R

RAC (Astacus fluviatilis - DLRM,p.685)
Ochii de rac aruncaţi între doi indivizi care se ceartă îi poate determina pe aceştia să se ia la bătaie - Argeş; se crede că femeia care visează raci fierţi va păţi o ruşine - Suceava (2.GOROVEI,p.16;208). Dacă legumele din grădină sunt distruse de furnici, coropişniţe şi de alte „goange", se prinde un rac, se omoară şi se îngroapă într-un colţ al acesteia - Sălaj (KISS,p.528). Cel care visează raci să se ferească de hoţi; iar dacă se visează mâncând raci înseamnă supărare - Suceava (NOTE,Băncescu).

RACHIU
Când, la masă, se varsă din întâmplare paharul cu rachiu este semn de ceartă sau de pagubă - Mehedinţi;Muntenia;Teleorman;Ialomiţa; primul pahar de ţuică (rachiu) se bea în întregime, pentru că, în cazul că rămâne ceva, cel ce va bea ulterior va lua şi din zilele celui care a lăsat paharul nebăut până la fund - Galaţi; dacă se toarnă un rest de rachiu într-un pahar şi acesta nu se umple, persoana căreia îi este destinat paharul va avea un băiat - Botoşani; înainte de a se bea primul pahar de rachiu (ţuică), este bine să se verse câteva picături pe jos, ca să bea şi morţii - Muntenia;Ialomiţa; nu se pune pe masa din ziua de ajun a Crăciunului (24 decembrie) rachiu şi nici nu se bea, pentru că a fost inventat de către diavol - Suceava; pentru a se lăsa de patima băuturii cineva, se pune o sticlă cu rachiu într-un mormânt, unde trebuie să stea trei zile şi trei nopţi, apoi i se dă să bea din ea, zicându-se totodată: „aşa să bea N rachiu, cum a băut mortul!" - Suceava (2.GOROVEI,p.17-18;79;134;163;252;1.CHIVU,p.245;NOTE,Antonescu). Prin bube dulci româncele din nordul Moldovei înţeleg un fel de bubuliţe, care apar copiilor mai ales în jurul gurii, care nu dor, dar care supurează neplăcut şi, pentru a le vindeca, mamele le descântă, procedând astfel: iau rachiu curat într-un pahar şi îl amestecă cu trei rămurele de mesteacăn, în timp ce rostesc un descântec, apoi îl pun pe copil să mestece usturoi şi să guste din rachiul descântat, apoi îl unge cu o alifie făcută din untură, luată de la trei porci, în care adaugă oţet, cumpărat din trei prăvălii; să nu se descânte niciodată, când se măreşte luna, pentru că şi bubele, în loc să se vindece, vor creşte - Suceava (3.MARI-AN,II,p.247-249). Când chemătorii la o nuntă întind plosca cu rachiu către o gazdă şi aceasta din urmă o ridică în semn de urare (se rosteşte de obicei: „casă de piatră") şi bea din ea, înseamnă că acea persoană acceptă invitaţia şi trebuie neapărat să se pregătească de daruri şi să se ducă în ziua programată; dacă nu bea, nu închină plosca, ceea ce se întâmplă în cazul celor nevoiaşi, o restituie şi adaugă: „Cu mila lui Dumnezeu, să vă căpătaţi altu’. Că eu nu pot!" - Banat;Ţara Haţegului; dar obiceiul este practicat în toate zonele etno-folclorice (CLOPOTIVA,II,p.416). Cine visează rachiu va cauza cuiva un rău, iar cine visează că bea rom să se aştepte la musafiri - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: ţuică-mormânt-3; rachiu-mesteacăn-descântec-3-usturoi-untură-oţet-lună.

RAI
Este imaginat ca o grădină minunată, pe care omul nu şi-o poate închipui, pentru că Dumnezeu a adunat acolo tot ceea ce este mai frumos pe lume; este atât de întins, încât nimeni nu-i poate şti capătul; în mod obişnuit, el se află în al nouălea cer, tot acolo aflându-se curţile şi palatele Creatorului; toată grădina este plină de copaci minunaţi, cu fructele mai dulci decât mierea; prin pomi ciripesc o mulţime de păsări, care au un penaj în culorile cele mai felurite şi totodată cele mai armonioase cu putinţă; pe jos este un imens covor de iarbă totdeauna verde, pe care cresc mii de flori de toate culorile şi miresmele închipuite, iar printre firele de iarbă se văd merele de aur căzute din pomi; unele seminţe ale acestor mere mai cad uneori şi pe pământ, dar ele răsar numai printre oamenii curaţi sufleteşte şi miloşi; printre copaci, şerpuiesc lin pârâiaşe a căror apă este rece ca gheaţa şi limpede ca lacrima; pe malurile apelor, se întind poieni cu iarbă verde ca smaraldul şi cu flori de culorile nestematelor; aşa cum se întâmplă cu oamenii, nici florile nu pot pătrunde toate în Rai, fiind şi ele supuse judecăţii; în mijlocul Raiului, se află un munte din sticlă, pe vârful căruia cresc muşchi şi verdeaţă, dar acolo nu se pot urca decât cei cărora îngerii le aruncă o scară de aur, pe marginile căreia sunt lumini ca nişte stele; pe această scară urcă doar arhanghelii, îngerii şi sufletele celor buni, toţi preamărind pe Dumnezeu; în unele locuri sunt întinse mese, la care se petrece fără nici un fel de excese; Fiul lui Dumnezeu trece călare sau într-o trăsură, urmat de cete îngereşti, iar toţi copiii aleargă după el, când îl văd, pentru că le dă daruri frumoase sau îi îndeamnă la joacă; în altă parte, Maica Domnului, înconjurată de o mulţime de mame, stă de vorbă cu ele, povestind mai ales despre copiii lor; iar Dumnezeu stă totdeauna în palatele sale, la sfat cu sfinţii, uitându-se din când în când pe pământ, ca să observe cum se mai desfăşoară viaţa şi faptele oamenilor; nu se ştiu motivele pentru care Dumnezeu părăseşte uneori Raiul şi coboară, pentru scurtă vreme, pe pământ (PRESA). Loc imaginar, opus iadului, unde sufletele celor răposaţi se odihnesc; în acest loc nu există durere şi nici întristare; Dumnezeu ocupă locul central, bucurându-se de cinstirea tuturor şi bucurând totodată privirea tuturor; sentimentul general în acest loc este de bucurie nesfârşită; sufletele stau în mai multe cete şi petrec mâncând şi bând ceea ce au dat în timpul vieţii sau au dat ceilalţi pentru ele; în mod obişnuit, se adună în aceleaşi cete sufletele rudelor sau toate umbrele unei generaţii se grupează în jurul unui strămoş mai evlavios; dacă un om a murit neîmpăcat cu un altul, atunci sufletele lor nu se mai regăsesc; din această cauză este bine ca omul să moară împăcat cu toată lumea - Muntenia; este o grădină deosebit de frumoasă, împodobită cu flori şi cu pomi roditori în care cântă tot felul de păsări; tot ce este mai frumos pe lume se concentrează în această grădină; se află în cer, pe pământul de pe cealaltă lume; în mijlocul grădinii stă Dumnezeu, aşezat pe un scaun din aur, împodobit cu diamante şi alte pietre scumpe; în jurul lui sunt o mulţime de mese, pe care se află bucate şi băuturi alese, unde mănâncă şi beau sufletele răposaţilor, îndemnate de cete de îngeri; dar în Rai nu intră decât cei plăcuţi lui Dumnezeu; uşa Raiului este păzită de doi îngeri sau arhangheli, înarmaţi cu săbii, care nu permit orişicui să intre, ci doar pe cei drepţi şi vrednici; unii afirmă că, la uşa Raiului, stă de pază Sân-Petru, cu un mănunchi de chei în mână, lăsând să intre doar pe cei drepţi; tot în uşa Raiului mai stă Floarea-Soarelui sau Sora-Soarelui, care nu se duce niciodată la judecată; în jurul Raiului sunt câmpii întinse, pline cu tot felul de roade şi bunătăţi; prin mijlocul raiului curge Apa Duminicii, care aici îşi află vărsarea; drumul ce duce în cealaltă lume se desface la un moment dat în două, cel din stânga ducând de-a dreptul în iad, cel din dreapta însă, care este presărat cu tot felul de flori mirositoare, duce la Rai; nu departe de acest drumeag se află gura iadului, peste care se află puntea Raiului - Bucovina; este o grădină cu flori şi pomi, situată pe un munte aşezat deasupra iadului; acolo se află o mulţime de îngeri şi sufletele celor buni, milostivi sau care au pătimit, trăind în îndestulare, având la dispoziţie mese cu băuturi şi mâncăruri alese - Năsăud; în acest spaţiu se află cete de îngeri şi heruvimi, care cântă şi tămâiază permanent; lângă tronul lui Dumnezeu, se adună în special pruncii, ei arătând aidoma îngerilor; în Rai este permisă intrarea sufletelor de feciori nevinovaţi, bătrâni care s-au căit de păcatele lor, fete, femei şi bătrâne care au muncit toată viaţa; ziua este permanent senină şi nu există noapte; sunt câmpii întinse, dealuri înverzite, păsări care cântă cu voioşie, ape limpezi - Banat (1.MARIAN,p.301-304).

RAMURĂ v. POM.

RANĂ
Dacă se visează rană, care afectează în adâncime pielea corpului, înseamnă boală; dar dacă se visează o umflătură cu caracter purulent, bubă, este semn de sănătate - Suceava (NOTE,Băncescu).

RAPT
Unii folclorişti înclină să socotească momentul de luptă simulată între cele două tabere (între cele două familii) o amintire a vremurilor când mireasa era răpită cu forţa (vezi principiul ancestral conform căruia ce este în „cortul" meu este al meu), aspect care s-a păstrat în folclorul celor mai multe dintre popoarele europene; la români, în multe regiuni, de pildă în Muntenia, şi astăzi se fură mireasa; aici însă mireasa este furată doar când părinţii nu se învoiesc; de fapt, fata pleacă împreună cu iubitul ei şi părinţii îşi dau ulterior asentimentul; se întâmplă însă ca fata să fugă fără învoirea părinţilor, care îşi vor da cu greutate asentimentul; multe din cântecele noastre lirice vorbesc despre astfel de căsătorii realizate sau proiectate în cazul în care opoziţia părinţilor pare a fi de neînvins; uneori, căsătoria prin răpire simulată avea cauze economice; familiile nu erau în stare să facă nunta şi flăcăul fura fata şi se cununa cu ea mai târziu; în acest caz, se organiza ulterior numai „nuntă mică", numărul invitaţilor fiind foarte redus (4.POP,p.150). Alteori, cum este cazul în Maramureş, fuga tinerilor este determinată de deosebirea de stare socială, în care caz părinţii se împotrivesc mezalianţei, înrudirii dintre o familie „nobilă" şi una care nu posedă documentul medieval de înnobilare; în această situaţie, tinerii se întorc acasă după naşterea primului copil şi-şi primesc abia acum partea de zestre care li se cuvine (NOTE,Antonescu). Conform oraţiilor, răpirea miresei, ca urmare a unei expediţii pseudo-militare, acoperă o realitate istorică, în sensul că toate căsătoriile exogame erau rezultatul unei expediţii militare; deci, departe de a fi o degradare a obiceiului marital, amintirea raptului este o acoperire prezentă a unui trecut războinic (EVSEEV,p.208). Ion Chelcea subliniază că fenomenul raptului este prezent în ceremonialul de nuntă din toată Peninsula Balcanică; pentru zona Chioar, există numeroase documente care atestă opoziţia autorităţilor bisericeşti şi laice faţă de acest procedeu, săvârşit cu voie sau fără voie, dar oricum repudiat şi azi de opinia publică, poate pentru că ea simte obiceiul raptului ca un atentat la sistemul tradiţional moştenit, din care cauză gestul în sine a fost transferat în practici cu un pronunţat caracter ludic; în Prahova, fata este răpită de mai multe ori în timpul nunţii; în Lăpuş, flăcăii fură mireasa şi o duc acasă la ei; în Mehedinţi, la semnalul naşului, tinerii fură mireasa dintre ai săi şi o dansează; în zona de munte a Banatului, raptul fetelor este o secvenţă distinctă în economia nunţilor; în Ţara Oltului şi la poalele Parângului, fenomenul este prezent sub forma unui simulacru de rapt; de asemenea, furtul steagului de nuntă este un rapt mascat (1.POP,p.368-369;2.ANTONESCU,p.59;1.LAZĂR,p.267). Uneori se poate întâmpla ca însăşi mireasa să fie furată, cu voia ei, adică să se ascundă undeva, în care caz amenda („gloaba") plătită de „giveri" (un fel de cavaleri de onoare ai mirelui şi miresei) este mai consistentă decât cea de la furtul steagului - Banat (1.LAZĂR,p.268-269). În colindele cu subiect pseudo-religios, Iuda este personajul care se face vinovat de furtul unor obiecte, cu precădere el furând soarele şi luna de pe cer; în esenţă, în aceste cazuri accentul cade pe acţiunea de a fura, act ce semnifică regresiunea lumii în haos, în momentul crucial al sărbătorii, de unde şi nevoia de urare, de colind, de restabilire a ordinii divine, instituită prin însuşi actul creaţiei (FILIP,p.144 -145). v. FURT.

RAŢĂ (Anas - DLRM,p.690)
Conform unor atestări, raţa este o pasăre plăcută lui Dumnezeu; conform altor credinţe însă, „diavolul mai întâi să se fi făcut răţoi şi ca răţoi umbla pe apă, când s-a întâlnit cu Dumnezeu; de aceea nu se mănâncă capul de raţă"; caracterul malefic al capului de răţoi este subliniat şi în alte contexte: în basme, puterile zmeului sunt ascunse într-un asemenea „locaş", iar unele credinţe susţin că din sângele care pică din capul tăiat al unei raţe se vor naşte broaşte; se crede că nu trebuie să se dea raţă de pomană, fiindcă nu mănâncă morţii; se mai crede că laba de raţă, ca şi a gâştei, semnifică vrajbă, ceartă (COMAN,II,p.11). Se crede că le place copiilor să se joace în apă, pentru că femeia care i-a moşit le pune în apa în care sunt spălaţi, imediat după naştere, câte un ou de raţă - Muntenia; limba de răţoi este bună de dragoste dacă e purtată la brâu - Vâlcea; pentru boli pulmonare este bun sângele provenit din gâtul de răţoi - Neamţ; capul de raţă nu se mănâncă, pentru că acela care o face va consuma băuturi alcoolice tot aşa cum raţa bea apă - Suceava; dacă raţa cloceşte este semn că, peste nu multă vreme, casa stăpânilor săi va rămânea pustie - Vâlcea; este rău de moarte când cloşca scoate vreun boboc de raţă cu două capete sau cu patru picioare - Vâlcea; bobocii de raţă, după ieşirea din ouă, se scot afară din casă numai după trei zile şi numai după ce au fost stropiţi cu chinovar, pentru a nu fi deocheaţi - Tecuci; este vioi tot anul acela căruia i se întâmplă ca boboci de raţă sau de gâscă să-şi facă nevoile pe el - Vâlcea; pentru că sufletele celor decedaţi nu mănâncă raţă, nu este bine să se dea de pomană preparate din carne de raţă - Ialomiţa; este semn că se strică vremea când „se scaldă" raţele pe uscat - Vâlcea; se crede că va urma vreme rea când raţele, care se scaldă în vreo baltă, se aleargă una pe alta şi se scufundă - Suceava; este semn de ploaie, când raţele bat cu aripile în pământ - Suceava (2.GOROVEI,p.23; 206;214;265-266). Cine visează raţă va auzi minciuni; dacă se visează împuşcând-o va fi vorbit de rău; dar îşi va face de ruşine duşmanii cel care visează că a prins o raţă, iar dacă se visează că o mănâncă înseamnă onoare - Suceava (NOTE,Băncescu).

RĂCHITĂ (Salix fragilis - DLRM,p.691)
Se spune că nu este bine să se stea afară, când se coase, înainte de a înfrunzi răchita - Suceava; în dimineaţa zilei în care este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie), se pun ramuri verzi la stâlpii porţilor, în special ramuri de răchită înfipte în brazde de iarbă, crezându-se că astfel vor rodi mai îmbelşugat răsadurile de legume şi celelalte semănături, tot aşa cum se prinde şi răchita, când este pusă în pământ - Suceava; cine a fost speriat de ceva să fie afumat cu putregai de răchită - Suceava (2.GOROVEI,p.204; 216). Femeile care vor să-şi stopeze lactaţia sânilor, după înţărcarea copiilor, se afumă cu putregai de răchită - Suceava; tot cu putregai de răchită se afumă şi cei care au fost speriaţi de lupi; de Sântoader, după ce se spală pe cap, bărbaţii îşi retează puţin păr din frunte, iar fetele din partea terminală a cozilor şi îl pun într-o scorbură de răchită, zicând către Sântoader că îi dă părul lor în schimbul părului din coada calului său; părul se pune în răchită, ca să le crească repede şi să nu-i doară capul peste an - Bucovina (3.MARIAN, II,p.267-268;2.,I,p.153;255). Se aduc nuiele de răchită de pe câmp şi se pun în vase cu apă în casă, primele, primăvara, ca semn al reînvierii naturii - Maramureş (BOGDAN,p. 72). Serii simbolice: răchită-brazdă cu iarbă; răchită-păr.

RĂDAŞCĂ (Lucanus cervus - DLRM,p.691)
Insecta, de o mărime impresionantă, la care masculul mai are şi două mandibule puternice asemănătoare coarnelor de cerb, intră mai repede în analogie cu boul, pentru care rădaşca a fost denumită şi bourel, capul cerbului, buhai, boul lui Dumnezeu etc.; legendele afirmă că este metamorfoza boilor din turma Demiurgului sau a îngerilor care au refuzat să-l ajute pe Sfântul Ilie să strângă rafurile (raf - şină de fier care se aplică peste obada roţilor de lemn de la care şi de la căruţe - ŞĂINEANU,IV,p.327) de la căruţă şi din care cauză acesta i-a blestemat să aibă cleşti la gură; fiind asociată cu boul, rădaşca primeşte conotaţii aferente ideii de putere şi fecunditate; astfel, se crede că acela care se spală pe mâini cu apa în care a fiert o rădaşcă devine puternic în luptă; purtată în pălărie sau în buzunar, apără de rău; pusă în apa pe care fetele o folosesc la spălarea părului, ajută la creşterea acestuia mai puternic şi mai des; dată, printre nutreţuri, la vacile sterpe, le aduce acestora laptele; aruncată pe ogoare, în seara de Sânziene (Drăgaica, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul - 24 iunie), determină obţinerea unor recolte bogate (COMAN, II,p.138). v. BOU.

