că are legătură cu creşterea păsărilor, porcilor sau altor animale, construcţia de scânduri sau cărămidă atrage după sine credinţa că este bine ca apa din albia copilului, după ce acesta a fost îmbăiat, să fie aruncată lângă un coteţ, pentru ca pruncul să se îngraşe - Bucovina (2.GOROVEI, p. 213).

COŢOFANĂ (Pica caudata - DLRM, p. 193)
Simbolizează flecăreala şi hoţia (CHEVALIER, I, p. 379), cearta şi gâlceava (ZAHACINSCHI, p. 43). Conform legendelor, coada coţofenei (ţarcă) ar proveni de la lingura cu care a fost lovită drept pedeapsă când a sărit în blidele mesenilor invitaţi la ospăţul oferit de pitulice (auşel, împărăţel) după câştigarea probei de zbor în înălţime; sau pentru că a cântat „a rău" în faţa unui om chemat la un ospăţ domnesc; alte legende narează că ţarca este metamorfoza unei chelăriţe obraznice (COMAN, II, p. 72-73). Este uneori beneficiara unor puteri sacre: primăvara, înainte de a merge la vânat, este bine să se împuşte o coţofană pentru a curăţa arma şi ca, peste an, să fie vânătoarea cu spor - Suceava; se mai crede că vin rudele la casa prin apropierea căreia cântă coţofana - Mehedinţi (2. GOROVEI, p. 62; 234). În dimineaţa Anului Nou sau în prima zi de primăvară, până a nu se mânca, vânătorii împuşcă o ţarcă şi îşi ung puştile cu sângele ei, în credinţa că vor avea noroc la vânat peste an şi nu o să li se strice armele - Târnave; Ţara Bârsei; Suceava (2. MARIAN, I, p. 112; 2. GOROVEI, p. 282). Dacă ţarca împuşcată este ţintuită în (pe) gard, caii nu se mai îmbolnăvesc, sau se dă cailor cenuşă de ţarcă, amestecată în hrană, pentru a-i îngrăşa - Suceava; dacă se frige şi se mănâncă, se curăţă stomacul de venin şi se mai crede că este bună de leac pentru cei bolnavi de plămâni - Vaslui; ca albinele să roiască de mai multe ori într-o vară şi să fie productive în miere este bine să se pună sub stupi o ţarcă friptă - Bucovina; pentru a dezvăţa pe cineva de darul beţiei, se ia o inimă de coţofană, se usucă, apoi se mărunţeşte puţin din ea într-un pahar de rachiu şi i se dă de băut - Bucovina (2. GOROVEI, p. 6; 18; 234; 284). Prinsă şi răstignită pe gard sau deasupra coteţului păsărilor domestice, ea apără, mai ales puii, de zburătoarele răpitoare - Prahova (NOTE, Antonescu). De aici credinţa că ea apără gospodăria de duhurile malefice, deoarece spiritul necurat nu se poate învoi cu ţarca şi se teme de ea (COMAN, II, p. 72-73). Când cântă prin pomii din curte, soseşte veste - Teleorman (2. CHIVU, p. 246). Când cântă pe lângă casă sau pe acoperişul ei, vin veşti, rude sau oaspeţi din depărtare - Maramureş; Gorj; Mehedinţi; Buzău; Iaşi; Suceava; Bucovina (2. GOROVEI, p. 62; 176; 234; CĂRĂBIŞ, p. 112; BOGDAN, p. 19). Dacă mănâncă porumbul, anunţă secetă; dacă se adună în stol, e credinţa că vine furtună; dacă, în zbor, ţipă strident, este iminentă o nenorocire (COMAN, p. 72-73). Dacă, în zorii zilei, zboară numai una afară din cuib, e semn că va ploua - Transilvania; dacă, tot în zori de zi, zboară amândouă ţarcele din cuib afară, e semn că va fi vreme frumoasă - Bucovina (2. MARIAN, I, p. 85; 87). Cine visează coţofană înseamnă că primeşte veste, iar dacă visează că prinde o coţofană înseamnă supărare - Suceava (NOTE, Băncescu).

COVATĂ v. ALBIE.

COVOR
Cine merge prin casă şi se împiedică de covoare, scoarţe, lăicere să ştie că va avea musafiri - Botoşani (2. GOROVEI, p. 156).

CRASNIC
Se crede că unele femei nasc, în loc de copii, purcei, cărora poporul le zice crasnic, adică drac; de cum se nasc, încep să ţipe şi să fugă prin casă; pentru a scăpa de ei, bătrânele pregătesc jar mult în sobă, apoi îi gonesc prin toată casa până când, neavând niciunde loc de refugiu, se ascund în sobă, care apoi este astupată la gură - Galaţi (2. GOROVEI, p. 64). Crasnic este şi un alt nume dat zburătorului (EVSEEV, p. 147). v. ZBURĂTOR.

CRĂCIUN
Denumirea zilei de 25 decembrie, în care creştinii de pretutindeni celebrează Naşterea Domnului; personaj legendar, cu numele de Moş Crăciun, căruia îi revine sarcina de a aduce în casele oamenilor bradul împodobit şi darurile pentru copii (ŞĂINEANU, I, p. 69). v. DECEMBRIE.

CREANGĂ v. POM.

CREIER
Se crede că aceluia care se hrăneşte cu creier îi va creşte propriul creier şi astfel va deveni mai mintos - Ilfov; Prahova; Suceava (2. GOROVEI, p. 64; NOTE, Antonescu).

CREMENE
Numele unui personaj fictiv, cu circulaţie mai accentuată în Muntenia, folosit în expresia „Satul (târgul) lui Cremene", semnificând un loc unde sunt stăpâni toţi şi nici unul (ŞĂINEANU, I, p. 69). v. HOLBURĂ.

CRETĂ
Cine visează cretă (tibişir) înseamnă că datornicii nu-i vor plăti obligaţiile promise - Suceava (NOTE, Băncescu).
CRICOV v. SEPTEMBRIE.

CRIMINAL
Cine visează un om şi îl ştie ca fiind criminal este semn că îl aşteaptă un pericol mare, iar dacă visează un ucigaş în timp ce făptuieşte actul său antisocial înseamnă că norocul celui ce visează va veni din nenorocirea altora - Suceava (NOTE, Băncescu).

CRIN (Lilium candidum - DLRM, p. 198)
Întâlnită pe cozile lingurilor de lemn păstoreşti, floarea de crin simbolizează nevinovăţia, fecioria, curăţenia, dreptatea şi pacea - Suceava (ŢUGUI, p. 38). Pentru cine visează crin înflorit este semn de mare speranţă; dacă se visează rupând crini, va trebui să se păzească de înşelătorii - Suceava (NOTE, Băncescu).

CROCODIL (Crocodilis vulgaris - DLRM, p. 199)
Va fi urmărit de cineva cel care visează crocodil - Suceava (NOTE, Băncescu).

CROITOR
Cine se visează în postura de croitor şi având de lucru este semn că se va preocupa constant, în următoarea perioadă de timp, să-şi sporească starea materială pe care o are; dacă visează pur şi simplu un croitor înseamnă că îl vor încerca multe griji; sărăcie înseamnă pentru cel care se visează cârpindu-şi hainele - Suceava (NOTE, Băncescu).