RĂDĂCINĂ
Cine visează rădăcină este semn de mare întristare - Suceava (NOTE,Băncescu). v. POM.

RĂPOTIN
Obişnuit articulat (Răpotinul ţestelor) este numele unei sărbători populare, care se ţine, de obicei, în trei marţi consecutive, începând cu a treia marţi de după Paşte; întâlnit şi sub forma ropotin; etimologie necunoscută; în zona Olteniei, aceste zile sunt dedicate frământatului lutului şi uscatului la soare a ţestelor (ŞĂINEANU,IV,p.338;NOTE, Antonescu). Repotinul (pl. Repotinii) sau Repotina (pl. Repotinele), în Muntenia, Râpotin, în Vâlcea, Ropotin, în Muntenia şi Moldova şi Cerină (pl. Cerine), în Banat, este o sărbătoare mare, aidoma Paştelui; în această zi, femeile nu lucrează la furca de tors, la meliţă, la războiul de ţesut şi adunându-se împreună fac din lut şi paie capace de astupat gura cuptoarelor, dar mai ales acele renumite ţesturi, un fel de cuptoare mobile, sub care se coc, prin refractarea căldurii primite, turte, plăcinte, mălai, azime, diferite alte copturi; Repotinul se sărbătoreşte, după unii, în cea de a treia marţi după Paşte (Muntenia), precum şi în cele două care urmează una după alta (Moldova), iar după alţii în miercurea întâia după Paşte sau în ziua de Todoruse, adică miercuri, în cea de a 24 zi după Paşte (Banat); după ce se modelează ţestul, se înfige în vârful lui o ramură verde şi flori de câmp, se aşează pe frunze de lipan şi se expune la arşiţa soarelui, pentru a se usca; apoi se cumpără vin şi se stropesc, ca să fie norocoase, să coacă mereu, să fie bogăţie în casă; restul vinului se bea de către toate femeile care au lucrat împreună; se spune că, în această zi, femeile au voie să se poarte mai aspru cu bărbaţii lor, ca răzbunare pentru neplăcerile făptuite de ei - Muntenia (2.MARIAN,II,p.321). v. MIERCURI; ŢEST.

RĂSĂRIT
Acest punct cardinal este imaginat ca moment al trezirii Soarelui, după somnul de peste noapte, şi formează opoziţie cu apusul (12.GHINOIU,p.5). Plângerea la mort se face de obicei dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, în timpul celor trei zile cât stă mortul în casă; bocirea se face de regulă şi pe drum, la răscruci, spre biserică şi de la biserică spre cimitir (BUHOCIU,p.18).

RĂSCRUCE v. RĂSPÂNTIE.

RĂSCUMPĂRARE (A RĂSCUMPĂRA)
În Maramureş, când copilul împlineşte şapte ani, părinţii merg cu el la naşă, ca să-l răscumpere; abia din acel moment se crede că pruncul aparţine cu adevărat mamei sale (DĂNCUŞ,p.177).

RĂSPÂNTIE
Cel care călătoreşte să nu treacă prin răspântia a două sau mai multe drumuri, pentru că este în pericol de a fi schilodit de duhurile rele - Muntenia; în răspântii se îngroapă tot felul de farmece, acolo se găsesc hârburile unor oale în care s-au făcut vrăji şi cine calcă în ele, fără să fie atent cum păşeşte, poate fi betegit în fel şi chip - Ţara Oltului; ca să se scape de gândacii din casă, se iau nouă dintre ei şi se duc într-o răspântie, unde li se dă drumul, fără să vadă însă cineva - Suceava; ca să se scape de greierii din casă, se prinde unul dintre ei, este legat cu o aţă şi este scos afară, unde este batjocorit în tot felul, apoi este dus într-o răspântie şi legat acolo de un stâlp, din care cauză şi ceilalţi greieri vor pleca din casă pentru totdeauna - Suceava (2.GOROVEI,p.36;101;105; GOLOPENŢIA, p.77). Răspântia este locul cel mai prielnic pentru vrăji şi farmece, deoarece vrăjitoarea poate invoca aici, în chipul cel mai direct, duhurile de care are nevoie în acţiunile ei magice şi tot acest loc este foarte temut noaptea târziu, mai ales în anumite perioade ale anului, pentru primejdia ce ameninţă pe oameni, mai mult decât oriunde aiurea, de a se întâlni cu unele spirite răufăcătoare (12.GHINOIU,p.157).

RĂŞCHITOR
Unealtă a industriei casnice textile pe care se întind firele de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face „jirebii" - grup de 30 de fire de tort, constituind o unitate de măsură la urzit (ŞĂINEANU,III, p.287;IV,p.344). Ca să fugă nevăstuica de la păsări, se pune răşchitorul de-a curmezişul la gura coteţului - Tecuci (2.GOROVEI,p.166).

RĂZBOI DE ŢESUT
Se crede că atât timp cât se lucrează la războiul de ţesut Maica Domnului stă în genunchi - Vâlcea; femeia gravidă se aşează pe sulul din spate al războiului de ţesut, când se taie vreo pânză gata lucrată, ca să nască uşor - Tecuci; după finalizarea activităţii de ţesere a unei pânze, fetele nemăritate încalecă pe sulul din spate al războiului de ţesut şi, ieşind în curte, primul nume pe care îl aud strigându-se înseamnă că acela este al viitorului soţ - Iaşi (2.GOROVEI,p.160;238;259).

RĂZBUNARE (A SE RĂZBUNA)
Cine se visează răzbunându-se pe cineva pentru vreun necaz oarecare pricinuit este semn că va fi în curând într-o situaţie critică - Suceava (NOTE,Băncescu).

RÂMĂ (Lumbricus terrestris - DLRM,p.720)
Dacă, la arat, se găsesc sub brazde multe râme este semn că porumbul va rodi bogat în acel an - Tecuci; când ies din pământ râme multe prin ograda casei înseamnă că vremea va deveni aspră, chiar furtunoasă - Suceava; când râmele ies din pământ pe loc uscat este semn că vremea va deveni ploioasă - Muntenia;Suceava (2.GOROVEI,p.185;265;266).

RÂNDUNICĂ (Hirundo rustica - DLRM,p.721)
Se spune că sunt păsări „curate", „sfinte" (sunt „găinile lui Dumnezeu"), apariţia lor fiind de bun augur; nu-şi fac cuib la casele „vrăjite"; omul trebuie să le apere ca pe un bun preţios al gospodăriei, fiindcă rândunica este „lucru curat la casa omului" şi nimic al ei nu trebuie atins, pentru că este păcat; „la casa unde se adună rândunele multe toate-s cu priinţă" şi „la casa unde rândunica face cuib este bine"; se crede că îi moare vaca aceluia care dărâmă cuibul rândunelelor sau că îl vor ustura ochii sau i se va usca mâna celui care pune mâna pe rândunică; de curge, la mulgerea vacii, laptele cu sânge înseamnă ori că un membru al familiei a distrus un cuib de rândunică, ori că o rândunică a trecut, în zbor, pe sub acea vacă; rândunica are atribute psihopompe, din cauza culorii negre a penajului; în cea mai elocventă ipostază, ea apare aducând apă sufletelor însetate: „Rândunica-apoi zbura,/Către mare se lăsa,/Ea cu ciocul s-apuca/Apă-n gură o căra,/Apoi iute că zbura,/La cimitir se oprea/Şi pe morţi îi adăpa"; când, primăvara, femeile văd prima dată o rândunică suflă spre ea şi rostesc: „Cum se desparte coada ta şi nu se-ncâlceşte, aşa să mi se despartă şi să mi se descâlcească orice încâlcitură şi încurcătură; când voi sufla asupra ei, ea să se descurce şi să se desfacă!" (COMAN,II, p.27-28;32). Se crede că în fapt rândunica este o fiinţă omenească fermecată - Suceava; este semn de noroc, când se adună multe rândunele la casa omului - Galaţi; casele care au multe cuiburi de rândunică sunt considerate a avea noroc - Suceava; când rândunelele ciripesc în faţa casei, înainte de revărsarea zorilor, este semn de mare noroc - Tecuci; prevesteşte de bine, când intră, pe neaşteptate, o rândunică în casă - Muntenia; să nu fie împuşcată, fiindcă vânătorul va fi pedepsit cu mare pagubă prin foc - Suceava; pe cel care pune mâna pe o rândunică îl vor ustura ochii sau i se va usca mâna - Suceava; dar se crede că va fi vorbit de rău peste an cel care aude pentru prima dată, primăvara, ciripind o rândunică - Suceava; va fi sănătos peste tot anul cel ce vede pentru prima oară, primăvara, zburând rândunele, dar, dacă le vede stând şi ciripind înseamnă că îl vorbesc oamenii de rău - Muntenia;Suceava; cine vede primăvara pentru prima dată rândunele în zbor are semn că va face o călătorie, dar, dacă le vede stând, călătoria nu va mai avea loc - Muntenia; este bine să arunce cu ţărână peste cap cel ce vede pentru prima oară, primăvara, rândunele, ca să nu facă aluniţe pe faţă peste vară - Suceava; sau să se ia două bucăţele de lemn, să sufle peste ele şi apoi să le arunce; în felul acesta, cu deosebire dacă este femeie, va fi capabilă să descurce orice fel de fire, oricât de încurcate ar fi ele - Suceava; va fi singur toată vara cel ce vede pentru prima oară, primăvara, doar o singură rândunică - Suceava; cel ce vede pentru prima oară rândunică primăvara să caute sub talpa piciorului drept şi ce fel de păr de animal va găsi din acel soi va avea noroc - Galaţi; sau se crede că sub talpa piciorului drept va găsi bani - Suceava; de va găsi cărbune este semn că va avea noroc peste an - Vrancea; sau trebuie să se învârtească de trei ori pe piciorul drept şi apoi să vadă ce găseşte sub călcâi: de va găsi păr negru sau castaniu este semn că va muri în tinereţe, de va găsi păr alb, va muri la bătrâneţe, iar de va găsi păr şi alb, şi negru, este semn că va muri după ce va începe să încărunţească - Vaslui; cine vede rândunică primăvara să se oprească în loc şi apoi să pornească mai departe, dar numai cu piciorul drept, ca să-i meargă bine tot anul - Vrancea; nu trebuie ucisă, pentru că este de rău (interdicţie atestată în toate zonele din România), nici cuibul nu trebuie să-i fie stricat, pentru că gestul ar atrage moartea în acea casă - Ţara Oltului;Galaţi; cuibul de rândunică nu trebuie să fie stricat, pentru că îi vor muri părinţii făptaşului şi îi va lua foc casa - Iaşi; va fi blestemat şi va muri cel ce strică un cuib de rândunică - Dolj; să nu se omoare niciodată o rândunică, nici de cuiburile lor să nu se atingă nimeni, pentru că va fi blestemat de celelalte rândunele şi-i va lua foc casa - Galaţi; să nu se aducă în casă ouă de rândunică - Dolj;Neamţ; este bine când îşi fac cuib rândunelele la casa cuiva - Suceava; este lucru curat la casa omului şi este păcat să se atingă cineva de ce este al ei - Suceava; se vindecă de friguri cel ce se afumă cu cuib de rândunică - Suceava; dacă îşi fac lăstunii cuibar sub streaşina casei sau chiar în casă, este semn că locuinţa se va umple de ploşniţe sau că trage a pustietate, pentru că mai are obiceiul să-şi aleagă locul construirii cuibului prin coşare, saivane, grajduri etc., oriunde nu locuiesc oameni - Teleorman;Suceava; va muri vaca aceluia care din nesăbuinţă strică vreun cuib de rândunică - Moldova; dacă rândunica îşi face cuib sub streaşina unei case, cineva din acea locuinţă va muri - Suceava; vaca va da sânge în loc de lapte, sau lapte amestecat cu sânge, dacă o rândunică trece pe sub abdomenul ei - Tecuci;Suceava; cuibar de rândunică, pisat şi pus în ochi, este leac bun contra albeţei - Galaţi; ca să se dezveţe de patima băuturii, se omoară o rândunică, sângele ei se amestecă bine într-un pahar cu rachiu şi se dă să bea celui cu năravul alcoolului - Vaslui; este semn de ploaie, când rândunelele zboară prin apropierea casei - Suceava (2.GOROVEI,p.18;21;35;90;93; 146;169;197;204-205;247;271;282-283; 287;GOLOPENŢIA,p.71). Este vreme de ploaie, când rândunica zboară aproape atingând pământul şi din când în când scoate sunete sperioase şi plângătoare - Bucovina; la vreme bună, rândunica zboară sus şi se zbenguie cu suratele ei; când se anunţă a fi vijelie, atunci zboară în sus, până se pierd printre nori, iar zborul lor nu este rapid, ci lent - Transilvania (2.MARIAN,I,p.85;87). Nu este bine să fie stricate cuiburile rândunelelor, pentru că sângerează vacile; cine vede, primăvara, prima dată rândunele, singur fiind, singur va fi toată vara; când rândunelele zboară jos este semn că vine vreme ploioasă; dacă toate rândunelele sunt plecate până la 30 septembrie, atunci va ninge curând, adică prin noiembrie, început de decembrie; dacă se mai văd rândunele între 1 şi 6 septembrie, atunci înseamnă că în acel an nu ninge, decât după Anul Nou - Maramureş (BOGDAN, p.11;104;108;134). Când rândunica zboară la mică înălţime (pe jos) şi se atinge de zidul casei este semn că va ploua (2.CHIVU,p.247). Înseamnă întristare pentru cine visează rândunele; va avea bucurie în familie cel care visează rândunele hrănindu-şi puii şi va avea o căsătorie fericită cel care le visează făcându-şi cuib - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: rândunică-picior(drept)-3; rândunică-lemn; rândunică-picior (drept)-păr.

RÂSET (A RÂDE)
Este unul dintre simbolurile tipice ale renaşterii naturii, ale vieţii triumfătoare (COMAN,I,p.105). Umorul la nuntă, uneori îngroşat şi licenţios, dar niciodată trivial, se înscrie în sfera auguralului, obligatoriu pentru începutul de drum al noii familii; trebuie să fie totodată şi o reminiscenţă a gândirii arhaice, în care râsetele zgomotoase aveau putere apotropaică, fiind produse împotriva spiritelor nocive, care trebuiau îndepărtate din spaţiul celor doi tineri (ŞEULEANU,p.147).

RECIPIENT
Toate recipientele (şi arheologia demonstrează cu prisosinţă acest lucru) au aspectul de abdomen feminin sau de uter; deci sunt principii feminine; printre acestea se numără: plosca, vadra, doniţa, paharul, cupa, potirul, oala, farfuria (blidul, talerul, taierul, strachina) şi, ca tip aparte, lada de zestre; în acest sens, răsturnarea (întoarcerea cu gura în jos) sau spargerea veselei constituie adesea o acţiune simbolică, menită să semnifice o iniţiere feminină (EVSEEV,p.200;202). v. VAS.

REGE
Pentru cine visează rege(i) înseamnă că urmează un timp deosebit de secetos; dacă visează împărat venind la el, acordându-i vreo demnitate sau sărutându-l înseamnă slavă şi cinste deosebită; la fel, dacă visează împărăteasă este semn că va dobândi o funcţie importantă; dar visarea de prinţi morţi prevesteşte nenorocire în familie sau vreme de ploaie - Suceava (NOTE, Băncescu).

RESTEU
Fiecare dintre cele două vergele din lemn sau din fier, cu ajutorul cărora se închid părţile laterale ale jugului după înjugarea vitelor (ŞĂINEANU,IV,p.384). După ce mireasa s-a dat jos din trăsura sau din carul în care a venit la casa mirelui, întâmpinată fiind de către socrii mari (părinţii tânărului), scoate resteul de la boul din dreapta şi îl aruncă peste cap, gestul său simbolizând că ea cunoaşte rosturile gospodăriei în care va trăi de acum înainte şi că nu se va întoarce curând la casa părintească - Bucovina (3.MARIAN,I,p.446-447). Pe două resteie de lemn este adusă „cârpa cu pene şi ciucuri" (însemn de nevastă), de către un băieţel de 10-12 ani, în vederea schimbării pieptănăturii miresei, obicei care semnifică trecerea de la un statut social la altul - Ţara Zarandului (1.DASCĂLU,p.23).Se crede că, atunci când se adună resteie în casă, găinile nu vor mai face ouă - Dolj (2. GOROVEI,p.99).

RIDICARE (A RIDICA; A ÎNĂLŢA)
„Ridicarea în sus", ca şi „stropirea cu apă" sunt gesturi arhaice (BUHOCIU,p.68). Există obiceiul ca, la intrarea într-o casă în care se află un copil, cel străin să-l ridice, prinzându-l de subsuori cu amândouă mâinile, deasupra capului, spunând: „Uite, aşa de mare-i coconul!"; sau, dacă l-a mai văzut pe copil, îl cheamă la el să vadă „cât de mare a crescut" şi îl ridică deasupra capului - Maramureş (BOGDAN,p.132-133). Venită acasă de la cununie, mireasa încearcă să-şi ridice soacra în braţe, reuşita însemnând că nora va fi mai mare în casă, iar nereuşita stabilind că soacra va conduce treburile gospodăriei - Muntenia (2.GOROVEI,p.71). Ridicarea copilului şi atingerea acestuia, cu creştetul capului, de meşter-grinda casei este un gest augural şi totodată de punere a făpturii fragile în legătură cu piesa cea mai puternică din componenţa construcţiei; ridicarea unui membru al cetei de tineri de către ceilalţi componenţi înseamnă nu numai recunoaşterea acestuia ca vătaf, dar şi un gest de onorare a lui în acel moment, semn că din acea clipă toţi ceilalţi i se vor supune, tot aşa cum se întâmplă şi astăzi, când este ridicat în sus de către colegi un sărbătorit, un sportiv care a reuşit realizarea unei performanţe deosebite etc.; de menţionat însă că foarte rar sunt aruncate în sus persoane de sex feminin, de obicei doar în contexte sportive, ceea ce demonstrează că obiceiul acesta este de dată foarte recentă şi oricum un transfer, fără însă să mai păstreze conotaţiile gestului practicat în lumea flăcăilor sau a bărbaţilor (NOTE,Antonescu). Cine se visează că este ridicat de la pământ va avea multe griji; dar înseamnă multă veselie pentru cine se visează ridicat de pe un scaun - Suceava (NOTE,Băncescu).

ROATĂ
Ca să fie copilul ager şi isteţ, scutecele lui sunt puse la uscat pe o roată de car sau de trăsură - Banat;Moldova; ca să se împuţineze numărul greierilor de pe lângă casă, se ia o bucăţică de lemn de la locul unde a căzut roata unui car şi se introduce în gaura greierilor - Ţara Oltului; ca măiestrele să plece de pe acoperişul şurilor şi al grajdurilor, unde uneori obişnuiesc să danseze, se pune în vârful acestora o rotiţă căzută de la vreun utilaj agricol şi de care nu mai are trebuinţă gospodarul - Ţara Oltului; îl vor durea măselele pe cel care pune pe foc obezile roţilor - Tecuci; ca să treacă brânca la porci, se pune o roată într-un par - Suceava (2.GOROVEI,p.137;200;214; GOLOPENŢIA, p.72;76). De Anul Nou, în podul casei, fata de măritat învârteşte o roată de car, căruţă, trăsură în jurul coşului de fum şi strigă pe gaura roţii, invocând iubitul să vină cât mai repede la ea - Gorj (CĂRĂ-BIŞ,p.51). Cine visează roată înseamnă că va face o călătorie; când visează că îi cade o roată de la mijlocul de transport în care se află înseamnă că are în preajmă prieteni buni; îşi va împlini scopul pe care şi l-a propus cel care visează roţi multe; dar când se visează două roţi înseamnă boală - Suceava (NOTE,Băncescu).

ROCHIE
Cine visează rochie înseamnă că are prieteni făţarnici - Suceava (NOTE,Băncescu).

ROCHIŢA-RÂNDUNICII v. VOLBURĂ.

ROCMANI (ROHMANI; ROGMANI) v. BLAJINI.

ROGOJINĂ
Se crede că este bine să se dea de pomană o rogojină, în credinţa că, la vreme rea, pe lumea cealaltă, ofertantul va avea cu ce să-şi facă adăpost - Ialomiţa (2.GOROVEI,p. 199).

ROMANIŢĂ v. MUŞEŢEL.

ROMB
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că rombul simbolizează, în ornamentica populară, soarele, cu toate că există interpretări, mai ales ale unor comentatori cu pregătire în domeniul artelor plastice, unde se argumentează că rombul nu este altceva decât desenarea, în oglindă, a triunghiului care reprezintă schematic bradul, aducând în sprijinul ideii şi faptul că basmele narează despre trecerea unor eroi de pe un tărâm pe celălalt, ajutaţi de o pasăre-ghid, de-a lungul unui arbore, care se prelungeşte, în cealaltă lume nu prin rădăcini, cum ar fi normal, ci printr-un alt arbore parcă crescut invers; oricare ar fi realitatea, rombul nu poate fi desprins, ca interpretare, de triunghi, rozetă, cerc, pătrat, formând, împreună cu ele, o adevărată „familie" ornamentală, în totalitate subordonată cultului solar (PETRESCU,p.63;NOTE,Antonescu).

ROPOTIN v. RĂPOTIN.

ROSTOPASCĂ (Chelidonium majus - DLRM,p.725)
Plantă erbacee din familia papaveraceelor, cu flori galben-aurii, care conţine un suc galben otrăvitor, întrebuinţat în medicină, cunoscută şi sub numele de răsâpască, răsâpească, negelariţă etc. (ŞĂINEANU,IV,p.408). În Bihor, alături de alte plante, se pune între scutecele copilului mic sau în odaia acestuia pentru a-l feri de boli, se unge ugerul vacilor, pentru ca strigele să nu le ia laptele, sau se pun şapte rămurele de rostopască între coarnele vitelor de tracţiune, pentru noroc şi fertilitate, atunci când se iese primăvara la arat pentru prima dată (3.BOCŞE,p.101;111;114).

ROŞU
Are semnificaţii polivalente, fiind culoarea focului şi sângelui şi prima dintre culori, pentru foarte multe popoare, deoarece este fundamental legată de viaţă; dar există două tipuri de roşu, unul nocturn, femelă, posedând o putere de atracţie centripetă, altul diurn, mascul, centrifug, având o imensă şi irezistibilă forţă; pomilor li se leagă smocuri de lână roşie, simboluri solare, semn că ei se pregătesc de rod şi aşteaptă vreme prielnică, iar vitelor li se fac semne colorate cu roşu pe frunte, de Sân-Toader, din aceleaşi motive de bun augur (URSACHE,p.35;277). Este culoarea care simbolizează vârsta omului la maturitate - Ţara Oaşului; primăvara, când se scot vitele la păscut, în cireadă, li se leagă ceva de culoare roşie în coadă (un fir, o fâşie de pânză, o cordea etc.), pentru că vita care are roşu pe ea nu poate fi nici deocheată, nici nu se poate cel rău apropia de ea - Transilvania; se leagă o cordeluţă roşie la coada vacii sau a calului, sau a oricărui animal frumos, ca să nu fie deocheat - Suceava; sau ca să nu i se ia laptele vacii - Sălaj; într-o bucată de postav de culoare roşie se pun grâu, tămâie, piper şi sare, iar legătura se prinde de coada vacii, care este pe cale să fete, ca ea să fete uşor viţelul, la termen, fără complicaţii şi ca strigoaicele să nu se apropie de ea - Bihor; ca să nu fie deocheat, i se prinde viţelului o baieră roşie la coadă, iar la gât o legătură cu boabe de tămâie şi piper - Ţara Oltului; la masa de nuntă, găina preparată şi servită nuntaşilor este vopsită în culoare roşie - Ialomiţa; nu este bine să se ţeasă cu aţă de culoare roşie, pentru că mor oile - Dolj; nu este bine să se ţeasă cu fir roşu în sâmbăta lui Sân-Toader, pentru că acesta o omoară peste noapte pe neascultătoare - Dolj (2.GOROVEI,p.74;174;231;246;287; GOLOPENŢIA, p.127;PRESA). În Bihor, când se iese prima dată la arat, bărbaţii, îmbrăcaţi în straie noi sau curate, poartă la pălărie „ciucure de deochi", făcut din lână roşie, şi mărgele în care ascund usturoi, busuioc şi hodolean, plante cu puteri magice, pentru îndepărtarea vrăjilor care ar fura mana câmpului (3.BOCŞE,p.101) La şase săptămâni de la naştere sau la un an de botez, naşii taie „moţul" copilului; acesta este împletit sau legat cu un fir roşu, după care se păstrează într-o batistă, pus la loc sigur de mamă - Călăraşi (TUDOR,p.67). Împotriva deochiului, se pun canafi roşii la cai, o aţă roşie la gâtul sau mâna copilului mic - Suceava (NOTE,Băncescu). În Oltenia, în bradul de nuntă, se atârnă hârtie colorată, fire de lână roşie, beteală, un ştergar, mere roşii, colăcei, având rol apotropaic, pentru a feri nunta de forţe răufăcătoare (1.LARIONESCU, p.449). Dacă mireasa „şi-a păzit cinstea", cum intră în casă, leagă cu cordele sau strămătură roşie, culoarea fecioriei şi nevinovăţiei, masa, cuiele de prin pereţi, sticlele de băutură şi paharele de care se servesc mesenii; dacă, a doua zi după nuntă, se constată că mireasa a fost fecioară, se serveşte băutură de culoare roşie, iar, dacă „nu şi-a păzit cinstea", unul din meseni ia o oală şi o sparge de canatul uşii (EVSEEV,p.203). În Bucovina, vătăşeii care fac invitaţiile la „rachiul miresei" îşi pun cordele roşii în diagonală, leagă sticla cu rachiu tot cu cordea roşie şi poartă un steag de culoare roşie; acasă, la miri, sunt legate cu fire roşii masa, cuiele de prin pereţi, sticlele cu băutură, paharele (3.MARIAN,I, p.490-491;501). Este culoarea magică a folclorului, simbol al sângelui, deci şi simbol al vieţii, simbol al focului purificator, al soarelui, al dragostei, al bucuriei de viaţă (ZAHACINSCHI,p.7). Este culoarea prin excelenţă a violenţei (COMAN,II,p.30). Cu toate aceste atribute pozitive ale culorii roşii, în basme, cum ar fi „Povestea lui Harap Alb", se spune că „să te fereşti de omul roşu" (BUHOCIU,p.105). Culoarea roşie pentru încondeierea ouălor de Paşte se obţine din: sovârv (Origanum vulgarae), arin roşu (Alnus glutinosa), scorţişoară, în Banat numit lemnuş, adică „surcele de lemn de Brazilia", pojarniţă (Hypericum perforatum), despre care se spune că este stropit cu sângele Domnului şi de aceea zeama ei este roşie - Suceava (2.MARIAN,II,p.137). Serii simbolice: pânză(roşie)-grâu-tămâie-piper-sare; usturoi-busuioc-hodolean.

ROUĂ
Picături de apă care se formează, în dimineţile senine de primăvară, vară sau toamnă, prin condensarea vaporilor din atmosferă şi care se depun pe plante, pe pământ, pe lucrurile aflate în aer liber (ŞĂINEANU,IV,p.411). Omul bolnav de friguri este scos dimineaţa în grădină, în pielea goală, şi se scutură pe el rouă din copaci; indiferent de ce boală suferă, este bine ca, în noaptea de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), înainte de răsăritul soarelui, cel bolnav să se tăvălească prin iarba acoperită cu rouă şi se va vindeca - Ialomiţa; cine se va spăla cu rouă în dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe va fi sănătos peste vară şi nu-i vor ieşi pete pe faţă - Muntenia; când soarele nu a asfinţit încă şi deja a căzut rouă groasă este semn că vremea va fi bună în ziua următoare - Suceava (2.GOROVEI,p.94;207;263). v. APĂ.

ROZETĂ
Ca şi rombul, pătratul şi cercul, rozeta simbolizează soarele şi apare, în ornamentica populară românească, pe stâlpii porţilor şi ai caselor, pe ancadramentele uşilor şi ferestrelor, pe vasele de tot felul, pe obiectele confecţionate din lemn, lut, fier şi os, chiar şi pe ţesăturile populare, dar fără să fie singular reprezentată, ci aproape întotdeauna fiind tratată ca un element complementar, în toate zonele etno-folclorice din România (PETRESCU,p.49;NOTE,Antonescu).

ROZMARIN (Rosmarinus officinalis - DLRM,p.727)
Arbust mic, aromatic, din familia labiatelor, cu frunzele totdeauna verzi, cu flori albastre, albe sau roşii, întrebuinţat în medicină şi în industria parfumurilor (ŞĂINEANU,IV, p.412). Cine se visează culegând rozmarin înseamnă că va primi veşti neplăcute, iar dacă se visează mirosind rozmarin este semn că va fi învinovăţit într-o împrejurare oarecare - Suceava (NOTE,Băncescu).

RUDĂ (RUDENIE)
Nu este bine să se căsătorească rudele între ele, pentru că vor muri de „rudă rea" - Ialomiţa, sau nu le va merge bine şi nici praful nu se va alege din căsnicia lor - Vâlcea (2.GOROVEI,p.207). „Spălarea" mortului se face fie de o rudă a decedatului, fie de un om străin (bărbatul spală bărbat, femeia spală femeie) - Ţara Chioarului (1.POP,p.318). Înseamnă sănătate şi este semn de bine pentru cine se visează vorbind cu părinţii săi; pentru cine îşi visează rudele înseamnă că va primi musafiri - Suceava (NOTE, Băncescu).

RUFĂ v. HAINĂ.

RUG
Ca să se ferească de strigoaice şi să nu le ia laptele vacilor, în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe (23 aprilie), femeile pun ramuri de rug în uşa grajdului, pentru ca strigoaicele să se înţepe în el - Ţara Oltului; să nu se pună rug pe foc, pentru că va coace ugerul vacilor - Vâlcea (GOLOPENŢIA,p.130; 2.GOROVEI,p.208).

RUINĂ
Pentru cine visează ruină, indiferent de mărimea sau destinaţia pe care a avut-o construcţia, este semn că va dobândi un câştig care îi va mări averea actuală - Suceava (NOTE,Băncescu).

RUSALII
Realitatea lor s-a dezvoltat pe linia unor divinităţi ale iniţierii, dar cu rezonanţe puternice privind cultul morţilor; sărbătoarea lor cade la 50 de zile după Duminica Paştelui, în plină primăvară; în această zi nu trebuie să se lucreze, nu este permis să se văruiască, femeile nu au voie să toarcă, dar, deşi unele femei ţes, nu au voie să năvădească pe sul; în unele sate din zona de est a Moldovei, în săptămâna Rusaliilor, se lucrează numai la câmp, dar în miercurea Rusaliilor nu se lucrează nici acolo, pe motiv că este „zbuciumul Rusaliilor"; se spune că ele ar ieşi din desişurile unde stau ascunse, în aşa-numita „lume a Rusaliilor"; sunt închipuite ca nişte spirite femeieşti, frumoase, dar şi ca nişte babe urâte; ziua, ele aleargă prin nori, mulţi auzind muzica lor, uneori joacă precum nişte nebune pe iarba verde; locul unde ele dansează, ca şi în cazul ielelor, este periculos, cel ce calcă acolo se îmbolnăveşte; în acest caz, confuzia cu ipostaza ielelor este evidentă; în Muscel, există obiceiul ca primăvara, după ce un om se scoală din iarba verde unde s-a aşezat, să scuipe în urma lui, ca mijloc protectiv pentru a bara calea spre o eventuală pocire din partea acestor spirite; se mai crede că Rusaliile ar fi duhurile fetelor moarte înainte de logodnă; ele intră, prin multele trăsături caracteristice, în categoria zânelor (a vilelor), ca şi la slavi, considerate suflete ale morţilor, sau copile care au murit nebotezate, ori „fete mândre", pedepsite de Dumnezeu, care a prefăcut picioarele lor în copite, din cauză că ele îşi ascund membrele inferioare sub veşminte lungi, albe, din acest punct de vedere contaminarea cu caii lui Sân-Toader fiind iarăşi evidentă; în general, sunt înfăţişate ca nişte femei tinere, frumoase, cu părul lung, despletit, care atârnă pe spate până la pământ, forţa lor stând în păr, deoarece, dacă li se usucă părul, pier; uneori, dansând, ele ademenesc pe tineri şi îi răsplătesc cu nurii lor; sunt concepute ca purtând aripi uşoare şi având un glas fermecător; cine le aude nu le mai uită, cum le vede, moare de dorul lor; ele ar fi rusalii de nori, de pământ, de apă, de pădure, de mare, de munţi; în persoana acestor fiinţe supranaturale s-au cristalizat concepţii despre viaţa de dincolo de mormânt, rusaliile ajungând să reprezinte până la urmă contopirea cultului naturii cu acela al morţilor; Irodeasa este împărăteasa lor, dar Irodeasa este şi matroana căluşarilor, după unele credinţe (CHELCEA,p.313-314). Rusaliile coincid cu Cincizecimea, a 50-a zi după Paşte, respectiv cu Pogorârea Sfântului Duh; de aici convingerea că omul care munceşte în ziua de Rusalii va înnebuni, va fi „luat de rusalii", de spiritele malefice feminine, în bună parte identificate cu ielele; dar ele pedepsesc şi în timpul anului pe cei care nu respectă sărbătorile curente; cine face greşeala să doarmă cu ferestrele deschise în timpul nopţii se poate trezi cu rusaliile intrând în casă şi să le strâmbe gura şi ochii - Bârlad (BĂLĂNESCU,p.262). La Rusalii, se pune în streaşină apă, pentru sufletul morţilor, despre care se crede că sunt libere în această zi, vin şi stau sub streaşina caselor; tot acum se îngroapă buruiana numită „mama-ploaia" în groapa bradului, în jurul căruia se face jocul din „Pajiştea a mare"; capul bradului este pus într-o oală nouă, în care trei fete au răsturnat în prealabil, la miezul nopţii, un muşuroi de furnici; la Rusalii se găteşte boul (împănarea boului); în seara de ajun a Rusaliilor, feciorii cer de la o gazdă un bou; înainte de răsăritul soarelui, îl mână cu celelalte vite ale gazdei şi îl satură bine; în zori, ies şi fetele pe câmp, adună flori, flăcăii rup ramuri; din flori se împleteşte o cunună mare, rotundă, numită peană; unul dintre feciori îşi pune o mască din coajă de cireş şi opinci; mascatul merge înainte şi după el boul, apoi 4-8 flăcăi care mână boul, purtând în mâini puşti din lemn, având hainele întoarse, sumanele trase pe picioare etc.; apoi trec din casă în casă, fac glume, mânuiesc în joacă armele; în final, boul este dus la proprietarul lui, care îi ospătează, iar flăcăii îi promit câte o jumătate de zi de clacă (MUŞLEA,II,p. 80;158).

RUSITORI
Sărbătoare populară care cade în a şasea zi după Duminica Mare (Coborârea Sfântului Duh) sau în a cincia zi după Rusalii (ŞĂINEANU,IV,p.417).

S

SABIE
Este interesant că sabia şi soarele au aceeaşi origine, deoarece, într-o credinţă populară din Bucovina, se spune că Dumnezeu, vrând să facă lumea, a scăpărat amnarul ca să iasă soarele, dar a lovit greşit şi a ieşit mai întâi sabia; în acest sens, sabia este semn de foc, iar eroii basmelor, însemnaţi cu semn de sabie pe cap („săbieţi"), sunt de neam domnesc, ceea ce nu este altceva decât o moştenire culturală perpetuată de la geto-daci (BUHOCIU,p.330;344). Pentru cine se visează ţinând în mână o sabie este semn că va fi bine pentru toţi cei apropiaţi; dacă se visează confecţionând arc şi sabie înseamnă că se va lupta cu mai mulţi duşmani; dacă visează că se luptă cu sabia este semn de bucurie amestecată cu întristare şi chiar boală; înseamnă că va avea cu totul alte rezultate decât cele scontate dacă se visează rupând o sabie; dacă acela care visează sabie este femeie e semn că soţul ei va primi însărcinări militare - Suceava (NOTE, Băncescu).

SAC
Femeia însărcinată să nu se aşeze pe saci, pentru că va naşte greu - Suceava; când se sfârşeşte de semănat cânepa, sacul în care a fost ţinută sămânţa se aruncă puternic, cât mai sus posibil, ca tot aşa de înaltă să crească şi cânepa - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.31; GOLOPENŢIA,p.144). Este de rău augur pentru acela care visează sac de sport şi înseamnă pagubă pentru cel care visează sac gol - Suceava (NOTE,Băncescu).