CRUCE (A SE ÎNCHINA)
Într-o legendă culeasă de Elena Niculiţă-Voronca, se povesteşte că, după alungarea lui Adam din Rai, se scursese destul de mult timp; într-o zi, în timp ce uda nişte plantaţii tinere, obosit fiind, se întinse puţin şi începu să se vaite gândindu-se la marile nenorociri ce se vor abate peste lume din cauza păcatelor pe care le făptuise; mâhnit peste măsură, îl chemă pe fiul său Seth şi îi spuse: „Fiule, du-te la Heruvim, marele înger care păzeşte în Rai arborele vieţii, străjuind cu o sabie cu două tăişuri, şi spune-i că sunt sătul de viaţă şi să-mi trimită mirul îndurării pe care Dumnezeu mi l-a făgăduit când m-a alungat din Paradis; mergi spre răsărit şi vei găsi calea care merge spre Rai, dar, ca să fii sigur, observă urmele paşilor făcuţi de mine şi de mama ta când am venit prin această vale, pentru că iarba atinsă de paşii noştri a fost uscată şi arsă, aşa de mare a fost păcatul pe care noi l-am săvârşit"; Seth a plecat, găseşte drumul, ajunge la înger, acesta îi deschide poarta grădinii pierdute în veci, unde vede mii de lucruri minunate, iar în mijlocul lor o fântână din care izvorau cele patru fluvii care udă pământul, iar pe marginea ei un arbore plin de ramuri, dar fără coajă şi fără frunze, acesta fiind copacul păcatului părinţilor săi, Adam şi Eva; şi atunci îngerul îi spuse: „Din acest arbore va veni, pentru tatăl tău, mirul îndurării pe care Dumnezeu i l-a făgăduit, dar acea zi nu a sosit încă, ci ea va veni abia după 5. 500 de ani; iată un sâmbure din fructul său, ia-l cu tine şi când tatăl tău va fi mort, ceea ce nu va întârzia să se întâmple, pune-i-l în gură; din el va încolţi un arbore, care va sta mult timp până să aibă fruct, iar atunci va fi mântuirea"; Seth plecă plângând, apoi se întâmplă precum îi spusese îngerul şi precum acesta îi poruncise, adică tatăl său muri peste trei zile şi arborele crescu pe mormântul său; se scurseră astfel mii de ani, poporul trecuse prin multe şi se pierduse şi amintirea acestor fapte; arborele crescuse mare şi sub el îi plăcea lui David să se aşeze la umbră şi să-şi compună psalmii, chiar dacă el nu avea fructe şi deci nici seminţe; era, fără să se mai ştie, arborele lui Adam; după moartea lui David, Solomon clădi faimosul său templu; lucrarea era înaintată, dar mai lipsea o singură grindă, dar aceasta trebuia să fie mare şi nici una din pădurile din jur nu putea oferi un asemenea copac şi atunci se hotărâră să taie arborele, din care scoaseră o grindă de 31 de coţi, adică un cot mai mult decât celelalte grinzi, dar când încercară să o pună la locul cuvenit ea era mai mică cu un cot decât ar fi trebuit; dar dată jos şi măsurată, grinda avea totuşi 31 de coţi; pusă din nou la loc, meseriaşii constatară că acum măsoară doar 29 de coţi şi au crezut că la mijloc este vreo vrăjitorie şi supăraţi l-au aruncat între două maluri ale râului Siloe, ca să servească drept punte trecătorilor; unul din aceşti trecători se întâmplă să fie regina din Saba, care tocmai venea să viziteze templul lui Solomon; dar când vru să treacă pe punte cu alaiul ei, în minte îi apăru imaginea Mântuitorului care era pironit pe lemnul punţii şi atunci solicită alaiului să venereze lemnul punţii, apoi îl înştiinţă pe Solomon despre viziunea sa, dar Solomon interpretă aceasta ca un semn al distrugerii imperiului evreu şi porunci ca puntea să fie luată şi îngropată; în locul unde a fost îngropată, urmaşii lui Solomon săpară baia Bethseda, vestită ulterior pentru faptul că aceia care se scăldau în ea se vindecau de orice boală, lemnul punţii fiind aşezat la fundul ei; dar avu loc un cutremur şi lemnul ieşi la suprafaţă şi plutea pe apă; atunci trecu pe acolo un om care căuta să găsească un lemn pentru a face din el o cruce; acesta nu era altcineva decât călăul care trebuia să execute sentinţa crucificării; era în anul 785 de la fondarea Romei şi sub domnia lui Tiberiu; călăul văzu lemnul, îl trase la mal şi îl duse pe un munte, numit Golgotha, în prejma Ierusalimului, unde obişnuit aveau loc execuţiile; de această dată, lemnul s-a lăsat lucrat şi pe el a fost pironit Iisus; crucea este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, simbolul jertfei lui Iisus Hristos pentru salvarea omenirii; crucea a fost declarată simbol al creştinătăţii de către împăratul Constantin, în cadrul Consiliului de la Niceea, în anul 325 d. Ch. (PRESA). Înainte de a fi preluată ca semn al creştinătăţii, crucea a fost venerată ca fetiş de către omul primitiv, braţele sale semnificând, în acelaşi timp, cele patru anotimpuri, sau cele patru puncte cardinale (ZAHACINSCHI, p. 39). Dacă un copil este bolnav, să se fure de la un magazin puţină vopsea albastră şi să i se facă semnul crucii cu ea, pe frunte, pe piept, pe abdomen etc. şi el se va însănătoşi - Suceava; când copiii plâng în somn, să li se facă semnul crucii - Muntenia; Suceava; cel care pleacă la drum să-şi facă mai întâi semnul crucii - Bihor; Oltenia; Dolj; Vâlcea; când se pleacă la prăşit, omul să se închine, ca să aibă spor - Vâlcea; la crucile amplasate la răspântii, se pun cârpe din cânepă, se lasă acolo timp de şase săptămâni, după care se afumă cu ele cei bolnavi de friguri - Muntenia; se crede că se va îneca acela care, dorind să se scalde într-un lac sau apă curgătoare, nu-şi face înainte semnul crucii, pentru că diavolul pune totdeauna în apă lanţuri de fier - Suceava; de asemenea, se face semnul crucii la trecerea peste o punte, pentru că diavolul trebuie să plece astfel de acolo - Muntenia; când se intenţionează să se doarmă sub un copac, se crestează în coaja acestuia semnul crucii, pentru a feri locul de duhurile rele - Iaşi; femeile care muncesc la câmp şi se aşează să se culce fac în prealabil semnul crucii peste locul unde urmează să doarmă, ca să nu vină cumva şoimăriţele să le schilodească - Muntenia; când se taie porcii la Ignat (20 decembrie), li se crestează la ceafă o cruce, apoi se presară sare, ca să fie primită de Dumnezeu carnea porcului sacrificat şi să nu se strice - Muntenia; ca apa dintr-un iaz, o baltă sau lac să poată fi băută, fără teamă de vreo boală, se face mai întâi semnul crucii peste apă, de trei ori, şi apoi se rosteşte un descântec - Sălaj; ca să plouă, este bine să se ia o cruce dintr-un cimitir şi să se pună într-un râu, sau iaz, sau lac, fixată bine cu nişte pietre, şi să fie lăsată acolo, pentru că îndată începe să plouă şi va ploua atâtea zile, câte va sta şi crucea în apă, iar, dacă se doreşte încetarea ploii, se scoate crucea din apă şi se duce acolo de unde a fost luată - Suceava (2.GOROVEI, p. 35; 79; 82; 93; 114; 200; 217; 219; 267; 3. GOROVEI, p. 238; NOTE, Antonescu). Ca să plouă, şapte femei bătrâne, însoţite de şapte copii sau nouă fetiţe, sau numai două femei în vârstă, aduc seara o cruce din cimitir, de la mormântul unui copil mic, şi o fixează într-o apă curgătoare, unde este ţinută până începe să plouă, după care o duc înapoi la locul de unde a fost luată; există şi alte variante, amplificate sau simplificate de la sat la sat; de pildă, crucea poate fi adusă doar de o bătrână, împreună cu şapte copii, băieţi şi fete, sub vârsta de şapte ani, şi o scufundă în apă curgătoare; dacă crucea se dezleagă este semn că va ploua mult şi vor veni puhoaie la vale; în acest caz, aceeaşi bătrână scoate crucea din râu şi o pune într-o răchită, pentru ca, în caz că timpul secetos se repetă, crucea să fie din nou scufundată în apă; uneori obiceiul este practicat în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), dar fără să fie impus neapărat de această sărbătoare - Bihor (ROMAN, p. 4). La capul mormântului bărbaţilor decedaţi se pune un stâlp funerar, cioplit în patru muchii, în registre de forma unor romburi (oarecum asemănători Coloanei Infinitului a lui Constantin Brâncuşi), în vârful căruia se pune o cruce mică din lemn, dacă bărbatul a fost însurat şi a avut vârsta de peste 18 ani; dacă tânărul a fost însurat i se pune un porumbel din lemn, iar dacă a fost neînsurat i se aşează un cuc - Valea Sebeşului; când omul îşi face semnul crucii, diavolul fuge (PRESA). Crucea de la înmormântare se dublează cu o alta, care are pe ea pictat chipul lui Iisus, aşezată la mormânt odată cu pomenirea de şase săptămâni; apoi crucile nu se mai înlocuiesc, dacă s-au înclinat sau au căzut, se mai îndreaptă un timp, apoi se pierd odată cu lemnul; după efectuarea tuturor pomenilor şi putrezirea crucilor, morţii nu mai lasă urme - Ţinutul Pădurenilor (APOLZAN, p. 18). Există credinţa că o cruce putrezeşte, dacă crucerul care a făcut-o nu este un om drept şi respectat - Dolj; prevesteşte ghinion pierderea unei cruciuliţe (PRESA). Dacă din plumbul (cositorul) topit şi turnat în apă, în seara Anului Nou, se formează o cruce, înseamnă că aceasta îi este ursita celui care vrea să-şi cunoască viitorul şi că nu mai are ce să aştepte altceva decât moartea (2. MARIAN, I, p, 53-54). În textele de colind, crucea este asimilată bătrânilor (HERSENI, p. 244). Visarea unei cruci răsturnate prevesteşte moarte, dar înseamnă trecerea peste un pericol iminent, când cineva se visează purtând cruce; speranţele sunt pe cale să se realizeze pentru cine visează un episcop purtând cruce la gât - Suceava (NOTE, Băncescu).

CRUCEA PAŞTEI v. ANAFURĂ.