SACÁ
Recipient (butoi) aşezat pe un cadru cu două sau cu patru roţi, tras de un cal, cu ajutorul căruia se transporta, de la un râu sau de la o cişmea, apă de băut (ŞĂINEANU,V,p.6). Cine visează sacá goală înseamnă că va suferi din cauza lipsei de apă - Suceava (NOTE, Băncescu).

SALAMANDRĂ (Salamandra maculosa - DLRM,p.733)
Specie de batracian, asemănătoare cu şopârla, cu pielea de culoare neagră, pătată cu galben, care secretă o substanţă iritantă cu rol protector (ŞĂINEANU,V,p.9). Poporul nu face o distincţie clară între salamandră şi şopârlă, totuşi unele texte folclorice o atestă ca o specie aparte faţă de şopârlă, iar descrierea populară a ei, precum şi denumirile (sălămăndriţă, sălămăzdră, sălămâzdră, solomâzdră, solomândră etc.) ne-o prezintă astfel: este un fel de şopârlă, foarte frumos împestriţată, neagră cu picături galbene, albe, verzi şi roşii; de aceea o caută mult fetiţele, aşezându-şi palmele în calea ei, ca să treacă peste ele, crezându-se că, în felul acesta, se vor obişnui mai uşor să ţeasă „flori" şi „râuri" pe cămăşi şi fote; se mai spune că apariţia salamandrelor în ogradă înseamnă că va veni vreme ploioasă (COMAN,I,p.118;ŞĂINEANU,V,p.9). v. ŞOPÂRLĂ.

SALATĂ (Lactuca sativa - DLRM,p.733)
Este semn că va suferi din cauza unor ispite foarte atrăgătoare cel care se visează mâncând salată; toţi cei din jur vor fugi de el, îl vor părăsi pe cel care visează salată lipsită de orice alte adaosuri (deci numai frunzele de salată) - Suceava (NOTE, Băncescu).

SALĂ
Cine visează sală luminoasă va avea parte de rezolvări pozitive ale intenţiilor tale, dar dacă visează sală de judecată este semn că va fi antrenat într-un proces pe motive politice - Suceava (NOTE,Băncescu).

SALCÂM (Robinia pseudacacia - DLRM,p.733)
Arbore din familia leguminoaselor, cu flori albe plăcut mirositoare, cu fructele sub formă de păstăi, cu lemnul tare şi rezistent la umezeală (ŞĂINEANU,V,p.10). Se crede că, atunci când înfloresc salcâmii a doua oară într-un an, este semn de toamnă lungă - Tecuci;Maramureş (2.GOROVEI, p.208;BOGDAN,p.10). Pentru a afla câţi soţi (soţii) vor avea adolescenţii (fete, băieţi), aceştia lovesc puternic cu palma o frunză de salcâm, iar numărul foliolelor rămase prinse pe nervurile sale va da răspunsul - Sibiu (DRĂGULESCU,p.154). Floarea de salcâm, prezentă pe coada lingurilor păstoreşti din Bucovina, invocă belşug de floare pentru albine (ŢUGUI,p.38). Pentru cine visează salcâm înflorit este semn de necredinţă din partea celor apropiaţi - Suceava (NOTE, Băncescu).

SALCIE (Salix - DLRM,p.733)
O legendă din Ialomiţa spune că atunci când a auzit că Iisus a fost răstignit, Maica Domnului a pornit să-l caute; ajungând la o apă, la malul căreia era o salcie, i-a zis să se facă punte şi Maica Domnului a trecut pe ea, binecuvântând-o să nu se poată face cărbuni din salcie şi să fie dusă în toţi anii la biserică, în ziua de Florii; o altă legendă ne povesteşte că fiind urmărită de soldaţii romani, pentru a-i ucide pruncul abia născut, Maica Domnului a fugit pe un măgar din Nazaret, dar urmăritorii au ajuns-o şi atunci ea s-a ascuns după tulpina unei sălcii, care şi-a aplecat coroana ca să-i ascundă cât mai bine; de atunci, se spune, salcia creşte aşa cum o ştim - Muntenia; cu deosebire în Munţii Apuseni, dar şi în unele zone ale Transilvaniei, fata însărcinată este dusă de două femei mai în etate la un gard, la un plop sau la o salcie; după ce i se împleteşte părul ca la neveste şi este îmbrobodită, se întorc în jurul ei, rostind formula sacră a cununiei, în loc de numele băiatului spunând că se cunună cu gardul, sau cu propteaua gardului, sau cu plopul, sau cu salcia; o doină din Bucovina atestă faptul că şi în această zonă ar fi existat obiceiul unei cununii simbolice; „Bată-te crucea, nănaşi,/Cu cine mă cununaşi:/Cu propteaua gardului,/Cu urâtul satului"; cu salcia înflorită (având mâţişori), luată de la biserică, oamenii se duc cu două-trei nuiele dintre acestea la grajdul vitelor şi le ating pe toate; la fel fac şi cu toţi membrii familiei, totul în credinţa ca ei să crească frumoşi ca salcia, iar vitele să se înmulţească şi să înflorească precum înfloresc mâţişoarele; lovirea se face încet, peste cap, mai ales la copii, apoi ramurile se pun la icoane, dar cei mai mulţi le pun la uşi, sub streaşină, sau se pun în casă la grindă; chiar se spune că nu este bine să fie aduse în casă şi de aceea se pun sub un căprior sau sub streaşină; se crede că, dacă sunt introduse în casă, ar trebui să moară cineva din familie, sau că nu le va merge bine vitelor; dar, în caz că tună şi fulgeră, se afumă în casă cu ele, ca ea să fie păzită; unii gospodari iau mâţişorii de pe rămurele şi îi duc la stupi, ca să fie sfinţiţi şi aceştia, să le meargă bine şi să aibă spor în miere; alţii le pun pe straturile din grădină, ca să nu mănânce viermii vlăstarele tinerelor plante şi apoi legumele; mâţişoarele din ziua de Florii se păstrează peste an, pentru că sunt bune ca leac împotriva gâlcilor, frigurilor, durerii de grumaz, la oameni, şi contra „ariciului" la vite, cei care sunt bolnavi înghit 1-3 mâţişori şi le trece, iar vitelor le pun în tărâţe sau le afumă cu ele; tinerii înghit câte un mâţişor întreg, imediat ce ies din biserică, ca să nu-i doară gâtul peste an, alţii ca să fie sănătoşi ca florile; la grindină, tunete, fulgere, furtună se pun pe foc mâţişoare, crezându-se că fumul ieşit pe coş împrăştie zloata; alţi oameni iau mâţişorii şi cu tămâie din ziua de Paşte şi înconjoară casa de mai multe ori; se crede chiar că se poate alunga grindina, ieşind în calea ei cu mâţişoare, până a nu călca vatra satului; se pun mâţişori şi în albia de spălat, dar nu se aduc în casă decât dacă este curată, proaspăt lipită şi îngrijită, altfel casa va rămâne neîngrijită tot anul; cine umblă încins cu salcie în ziua de Florii nu îl va durea mijlocul tot restul anului; cine duce la târg o vită sau alt animal să le atingă în prealabil cu mâţişoare de salcie din ziua de Florii şi toţi amatorii se vor îngrămădi să le cumpere - Suceava; şi în Năsăud se afumă casa cu ei, când este furtună; în Banat, se păstrează în casă pentru sănătate şi, când cade grindină, se iese afară cu ei şi aceasta se opreşte; în Gorj şi Ialomiţa, se iau de la biserică câteva nuiele, spunându-se că este bună să crească frumos cânepa, iar acasă le pun sub formă de coroniţe la icoane şi, pe timp de grindină, le aprind şi afumă casa cu ele, sau le pun pe acoperişul casei şi grindina încetează (3.MARIAN,I,p.540-541; 2.II, p.86-88;12.GHINOIU,p.177;NOTE,Antonescu). Se crede că salcia sau răchita are puteri magice, din cauza creşterii rapide a ramurilor; de Florii, fetele trec şi îşi mângâie părul cu ramuri de salcie verde, ca să le crească părul lung şi frumos; prin unele localităţi din Transilvania şi mai ales în Munţii Apuseni, este obiceiul ca, dacă o fată mare este însărcinată, două femei mai în etate o iau şi o duc la un gard, la un plop sau la o salcie; aici, după ce îi împletesc părul ca la neveste şi o îmbrobodesc, se învârtesc în jurul ei, spunând de trei ori ceea ce spune şi preotul la cununii: „Cunună-se roaba lui Dumnezeu X cu gardul sau cu propteaua gardului, cu plopul sau cu salcia"; este deci considerată ca plantă care simbolizează renaşterea, castitatea şi fertilitatea, precum şi ca plantă de leac pentru naşteri uşoare (BUHOCIU,p. 22-23). Ca să nu îi mai doară mijlocul la secerat, oamenii obişnuiesc să se încingă la brâu cu salcie, adusă de la biserică în Duminica Floriilor - Dolj;Vâlcea;Ialomiţa; se mai dă cu această salcie şi pe la urechi, pentru a nu mai avea dureri peste an - Dolj; salcia adusă de la biserică în Duminica Floriilor se pune, sub formă de coroniţe, la icoane şi se afumă cu ea când fulgeră şi trăsneşte, mai ales când se află singur în casă un membru al familiei - Ialomiţa; ca via să fie ferită de grindină, se leagă câteva viţe de vie cu mlădiţe de salcie, adusă de la biserică în Duminica Floriilor - Muntenia; ca să le crească părul lung, fetele îşi ating sau îşi pun în plete nuiele de salcie, sfinţită de Florii - Dolj; salcia se pune la icoane în ziua de Blagoveştenie (25 martie) şi în Duminica Floriilor, pentru că este bună ca să aducă rodnicie la albine - Galaţi; tot din salcia de la Florii se fac coroniţe şi se pun pe pomi, ca să dea roade mai multe - Ialomiţa; ca să crească înaltă şi mlădioasă cânepa, se iau crenguţe de salcie şi se duc, în seara din ajunul Duminicii Floriilor, la cimitir, se lasă la mormintele celor decedaţi din familie, iar a doua zi se iau mlădiţele, se duc la biserică şi, după slujbă, se duc acasă, unde se păstrează, fie puse la grinda casei, fie în podul casei - Ţara Oltului; cine apucă, de Florii, multă salcie în mână va avea parte de cânepă multă şi tot aşa va fi aceasta, cum sunt mlădiţele de salcie, subţire sau noduroasă - Ţara Oltului (2. GOROVEI,p.106;188;208-209;242:GOLOPENŢIA,p.144). La malul Dunării - Giurgiu, se leagă ramuri verzi de salcie şi de mesteacăn la comanda navei care urmează să fie lansată la apă, prinzându-se la pupă, la provă, la tribord şi la babord, deci în formă de cruce; la fel se face şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), când cu salcie sunt împodobite porţile şi casele, pentru că este „o sărbătoare" (1.CĂLIN-BODEA,p.55). În Banat, Oltenia, Muntenia şi Moldova, în zorii Duminicii Floriilor, uneori chiar din ajunul acestei zile, tineri necăsătoriţi sau cei din familie se duc în lunci, de unde taie rămurele tinere de salcie, pe care le duc la biserică; după ce acestea sunt sfinţite, sunt împărţite enoriaşilor, care le duc acasă şi le pun la porţi, la uşi, la ferestre, la icoane, la grinda casei, la grajdul animalelor; uneori, unele acareturi ale gospodăriei sunt împodobite cu crengi de nuc; ramurilor de salcie li se atribuie şi funcţii terapeutice; astfel, femeile se încing cu nuiele verzi de salcie sfinţite, în speranţa că vor scăpa de durerile mijlocului; copiii bolnavi de sperietură sunt afumaţi cu salcie păstrată de la Florii; vitele sunt atinse cu ramuri de salcie din Duminica Floriilor, pentru a înflori precum mâţişorii; mâţişorii de salcie sunt înghiţiţi în scop terapeutic pentru bolile care afectează gâtul; uneori, florile păstrate la icoane se pun în apa de spălat pe cap, în credinţa că părul va fi la fel de frumos ca florile; la Sfântul Gheorghe, încă din timpul nopţii sau în zorii zilei, la stâlpii porţilor sau ai prispei, la ferestre, la foişor, la pereţii casei, dar şi la grajduri, la oborul oilor, câteodată la pătul, se fixează ramuri de salcie, mânecătoare, jugastru, plop, stejar (deci foioase); în unele zone, alături de acestea sau independent de ele, se pune şi o brazdă de iarbă; atât crengile, cât şi brazda sunt lăsate acolo până se usucă, adică până mor de moarte bună; astfel, se urmăreşte apărarea omului şi animalelor de forţele malefice şi captarea bunăvoinţei celor care protejează gospodăria; ca să ferească roadele viilor de grindină, podgorenii obişnuiesc să lege primăvara viţele cu salcie din Duminica Floriilor sau îngroapă un ou între butuci, în Joia mare, pentru a o feri de grindină (PRESA).

SALINĂ v. MINĂ.


SALIVĂ
Saliva (scuipatul) este de origine diavolească, pentru că, spun legendele, diavolul l-a scuipat pe om şi apoi l-a părăsit; Dumnezeu însă l-a luat pe om şi l-a întors pe dos, ceea ce era înăuntru devenind înfăţişarea lui de azi; de aceea, omul nu este curat în trupul lui şi de aceea scuipă mereu, pentru că l-a spurcat necuratul; ceea ce înseamnă că oamenii, de câte ori scuipă, îl scuipă pe diavol (VLĂDUŢESCU,p.115). Pornind de aici, gestul de a scuipa pe cineva, ca să nu fie diocheat, este explicabil pentru că, în conformitate cu structura gândirii tradiţionale, două realităţi malefice se resping reciproc; astfel, în practica rostirii descântecelor, se foloseşte des interjecţia „ptiu" (însoţită sau nu de salivă), dar cu sensul imperativ: „piei, drace!"; când cineva se scuipă pe haine din întâmplare înseamnă că va primi bani de unde nici nu gândeşte - Suceava; sau este semn de bine - Tecuci; când se calcă prin paiele pe care s-a tăvălit un cal este bine să se scuipe acolo, ca să nu se facă bătături la picioare - Dolj; dacă se întâlneşte o femeie, copil sau vită deosebit de frumoase, trebuie să se scuipe asupra lor de trei ori, ca să nu se deoache - Bucovina;Suceava; sau să se scuipe şi să se zică: „să nu-i fie de deochi" - Bihor; când se ia copilul din albia unde a fost îmbăiat, se scuipă în urma lui sau în apă, ca să nu se ia diavolul după el - Bucovina; sau ca tot răul să rămână acolo - Bucovina; dacă întâlnirea cu un copil este însoţită de reacţii de mirare pentru frumuseţea lui, trebuie să i se scuipe în gură, ca să nu se deoache - Dolj; când copiii se lovesc cap în cap din joacă, să se scuipe repede jos; cel ce scuipă mai târziu îl va durea capul şi îi vor muri părinţii - Dolj; sau ambii să scuipe în sus, pentru că altfel nu mai cresc - Teleorman; ca să iasă vreun gunoi din ochi, să se scuipe de trei ori peste braţul drept - Moldova; omul, spre care se îndreaptă un vârtej, să nu scuipe spre el, pentru că în felul acesta i se face semn dracului, care vine şi îl ia pe cel care a încălcat interdicţia - Tecuci; sau, în loc de scuipat, să fie alungat vârtejul, deoarece el este dracul; acesta pune pariu cu Dumnezeu că va scoate apă din piatră (oamenii fiind pietrele) şi, când se scuipă, înseamnă că dracul câştigă pariul - Galaţi; cine scuipă în foc înseamnă că îşi scuipă sufletul - Suceava; sau, pentru că este păcat, cel ce o face se umple de spuzeală pe trup - Suceava; sau face băşici pe limbă - Bihor; să nu se scuipe în foc, când un tăciune ţiuie, pentru că atunci Dumnezeu se ceartă cu diavolul, iar scuipatul ar însemna că se face pe voia necuratului - Muntenia; când se trece pe la hotarul dintre vetrele satelor, să se scuipe acolo, pentru ca trecătorul să nu fie pocit (schimonosit); dacă cineva zăreşte ceva ce i se pare că nu este un lucru obişnuit, să scuipe de trei ori (adică să spurce ceea ce i s-a părut că vede) şi arătarea va dispărea - Suceava; când se iau ouă din cuibar în zilele de post, trebuie să se scuipe în locul rămas gol - Suceava; înainte de a se pune ouă la copt în spuză, trebuie scuipate - Tecuci; să se scuipe în palme înainte de a se începe un lucru greu - Bucovina; când se începe să se toarcă, este bine ca fusul să fie scuipat de trei ori, ca să se umple repede; la fel trebuie făcut şi când se trece firul de pe fuse pe răşchitor - Bucovina;Muntenia; după ce s-a umplut un fus este bine să fie scuipat, ca să nu se deoache - Muntenia; înainte de a începe operaţiunile de pescuit, să se scuipe în apă - Tecuci; dar să nu se scuipe în fântână sau în puţ, pentru că face albeaţă cel care încalcă interdicţia - Tecuci; omul care se sperie de ceva să-şi scuipe în sân, ca să-i treacă - Bucovina;Suceava; sau ca să nu se îmbolnăvească de frică - Teleorman; băşicuţele de pe limbă pier, dacă se scuipă - Bucovina; cine are senzaţie de greaţă să-şi frece cu salivă mâna în partea dinspre încheietură - Tecuci (dar practica este cunoscută în mai toată ţara); dacă vreo persoană a căzut într-un loc, să se scuipe acolo, pentru că nu va mai cădea niciodată tot în acel loc - Bucovina; să nu se scuipe om pe om, fiindcă pe lumea cealaltă se vor linge unul pe celălalt - Muntenia; Vâlcea; sau să nu se scuipe un câine, pentru că, drept pedeapsă, va trebui să-l lingă pe lumea cealaltă - Bucovina; dacă, la păscut, se pierd vitele din neatenţie, atunci se pune scuipat pe unghia degetului mare, peste el se pune un pai şi, încotro se va răsuci paiul cu un capăt, în acea direcţie pot fi ele găsite - Tecuci; cine a uitat unde a pus un obiect, sau a pierdut un lucru, să scuipe în palma stângă, apoi cu muchia celei drepte să izbească peste salivă şi, în care parte va sări saliva, în acea parte va găsi obiectul uitat sau pierdut - Bucovina;Vaslui;Prahova;Ilfov; copiii rostesc şi un text care demonstrează încă o dată că saliva (scuipatul) este de provenienţă diavolească: „Scoate, drace, ce-ai furat,/Că te duc la spânzurat", sau „Scoate, drace, ce-ai furat,/Că te-oi bate spânzurat,/În mijlocul drumului,/Cu fiarele plugului" - Muntenia;Vaslui;Suceava; curent, în popor, saliva poartă numele generic de bale; ca să nu mai curgă balele copilului, acestea îi sunt „tăiate" într-o zi de duminică, dimineaţa - Muntenia; cerşetorii îi scuipă de trei ori şi apoi îi bagă în buzunar primii bani pe care îi capătă, ca să atragă şi alţi bani în acea zi - Muntenia (2.GOROVEI,p.15;17;73;74;79;80;89;109;113;149; 170;177; 180;181;192; 213; 217; 223; 226;236; 271; 272; 277;NOTE, Antonescu;Băncescu). Copiii răsucesc un pai şi-i fac un ochi, îl bagă în gură, lăsând în interiorul ochiului o „oglindă" de salivă, asemănătoare peliculei din care se fac baloane de săpun; picură apoi încet un strop de sevă din laptele-câinelui (Euphorbia cyparissias; alior - DLRM,p.445) pe această peliculă, iar dispersia sucului lăptos poate arăta chipul celui (celei) cu care se vor căsători - Vâlcea (DRĂGULESCU,p.154-155). Dacă doi copii sunt măsuraţi, fiind puşi unul lângă celălalt ca să se vadă care este mai înalt, să se scuipe imediat jos, fiindcă altfel se măsoară cu ei şi şarpele lor (se spune că fiecare om are şarpele lui) şi vor muri (COMAN,I,p.112).

SALUT (SALUTARE; A SALUTA)
Când se intră într-o casă, unde este un mort, nu se zice „Bună ziua" sau „Bună seara", pentru că numai bune nu sunt pentru cei din familie - Botoşani; sau nu se salută deloc şi nici nu se face nimic altceva, pentru că amorţesc mâinile - Suceava; când o femeie ţese la război, cu natra slăbită din sul (natră - partea urzelii aflată între iţe şi sulul dinapoia războiului de ţesut - ŞĂINEANU,IV,p.9), să nu i se ureze „Bun lucru", fiindcă moare - Dolj (2.GOROVEI,p.123;151). Cine se visează salutând pe cineva înseamnă că va avea parte de defăimarea imaginii sale printre cunoscuţi - Suceava (NOTE, Băncescu).

SAMCA
Este un spirit necurat, mai înfiorător şi mai periculos decât zburătorul, cu chip de femeie complet dezbrăcată, cu părul despletit şi lung până la călcâie, cu figura buhăită, având ochi arzători şi mâinile din fier, cu limbă de foc, cu unghiile de la mâini şi de la picioare lungi şi ascuţite, semănând uneori ca nişte secere; se arată în special copiilor cu vârste cuprinse între unu şi patru ani, în perioada care se scurge de la faza de lună plină până la sfârşitul acestei faze; se bagă în leagănul lor şi-i îngrozeşte pe copii, îi face să plângă continuu, îi frământă, îi torturează şi îi schilodeşte, până ce aceştia mor; cuprinşi de acest spirit, copiii capătă crampe la stomac, iar durerile îi fac să se strângă cu picioarele la gură; uneori apare şi lângă femeile aflate în chinurile naşterii, le maltratează până când acestea mor, sau rămân pentru totdeauna cu beteşuguri şi sterpe; poate să se înfăţişeze sub forma unei femei urâte, dar se mai arată şi în chip de porc mare şi fioros, sau câine cu dinţii rânjind şi mârâind groaznic, sub formă de pisică având ochii puternic injectaţi, ca o cheie de uşă cu ochi bulbucaţi şi gură deschisă, sau ca muscă, păianjen sau cioară - Bucovina; nu este bine a i se pronunţa numele, mai ales în casele unde se află copii mici sau femei gravide; din această cauză ea este atestată ca având vreo 19 nume: Vestiţa, Navadaria, Valnomia, Sina, Nicosda, Avezuha, Scorcoila,Tiha, Miha, Grompa, Slalo, Necauza, Hatavu, Hulila, Huva, Ghiana, Gluviana, Prava, Samca; alte atestări menţionează tot 19 nume: Avezduha, Aripa Satanei, Zalistu, Tihana, Muha, Huluba, Hulubina, Scomirna, Ispra, Nevita, Nenevita, Sâla, Sboaru, Gurona, Comina, Nicoara, Nicoaru, Samca; se crede că Samca are şi un fel de soţ, pentru că în descântece, alături de ea, apare şi Samcoiul, iar într-un descântec se aminteşte că ar avea şi „nouă feciori", tot atât de urâţi ca şi mama lor; există şi un descântec de Samcă, text care trebuie spus timp de trei luni, în fiecare lună câte trei zile şi de fiecare dată de trei ori, adică de nouă ori pe lună, cu un pai de mătură, cu un ac şi o biciuşcă, de găsit, cu toate mestecându-se în rachiu din care i se dă femeii gravide să bea şi cu restul este spălată - Muntenia; nu se poate apropia de casele unde numirile ei sunt scrise; de aceea, femeile care ştiu să se păzească pun să li se scrie Rugăciunea Sfântului Arhanghel Mihail, cărticică purtată ca un talisman asupra lor, uneori chiar toată viaţa; în textul rugăciunii sunt reproduse toate denumirile pe care le are acest spirit malefic - Suceava; pe lângă toate acestea, unele mame pun să li se citească pruncilor bolnavi şi „Visul Maicii Domnului", altele punând sub perna copilului mic, de la naşterea lui şi până la şase săptămâni, cartea care cuprinde rugăciunea contra Avestiţei - Muntenia (1.MARIAN,p.99;3.II,p.23-24;30;242). I se mai spune şi sancă, fiind o fiinţă imaginară rea, care omoară sau vatămă oamenii (3.GOROVEI,p.496). Serie simbolică: descântec-mătură-ac-(codirişte de)bici-alcool.

SAPĂ
Femeia însărcinată să nu meargă la câmp cu sapa pe umăr, fiindcă va naşte un prunc cocoşat - Tecuci (2.GOROVEI,p.161). v. SECERĂ.

SARE
Sarea este un element indispensabil vieţii, din acest motiv fiind considerată încă din antichitate un adevărat „dar al zeilor", iar jertfele şi ofrandele aduse acestora erau presărate cu sare; treptat, acest aliment, dublat din vechime cu o funcţie rituală, devine un simbol al ospitalităţii; ieşirea cu pâine şi sare înaintea unui musafir exprimă astăzi sentimentele cele mai sincere de respect şi prietenie; indiferent că se păstrează în solniţe de aur sau în solniţe din lemn, sarea se găseşte atât pe masa bogatului, cât şi pe masa săracului; lipsa sării a generat, în decursul istoriei, mişcări migratorii ale populaţiei, iar uneori, pentru o ocnă de sare, s-au iscat unele dintre războaiele cele mai sângeroase; datorită importanţei alimentare, sarea a funcţionat şi ca monedă de schimb; în Ţările Române, pe vremea lui Al. Ipsilanti, se vindeau peşte şi grâne pe sare; cuvinte ca soldă şi salariu provin din lat. sal, salis (12.GHINOIU,p.84-85). Nu-i merge bine celui căruia i se fură din sare - Suceava; dacă se fură sarea de la oi sau de la vaci este semn că ele vor muri - Vâlcea;Ialomiţa; Iaşi;Suceava; dar şi celui care fură sarea de la oi nu-i va merge bine şi va avea ghinion în tot ceea ce gândeşte să realizeze - Moldova; este semn de pagubă dacă i se fură cuiva sare din casă - Muntenia;Iaşi; îi mor vitele celui care dă sare din casă în zi de luni - Suceava; de asemenea, să nu se ia sarea de la vite în zi de luni - Suceava; seara, să nu se dea sare din casă, că aduce pagubă în vite - Galaţi; ca Sân-Toader să nu facă vreun rău vitelor, se dă acestora sare descântată, în prima zi de vineri de după Sân-Toader - Muntenia; tot sare descântată se dă vitelor folosite curent la munci, în seara dinspre sâmbăta lui Sântoader, pentru a nu le face rău sfântul - Banat; sarea descântată se dă vitelor în ziua de vineri după Sântoader sau în ultima zi de marţi din luna martie - Moldova; este bine ca resturile drobilor de sare de la vite, dar mai ales de la oi, să fie aduse în casă, pentru că ele aduc belşug şi spor în tot ceea ce se întreprinde - Moldova; dacă se pune sare peste gunoiul de după uşă, cloşca va scoate numai puicuţe moţate - Galaţi; ca să nu fure hoţii banii, este bine ca ei să fie spălaţi bine şi apoi presăraţi cu sare şi cu piper - Moldova; dacă, în noaptea Anului Nou, o fată nemăritată nimereşte blidul, pus special pe o masă pentru a afla care îi va fi ursitul, sub care se află sare, este semn că viitorul soţ va fi un om sărac - Ţara Oltului; sarea care se pune la tăietura de după capul porcului este bună de tratat frigurile - Vâlcea; cel ce varsă din întâmplare sare se va certa cu cei din casă - Muntenia;Suceava; celui care permanent caută ceartă cuiva este suficient să i se pună sare şi apă în urma lăsată de picior, crezându-se că astfel i se va topi mânia, cum se topeşte sarea în apă - Tecuci; se spune că, în caz că se aruncă sare pe foc, cel ce o face o va aduna cu genele pe lumea cealaltă - Iaşi; pentru ca femeile lehuze să nu fie deocheate şi să piardă laptele, îşi cos la cingătoare, cu fir roşu, trei grăunţe de sare, peste care picură şi trei picături din laptele de la sân, la care unele dintre ele adaugă şi puţină pâine - Ţara Oltului; în scăldătoarea copilului se pune şi puţină sare, ca să nu se opărească pruncul - Muntenia; femeile să nu ia sare cu mâinile, pentru că acestea le vor asuda în timp ce vor coase - Transilvania; să nu se dea sare cuiva după asfinţitul soarelui, pentru că este primejdie ca lupii să intre la oi şi să aducă multă pagubă - Galaţi; nu este bine să se umble cu sare după ce se iese de la slujba de Înviere, ca să nu asude mâinile peste an - Muntenia;Argeş; pusă sub o strachină sau sub un blid, de Anul Nou, şi nimerită de către o fată nemăritată, sarea prevesteşte că fata va lua ca soţ un bărbat bogat - Vâlcea; în seara dinspre ziua Sfântului Apostol Andrei (29/30 noiembrie), se descântă sare, care apoi se pune sub pragul uşii de la grajd, iar a doua zi se dă vitelor să o lingă, pentru a fi ferite de vrăjitoare - Muntenia; dacă, fără să ştie, i se pune unei femei măritate şi gravide sare pe creştet, va naşte băiat în cazul că primul gest pe care îl face este să-şi ducă mâna la nas, sau fată dacă duce mâna la gură - Iaşi; o cât de mică bucată dintr-un bulgăraş de sare, care a fost pusă sub limba unui muribund, este suficientă pentru a omorî un om, fără să ştie de ce, dacă i se pune acestuia într-un pahar cu rachiu sau cu altă băutură - Suceava; ca să nu se prăbuşească hornul şi să rănească sau să omoare pe cineva din casă, în timpul nopţii, în locul unde a fost focul în vatră se pune un bulgăre de sare - Suceava; este semn de ploaie când se varsă solniţa cu sare - Galaţi; este semn de mutare în altă locuinţă când, din greşeală, se pune de două ori sare în mămăligă - Galaţi; când se umezeşte sarea este semn de ploaie - Suceava; ca ploaia să se oprească este bine să se arunce puţină sare în foc - Vâlcea; este semn de belşug când se uită să se pună sare în mămăligă - Iaşi; în seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, flăcăul care indică farfuria sub care se află sare se crede că va lua de soţie o fată care va trăi mult; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; untul se sărează, pentru ca vaca să nu piardă laptele, când trece peste o apă - Suceava; când dă laptele în foc, să se presare puţină sare în acel loc, ca să nu crape ţâţele vacii, sau ca să nu sece laptele acestora - Dolj;Argeş;Prahova;Ilfov;Tecuci; se crede că acela care pune degetele pe sare în prima zi de Paşte va transpira tot anul (2.GOROVEI, p.20;33;47;53;97;135;174;201;211-213; 215;244;246-247;252;255;267; 2.MARIAN,I,p.141;263-264; GOLOPENŢIA, p.82;94; PRESA;NOTE,Antonescu). La Anul Nou, când tinerii caută să-şi afle ursita, indicarea farfuriei sub care se află sare înseamnă că fata sau flăcăul din Munţii Apuseni va fi norocos în căsătorie; în schimb, pentru cei din zonele Blajului şi Turdei înseamnă sărăcie; în Suceava, tot la Anul Nou, proprietarii de turme de oi sau de cirezi de vite strecoară saramură (slatină) prin brăţara coasei de nouă ori, după care stropesc cu ea fânul pe care îl dau vitelor drept mâncare, pentru ca să nu păţească nimic, dându-le sare în zile mari (2.MARIAN,I,p.66;84;112; II, p.176). Sarea se întrebuinţează şi la sfinţirea fântânilor; alţii o dau, amestecată prin mâncarea vitelor şi se întrebuinţează şi ca leac contra frigurilor şi a albeţei - Suceava; la Crăciun, ciobanii pun un drob de sare învelit sub pragul casei şi îl ţin acolo până la „Alesul oilor" (22 aprilie), când îl scot, îl macină şi îl amestecă în tărâţe, pe care le dau oilor pentru sănătatea şi sporul turmei (PRESA). Se crede că doarme bine cine ţine noaptea pe fereastră sare; ca să se întărească organismul omului, sunt date şi o serie de sfaturi în versuri: „Cine vrea să fie tare/Pună-n scaldă grunz de sare/Şi când iasă lună plină,/Beie vin de pe rugină./Şi să n-aibă-n veci durere,/Mânce cât inima cere/Aur colbuit cu miere" - Maramureş (BOGDAN,p.35;111-112). În descântecul de dragoste, femeia ia puţină sare, o leagă într-o cârpă subţire, o pune la piciorul drept şi umblă cu acea legătură timp de trei zile, apoi din acea sare îi pune în mâncare bărbatului, rostind: „Să se calce de vorba mea, cum se calcă sarea sub picior" - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,p.467). Ca să cunoască sexul viitorului copil, femeile din anturajul gravidei presară pe capul acesteia, fără să ştie, un praf de sare şi, încotro va duce mâna gravida, este semnificativ: dacă o va duce la nas, pe barbă sau pe cap, va avea băiat; dacă o va duce la gură, la ochi sau la urechi, va avea fată - Teleorman; când sarea se umezeşte în solniţă este semn de ploaie - Oltenia;Muntenia (2.CHIVU,p. 244;247). Se crede că, pentru a cunoaşte ce sex va avea viitorul prunc al unei gravide, să i se presare pe creştetul capului sare, fără să ştie sau să simtă, şi, dacă se ridică brusc în picioare, înseamnă că va naşte băiat - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: sare-pâine; sare-piper; sare-apă-urma piciorului; brâu-fir roşu-sare-lapte matern-pâine; sare-foc; sare-prag; cap-sare-gură/nas; sare-luni; sare-coasă-9; sare-piciorul drept; sare-porc.

SATANA v. DRAC.

SĂGEATĂ
Cine se visează săgetat este semn că îl ameninţă o primejdie; dacă visează că trage cu săgeata înseamnă supărare şi chiar mânie - Suceava (NOTE,Băncescu).