CUC
În universul culturii tradiţionale româneşti, cucul se bucură de un prestigiu deosebit, fiind considerat o pasăre „sfântă", „a bucuriei", „plăcută lui Dumnezeu, „haiducă"; în consecinţă, „e păcat să-l omori, căci nu face rău nimănui; îţi seacă mâna, dacă-l omori"; fireşte, cucul nu este un demiurg, nu are rol cosmogonic; totuşi, prin cântecul său, el consfinţeşte şi păstrează ordinea firii, fiind ca şi cocoşul, un însemn al rânduielilor şi al ritmurilor eterne ale naturii; G. Coşbuc observa că „este un fapt curios că românului nu-i place cântecul ciocârliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia populară nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe; cântăreţi pentru români sunt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cântă prin păduri…şi nici o pasăre n-are cântec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocârlia are cântec slab, privighetoarea cântă numai noaptea"; practic lucrurile stau altfel, deoarece cucul cântă numai primăvara şi numai în crengile proaspăt înfrunzite; de aceea, el a fost ipostaziat ca purtător al energiilor regeneratoare, o fiinţă care aduce puterile ce asigură renaşterea naturii şi care apoi dispare odată cu consumarea exploziei vegetale; conform credinţelor populare, cucul nu cântă la întâmplare, ci după un „program", aflat în consonanţă cu marile cicluri ale naturii; el se face auzit la Bunavestire (25 martie, dată ce marchează, în calendarul tradiţional, începerea primăverii), când „i se dezleagă limba", fie pentru că a mâncat din primii muguri, fie pentru că a cântat în poarta Raiului şi încetează să glăsuiască de Sânziene (24 iunie), ori de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), momente care consfinţesc pragul dintre primăvară şi vară, creştere şi coacere, înverzire şi ofilire, când cucul „răguşeşte", fie pentru că a mâncat boabe de cireş sau orz, fie pentru că a auzit şuieratul coasei; asociat deci primăverii, el preia atributele acesteia: putere, vitalitate, sănătate, promisiune a bogăţiei, elan tineresc; fiind un declanşator al renaşterii firii, cucul este şi un consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncilor câmpului; textele folclorice lirice îl descriu ca pe o pasăre protectoare, care, prin prezenţa sa, consfinţeşte şi aşează sub o zodie benefică aratul şi, prin acesta, întreaga activitate a gospodarului; astfel, cântecul cucului îndeplineşte rolul unei urări, care anunţă şi consacră un eveniment, beneficiind deci de atribute augurale şi propiţiatorii; prin extensiune, cucul este considerat un „prevestitor de belşug" şi un „înmulţitor" al roadelor; în virtutea unor asemenea atribute, cucul este frecvent opus morţii şi întrupărilor ei; el se opune astfel corbului şi morţii, acestea încercând mereu „să schimbe glasurile" cu cucul, sau măcar să-l îngâne, să-i imite viersul sonor şi vesel; deci cucul şi corbul intră în antinomie, creând opoziţie între renaştere, binefacere şi bucuria vieţii cu stricăciunile provocate de moarte; deci cucul funcţionează ca un simbol al puterii naturii de a renaşte mereu, al vitalităţii şi tinereţii; cu toate astea, glasul său dispare odată cu venirea verii; deoarece deţine atributele şi puterile specifice unei păsări-mesager, cucul este frecvent utilizat ca un mediator între un tărâm cunoscut şi unul necunoscut, între aici şi dincolo; nu are însă valorile unei vieţuitoare psihopompe, din contră, el participă numai la un dialog, care are menirea să stabilească prăpastia dintre cei vii şi cei plecaţi pe drumul fără întoarcere; în cântecele funerare, cucul, ca mediator între lumi, poartă veştile dintr-un tărâm în altul, dar nu permite trecerea protagonistului peste vămile hărăzite; în doine, el nu este numai un aducător de „informaţii", ci şi un declanşator al plecării şi un însoţitor (temporar sau permanent) al celui ce se îndreaptă spre lumile străine; în cântecele epice, se comportă ca o pasăre-ghid, conducând eroina peste hotarele care separă lumea necunoscută de cea cunoscută; cucul şi turturica reprezintă, în sistemul de simboluri, două imagini antinomice: cucul conotează iubirea nestatornică, în timp ce a doua întrupează „văduvia castă"; în schimb, asocierea cucului cu ciocârlia apare ca o alegorie a iubirii neîmplinite, a suferinţei cauzată de plecarea fiinţei dragi; relaţia dintre cuc şi mierlă permite o ipostaziere mai largă: prin ambiguitatea ei (cele două păsări se aseamănă ca penaj şi mărime) generează valori emblematice, care exprimă şi codifică situaţii dramatice ale existenţei umane de zi cu zi; pot fi frate şi soră, văr şi vară, sau soţ şi soţie, peţitor şi peţită; în prima ipostază, fratele îşi întreabă sora ce boală are, în a doua, cucul preia atributele de nestatornicie şi indiferenţă, iar mierla este victimă, având grijă de copiii cucului; cucul mascul nu trăieşte împreună cu femela decât foarte puţin şi în mod „tainic"; de asemenea, aceasta nu cloceşte ouăle, ci le depune în cuibul altor păsări (mierlă, graur, măcăleandru, presură), care îngrijesc şi cresc puii cucului; de aici, naşterea atâtor credinţe şi imagini folclorice menite să-l ipostazieze în arhetip comportamental, ca simbol al infidelităţii, egoismului, înşelătoriei; „Când auzi cucul întâi şi nu vei fi mâncat, te spurcă şi cucăi toată vara"; „Dacă te spurcă cucul, e rău de pagubă"; conform unor credinţe larg răspândite, cucul are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani care vor trece până la un anumit eveniment, norocul sau nenorocul oamenilor, bogăţia sau sărăcia, împlinirea erotică sau singurătatea, sănătatea sau moartea; funcţia oraculară derivă din virtuţile augurale specifice cântecului (ori manifestărilor) tuturor păsărilor migratoare, pentru că ele venind primăvara, consfinţind acest început, au puterea de a vesti rânduiala lucrurilor şi (chiar) de a aşeza evenimentele într-o anumită matcă; din perspectiva culturii populare, traiul şi destinul cucului sunt sinonime cu ideea de singurătate, de neîmplinire şi precaritate; fără a anunţa un eveniment anume, cântecul cucului circumscrie o anumită situaţie de viaţă sau chiar o anume condiţie umană, marcată, de obicei, de pecetea eşecului şi a suferinţei; în aceste cazuri, pasărea nu vesteşte, ci impune o sentinţă existenţială, declanşând uneori, prin însăşi prezenţa ei, o succesiune de întâmplări nefericite; cu alte cuvinte, cucul nu anunţă ceva situat în afara lui, ci asimilează omul în modul lui de a vieţui; între toate vieţuitoarele, cucul beneficiază şi de cel mai bogat corpus de legende, încetarea bruscă, la începutul verii, a cântecului acestei păsări a fost pusă în legătură cu acea zi consacrată şi acel patron eponim care se aflau, din perspectiva calendarului tradiţional, cel mai aproape de acest eveniment; în consecinţă, legendele atrag în ţesătura lor narativă figura Sfântului Petru, care determină pedeapsa acestuia, pentru că fură caii, vitele şi chiar şi cheile Raiului aflate în posesia sfântului; în obiceiurile populare, cucul este invocat în două contexte: „Răscucitul" şi „Jocul cucilor": primul obicei are ca scop apărarea manei oilor şi vacilor şi se bazează pe respectarea glasului apotropaic al acestei păsări; cea de a doua datină se practică primăvara, la Lăsata secului, şi cuprinde o înscenare rituală: deghizarea în „cuci", jocul măştilor, simulacrul unei nunţi, lovirea sătenilor cu beţe sau bice (şi multe alte gesturi cu virtuţi magice, menite să asigure sănătatea şi puterea), ruperea şi distrugerea măştilor; prin intermediul măştii, cucul alungă, cu zgomotul clopotului, spiritele rele, iar atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă alungă boala; (COMAN, II, p. 44-51; 53-56; 12. GHINOIU, p. 73-74). Legendele afirmă că animalele şi păsările s-ar fi născut, prin metamorfozare, din oameni; cucul din femeie, câinele din bărbat, lupul din boieri, cocostârcul din oameni care s-au înrăit (VLĂDUŢESCU, p. 74). În povestiri populare, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant etc. ; Sfântul Petru blestemă pe Cucu (tâlhar de cai) să se prefacă în pasăre neagră, să fie cobe rea şi singur să-şi spună numele; de atunci, hoţul Cucu a rămas pasăre neagră şi blestemată şi când „ţi-a cânta în spate, pe casă ori în curte, moarte înseamnă"; primul cântat al cucului este întâmpinat prin cuvinte care invocă sănătatea, fericirea, norocul şi avuţia: „Mulţi ani buni, cu sănătate/Şi noroc să am la toate, /Să fiu orişicând voios, /Fericit şi bucuros!"; la auzul primului cântec al cucului, toţi oamenii trebuie să fie veseli, curat îmbrăcaţi, bine mâncaţi şi cu bani în buzunar; încetatul cântecului cucului la Sânziene indică vremea cositului, întrucât el „părăseşte ţara şi se duce de îndată ce aude bătutul şi fâşâitul coasei"; dar încetatul cântecului înainte de Sânziene poate să fie semn că vara debutează întâi cu căldură şi apoi va fi secetoasă; supremul simbol al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii; de aceea, el are tainice legături cu viaţa omului; în cântecele de dor şi jale el este o sursă de inspiraţie melancolică (12. GHINOIU, 72-74). Cucul, conform credinţelor tradiţionale româneşti, este o pasăre misterioasă care are tainice legături cu soarta omului; când este auzit prima dată primăvara cântând, meneşte totdeauna de bine, dacă răsună în dreapta sau în faţa celui care îl aude, dar meneşte de rău sau chiar de moarte, dacă răsună în stânga sau în spate - Suceava; în Muntenia, Moldova şi Bucovina, se crede că prezice de rău dacă glăsuieşte de pe vârful casei, înaintea sau în apropierea acesteia, precum şi de pe o fântână, de pe o claie de fân sau otavă, de pe toaca din clopotniţă şi de pe crucile din cimitir sau sus, de pe o moară (3. MARIAN, III, p. 10-11). Se spune că, la origine, erau doi băieţi pe lângă Sfântul Petru, dar, pentru că s-au apucat să taie un bou şi l-au mâncat, au fost blestemaţi şi prefăcuţi în cuci - Vaslui; se crede că, de la Sânziene (Drăgaica, 24 iunie) şi până la Bunavestire (25 martie), cucii se prefac în ulii şi redevin cuci abia după 25 martie - Suceava; se mai crede că numai până la Sânziene cântă cucul, fiindcă după aceea mănâncă cireşe, vişine şi seminţe de orz, din care cauză răguşeşte - Suceava; în alte legende, ni se narează că băieţii i-au furat calul Sfântului Petru, iar acesta încearcă să-i prindă şi de aceea cucii cântă doar până la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) - Buzău; în general, se crede că ar fi fiinţe omeneşti fermecate - Suceava; semnalarea prezenţei cucului primăvara trebuie salutată cu multă bucurie, rostindu-se totodată: „Sănătate, viaţă nouă şi la mulţi ani!", făcându-se concomitent semnul crucii - Ialomiţa; Galaţi; Neamţ; Vaslui; Iaşi; se crede că este spurcat din clipa în care cineva aude, pe nemâncate, primăvara, pentru prima dată, cântecul cucului, motiv pentru care îi va mirosi gura toată vara - Muntenia; Teleorman; Ilfov; sau va deveni un om păgubos în tot ceea ce face - Vâlcea; Argeş; Vaslui; de aceea este bine ca omul să ia ceva în gură, de dimineaţă, măcar puţină sare - Dolj; când este auzit primăvara, pentru prima dată, omul să aibă bani în buzunar, ca să îi aibă şi peste tot anul - Galaţi; Suceava; de câte ori cântă cucul, când este auzit pentru prima oară, atâţia ani va trăi cel ce îl ascultă - Ilfov; Ialomiţa; Suceava; fetele şi flăcăii cred că pasărea le dă răspunsul, cu cântecul ei, asupra numărului de ani pe care trebuie să-i treacă până la căsătorie, dar, dacă pasărea tace, înseamnă că fericitul eveniment se va petrece în acel an - Suceava; nu va fi bine pentru acela căruia îi cântă cucul din partea stângă - Moldova; Galaţi; Iaşi; Suceava; dar îi va merge bine, dacă îi cântă cucul din partea dreaptă - Galaţi; Suceava; tot bine îi va merge şi aceluia căruia îi cântă cucul din faţă - Moldova; Iaşi; Suceava; dacă omul, care a auzit pentru prima dată cântecul cucului, este bolnav de ceva, bolnav va fi de-a lungul întregului an - Suceava; când este văzut pentru prima oară primăvara, dacă stă cucul aşezat pe o creangă verde, omul va fi sănătos peste an, dacă stă pe o creangă uscată, va fi bolnav, iar, dacă stă pe pământ, în acel loc va avea de pătimit unele neplăceri - Suceava; când cucul cântă în apropiere de casa în care se află un bolnav sau în grădina acestuia, acel om nu va mai trăi mult - Suceava; va muri sigur în acel an omul care vede cucul stând pe un lemn putregăit - Suceava; creanga, pe care stă cucul, să fie luată şi purtată în sân, pentru ca purtătorul ei să fie ascultat de ceilalţi oameni, cum este ascultat cucul - Dolj; sau se ia creanga, pentru că ea este bună de făcut descântece de dragoste - Argeş; sau se pune de către fete în apa pe care o folosesc la spălat, ca să fie plăcute flăcăilor - Suceava; se ia craca şi, împreună cu puţină sare, este folosită la făcutul farmecelor de dragoste - Vâlcea; tot la farmecele de dragoste sunt folosite picioarele, limba şi penele cucului - Iaşi; este semn de moarte, când cântă cucul aproape de casă - Galaţi; sau se va muta familia din acea casă - Suceava; în cazul că se va auzi glas de cuc şi după Sânziene sau pe timp de noapte, înseamnă că va urma un an de foamete şi războaie - Suceava; dar se mai crede şi că va fi un an îmbelşugat, dacă este auzit cântecul cucului noaptea - Suceava; îi mor părinţii sau se prăpădesc din vitele celui care omoară ori împuşcă un cuc - Suceava; dar, ca vorba omului să aibă trecere printre semenii săi, este indicat să se împuşte un cuc, înainte de Sânziene, să fie fript şi mâncat, fără pâine şi sare, iar capul să fie purtat permanent cu sine - Suceava; ca să placă feciorilor, fetele să poarte cu ele un cap de cuc - Suceava; se crede că grăsimea de cuc vindecă durerile de inimă - Suceava; este semn că va ploua, când cucul cântă seara - Argeş (2. GOROVEI, p. 9; 64; 65-66; 146; 210; 259; 266; 281-282; 285; 287; NOTE, Antonescu). În Maramureş, se crede că atunci când se aude prima dată cucul, este bine ca omul să aibă în buzunar bani şi, scuturându-i, să zică: „Bani, cucule, bani, /Pe câţi bolovani; /Ţie frunza şi iarba, /Mie bani toată vara; /Ţie frunze şi codru, /Mie bani cu felderu; /Ţie frunza cea de tei, /Mie plin jăbu de lei!"; dacă omul este surprins fără bani la el, nu va avea toată vara; pasărea cântă până când vede primul snop de bucate pe câmp, după care se face uliu; copiii şi tinerii cred că pasărea le ghiceşte vârsta sau că peste atâţi ani se vor mărita fetele câte glasuri cântă cucul o dată (BOGDAN, p. 48-51; 68). În Bucovina, se crede că atunci când cântă cucul pe un măr din grădină este semn că un membru al familiei din acea casă moare (COJOCARU, p. 163). În textele folclorice, cucul este mesager al dragostei, purtând vorba către mândra, la fel cum fac şi rândunelele, dar într-un grad mai mic; este considerată şi ca vietate oraculară, prezenţa lui fiind obsedantă în toată creaţia populară; este vestitor al primăverii, dar şi pasăre misterioasă, care cunoaşte destinele omului şi are puterea de a-i determina soarta; dar este şi imaginea omului înstrăinat şi dezrădăcinat, pentru că el nu-şi face cuib niciodată, femela lui fiind însoţită pentru o foarte scurtă perioadă, la împerechere, depunându-şi ouăle în alte cuiburi; din cauza nestatorniciei sale, el este şi întruchiparea dragostei senzuale şi nestatornice, fiind în acelaşi timp ipostazierea dorului, sub formula dorului-cuc (EVSEEV, p. 89; 91; 94). Va auzi vorbe rele cel care visează cuc cântând - Suceava (NOTE, Băncescu).