SĂPTĂMÂNĂ
Săptămâna, ca unitate temporală, este consecinţă a Genezei, ea reprezentând o formă originală a misterului creaţiei şi o imitare în timp a acestui act (PRESA). Orice sfârşit de perioadă calendaristică (zi, săptămână, lună, anotimp, an) are un caracter nefast; această trăsătură este mai puţin evidentă la unităţile mici de timp, de pildă ziua şi săptămâna, şi mai clar exprimată la unităţile de timp superioare, cum ar fi luna, anotimpul, anul (12.GHINOIU,p.61). Luni şi joi sunt zile înrudite pozitive, binefăcătoare, când este bine să se înceapă orice lucru sau să se întreprindă ceva; marţi şi sâmbătă sunt zile înrudite prin caracterul lor negativ, nefast; miercurea şi vinerea sunt zilele cele mai bune din săptămână; duminica aparţine sărbătorii, fiind totodată zi de încheiere şi de început a săptămânii; ea face figură aparte în credinţele populare şi este deosebită ca natură şi punct de reper al muncii, este cheia însăşi a săptămânii, este timpul sacru (PRESA). În Bihor, spre deosebire de multe alte zone, şezătorile se organizează numai în zilele de luni, miercuri şi joi, existând totodată şi credinţa că li se va întâmpla o nenorocire acelora care lucrează în alte zile decât acestea; şezătorile încep seara, după terminarea activităţilor diurne, cam pe la orele 18-19, la ora 20 toată lumea fiind deja adunată, şi ţin până la miezul-nopţii; fetele din fiecare parte a satului au şezătoarea lor, existând cazuri când concomitent sunt organizate câte şapte şezători; obişnuit, în şezători se adună cam de la cinci fete în sus, pentru că, dacă sunt mai puţine, le vine rândul mai des la adus lemne şi eventual petrol pentru iluminat; în bună parte, aici şi acum îşi lucrează fetele zestrea (ŞOVREA,p.211). Dacă un copil plânge neîncetat timp de o săptămână de la naşterea sa, este semn că el este bântuit de duhuri necurate - Muntenia; în casa unde a decedat cineva, nu se spală rufe şi nu se zugrăveşte timp de o săptămână, fiind rău de moarte pentru ceilalţi din familie, rămaşi în viaţă - Muntenia (2.GOROVEI,p.144;195). Orice lucru să fie început lunea, miercurea, joia şi vinerea, pentru că marţea şi sâmbăta sunt zile dedicate morţilor şi orice lucru început nu este dus la capăt, sau nu este trainic - Suceava; borşul se pune la acrit în zilele de luni, miercuri şi joi, marţea nu „se umple", pentru că în această zi a fost începută lumea, iar vinerea, sâmbăta şi duminica, pentru că sunt toate trei surori, vinerea fiind dintre ele cea mai mare şi de aceea şi păcatul este mai mare (2.MARIAN,I,p.90;230). Dacă, în unele locuri din Transilvania şi Banat, Vergelul (obicei practicat de fete şi flăcăi pentru a-şi afla ursitul sau ursita) se organizează în noaptea Anului Nou, în alte sate el se practică într-una din zilele primei săptămâni din noul an, supranumită şi „Ziua Vergelului", unde fetele ornamentează pălăriile feciorilor, este aleasă mireasa, adică fata cea mai frumoasă şi care ştie cel mai bine semnificaţiile obiectelor puse sub blide; în fine, urmează petrecerea propriu-zisă, cu băutură, mâncare şi joc de doi - Maramureş; de precizat că Vergelul mai este denumit Vergelata, Vărgelu’, Mărgelata sau Fâsâitul - Arad (PRESA).
Săptămâna nebunilor - ultima săptămână din câşlegi sau ultima săptămână înainte de a intra în Săptămâna Albă (sau a Brânzei). Se suprapune uneori peste Săptămâna Albă (Săptămâna Brânzei), când se spune că numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor sunt cuprinşi de voinţa căsătoriei; în Muntenia şi parte din Oltenia (Gorj;Romanaţi;Dâmboviţa), se numeşte Săptămâna nebunilor, iar în părţile Năsăudului i se spune Săptămâna bondrişilor, ceea ce ar însemna flăcăi tomnatici (2.MARIAN,I,p. 187-188;256). Ca replică, există obiceiul ca bărbaţii să se mascheze şi să se îmbrace în haine femeieşti, după care merg în şezători, unde fac glume şi tot felul de năzdrăvănii, de pildă iau fetele şi nevestele la joc, improvizând diferite dansuri, spre amuzamentul celor prezenţi; apoi cutreieră a doua zi localitatea, pentru a face alte nerozii, nebunii şi glume; sau tinerii se maschează în rolurile personajelor unei nunţi: mireasă, mire, preot, dascăl, naşi, „cumnat de mână", nuntaşi; pornesc astfel, doi câte doi, pe uliţele satului, cu govia (mireasa) şi mirele în frunte; pe drum, cei din alai se reped la copii, iar pe fete şi nevestele tinere le sărută; copiii, care urmăresc de la distanţă alaiul, dau în vileag prin strigăte despre a cui nuntă este vorba, adică a oamenilor cărora le-a trecut vremea de însurat şi măritat; cununia se oficiază în chip parodic, de obicei la un pom de care atârnă şi un clopot; apoi tinerii se deplasează la un râu, unde se spală pe mâini cu apă turnată dintr-un vas; apoi pleacă pe la casele oamenilor, unde sunt cinstiţi cu băutură, ca la ospeţele adevărate (12.GHINOIU,p.184-185). Este perioada de şapte zile în care, se spune, se mai pot căsători doar fetele bătrâne şi flăcăii tomnatici, văduvele, moşii şi babele; se mănâncă numai produse lactate şi legume, iar tradiţia populară fixează în această săptămână începutul noului an vegetal; se organizează petreceri, unde sunt practicate ritualuri magice şi farmece de dragoste, sau se leagă căsătorii; începând din duminica de dinaintea acestei săptămâni (Lăsata Secului de carne sau Duminica Înfricoşatei Judecăţi - sărbătoare mobilă, depinzând de calcularea datei în care se prăznuieşte Paştele), se „bate" alviţa (produs alimentar, preparat din zahăr, miere, nuci, amidon şi albuş de ou - ŞĂINEANU,II,p.40), obiceiul fiind practicat de-a lungul întregii săptămâni; după căderea serii, grupuri de mascaţi umblă pe la casele cu flăcăi şi fete rămase necăsătorite în perioada Câşlegilor (răstimp cuprins între Bobotează - 6 ianuarie şi până la duminica de dinaintea intrării în Postul Mare), făcând urări licenţioase (PRESA).
Săptămâna Brânzei (prima săptămână din Postul Paştelui) - Săptămâna dinaintea Postului Mare se numeşte Săptămâna albă, pentru că se obişnuieşte să se mănânce numai lapte, brânză, ouă, nu însă şi carne; în Muntenia, i se mai spune şi Săptămâna Brânzei şi Săptămâna nebunilor, iar în unele locuri din Transilvania se numeşte Săptămâna nebunilor sau Săptămâna bondrişilor; săptămâna dinaintea celei albe se numeşte Mistreaţa, Vrăstata sau Învrăstita, pentru că, în cadrul ei, zilele de miercuri şi vineri sunt zile de post, adică nu se consumă carne; se crede că nu este bine ca oamenii să se spele pe cap, fiindcă astfel s-ar scutura burdufurile de brânză pe capul celor care încalcă interdicţia, adică fac mătreaţă şi li se albeşte şi părul prematur - Ialomiţa (2.MARIAN,I,p. 34;188). În Banat, începutul anului pastoral coincide cu începutul Postului Mare, adică a „lăsatului de brânză", căreia i se spune în părţile locului „zăpostit"; această săptămână este precedată de „Sâmbăta moşilor", ultima zi în care se mai mănâncă preparate din carne, îndeosebi „cotoroage" (răcituri) din picioare de porc afumate (LĂPUŞTE,p.88). Să nu se lucreze în acest interval de timp, pentru că îi mănâncă viermii ceapa celui care încalcă interdicţia - Vâlcea; face mătreaţă şi i se albeşte părul mai repede celui care se spală pe cap în această săptămână - Ialomiţa; nu se ţese, fiindcă se crede că, peste noapte, ar veni Sân-Toader şi ar încurca iţele în războiul de ţesut - Suceava (2.GOROVEI,p.47; 188;236). Fetele răsucesc două fire, unul roşu şi altul alb, trecându-le apoi printr-o felie de brânză, după care le leagă la gât şi le poartă până la înflorirea piersicilor, când scot şnurul şi îl pun pe o floare, ca să fie frumoase peste vară, cum este şi floarea de piersic - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.18). Serie simbolică: fir(alb, roşu)-brânză-piersic.
Săptămâna lui Sântoader. Sântoaderul este cel mai temut personaj fantastic; prima şi a doua zi a săptămânii, adică Lunea Curată şi Marţea vaselor, sunt dedicate practicilor menite să preîntâmpine încălcarea interdicţiilor alimentare ale Postului Mare: consumarea anumitor alimente de post, în special a borşului crud, negătit, înăcrirea borşului care va intra în alimentaţia zilnică, până la ieşirea din Păresimi, spălarea vaselor cu leşie, schimbarea vaselor de dulce cu cele de post; în sudul României, cu deosebire în Ilfov, există obiceiul numit „Jujeul", „Goana câinilor", „Vălărit" sau „Datul câinilor în tărbacă"; în prima zi după Lăsatul secului, se alcătuiesc cete de câte 10-20 de oameni, care intră prin curţile gospodarilor, scot câinii la drum sau îi înfundă prin locuri strâmte, unde pun mâna pe ei şi le încleştează fălcile, ca să nu poată muşca; apoi câinele este pus la mijlocul unei frânghii lungi care este răsucită cât permite, după care doi inşi trag de capetele ei până aceasta se desrăsuceşte, azvârlind câinele ameţit; bătrânii argumentează că obiceiul este menit să sporească recolta de porumb la toamnă sau cea de nuci; unii cercetători pun însă obiceiul pe seama dorinţei de a alunga lupul, care domină frigul şi întunericul, pentru a face loc luminii şi căldurii aflate sub zodia calului, care transportă soarele în carul său din primăvară până în toamnă; de aceea sfinţii acestui răstimp sunt sfinţi călăreţi (Sântoader, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru); faptul că după ziua alungării câinilor, simbolul domestic al lupului, începe Săptămâna cailor lui Sântoader este încă un argument pentru explicarea acestui obicei (12.GHINOIU,p.189-191). v. SÂNTOADER.
Săptămâna Mare; Săptămâna Patimilor; Săptămâna Neagră (ultima săptămână dinaintea Duminicii Învierii Domnului). Parcă timpul se degradează neîncetat; Săptămâna Patimilor se deosebeşte de toate celelalte prin câteva caracteristici liturgice, care îi conferă o notă de sobrietate şi măreţie în acelaşi timp, tristeţe dar şi de bucurie, de pocăinţă şi nădejde; acum se retrăieşte amintirea plină de dramatism a patimilor Mântuitorului; se crede că acum morţii revin printre cei vii, de aceea abundă practicile de pomenire a morţilor şi strămoşilor, pomenirea lor făcându-se în Joia Mare; slujbele ţinute în biserică amintesc de evenimente şi momente din istoria sfântă a mântuirii, fiind cunoscute sub numele de denii; astfel, lunea se face pomenirea lui Iosif cel prea frumos, pierdut de fraţii săi, dar şi pilda smochinului neroditor ca simbol al sinagogii care nu a adus rodul mântuirii; marţea se face pomenirea celor zece fecioare; miercurea este dedicată amintirii femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului; Joia patimilor este închinată amintirii a patru evenimente din viaţa lui Iisus: spălarea picioarelor ucenicilor, Cina cea de Taină, rugăciunea arhierească înainte de Patimi, unde accentul cade pe iubire şi începutul Patimilor prin vinderea Domnului Iisus Hristos; în Vinerea mare se face pomenirea Patimilor şi mărturia tâlharului care a ajuns în Rai; se rosteşte Prohodul; Sâmbăta este ultima zi a Săptămânii Mari, când se pomeneşte despre îngroparea trupului lui Iisus şi coborârea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica la viaţă veşnică pe cei din veac adormiţi; postul acestei săptămâni are următoarea rânduială: luni, marţi, miercuri şi sâmbătă se consumă mâncare uscată, numai seara; joi este dezlegare la ulei şi vin; vineri nu se cuvine a mânca; cei care nu pot respecta postul (bolnavii şi bătrânii) pot mânca pâine şi bea apă după apusul soarelui; mâncarea uscată constă în pâine, apă, nuci, halva, smochine, miere, alune, prune uscate, mere etc.; se poate mânca şi mâncare gătită de post, consumată după apusul soarelui; nu este voie să se mănânce urzici sau mâncăruri gătite cu oţet, pentru că Mântuitorul a fost bătut cu urzici şi i s-au umezit buzele cu oţet în loc de apă; curăţenia sufletească şi trupească este însoţită şi de „curăţenia de Paşte" din gospodării; se văruieşte, se zugrăveşte, se spală covoarele, preşurile şi geamurile, se văruiesc trunchiurile copacilor; spre sfârşitul săptămânii, se pregătesc cozonacii, ouăle roşii şi preparatele din carne de miel, toate trebuind să fie gata pentru a fi sfinţite la biserică, în dimineaţa Duminicii Învierii Domnului (12.GHINOIU,p. 165;PRESA). Să nu se spoiască în această perioadă, pentru că este rău pentru tot felul de boli - Ialomiţa; încărunţesc repede cei care se spală cu leşie pe cap în această săptămână - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.210;GOLOPENŢIA,p.110). Nu este bine ca femeile să coasă, fiindcă acum Sfântul Ilie împarte trăsnetele; în Ialomiţa, se crede că nu este bine să se zugrăvească în această săptămână, pentru că este rău de boli (2.BERDAN,p.6).
Săptămâna Luminată (prima săptămână de după Duminica Paştelui). Se întinde de la Duminica Învierii Domnului şi până la Duminica Tomii (MUŞLEA,II,p.44). Se numeşte Săptămâna Luminată pentru că, înviind din morţi în ajunul ei, Iisus Hristos a luminat toată lumea, pentru că şi lumina Raiului străluceşte, iar porţile lui sunt deschise, în schimb ale iadului sunt închise; apoi pentru că toate „se luminează", adică toată natura începe să înflorească şi să se înnoiască; de aceea, nu se serbează doar cele două zile de la începutul săptămânii, ci toate zilele cuprinse în ea, pentru ca oamenii să fie feriţi de boli, ca recoltele să fie bogate, să nu le strice frigul, gerul, grindina sau gheaţa; cine moare în acest interval de timp şi mai ales în ziua de Paşte merge direct în Rai, oricât de păcătos a fost, fiindcă toate i se iartă - Banat;Bistriţa;Suceava; cel care se naşte în ziua de Paşte va fi un om fericit, mai ales cel care se naşte când trag clopotele întâia oară, se spune chiar că va fi un om norocos toată viaţa - Banat;Bistriţa;Mărginimea Sibiului;Ţara Oltului; Suceava (2.MARIAN,II, p.169-171;232-233). Este marcată, ca şi Anul Nou, de un pregnant spirit de împăcare; se fac vizite, cei mici la cei mari, fraţii mai mici la cei mai mari, finii la naşi şi între familii; în Banat, servitorilor şi ciobanilor li se fac cadouri, în special miei; se acordă libertate deplină animalelor, vitele pot paşte prin holde, câinii sunt eliberaţi din lanţ, vacile nu mai sunt mulse (12.GHINOIU,p.179-180). Cine moare într-una din zilele acestei săptămâni merge în Rai, pentru că Raiul nu are porţi în această perioadă - Suceava; femeile să nu coasă în această săptămână, pentru că tocmai în această perioadă Sfântul Ilie împarte trăsnetele - Transilvania (2.GOROVEI,p.204;232). Se crede că Raiul rămâne deschis de la Înviere şi până în Duminica Tomii; ca dovadă că Raiul este deschis în acest interval de timp, în ziua de Înviere se scot uşile împărăteşti ale altarului şi se pun deoparte, unde stau toată Săptămâna Luminată; cine moare în acest interval, dar mai ales în ziua de Paşte, indiferent de păcatele săvârşite, merge direct în Rai, fiindcă lumina Raiului străluceşte pentru fiecare om şi pentru că uşile îi sunt deschise, iar cele ale iadului sunt închise; şi cel care se naşte în Duminica Paştelui, mai ales când se trage clopotul la biserică pentru prima dată, sau în această săptămână este considerat a fi un om norocos pentru toată viaţa; perioada de şapte zile care urmează după Duminica Paştelui poartă această denumire pentru că Domnul Iisus a luminat întreaga lume prin Învierea Sa din morţi; se crede că, în această săptămână, se luminează nu numai sufletul omului, prin jertfa mântuitoare a lui Iisus, ci şi întreaga vegetaţie a pământului izbucneşte în floare; fiecare zi din această săptămână este ţinută pentru diferite boli, dar şi pentru semănăturile câmpului, ca să nu le strice frigul, îngheţul şi grindina; luni şi marţi aparţin ciclului pascal; miercuri nu se lucrează, ziua ţinându-se pentru bolile de picioare, numite „de dânsele"; joi se ţine pentru tunete, trăsnete şi mai ales pentru a feri semănăturile de grindină; vineri este ţinută pentru ca semănăturile câmpului şi ale grădinilor să prindă rod; sâmbătă sunt împărţite pomeni celor săraci, la morminte, pentru sufletul celor morţi; în toată săptămâna nu este bine să se lucreze; nu se ţese, ca să nu bată grindina, nu se deapănă pe vârtelniţă, ca să nu fie atrase vânturile şi furtunile, nu se împunge cu acul, să nu strice piatra semănăturile şi nu se aruncă cu apă, ca să nu fie udate sufletele celor morţi, pentru că, în cazul că sunt udate, morţii se supără şi nu este bine; tradiţia populară recomandă să se pună cloştile pe ouă în această săptămână, ca să iasă puii frumoşi şi sănătoşi; întotdeauna, în ziua de vineri din această săptămână se sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, zi în care preoţii sfinţesc apa, ca şi la Bobotează; ultima zi din săptămână este Duminica Sfântului Apostol Toma (PRESA).
Săptămâna Purtătoarelor de Mir; Săptămâna Mironosiţelor; Săptămâna negrilor este întâia săptămână de după Duminica Tomii sau a doua după Paşte, ultima denumire venindu-i de la faptul că multe femei o postesc; în prima zi din această săptămână, lunea, în Bucovina se serbează „Prohoadele", pentru a fi feriţi oamenii de diferite primejdii care le-ar pune viaţa în pericol peste an, în caz că vreunul din ei ar mânca de dulce într-o zi de post; în ziua de luni se mai mănâncă paşte, acestea fiind ultimele care au mai rămas din Duminica Învierii Domnului, de aceea se spune că ele „se prohodesc", de unde şi denumirea zilei de Prohoade; dar sunt mulţi oameni care cred că este bine să se postească nu doar în zilele de post, ci şi lunea, pentru a fi feriţi de tot felul de primejdii (2. MARIAN,II,p.235).
Săptămâna Caloianului şi Paparudelor. Cade în cea de a treia săptămână după Paşte, când, în Câmpia Bărăganului, există obiceiul ca fetele cu vârste cuprinse între 5 şi 20 de ani să modeleze din lut o păpuşă, pe care o împodobesc cu flori, coji de ouă roşii şi busuioc şi o aşează într-un sicriaş din lemn; urmează o ceremonie de înmormântare pe care o imaginează copiii, după care păpuşa este îngropată în câmp, printre lanuri, sau la malul unei ape; după două zile (în ziua de joi), păpuşa este dezgropată şi bocită, iar sicriaşul este aruncat într-o fântână sau pe o apă curgătoare, făcându-se totodată urări de belşug şi ploaie; tot în a treia joi după Paşte, se adună paparudele, un grup de fete îmbrăcate doar cu nuiele de salcie sau altele cu diferite buruieni şi care dansează pe uliţele satelor, gospodarii ieşind în poartă şi stropindu-le cu apă, totodată rostindu-se şi invocaţii pentru venirea ploilor; jocul paparudelor este urmat de Pomana Caloianului, după care se încinge o horă la marginea satului; pe la începutul anilor `50, paparudele mai puteau fi întâlnite încă pe străzile cartierelor periferice din Bucureşti (PRESA;NOTE, Antonescu). v. CALOIANUL; PAPARUDĂ.

SĂPUN (A SĂPUNI)
Să nu se manifeste a mirare cel ce face săpun, pentru că îi va curge sânge din nas - Vâlcea; este semn de moarte, dacă săpunul, odată făcut şi aşezat pe poliţă, va crăpa singur - Vâlcea; să nu se ia săpunul din mâna cuiva, pentru că se va certa cu cineva - Dolj; să nu se scape săpunul în cenuşă, pentru că va fi rău pentru purcei - Galaţi; traista de vânătoare, făcută din cânepă, nu se săpuneşte, în caz că trebuie spălată, pentru că vânătorul nu va mai avea noroc la vânat - Tecuci (2.GOROVEI, p.171;210). Cine visează săpun înseamnă că va face un drum lung - Suceava (NOTE,Băncescu).