CUCII
Numele „Cucii" este dat unui obicei atestat în sudul Munteniei şi în Dobrogea, cu deosebire în satele în care trăieşte şi populaţie de etnie bulgară; obiceiul se desfăşoară în ziua Lăsatului de sec pentru intrarea în Postul Mare sau în prima zi din acest post; în Muntenia (Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi), participă la obicei tinerii abia însuraţi; ei leagă de cumpăna unei fântâni un vas cu păcură, căruia îi dau foc şi apoi îl coboară în puţ; se umblă apoi prin sat până spre miezul nopţii, purtând la spate un clopot mare; a doua zi apar îmbrăcaţi cu brâu roşu, fustă, iar unul dintre ei poartă pe cap o glugă, confecţionată ca o traistă de cal, deasupra hârtie albă sau colorată, brodată cu lână, fiind prevăzută şi cu orificii în dreptul ochilor şi gurii; în dreptul urechilor, se fixează două coarne de cca. 1 m lungime, legate între ele ca o scară; se numesc „coarnele glugii" şi sunt acoperite cu fulgi şi pene, iar în vârf se pun 3-4 pene de cocoş sau spice de trestie; ei sperie copiii, femeile şi fetele şi aleargă pe toţi cei întâlniţi în cale şi îi trântesc la pământ; poartă în mâini nişte bâte, numite chiulichiu, îndoite în unghi obtuz la un capăt, atingând cu ele pe cei întâlniţi în drumul lor; spre mijlocul zilei, mai pot avea în mână nuiele de care leagă o opincă, alergând şi atingând pe spate curioşii; în mod simbolic, „Cucii" se înhamă la un plug şi trag trei brazde pentru belşug; după amiază, merg pe la case şi joacă în horă; obiceiul se încheie la apusul soarelui; se crede că acela care se face „cuc" trebuie să se facă 3 sau 9 ani consecutiv, pentru că altfel, după ce moare, se va face diavol; fulgii luaţi de pe gluga Cucului sunt întrebuinţaţi de femei ca să afume pe cei ce suferă de frică; se mai crede că acela care nu primeşte nici o lovitură de bâtă de la cuci nu va fi sănătos peste an; în Dobrogea, ceata este formată din 20 de flăcăi, din care unul este travestit în diavol, având coarne, haine pestriţe şi viu colorate, faţa înnegrită cu funingine; el se numeşte Împărat; se umblă din casă în casă şi sunt recompensaţi cu bani (2. MARIAN, I, p. 215-217; 12. GHINOIU, p. 191-192; PRESA).