SĂRBĂTOARE
Asupra sărbătorilor de peste an, în special asupra acelora din calendarul tradiţional (sărbătorile „băbeşti"), s-a scris destul de puţin şi nu întotdeauna indicându-se cu precizie ziua sau zilele în care cad ele; de aceea, după circa 50 de ani, în care s-a vorbit despre ele evaziv şi cu tendinţa clară de minimalizare a sărbătorilor creştin-ortodoxe, strădania cercetătorului de astăzi de a le fixa temporal este, în unele cazuri, sortită eşecului; se cunoaşte că sărbătorile „băbeşti" sunt foarte numeroase, chiar dacă nu toate au importanţă egală şi că scopurile lor, deşi în aparenţă de mare diversitate, se reduc în esenţă la unul singur - efectul apotropaic; numărul acestei vaste categorii populare nu a fost stabilit niciodată precis; unii cercetători le consideră a fi 53; alţii constată că românul tradiţional ţine 96 sărbători fixe, 34 mobile, 52 de duminici, 12 zile de vineri, o zi de marţi şi una de joi postpascale, 3 zile de Crăciun, 3 zile de Paşti, o zi de Anul Nou şi una de Bobotează, ceea ce conduce la 204 sărbători din 365 de zile ale anului, chiar dacă unii vorbesc doar de un raport de 188 zile de sărbătoare la 177 zile lucrătoare; deoarece toate aceste zile reprezintă interdicţii în planul activităţilor de tot felul, însuşi poporul le-a ironizat în textele sale folclorice, satirizând lenea de a munci mascată de sărbătorile „băbeşti" (2.KERNBACH,p.250-251). Un document datat 1786 fixează zilele care se ţin, la care adaugă şi „Sfinţii naţionali" pentru ortodocşii din imperiul austro-ungar, nominalizând şi sărbătorile „nefixe" care se ţin; de pildă, în timpul lui Carol I, se prăznuiau 36 de sărbători aprobate, ceea ce lui G. Bariţiu i se par „foarte multe şi atâtea" (GRAMA,p.72). Cu toate că se întind pe întreg parcursul anului, este de remarcat că sărbătorile cu dată mobilă oscilează totuşi, în număr mare, în preajma echinocţiului de primăvară, mai precis între Moşii-de-Iarnă (sâmbăta de dinaintea duminicii în care se lasă sec de carne sau sâmbăta de dinaintea Săptămânii Albe) şi Joia Nepomenită ( prima zi de joi de după Duminica Mare - Rusaliile); dintre acestea, cele mai semnificative, pentru calendarul popular, sunt sărbătorile pe care le polarizează Lăsatul Secului, Duminica Paştelui şi Rusaliile (12.GHINOIU,p.35). În principiu, în aceste zile nu se lucrează, nici în casă, nici în câmp, activitatea intrând sub interdicţie de teama animalelor sălbatice sau pentru a nu atrage asupra omului, familiei ori satului trăsnetul şi „vremările", adică furtunile (3.BOCŞE,p.112). În zilele de mari sărbători (Crăciun, Bobotează, Paşte), să se dea de mâncare mai întâi vitelor şi apoi oamenilor, ca să ştie şi ele că este sărbătoare, fiindcă ele contribuie la bunăstarea oamenilor, cu sprijinul lor se fac roadele şi sporul gospodăriei; dar să nu se lucreze altceva nimic în zilele marilor praznice, în schimb, la sărbătorile bisericeşti, se aşteaptă să se tragă clopotele la biserică, după care se poate lucra - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.131;144). Se crede că născuţii în dimineţile zilelor de sărbătoare vor fi oameni deştepţi - Tecuci; dar copilul zămislit în noaptea premergătoare unei zile de sărbătoare va fi cocoşat - Suceava; copiii născuţi în zile de sărbătoare trebuie să aibă vreo malformaţie, fie de ordin fizic (ciungi, cocoşaţi, chiori etc.), fie de ordin psihic, adică slabi la minte - Bucovina; cine doarme în zilele de sărbători mari va fi somnoros tot anul - Transilvania; să nu se măture ograda în zi de sărbătoare că este „rău de lup" - Tecuci; cine ciopleşte lemn în zile de sărbătoare îi vor arde aşchiile pe piept şi ochii pe lumea cealaltă - Tecuci; totuşi, cămăşile trebuie croite în zile de sărbătoare, ca să meargă bine celui ce le va purta - Tecuci; la praznice nu este bine să se iasă desculţ din casă - Bihor; în zilele de sărbători mari, să nu se strige după nimeni, ca să nu fie strigat la fel tot anul cel ce o face - Bihor; în noaptea dinspre zile de sărbători mari, se crede că ard comorile şi cine pândeşte le poate zări şi poate intra în posesia multor bani - Suceava (2.GOROVEI, p.37;51;57;75;76;102;128;162;211;216).

SĂRITURĂ (A SĂRI; A SĂLTA)
În unele zone etno-folclorice ale României, vorbirea populară conservă un sens al verbului a sări, care desemnează actul fecundaţiei la animale, săritura, saltul în sine având semnificaţii magico-simbolice (EVSEEV,p.172). Între mişcările dansurilor fecioreşti din Transilvania, se detaşează unele în care dansatorii virtuoşi trebuie să sară cât mai sus, în credinţa că acest salt va determina creşterea cânepei (4.POP,p.86).

SĂRUT (A SĂRUTA)
La majoritatea popoarelor europene, gestul sărutului, chiar dacă dezvoltă şi o semnificaţie de etichetă, este un semn al contopirii nu doar fizice, ci şi a sufletelor celor doi îndrăgostiţi; el a conservat un simbolism al comuniunii, pe care l-a avut şi la începuturile creştinismului, care, la rândul său, l-a preluat de la ceremoniile de iniţiere în diferite mistere; în limbajul gesturilor şi manifestărilor erotice, sărutul este înrudit cu îmbrăţişarea, care este tot atât de râvnită şi de aşteptată ca şi sărutul, pentru că înseamnă alinare şi tămăduire a suferinţelor dorului; sărutul, în poezia lirică populară, ţine loc de împărtăşanie, înlocuieşte aerul, mâncarea şi băutura şi este râvnit să dureze toată ziua, cu prelungiri şi peste noapte; îmbrăţişarea reprezintă un gest erotic cu vădită amprentă maternă şi filială; cuprinderea în braţe, strângerea la piept, mângâierea duioasă la care visează iubiţii sunt nişte gesturi ocrotitoare; prin ele partenerii pot trăi pe rând sentimente materne şi filiale; predispoziţia aceasta ascunsă în subconştientul omului adult este egală atât la femeie cât şi la bărbat; gestul îmbrăţişării capătă accente masculine numai atunci când ia forma mai energică a „frângerii mijlocului" şi a altor manifestări erotice pătimaşe (EVSEEV,p.166;168-169). În cadrul nunţii, sărutul poate să semnifice despărţirea de statutul social avut anterior (după bărbieritul ritual şi îmbrăcare, mirele se sărută cu toţi ceilalţi flăcăi), sau de acceptare, de integrare în noua familie, în care caz soacra mare (mama băiatului) o întâmpină pe mireasă la sosirea în casă, o trece de trei ori pe sub mână şi apoi o sărută; aceeaşi valoare, de despărţire, este şi „sărutul de pe urmă" dat decedatului înainte de înmormântare, prescripţie asimilată şi de ritualul creştin (ŞEULEANU,p.98;101;204;NOTE,Antonescu). Să nu se sărute copilul până nu împlineşte vârsta de un an, pentru că se va deochea uşor - Muntenia; se crede că, dacă un copil nebotezat încă este sărutat pe obraji, el va face gropiţe în obraji; să nu fie sărutat în timp ce doarme, pentru că i se fură somnul - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.73; GOLOPENŢIA, p.103). Dar sărutul poate să întrunească şi virtuţi negative, atunci când el îşi depăşeşte contextul pentru care există; astfel, nu este bine să fie sărutat copilul în creştetul capului şi nici pe tălpile picioarelor, pentru că nu mai creşte în înălţime - Maramureş (BOGDAN,p.101). Să nu se sărute o pasăre, pentru că aceasta va fi mâncată de uliu - Muntenia; cine are guturai şi vrea să scape de afecţiune să sărute pe spinare pe un oarecare om, fără ca acesta să ştie - Suceava; să sărute pe spinare pe un om care are ceva roşu asupra lui - Muntenia; pur şi simplu să-l sărute pe spinare, fără ca acesta să ştie, şi guturaiul va trece la celălalt - Bihor;Argeş (2.GOROVEI,p.108;189). Va avea noroc cel care se visează sărutându-se cu cineva; dacă se visează sărutând mort(i) este semn că va avea parte de un necaz bine tăinuit; dacă se visează sărutând pe Dumnezeu înseamnă că binele îi va veni de unde nu se aşteaptă - Suceava (NOTE, Băncescu).