CUCUVEA (Athene noctua - DLRM, p. 203)
Cântă numai noaptea, la vremea întunericului, vestind evenimente nefaste; caracteristicile naturale ale păsării (regimul de viaţă nocturn, strigătul lugubru, zborul lin, „ca o nălucă", penajul în culori închise) o predestinează la o simbolică depreciativă, asocierii cu orizontul întunericului şi cu tărâmurile infernale; se spune că s-a născut din metamorfoza unei femei chinuite, pe care bărbatul o bătea mereu; de obicei, ea anunţă o moarte iminentă, dar poate vesti şi ploaia, când cântă două-trei seri consecutiv, ori chiar naşterea unui prunc, atunci când cântă pe casă şi glasul ei seamănă cu scâncetul unui copil mic (COMAN, II, 1; 99-100). Este considerată sfântă şi, din acest motiv, nu trebuie ucisă şi nici ouăle ei distruse, când sunt găsite - Dolj; se crede că moare cineva din familie, când cântă cucuveaua pe acoperişul casei sau pe cel al altor acareturi ale gospodăriei - Muntenia; Teleorman; Prahova; Ialomiţa; Galaţi; Iaşi; Suceava; dacă într-o casă este un mort iar pe acoperişul ei cântă cucuveaua, este semn că va mai muri cineva din familie - Vaslui; i se întâmplă ceva rău celui care îngână cucuveaua - Suceava; totodată, cântecul cucuvelei poate să însemne şi că fata din acea casă se va mărita - Muntenia; dacă strigătul ei este mai mult ţipător, strident, şi nu are o tonalitate jalnică, este semn că se va naşte un prunc în casa aceea - Suceava; în schimb, dacă ţipătul ei seamănă cu plânsetul prevesteşte moartea cuiva - Moldova (2. GOROVEI, p. 68; 145; 281-283; NOTE, Antonescu). În Sălaj, Teleorman şi Bucovina, se crede că atunci când cucuveaua cântă deasupra unei case este semn că va muri cineva din acea casă (1. CHIVU, p. 245; COJOCARU, p. 163; PRESA). Este semn de pagubă pentru cel care visează cucuvea - Suceava (NOTE, Băncescu).

CUFĂR v. LADĂ DE ZESTRE.

CUI
Dacă la baterea primului cui într-o casă nouă ies scântei este semn că acea casă va lua foc - Moldova; dacă vreunul din cuiele bătute la casă a fost drăcuit de către meşter, să fie aruncat şi să nu fie bătut în continuare - Vâlcea (2. GOROVEI, p. 46; 68). v. FIER.

CULOARE
Există un rol al culorilor ca semn magic prin care se face deosebirea între triburi; de pildă, la romani erau în general patru triburi: albati, russati, virides şi veneti (albii, roşii, verzii şi vineţiii), având fiecare zeii lor protectori: Jupiter, Marte, Venus, Quirinus; sezoanele sau anotimpurile, într-un cuvânt calendarul, puteau fi şi ele exprimate prin culori, iarna fiind întotdeauna albă; asemănător erau colorate şi cele patru elemente sau stihii ale cosmogoniei româneşti (aerul, apa, pământul şi focul); culorile au fost folosite şi la deosebirea claselor sociale: nobilii, preoţii, magii aveau distinctivă culoarea albă; militarii aveau roşu, iar muncitorii şi meşteşugarii aveau ca semne distinctive albastrul şi verdele; culorile au căpătat funcţii magice deosebite, de la o etnie la alta, în domeniul medicinii populare, dar mai ales în marcarea etapelor vieţii, ca apartenenţă a generaţiilor la clasele de etate; pentru toţi oamenii, dar în special pentru crescătorii de animale, culorile diferitelor vietăţi, domestice cu deosebire, au o importanţă covârşitoare prin puterea magică pe care o pot declanşa; astfel, multe din credinţele tradiţionale şi practicile rituale aduc în atenţie un animal de o anumită culoare, în lipsa căruia misiunea sacrificiului (ofrandei) nu este îndeplinită (BUHOCIU, p. 360; 408). În acest context, interpretarea simbolurilor trebuie să ţină seama, pentru o justă apreciere, de trei esenţiale orizonturi: cel al ritualului (naştere, nuntă, moarte, obiceiuri de peste an etc. ); cel al vieţuitoarei în cauză (bou, cal, capră, câine, cocoş, găină, oaie, pisică, vacă etc. ); şi cel al culorii (bou alb, capră roşie, găină neagră, pisică neagră etc. ); de remarcat că, în general, sunt utilizate culorile opozabile (alb-negru), care, prin tradiţie, dezvoltă semnificaţii benefice sau malefice (NOTE, Antonescu).

CUMINECĂTURĂ v. ÎMPĂRTĂŞANIE.

CUNUNĂ
De la termenul cunună derivă o serie de alţi termeni: a se cununa, cununie etc. ; cununa reprezintă principalul atribut al miresei; funcţia ei simbolică este complexă, căci ea (< lat. corona) este semn solar şi celest, semnificând o anumită demnitate de ordin social sau spiritual de provenienţă divină; ca orice cerc magic, ea are funcţie apotropaică, dar şi una de unificare; în simbolica nunţii, ea întruchipează în general principiul feminin, în speţă este o marcă a stadiului feciorelnic al miresei; faptul că o coroană, mai cu seamă cea împletită din flori, este un simbol al fetei de măritat îl atestă toate celelalte practici premaritale; de pildă, primirea unei coroane de flori de către un flăcău de la o fată este semnul acceptării căsătoriei; de asemenea, în Bucovina, împletită din cetină verde de brad şi împodobită cu flori artificiale din hârtie colorată, cununa se bate pe marginea uşii de la intrare, în noaptea de dinaintea sărbătoririi onomasticii unei fete, iar deasupra se arborează două panglici late, cu tradiţionala urare „La mulţi ani!"; fata face o mică petrecere în cinstea celor ce au pus cununa la uşă (EVSEEV, p. 198; 204). Cununa este simbolul fetelor mari şi în special al mireselor, care o poartă efectiv în ceremonialul nunţii, devenind astfel simbolul căsătoriei; baier roşu poartă fetiţele până cresc de îşi pun mărgele, ca să le apere de deochi, pentru că omul se uită şi se miră de baierul roşu şi nu de fată, încât cade asupra acestuia răul de deochi; în primul caz, fata e mare şi în acelaşi timp pregătită pentru căsătorie, încât ceata junilor îi înapoiază baierul roşu al copilăriei, care devine fără importanţă, dar opresc cununa, care o simbolizează chiar pe ea ca mireasă, semn deci că o vor de soţie sau „îi fac" (un act magic), îi vrăjesc de măritiş; în al doilea caz, fata nu este încă de măritat sau nu este încă pregătită pentru aşa ceva, deci i se înapoiază cununa, dar nu i se dă baiera, pentru ca fata să depăşească vârsta copilăriei sau dificultăţile pregătirii şi să devină cât mai curând fată de măritat, simbolic adică: „cunună, nu baieră"; deci cununa din colindele din Ţara Oltului este simbolul cununiei (de unde şi termenul acesteia); a da sau a lua o cunună de la o fată înseamnă a se cununa cu ea, nu numai cu cununa, ci şi cu fata; cununa este în concluzie, în Ţara Oltului, simbol al unirii, al nunţii, al legăturii, al căsătoriei (HERSENI, p. 187; 190; 224). În Bihor şi pe Valea Jiului, în drumul spre cununie, flăcăul şi mireasa poartă câte o cunună, făcute din crenguţe de pomi fructiferi, cu deosebire din pruni, în forma unui cerc; acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru Câmpia Ardealului, unde cununile sunt făcute în Duminica Mare sau a doua zi de Rusalii, de către fete, din „spice de grâu curat" şi flori de câmp şi sunt folosite la toate cununiile din acel an; în Sălaj şi Năsăud, cununa se poartă ca decor de cap, peste învelitoare sau năframă, nu numai în timpul nunţii, ci şi după aceea un an întreg sau până ce are primul prunc; împletirea cununii la mireasă şi purtarea ei are aceleaşi semnificaţii ca şi la bărbieritul mirelui, fiind făcute de nune, druşte, surori de mireasă, fiind rituri de despărţire; riturile de iniţiere şi integrare se desfăşoară când cununa este terminată şi este aşezată pe capul miresei de către părinţi, după ce a fost luată din mâna nunelor; semnificaţia de fertilitate şi propiţiere rezidă din faptul că la confecţionarea cununii sunt folosite flori de câmp şi plante perene; semnificaţia de unire este dată de faptul că, în unele zone, florile sunt culese chiar de mire (ŞEULEANU, p. 102-103; 109). Pe Valea Jiului şi în Bucovina, cununile de nuntă se fac dintr-un cerc îmbrăcat în lână colorată peste care sunt împletite flori; în satele din Câmpia Ardealului, acest fel de cununi le fac fetele în Duminica Mare sau a doua zi după Rusalii, când ies preoţii cu crucea să sfinţească hotarele; ele se fac din grâu curat şi din felurite flori de câmp, apoi le agaţă fetele de praporii alaiului de sfinţire şi le duc cu acestea la biserică, unde se păstrează apoi pe la icoane pentru toate cununiile de peste an; în jurul Timişoarei, cununile se pun pe capul mireselor după ce, în prealabil, li s-a pus pe cap un sovon lung din pânză albă; în Bucovina, cununa se pune pe capul gol; acest sovon se leagă, după cununie, pe după gâtul miresei; cununile se fac din rămurele de pomi roditori, cu deosebire din prun, la care se adaugă şi alte plante; dacă tânăra pereche a fost lovită de multe necazuri ulterior, se spune că nu s-au cununat cu cunună de prun, ci cu una din rug, asociindu-se astfel rugul cu nefericirea şi soarta aspră a vieţii, poate şi pentru că rugul are ghimpi şi creşte în locuri pietroase şi sterpe; dacă unuia dintre tineri îi cade cununa de pe cap în timpul cununiei, se crede că viaţa lor nu va fi îndestulătoare şi nici nu vor avea parte de pace şi fericire, că vor avea foarte multe de suferit sau chiar că unul dintre ei va muri; nu este semn bun şi când se pune cununa strâmb pe cap; cununa de mireasă, purtată la cununie, se coase, după ceremonie, într-o pernă, pe care tânăra nevastă nu trebuie să o mai descoasă şi să o privească în vreun fel, fiindcă se crede că va muri curând - Suceava (3. MARIAN, I, p. 213; 314-315; 2. GOROVEI, p. 174). În Bihor, obiceiul împletirii cununii de Sânziene (24 iunie) subsumează credinţe legate de prevestirea norocului şi a belşugului casei, când pe cunună se găseşte a doua zi păr de animale, sau de prevestiri funeste, când a doua zi cununa este găsită căzută de pe acoperişul casei (3.BOCŞE, p. 113). În Maramureş, cununa desprinsă din vârful steagului de nuntă este dată miresei pentru a o păstra până la prima naştere, florile din ea fiind folosite în apa primei scalde a pruncului (DĂNCUŞ, p. 187). Tot în Maramureş, la ieşirea din biserică, mireasa îşi scoate cununa virginală şi, uitându-se prin ea, îşi şterge faţa cu steagul soţului ei, pentru ca pruncii pe care îi va avea să fie frumoşi (BOGDAN, p. 22). Obiceiul legat de terminarea secerişului are în Transilvania o mare răspândire; el este prilej de manifestări folclorice pitoreşti şi pline de semnificaţii; în celelalte regiuni ale României, nu are nici amploarea şi nici vitalitatea din sudul, centrul şi nord-estul Transilvaniei; obiectul ceremonial se face din spice, la sfârşitul secerişului, şi se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba-popii, barba lui Dumnezeu, iepure, după forma ce i se dă; el stă în centrul desfăşurării ceremonialului şi reprezintă mănunchiul sau cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul; obiceiul cununii a fost poate la început o practică empirică de selecţionare a seminţelor; mai târziu, grâul din cunună a avut menirea să fertilizeze magic recolta viitoare; ele se treierau aparte, se băteau cu îmblăciul şi se amestecau în sămânţa anului viitor, punându-se în fiecare sac de sămânţă câte un pumn de grâu din cunună; în unele locuri, grâul din cunună era folosit ca leac; în Maramureş, spicele de cunună se împletesc în cununile de căsătorie şi se pun la steagul de nuntă; practica legată de fertilitate este asociată cu cele legate de relaţiile matrimoniale; există menţiuni că altădată, în unele locuri, în scopul păstrării puterii de rodire a pământului, cununa se aşeza în arătura proaspătă de toamnă; cea mai răspândită este denumirea de cunună, care, în vestul Ţării Oltului, coexistă cu denumirea de buzdugan; denumirea de peană este cunoscută într-o zonă restrânsă din jurul Sebeşului şi Albei Iulii; numele de iepure apare în unele părţi din Muntenia şi Moldova, ca şi barba-popii sau barba lui Dumnezeu şi este o expresie figurativă bazată pe forma în care sunt împletite spicele; cununa sau buzduganul se face din cele mai frumoase spice, alese din ultima parte a lanului; în unele locuri, se lasă întotdeauna neculese câteva spice, pentru a nu lua holdei întreaga putere roditoare; în sat, cununa este aşteptată de către tot satul şi udată la toate porţile; udatul are forme diferite; în Năsăud, de pildă, udă flăcăii, iar fata aşteaptă să fie udată şi după aceea se învârteşte pe loc de trei ori; în sud, în Hunedoara, cea care poartă buzduganul trebuie să se ferească să fie udată (4.POP, p. 111-115; 118). Cine se visează având cunună pe cap va fi invidiat, uneori dispreţuit; cine visează o cunună frumoasă înseamnă că va învinge necazurile; cine se visează primind o cunună de dafin are semn că în curând va fi promovat într-o funcţie mai înaltă - Suceava (NOTE, Băncescu).

CUPĂ
Simbol al sânilor, în fond nu este altceva decât cupa imortalităţii, care a aparţinut mamei eterne, mamei divine străvechi, umplută fiind firesc cu lapte, cel mult amestecat cu miere; Dionysos, un zeu cu cupă, revoluţionează mitul în sensul că înlocuieşte conţinutul recipientului cu vinul tinereţii veşnice (HERSENI, p. 311).

CUPTOR
Ca oamenii să locuiască într-o casă nouă cu noroc în toate cele, la construcţia cuptorului, se aşează la baza lui o oală având drept capac o piatră, iar în oală se pune, vie, o pasăre de curte - Suceava; întors de la botez, cu pruncul în braţe, naşul sau nănaşa lui îl lovesc de trei ori uşor cu capul de cuptor, crezând că gestul făcut va determina ca, în viaţă, copilul să fie bun, precum este şi cuptorul; alţii însă consideră că nu este bine, pentru că pruncul va fi toată viaţa un om retras, aşa cum şi cuptorul ocupă o poziţie mai lăturalnică în spaţiul gospodăresc - Ţara Oltului; nu trebuie să se doarmă pe cuptor, pentru că, pe unde vine pisica de afară, vine şi lucrul-slab în casă - Ţara Oltului; femeia care doarme pe cuptor va naşte greu - Tecuci; nimeni nu trebuie să se încalţe pe cuptor, pentru că îi mor porcii - Suceava; sau îi mănâncă lupul oile şi uliul găinile - Suceava; mireasa, care vine în casa mirelui, să nu se uite din primul moment în cuptor, fiindcă îi moare soacra - Suceava; din acest motiv, soacrele acoperă gura cuptorului, înainte de sosirea miresei în casa soţului - Tecuci (2. GOROVEI, p. 70; 160; 173; GOLOPENŢIA, p. 73; 104; PRESA). Înainte ca mireasa adusă de la casa ei să intre în cea a mirelui, soacra mare se aşează repede cu spatele la cuptor, pentru că nu este bine ca tânăra soţie să se uite în cuptor - Bucovina (3. MARIAN, I, p. 447). Pentru cine visează cuptor în care se coc plăcinte urmează zile benefice; este semn bun, va primi vizite şi îi vor înflori afacerile celui care visează un cuptor în care se coace pâine; va primi veşti bune cel care visează sobă; cel care visează cuptor ars este prea cheltuitor, având permanent dorinţa de a obţine ceva care îi lipseşte; când se visează căzând în sau pe un cuptor înseamnă bătaie, ceartă, moarte - Suceava (NOTE, Băncescu). v. CASĂ.

CURĂŢENIE
De remarcat că, în majoritatea zonelor etno-folclorice din România, există credinţa că bărbatul care merge la arat şi semănat nu trebuie să aibă, în zilele precedente, relaţii sexuale, pentru ca grâul să nu facă tăciune (mălură); abstinenţa sexuală este strictă pe toată durata aratului; de asemenea, în timpul semănatului (2. CHELCEA, p. 4-5; 3. p. 324). La începutul semănatului, ca şi la începutul secerişului, agricultorul trebuie să fie spălat, îmbăiat şi îmbrăcat cu o cămaşă nouă (ADĂSCĂLIŢEI, p. 34). Gesturile pe care muncitorul pământului le făcea la debutul fiecărei lucrări agricole (arat, semănat, recoltat) vizează puritatea trupească şi vestimentară (nu trebuie să aibă relaţii sexuale înainte, trebuie să se spele şi să îmbrace cămaşă nouă), cu scopul de a asigura sănătatea şi abundenţa recoltei (VĂDUVA, p. 57). Pentru ca bucatele semănate primăvara să iasă curate, plugarul se spală mai întâi pe mâini şi apoi aruncă sămânţa pe ogor - Maramureş (BOGDAN, p. 44). Semănătorul îmbracă haine noi, sau pe acelea pe care le-a purtat, când a văzut prima oară, în acel an, Găinuşa (constelaţia), pe care le păstrează ascunse într-un colţ al casei; Găinuşa este sorocul cel bun al plugarului, crezându-se că ea aduce mană bună peste grâu; de asemenea, omul care vântură sămânţa trebuie să fie curat la haine şi trup, deoarece, în credinţele tradiţionale, există un transfer între principiile esenţiale ale unor obiecte către calităţile vegetaţiei şi recoltei; astfel, în timpul aratului şi semănatului, se impun anumite restricţii, cum ar fi: abstinenţa sexuală, să nu treacă femeie pe dinaintea boilor înjugaţi la plug, bărbatul să nu pună clopul (pălăria) pe masă, fiindcă va acoperi holda de tăciune etc. ; în unele sate, se crede că nu este bine să se semene în timp ce pâinea se coace în cuptor - Bihor (3. BOCŞE, p. 102). Pentru ca descântecele să-şi atingă scopul, descântătoarea trebuie să fie bătrână, adică la adăpostul ispitelor lumeşti, iar, dacă nu este în vârstă, ea trebuie să fie curată, adică neatinsă de bărbat şi nici să nu fie la ciclu („la trei cireşe"), să aibă cămaşă curată - Moldova; să descânte fiind nemâncată şi să fi postit în acea zi - Transilvania (3. GOROVEI, p. 131). Nu este bine ca mirele şi mireasa să aibă relaţii sexuale în noaptea nunţii, fiindcă nu vor avea noroc la vite - Ţara Oltului; când se seamănă grâu, bărbatul şi femeia să fie curaţi, să nu fi avut înainte raporturi sexuale, pentru ca grâul nou să nu facă tăciune, şi nici să nu se întreţină relaţii sexuale pe câmp, fiindcă se spurcă lanurile şi va bate şi grindina - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA , p. 141; 163). Totuşi, în Ţara Oltului se mai păstrează amintirea unei practici magice de fertilizare a cânepei, prin săvârşirea unui act sexual chiar pe răzor (HERSENI, p. 284). Numeroase atestări folclorice relevă obligaţia ciobanului de a fi curat, de a respecta interdicţiile şi obligaţiile morale impuse de contactul permanent cu oaia, animal prin definiţie fertil şi pur, roditor şi sacru; până la Sântilie (20 iulie); ciobanii nu au voie să coboare în sat, ori să se atingă de trup de femeie, abia după această dată ei putând să scoată fetele la joc, sau să contracteze viitoarele căsătorii; în general, oaia conotează în mod negativ erosul şi universul feminin; ca şi albina, oaia oferă produse vitale pentru economia rurală; totodată, ca şi albina, ea este feminină, pentru că este fertilă; de aceea, exclude prezenţa femininului, solicită devoţiune şi castitate; de Sântilie, când vara alunecă spre toamnă şi când se apropie coborârea oilor din munte, pactul poate fi rupt şi ciobanii pot fi reintegraţi vieţii sociale şi îndeletnicirilor maritale; această trecere de la un ritm biologic la altul, de la un nivel ontologic la altul explică de ce, de abia de acum încolo, ciobanii coboară în sat (ori femeile urcă la stână), au loc horele şi se pregătesc viitoarele căsătorii (COMAN, I, p. 23).

CURCAN(Meleagris galloparo -DLRM, p. 208)
Se crede că, dacă se pun în borş „mărgelele" de la curcan, femeia care o face nu va avea noroc la curci - Galaţi (2. GOROVEI, p. 71). Îşi va zidi casă cel care visează curcan umflându-se în pene - Suceava (NOTE, Băncescu).

CURCUBEU
Personificat, curcubeul devine, în credinţele tradiţionale româneşti, Zmeu, Balaur, Sorb; uneori este Brâul Pământului, ulterior şi Brâul lui Dumnezeu sau Brâul Maicii Domnului (Suceava), care opreşte ploaia; i se atribuie puterea de a sorbi apa mărilor şi a râurilor (1. KERNBACH, p. 127; 2. p. 156; 2. GOROVEI, p. 71). Este drumul balaurilor, pe care îl străbat aceştia când se duc la apă ca să se adape (VLĂDUŢESCU, p. 92). Ca să păstreze echilibrul apei între cer şi pământ, curcubeul îşi fixează un capăt al său într-un râu mare, de unde suge apa; când norii au pierdut prea multă apă înseamnă că au acţionat două curcubeie, cel de dedesubt fiind mai puternic, pentru că ia mai multă apă, cel de deasupra mai slab - Tecuci; Prutul este adăpostul curcubeului de răsărit, iar Siretul al celui de apus - Tecuci; femeile, care vor să aibă pielea albă şi lucioasă, trebuie să se spele cu apă din coada curcubeului - Suceava; cine bea apă din acelaşi loc cu el va fi, până într-o lună, prunc în uterul altei fete - Bihor; cine merge în genunchi să bea apă de unde bea şi curcubeul, de va fi fată, flăcău se va face, iar, de va fi flăcău, fată va deveni - Suceava; cine vede curcubeul să ia două cofe cu apă, să se târască pe coate până unde bea curcubeul apă şi acolo va descoperi o comoară - Suceava; când plouă şi apare pe cer este semn că ploaia va sta - Teleorman; Bucovina; când apare în cursul dimineţii este semn de secetă în perioada următoare - Tecuci; când are culoarea dominantă roşie, se crede că va fi mult vin în anul acela; când verdele e predominant, se va face mult grâu; când e mai mult albastru, va fi secetă şi foamete grea - Dâmboviţa (2. GOROVEI, p. 57; 71; 267). Când culoarea roşie predomină, se vor face multe cereale, iar, dacă e verde, vara viitoare va fi bogată în fân - Chioar (1. POP, p. 377). Curcubeul de primăvară este prevestitor al vremii: dacă are culorile limpezi, va fi belşug; dacă îi sunt tulburi, se crede că anunţă un an excesiv de ploios (2. KERNBACH, p. 156). Unde apare curcubeul este semn că nu va mai ploua şi că aduce secetă; cât timp se vede arcuit pe cer, el bea apa dintr-un pârâu, râu, baltă, şanţ etc. ; capul lui este din lemn; cine vrea să-l prindă, trebuie să meargă într-un picior şi cu ochii închişi, iar, dacă îl prinde, bărbatul se face femeie, iar femeia devine bărbat - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 106). Când se arată curcubeul dimineaţa, pe pâclă (ceaţă), atunci este semn că o perioadă lungă de timp vor fi zile cu ceaţă şi burniţe - Suceava (2. MARIAN, I, p. 86). I se mai spune, în popor, „brâul popii"; se crede că, dacă a apărut curcubeul, nu va mai ploua (2. CHIVU, p. 247). Se spune că apariţia curcubeului pe cer e semn că a potolit Dumnezeu apele după o ploaie intensă - Suceava (NOTE, Băncescu). Cine are guşă şi vrea să se vindece de ea, când vede curcubeul vara, să se dea de trei ori peste cap, rostind totodată o invocaţie prin care curcubeului i se impune să bea apa din guşa celui bolnav - Maramureş; Suceava (2. GOROVEI, p. 108; BOGDAN, p. 46). Pentru cine visează curcubeu, cu o deschidere foarte mare pe bolta cerească, este semn de moarte - Suceava (NOTE, Băncescu).

CUREA
Cine se culcă seara să nu-şi pună cureaua la cap, pentru că vine diavolul şi îl sugrumă cu ea - Tecuci (2. GOROVEI, p. 78).

CURMAL (Phoenix dactylifera - DLRM, p. 209)
Pentru cine se visează dăruind curmale este semn că, în curând, va primi nişte vizite - Suceava (NOTE, Băncescu).

CURTE
Pentru cine visează curtea unei gospodării şi îl izbeşte aspectul ei de neorânduială şi necurăţenie înseamnă că, pentru o perioadă de timp, va dovedi lipsă de voinţă şi dorinţa de a trândăvi - Suceava (NOTE, Băncescu).

CUSĂTURĂ (A COASE)
Nu se coase nici un obiect de îmbrăcăminte după ce a fost pus deja pe om, pentru că acesta uită tot ceea ce a învăţat, sau pentru că i se coase mintea, sau i se încurcă mintea - Ţara Oltului; Dolj; Prahova; Ilfov; în caz că este absolut necesar, i se poate ţese descusătura sau ruptura numai după ce i s-a pus în gură un capăt de aţă, iar în timpul coaserii trebuie să nu vorbească - Muntenia; Tecuci; Galaţi; Vrancea; Suceava; sau să se ţină cu mâna dreaptă de ceva - Vâlcea (GOLOPENŢIA, p. 108; 2. GOROVEI, p. 44; 141; NOTE, Antonescu). v. FIR.

CUŞMĂ v. PĂLĂRIE.

CUTREMUR (A SE CUTREMURA)
Credinţele tradiţionale româneşti reţin numai cutremurele de pământ şi nu atestă pe cele de origine vulcanică; astfel, un bou ţine în coarnele sale Pământul; diavolul vine de i-l cere, boul se scutură şi în acest fel au loc cutremurele; sau diavolul introduce un ţânţar pe o nară a taurului care susţine Pământul, efectul fiind acelaşi (COMAN, I, p. 10; II, p. 119). Cutremurele se produc pentru că: peştii pe care stă pământul mişcă din cozi - Suceava; Dumnezeu se uită la pământ şi el, pământul, de frică tremură - Suceava; pământul nu mai poate suferi păcatele oamenilor şi vrea să se scuture de ele - Muntenia; când se cutremură pământul, înseamnă că Dumnezeu se uită pe pământ şi vede păcatele oamenilor - Vaslui; se mai crede că acela care pune urechea la pământ, în timp ce acesta se mişcă, poate auzi tot ce se întâmplă pe lumea cealaltă: oamenii cum vorbesc între ei, dangătul clopotelor, răgetul vitelor etc. - Iaşi; când cutremurul se petrece în timpul nopţii, înseamnă belşug, dar este semn de pagubă, dacă se petrece în timpul zilei - Tecuci (2. GOROVEI, p. 72; 184). Pentru cine visează cutremur de pământ este semn că poziţia sa socială se va schimba în curând - Suceava (NOTE, Băncescu).

CUŢIT
Cuţitul se întrebuinţează în multe descântece, în cadrul cărora are un rol important, el însuşi fiind de mai multe feluri: cuţit de găsit, cuţit de furat, cuţit spurcat (care nu a mai fost folosit la tăierea alimentelor), cuţit alămat, cuţit cununat etc. ; dintre toate, cuţitul cununat are o importanţă deosebită, pentru că el este acela care este purtat de către mire la brâu sau la cizmă în timpul cununiei; există şi cuţit cununat de şapte ori, sau cuţit cununat de nouă popi; în general, în timp ce se descântă, cu el se face un cerc deasupra locului reclamat de bolnav ca fiind dureros, apoi se atinge cu el în cruciş, iar în final se înfige într-o pâine caldă; uneori se întrebuinţează două cuţite încrucişate; după realizarea descântecului, cuţitul se împlântă după uşă, sau aiurea, sau în pământ, unde trebuie să stea cam o jumătate de oră sau trei zile; dacă atunci când este scos este ruginit înseamnă că bolnavul nu are leac (3. GOROVEI, p. 144; PRESA). Se crede că imediat după naşterea unui copil este bine să se înfigă un cuţit în pragul uşii, pentru ca să nu se deoache noul născut şi să nu se apropie de el necuratul - Moldova; când mama pleacă de acasă cu copilul nou născut, pentru a primi rugăciunea de curăţire, să calce peste un cuţit şi peste un cărbune, ca să nu se prindă de ea şi de copil nici deochiul, nici altfel de rele - Bucovina; nu este bine a lăsa copilul singur în casă, pentru că intră necuratul în el şi, pentru a-l proteja, se aşează lângă albia sau leagănul, în care stă, un cuţit - Suceava; ca să fie apăraţi de tot felul de rele (ură, foc etc. ), mamele lasă să cadă un cuţit cu vârful în jos prin gura fiecărei cămăşi noi, înainte de a fi îmbrăcată prima dată de copilul pentru care a fost confecţionată - Transilvania; dacă, în timpul desfăşurării mesei de botez, cuiva dintre invitaţi îi cade cuţitul pe jos şi se înfige în pământ este semn că pruncul va muri de moarte nenaturală - Moldova; ca să încurce drumul cocorilor şi să-i oprească din calea lor spre sud, toamna, copiii înfig un cuţit în pământ şi apoi se dau peste cap - Bacău; în drum spre biserică pentru slujba de cununie, ginerele să poarte în cizmă un cuţit şi usturoi, iar mireasa să aibă în sân o păpuşă, spunându-se că aceasta din urmă este bună de cuţit, evident cuţitul reprezentând simbolic principiul masculin, iar păpuşa pe cel feminin - Dolj; să nu se ameninţe niciodată cu cuţitul pe altcineva, pentru că fuge îngerul care stă pe lângă fiecare om încă de la naşterea sa - Muntenia; Suceava; când se ameninţă cu cuţitul, fuge îngerul de lângă acela ce o face timp de 40 de zile, luând cu el şi şapte păcate dintre cele săvârşite de cel ameninţat - Tecuci; să nu se ameninţe cu cuţitul o femeie gravidă, pentru că pruncul care se va naşte va fi fricos - Tecuci; când unuia îi cade cuţitul şi acesta se înfige cu vârful în pământ sau în podele înseamnă că acela va culege o mare izbândă - Suceava; dacă îi cade cuţitul şi se înfige în pământ, în timp ce stă la masă, înseamnă că îi vor sosi oaspeţi - Suceava; Bucovina; ca o fată să fie jucată, curtată şi apoi luată de soţie de către un anumit flăcău, se duce şi înfige un cuţit în pământ, în dreptul unuia din colţurile casei, rostind totodată dorinţele ei - Bucovina; dacă un cuţit rugineşte mereu înseamnă că unul de-ai casei a tăiat în prealabil cu el ceva de furat - Tecuci; Galaţi; când se cumpără un cuţit nou, prima bucată care se taie trebuie dată câinelui, ca acesta să nu-l fure - Moldova; brânza nu se sărează cu cuţitul, ci numai cu lingura, crezându-se că astfel se împuţinează cantitatea ei - Suceava; când bate grindina, este bine să se înfigă un cuţit în pământ şi aceasta va înceta imediat - Mehedinţi; grindina se poate îndepărta şi înfigând un cuţit în pământ, peste hotarul sau în marginea satului, sau cu o vărguţă de răchită sau salcie, de care s-au ajutat pentru a scăpa o broască din gura unui şarpe (2.GOROVEI, p. 20; 37; 60; 66; 72; 80; 97; 106; 114; 148; 165; 173; 177; 261; 1. MARIAN, p. 34; NOTE, Antonescu). Tăierea buricului se face de către moaşă cu un cuţit bine ascuţit, pe un ban de argint, dacă este fată, ca să fie curată şi frumoasă ca argintul; dacă este băiat, tăierea se face cu un cuţit sau cu toporul pe resteul boului de hăis (dreapta) de la jug, ca el să întâmpine în viaţă toate greutăţile cu tăria şi răbdarea boului - Gorj (CĂRĂBIŞ, p. 60). Când un copil are junghiuri, se ia un cuţit găsit, cu ajutorul căruia se atinge copilul, în cruce, peste locul afectat de durere, concomitent cu rostirea unui descântec, după care cuţitul se înfige în pământ, iar copilul este mutat din locul unde a stat - Ilfov (3. MARIAN, II, p. 249-250). În Banat, a doua zi după înmormântare (uneori chiar şi a treia sau a patra zi), cinci-şapte femei se deplasează la cimitir, spre revărsatul zorilor, şi acolo cântă Ziorile (Zorile), apoi pun în jurul mormântului mărăcini cărora le dau foc; cea mai în vârstă dintre ele ia un cuţit în mâna dreaptă, înconjoară mormântul de trei ori şi apoi înfige cuţitul alături de cruce, gestul indicând mortului că atâta îi este hotarul de umblat, în caz că se va transforma în strigoi (3. MARIAN, III, p. 221). În cadrul jocurilor de aflare a destinului (ursitei), care se desfăşoară cu prilejul Vergelului, indicarea blidului sau farfuriei sub care se află un cuţit semnifică, în satele din jurul Turdei, că viitorul soţ va fi un om cu suflet rău, iar, în Munţii Apuseni, înseamnă soţ sau soţie rea de gură şi cu un limbaj colorat (2. MARIAN, I, p. 66; 123). În lapte şi smântână nu se foloseşte niciodată cuţitul, pentru că nu este bine; când cineva aşează cuţitul pe masă, dacă va fi cu tăişul în sus, înseamnă că acela va face un drum în direcţia spre care arată vârful cuţitului - Maramureş (BOGDAN, p. 22; 90). Dacă strigoaicele au luat laptele de la vreo vacă, se ia o covăţică cu tărâţe şi acestea sunt mestecate cu un cuţit în timp ce se rosteşte un descântec, apoi cu vârful cuţitului se ia de trei ori spuză din vatră şi iar se descântă, după care se ia, tot de trei ori, puţin gunoi şi femeia zice un descântec, în fine, se dă apoi de mâncare animalului; sau se mestecă în covata cu mălai cu un cuţit şi un ac, rostindu-se de trei ori un descântec, după care se dă vacii să mănânce - Suceava (2. MARIAN, II, p. 266-270). Văzând în vis cuţit înseamnă primirea unei veşti sau defăimarea propriei persoane; tăind cu el semnifică rănirea cu un obiect oarecare; primind în vis un cuţit de la cineva înseamnă vorbe rele, minciuni, uneltiri - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: cuţit-pământ; cuţit-prag; cuţit-cărbune; cuţit-usturoi; mărăcine-cuţit-cruce; cuţit-tărâţe-descântec-cărbune-gunoi.

CUVÂNT v. VORBĂ.