SÂMBĂTĂ
Este zi nefastă, rea ca şi ziua de marţi; nici un lucru nu poate reuşi acum, pentru că este sfârşitul săptămânii, sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor; de aceea sâmbăta este considerată ziua morţilor, iar Apa Sâmbetei este apa morţilor, care desparte lumea noastră de lumea cealaltă; fiind sfârşit, sâmbăta impune lucrărilor oamenilor un sfârşit, o atitudine corespunzătoare a acestora de a încheia totul, pregătindu-se de primirea duminicii; nu este bine să se plece la drum, pentru că sunt trei ceasuri rele şi îl poate prinde un necaz sau o boală pe cel care se deplasează; nu este bine când un copil se naşte într-o zi de sâmbătă, fiindcă va fi lipsit de vlagă şi va muri de timpuriu (BODIU, p.419). Sfânta Sâmbătă nu are legătură cu torsul, aşa cum s-ar crede; se spune despre ea că are o origine cvasi-silvestră, trăind în păduri sau, după alte menţiuni, aproape de Apa Sâmbetei; îşi face apariţia la miezul-nopţii, încercând să-i agreseze pe drumeţii întârziaţi (2.OLTEANU,p.322). Este zi a morţilor şi, din această pricină, nu este indicat să se înceapă nici un fel de lucru, pentru că el nu va fi dus la bun sfârşit - Iaşi;Suceava; nu va avea spor cel care începe orice lucru în zi de sâmbătă - Tecuci; să nu se coase pentru copii în zi de sâmbătă, pentru că este zi de sfârşit şi moare copilul; în caz că este necesar, să se lase ceva neterminat şi să fie terminat în săptămâna următoare; nici oamenilor maturi nu li se croieşte şi coase haine sâmbăta, fiindcă moare cel ce va purta acea îmbrăcăminte - Ţara Oltului; să nu se mănânce de dimineaţă, pentru că în această zi se împărtăşeşte îngerul - Muntenia; nu se iese afară sâmbătă seara fără pălărie - Bihor; în zi de sâmbătă nu se pleacă la drum, deoarece îi va merge rău celui care călătoreşte - Ţara Oltului; Muntenia; nu se văruieşte şi nu se dă cu lut, pentru că ar însemna că s-ar lipi gurile morţilor - Suceava; văzând pe cineva că poartă haine noi, să nu i se spună „să porţi sănătos", pentru că înseamnă că i se doreşte moartea - Galaţi; este rău de moarte dacă se croieşte sau se urzeşte gura cămăşii în zi de sâmbătă - Vâlcea;Muntenia; să nu se croiască în zi de sâmbătă cămăşi, pentru că vor muri cei ce le vor purta - Suceava; nu este bine ca o cămaşă croită să fie finalizată în zi de sâmbătă, fiind pericol de boală pentru cel care o va purta - Tecuci; de aceea se şi spune că gura cămăşii de sâmbăta este bună numai pentru crescut porcii - Vâlcea; dacă cineva începe să croiască o haină nouă într-o zi de sâmbătă şi o sfârşeşte tot sâmbăta, atunci omul căruia îi este destinat obiectul moare cu siguranţă - Iaşi; dar, dacă vreo femeie începe croiala unei haine noi în zi de sâmbătă, este obligatoriu să o finalizeze tot în aceeaşi zi, pentru că altfel e rău de boală - Muntenia; se începe să se croiască în general, dar nu este bine pentru sănătate să se termine un obiect de îmbrăcăminte într-o zi de sâmbătă; dacă se întâmplă totuşi, este bine să se lase o butonieră sau o cheotoare neterminată - Galaţi; tot rău pentru sănătate este şi luarea la purtare sau probarea hainelor în zi de sâmbătă - Galaţi; se crede că pruncii născuţi în zi de sâmbătă vor muri curând - Suceava; moare cineva din casă, dacă se sacrifică un animal în zi de sâmbătă - Vâlcea; nu are noroc la vite cine ţese sâmbătă seara - Tecuci; cine dă apă în zi de sâmbătă va avea parte de pomană după moarte - Suceava; când vremea rea începe sâmbăta, e semn că va ţine mult - Suceava; când ploaia începe sâmbăta, înseamnă că va dura până în cealaltă sâmbătă - Muntenia (2.GOROVEI,p.11;35;37;112;113;123;143-145;196;209-210;219;255;274;GOLOPENŢIA,p.108). Caracterul nefast al acestei zile este evidenţiat şi de credinţa în existenţa „celor trei ceasuri rele" (12.GHINOIU,p.61). Sâmbăta sunt trei ceasuri rele; nu este bine să se înceapă un lucru, fiindcă fie nu va fi terminat, fie că nu iese bine - Bucovina; nu se încep de sâmbăta hainele pentru nuntă, pentru că înseamnă că sunt făcute pentru înmormântare, că va muri cineva foarte apropiat din familie - Neamţ; după ce a murit cineva din familie, şase săptămâni nu este bine să se spele rufe în zilele de sâmbătă, pentru că se crede că mortului i se dă de pomană apa murdară de la rufe - Muntenia; se lucrează orice, numai haine nu este bine a se croi; nici să nu se finalizeze vreo haină, trebuie măcar o cheotoare să fie lăsată neterminată, pentru că nu este bine pentru sănătate; nu se croieşte cămaşă sâmbăta, pentru că moare cel ce o va purta; nu este bine să se înceapă a se croi haine şi nici să se plece la drum, fiindcă marţea şi sâmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se pornesc din casă în aceste două zile; când vremea rea începe sâmbăta, ţine mult; dacă un copil a „picat în sohote sau socote", din a căror cauză el se usucă de rămâne numai pielea şi osul, atunci mama lui îl ia, într-o sâmbătă dimineaţa, îl pune într-un sac gol, îl duce la un vecin, unde îl introduce, de trei ori, în cuptorul de vară, după care îl aşează pe adâncitura unde este pus obişnuit ceaunul; dacă nu s-a vindecat astfel, îl pune într-un sac în care s-a ţinut făină şi îl duce la cimitir, unde îl aşează pe mormântul altui copil, rostind totodată şi o invocaţie; atât la ducere, cât şi la întoarcere, mama copilului nu trebuie să se oprească din drum şi nici să dialogheze cu un alt drumeţ; dacă nici aşa nu reuşeşte, ia un craniu de cal, îl fierbe şi cu acea apă îl spală pe copil, crezând că astfel se realizează una din două posibilităţi: ori copilul se vindecă, ori moare; ca să ştie dacă îi va muri copilul, ia două ulcele goale şi le dă cuiva să aducă apă de la o fântână numai în una dintre ele, dar în gând le meneşte astfel ca o ulcea să însemne „viaţă", cealaltă „moarte", evident că în cea în care este adusă apă ar indica şi destinul copilului bolnav - Bucovina (2.MARIAN,I, p.77; 91;3.II,p. 251-252;NOTE,Băncescu). „Mersul grăitor", adică mersul în peţit, se face sâmbăta seara, la casa fetei, unde se pregăteşte o masă; merge ginerele însoţit de părinţi, de un bătrân din sat şi de cumnatul de mână; iau cu ei o sticlă de ţuică sau vin roşu, cu busuioc prins cu fir roşu de lână la gura sticlei; tot sâmbăta se face şi chemarea la nuntă de către cumnatul de mână, care poartă pe cap o cunună de foaienfir poleită, cusută pe o fâşie de mătase roşie sau de pânză roşie - Mehedinţi (CIOBANU,p.77-78). Serii simbolice: sâmbătă-sac-cuptor-ceaun; sâmbătă-sac de făină-mormânt-descântec; sâmbătă-craniu de cal-apă; sâmbătă-rachiu/vin-busuioc-fir roşu.
Sâmbăta morţilor (Moşii). Oricare dintre zilele de sâmbătă de peste an, când se obişnuieşte să fie pomeniţi morţii din familie, cu excepţia sâmbetei dinaintea Duminicii Învierii Domnului (Paştele). v. MOŞII.
Sâmbăta lui Toader (Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron) cade întotdeauna în prima sâmbătă din Păresimi (Postul Mare sau Postul Paştelui), fiind deci sărbătoare mobilă, condiţionată de fixarea în calendar a Duminicii Învierii; poporul denumeşte această zi Sân-Toader, Sân-Todor şi Sân-Toaderul cel Mare; începând cu această zi de sâmbătă, care este dedicată morţilor pentru care se fac pomeni, numindu-se din această cauză şi Sâmbăta Morţilor, debutează seria de sâmbete care cad în post şi în care sunt pomeniţi cei răposaţi, cu excepţia ultimei sâmbete din Săptămâna Patimilor, închinată în exclusivitate punerii şi şederii Domnului în mormânt; în această zi se scot caii la păscut; în Sâmbăta lui Toader, femeile se abţin în special de la tors, ţesut şi cusut, de la pregătitul leşiei pentru spălatul cămăşilor; cine nu respectă aceste interdicţii riscă să fie blestemat de Sân-Toader şi să-i amorţească mâinile sau să fie lovit şi chiar omorât de caii lui Sân-Toader, care sunt foarte răi; aceştia din urmă se pot preface în cei mai frumoşi şi voinici flăcăi, care pândesc fetele mari ce au nesocotit interdicţiile şi le răpesc în drum spre o horă imaginară unde le invită; nu se poate scăpa de ei decât alergând repede acasă şi răsturnând toate vasele cu gura în jos; în Bucovina se crede că Sân-Toader are un cal alb, cu un corn în frunte, pe care umblă mai ales de ziua lui; calul nu bea şi nu mănâncă, dar de Sân-Toader are voie să bea şi să pască; nu paşte însă iarbă, ci numai păr de fată mare; aceeaşi credinţă există şi în Muntenia; caii lui Sân-Toader (în număr de nouă) mai sunt numiţi simplu şi Sân-Toaderi sau Sâm-Toaderi şi le sunt dedicate zile speciale, care încep totdeauna în prima marţi, la amiază, din Păresimi şi ţin şapte, respectiv opt sau nouă zile, adică până în ziua de miercuri la amiază din săptămâna următoare; se crede că Sân-Toader şi cei nouă cai ai săi rup lanţurile lui Sânpetru de la porţile cerului, lăsând primăvara să intre în lume; în acest interval de timp sunt practicate multe interdicţii, care însă pot fi evitate dăruind porumb, ovăz şi sare cailor; în Banat, aceste daruri sunt date cailor vecinilor; bărbaţii şi femeile se scoală, în ziua Sân-Toaderului, dimineaţa până nu răsare soarele, adică înainte ca sfântul să-şi scoată caii la păscut şi înainte ca lumea satului să-şi hrănească şi să-şi adape proprii cai, se spală pe cap cu apă în care se pune fân din ieslea cailor, ca să nu li se pască părul peste an, ci, dimpotrivă, să fie lung şi frumos; celui ce încalcă recomandarea i se paşte tot anul părul, adică i se răreşte; fetele mai pun în apa de spălat iarbă mare (plantă erbacee, cu tulpina păroasă şi ramificată, cu frunze mari şi flori galbene - Inula helenium; ŞĂINEANU,III,p.182), busuioc, mentă, cimbru, muguri de pomi şi fân, ca părul să le crească lung şi frumos şi să fie căutate de flăcăi precum florile primăverii; după spălat şi pieptănat, bărbaţii îşi retează pletele şi un mic smoc din frunte, iar femeile îşi retează vârful cozilor; părul astfel tuns se pune într-o scorbură de răchită, adăugându-se: „Toadere, Sân-Toadere/Na-ţi părul meu/Şi dă-mi coama calului tău"; tot în Bucovina se zice că Sân-Toader este dezlegătorul fierturii, adică a hranei preparate prin fierbere, pentru că, în prima săptămână a Postului Mare, oamenii se hrănesc doar cu mălai, pâine, pepeni şi varză murate, în primele zile ale acestei săptămâni făcând chiar post negru, hrănindu-se, numai spre seară, doar cu pâine şi apă; în ajunul şi în ziua de Sân-Toader mai sunt îndătinate şi alte obiceiuri şi practici: se tund sau încep să fie tunse vitele; fiind şi Sâmbăta morţilor, pe lângă celelalte colive se face şi coliva lui Sân-Toader, din care fetele iau câteva boabe şi le pun în sân, pentru a-şi visa ursitul; se fac întreceri de cai (încurarea cailor), se leagă frăţiile de cruce între prieteni ( înfrăţirea şi însurăţirea), care se jură să se ajute şi să nu se trădeze până la moarte, vrăji şi farmece pentru aflarea ursitei, precum şi Târgul Sân-Toaderului, târg special destinat comercializării cailor; se dau cailor numai boabe de orz şi de porumb alese, li se tund coamele şi cozile şi se aleg cei mai frumoşi armăsari pentru reproducere; părul rezultat din tunderea coamelor şi cozilor se aşează în muşuroaiele furnicilor, pentru ca animalele să fie iuţi ca acestea(PRESA). Serii simbolice: păr-muşuroi de furnici; păr-răchită; apă-iarbă mare-busuioc-mentă-cimbru-mugure-fân.
Sâmbăta lui Lazăr sau Intrarea în Ierusalim (ziua de sâmbătă de dinaintea Duminicii Floriilor). Lazăr din folclor este altul decât cel din Evanghelia lui Luca (om sărac, frate al Martei şi al Mariei, înviat de Iisus); legenda spune că Baba Dochia era mama lui Dragobete, Cap de Primăvară, căsătorit cu o fată, care avea un frate mai mare, pe nume Lazăr; într-o sâmbătă, acesta pleacă de dimineaţă cu caprele, mama lui rămânând acasă pentru a face plăcinte; se urcă într-un copac să culeagă muguri, dar îşi aduce aminte că plăcintele ar fi gata şi se grăbeşte să coboare, dar cade şi moare; sora lui, nevasta lui Dragobete, merge şi îl caută până îl găseşte, începe să plângă şi nu încetează până şi ea cade moartă lângă fratele ei; rudele şi neamurile i-au găsit târziu, tocmai în ziua de Sântămărie, când iarba crescuse peste ei; în felul acesta, sora lui Lazăr scapă de traiul greu pe care îl ducea cu soacra ei, Baba Dochia; se zice că de atunci a rămas jelitul la morţi; obiceiul numit Lazăr sau Lăzărică este atestat doar în Muntenia şi Dobrogea şi este practicat doar de fete; una din fete, numită Lăzăriţa, se îmbracă mireasă; ea şi cu celelalte fete formează o ceată, colindă în faţa ferestrelor caselor unde sunt primite; Lăzăriţa se plimbă cu paşi rari în mijlocul cercului făcut de fete, care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr şi a Lăzăriţei: cum el pleacă de acasă cu oile, se urcă în copac să dea frunză la animale, cade din copac şi moare, este adus acasă, este scăldat ritual în lapte dulce, este îmbrăcat cu frunze de nuc, iar apa în care a fost spălat este aruncată pe sub nuci; un text dobrogean adaugă că Lazăr se transformă în flori, moment în care fetele se prind într-o horă de veselie; practic întreg ritualul este descris în textul cântat de fete, ceea ce este foarte rar în folclor (12.GHINOIU,p.176-178). De fapt, în această zi sunt sărbătoriţi trei Lazări: Lazăr cel Sărman, Lazăr înviat de Iisus şi un Lazăr care a murit de poftă de plăcinte; se poate munci în această zi, dar nu este voie să se toarcă; în această zi, fetele umblă cu Lăzărelul; o fată se îmbracă în mireasă, iar însoţitoarele ei cântă „Lazărul" sau „Lăzărelul", textul acestuia narând despre un tânăr care a plecat la pădure să culeagă ramuri tinere pentru oile şi mieii lui, dar cade dintr-un copac şi moare; surorile sale îl pregătesc de înmormântare, dar, din neatenţie, varsă laptele de la oi, iar acesta se împrăştie în Grădina Zânelor, în somnul copiilor, pe sub umbra nucilor, în calea voinicilor, în panglica fetelor, în tămâia babelor, în jimbla cocoanelor şi în vinul boierilor, această enumerare finală fiind de fapt urarea în sine pentru cei care participă la acest obicei specific Munteniei; în această zi se împarte pâine săracilor; nu se lucrează nici un fel de muncă voinicească, pentru că este rău de căzătură, fiindcă Lazăr, care a fost un sfânt, a murit prăbuşindu-se dintr-un arbore; din cauza lui Lazăr cel mort de dor de plăcinte, femeile pregătesc, în această zi, tot felul de copturi, dar în special plăcinte, pe care le dau de pomană sărmanilor, ca Lazăr cel Sărman să ceară lui Dumnezeu iertarea păcatelor celor de pe pământ - Bucovina; în toată săptămâna dinaintea Floriilor, oamenii nu plantează nici un pom, nu pun nici semănături şi zarzavaturi, crezând că nu vor face fructe, că nu vor avea rod, ci vor face numai flori; în această sâmbătă, copiii se duc cântând la biserică, ducând rămurele înverzite, pe care le pun în pridvor, după care preotul le citeşte în biserică rugăciunea de iertare şi îi miruieşte pe toţi - Olt;Muntenia; nu este bine să se toarcă, pentru că toţi morţii aşteaptă în această zi la porţile Raiului şi le curg balele după pomana aşteptată - Bucovina; femeile se mai duc în pădure şi culeg o buruiană, numită ţâţa vacii, pe care o dau de mâncare vacilor, ca să dea mai mult lapte - Suceava; fetele răsădesc flori, ca să le meargă bine - Suceava; sunt scoase la aerisit toate hainele - Banat; se scoate o oglindă din casă şi, împreună cu cămaşa pe care o vor purta în Duminica Floriilor, este dusă sub un păr altoit, ca dimineaţa să răsară soarele peste ele, fetele crezând că astfel vor putea face farmece cu aceste obiecte pentru dragoste şi pentru sănătate - Banat;Bistriţa; în Muntenia şi chiar în jurul Bucureştiului, se umblă cu Lăzărelul, datina numindu-se Lăzărel sau Lăzărică, sau Lăzăriţă sau „Cu mireasa"; 3-5 copiliţe, cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, din care una îmbrăcată în mireasă, cântă un text despre un om care a plecat la pădure şi a murit căzând dintr-un copac; fata îmbrăcată în mireasă trece printre celelalte, numai ea fiind îmbrăcată cu cunună şi voal pe cap; legendele spun însă de un Lazăr copil, care a cerut mamei sale să-i facă plăcinte, mama nu a vrut, iar el s-a dat cu fundul de pământ până s-a înfipt într-un fus şi a murit; tot în această zi au loc Moşii de Florii, când se împart felurite copturi, în special plăcinte; plăcintele se trimit ca „moşi" de sufletul morţilor, care aşteaptă în această zi la poarta Raiului - Suceava; plăcintele sunt trimise la case unde cresc şi copii şi uneori sunt trimise plăcinte şi a doua zi, în Duminica Floriilor; se mai trimite şi o ulcică de miere, cu un colac deasupra şi o lumânare lipită de toartă - Bucovina; femeile fac nişte pâinişoare din grâu, împletite în formă de spirală, ca şi cum ar fi două prescuri lipite între ele, sau ca două bulcuţe şi se numesc Florii (sing. Florie) şi care se dau băieţilor săraci din vecini, de sufletul morţilor - Bistriţa; se coc atâtea pâini din făină de grâu câţi membri ai familiei sunt, ele nefiind de aceeaşi mărime, ci după vârsta fiecăruia; deasupra sunt împletite cu flori şi cruci din aluat şi apoi sunt împărţite de pomană; se mai pun ramuri de salcie verde şi apă la crucile mormintelor celor apropiaţi - Banat; se adună în această zi trei fete cam de 12 ani, din care una se împodobeşte pe cap cu beteală, ca o mireasă, a doua îşi pune pe cap un tulpan şi a treia ţine în mână un coş cu ouă; merg astfel pe la case şi dau ouăle de pomană - Dobrogea; dar există şi obiceiul asemănător „moşilor", chiar se numeşte „Moşii de Florii", când se trimite pe la case, de pomană, câte o ulcică plină cu miere, deasupra punându-se un colac sau o franzelă, iar la toartă o lumânare lipită de ea - Giurgiu (2.MARIN,II,p.70-71;77;83-84;3.III,p.246;PRESA). Obiceiul este asemănător ca structură colindelor, deoarece ceata de fete, în special Lăzăriţa, deplânge moartea lui Lazăr, căzut din copacul unde se urcase să ia frunze pentru oi, plânsul fiind urmat de veselie, fiindcă Lazăr învie şi se transformă în flori; ceremonialul simbolizează învierea naturii şi triumful primăverii - Muntenia;Dobrogea (2.CONSTANTIN,p.43). Obiceiul care se desfăşoară în această zi poartă denumirea de Lăzăriţa - Teleorman (CRISTEA, p.46). Ziua se mai numeşte Lazărul sau Lăzărelul, aceeaşi denumire purtând-o şi obiceiul care se desfăşoară în această zi; din cadrul unei cete de fete, una este îmbrăcată în mireasă şi purtată din casă în casă, unde se cântă, sub ferestre, Lazărul, text folcloric asemănător bocetului, primind în schimb ouă şi bani - Muntenia; în această zi nu se depun activităţi care presupun un mare efort („nu se lucrează la lucru voinicesc"), deoarece se crede că este rău de căzătură, pentru că, se spune, Lazăr, un sfânt legendar, ar fi murit căzând dintr-un arbore; în această zi sunt pomeniţi toţi morţii din fiecare familie; femeile pregătesc felurite copturi, în special plăcinte, pe care le împart apoi de pomană sărmanilor; fetele răsădesc flori, crezând că astfel le va merge bine; în Banat şi în Transilvania, se obişnuieşte ca, în seara dinspre Duminica Floriilor, fetele să pună o oglindă (căutătoarea, cătătoarea) şi cămaşa curată, menită a fi îmbrăcată a doua zi, sub un păr altoit, pentru ca dimineaţa să răsară soarele peste ele, ulterior cele două obiecte fiind folosite pentru a face farmece de dragoste şi descântece pentru sănătate (PRESA). Serii simbolice: cămaşă-oglindă-păr-soare; miere-colac-lumânare; salcie-apă-mormânt.
Sâmbăta Mare (ajunul Duminicii Învierii Domnului; ajunul Paştelui; ultima zi din Săptămâna Patimilor). În această zi, pe lângă unele preparate destinate mesei de Paşte, se face şi o aşa-zisă păscuţă a vitelor, care se dă a doua zi de mâncare vacilor, în credinţa că astfel vor avea lapte mai mult - Suceava (2.GOROVEI,p.130;2.BERDAN,p.71). În această zi, se obişnuieşte ca oile să fie date în turmă şi se trag focuri de armă, pentru ca laptele lor să nu poată fi furat de nimeni - Sălaj (PRESA). Toate sâmbetele din Păresimi, cu excepţia Sâmbetei Mari, sunt menite pentru pomenirea morţilor, din care cauză se şi numesc „sâmbetele morţilor" (2.MARIAN,I,p.241-242). În jurul unui foc, se adună tinerii şi maturii, ajutând astfel „creşterea" soarelui şi alungând spiritele rele ale morţilor din cimitire (moroii şi strigoii), în aşteptarea Învierii (8.ŞTIUCĂ,p.11). Se aşează, în această zi, câte două glii cu iarbă verde la pragul fiecărei case, grajd, şură, intrare în pivniţă etc., una în exteriorul pragului, cealaltă spre interior, de aşa manieră încât şi la intrarea într-un spaţiu al gospodăriei şi la ieşire să se poată călca pe ele; se mai pun la tocurile uşilor şi ramuri înverzite de tei, plop, stejar; brazdele de pământ cu iarbă şi ramurile rămân puse la intrări în toate cele trei zile ale Paştelui - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.24-25).
Sâmbăta Tomii. Se merge la cimitir cu pască şi ouă roşii, care sunt împărţite de pomană sărmanilor, pentru sufletul morţilor din familie care nu au fost pomeniţi de preot - Bucovina; se duc ouă roşii şi pască la cimitir, se aşează lângă cruce, unde se aprinde şi câte o lumânare, apoi cheamă preotul să le pomenească mortul, iar ofranda este dată acestuia şi dascălului, drept plată pentru rugăciunile făcute - Moldova (PRESA).
Sâmbăta Rusaliilor cade întotdeauna înaintea celei de-a şaptea duminici, numărând de la Duminica Paştelui; este Sâmbăta Morţilor - Moşii de Vară; există credinţa că, în această zi, morţii se întorc la casele lor (12.GHINOIU,p.180). În această zi se manifestă grupurile de Căluşari, sub forma unui rit de vindecare a celor „luaţi din/de căluş"; formarea cetei de căluşari se face la malul unei ape, în mare taină, prin depunerea unui jurământ; sunt momente ale dansului căluşăresc, cum ar fi de pildă „Hora Căluşului", când femeile îşi încredinţează copiii mici căluşarilor, aceştia purtându-i în braţe în timpul jocului, în credinţa că astfel cei mici vor fi feriţi de boli peste an - Călăraşi (TUDOR,p.76). Dimineaţa, se dezleagă la fântână „apa mare", adică a apei care a fost transportată în joile şi sâmbetele dintre Joia Mare (din Săptămâna Patimilor) şi sâmbăta Rusaliilor la casele unor oameni bătrâni sau suferinzi; apa se dezleagă de către fiecare familie pentru morţii ei, la ceremonie participând şi fata sau bătrâna care a cărat apa, precum şi cel care a oficiat rolul de martor; cea care a cărat apa înconjoară fântâna de trei ori, cu tămâie şi lumânări, rupe răbojul sau nuiaua pe care a notat numărul căldărilor cu apă cărate şi aruncă bucăţile de lemn în fântână, împreună cu un colac, acesta reprezentând „plata apei"; după aceasta se face „Parastasul de obşte", care se oficiază la biserică, unde sunt pomeniţi morţii întregului sat şi sunt slujite ofrandele aduse, parte dintre acestea fiind lăsate bisericii; uneori, după slujba de la biserică, se merge la cimitir şi se împarte colivă, colaci şi vin şi sunt plânşi morţii; acasă, ofrandele rămase nedate sunt amestecate cu celelalte, vinul se pune în ulcele, la toarta acestora punându-se şi câteva cireşe; din pomană nu gustă nimeni din casă, decât după ce se face împărţirea, considerându-se că atingerea ei înainte de a fi împărţită este un sacrilegiu; împărţirea se face la vecini; odinioară, ceremonia dura trei zile, de sâmbătă până luni, după Duminica Mare (PRESA).

SÂN
Dacă, imediat după naştere, tânăra mamă „nu are sân" până în trei zile este semn că pruncul ei nu va trăi - Buzău; când va trebui să fie hrănit pentru prima oară, nou-născutului să i se dea să sugă din sânul din partea dreaptă, ca să nu devină ulterior stângaci - Bucovina;Suceava; copilul care suge mai mult din ţâţa stângă va fi nătâng - Tecuci; dacă din sânul unei mame care alăptează, curge şi singur laptele înseamnă că pruncul doreşte ţâţă şi trebuie neapărat să i se dea - Buzău; unui nou-născut să i se dea sân, pentru prima oară, de la mama lui şi nu de la altă femeie, ca viaţa lui să nu depindă, în viitor, de mila altora - Buzău; tinerele mame să nu dea unor copii gemeni ai altor mame să sugă, fiindcă li se opreşte lactaţia - Dolj; despre femeia care nu are sân, se zice că o vor suge balaurii pe lumea cealaltă, ca pedeapsă pentru impotenţa ei, din care cauză trebuie să-şi pună ţâţa, chiar dacă nu are lapte, în gura unui sugar, ca să-şi mai uşureze din păcate - Tecuci (2.GOROVEI,p.59;235).

SÂNGE
Se crede, atât timp cât neamurile nu fac sfeştanie într-o casă în care le-a murit o rudă, că acestea umblă până la genunchi în sângele mortului - Suceava; este deocheat de fiinţa de care îi este drag cel căruia îi curge sânge din nas - Galaţi; cui îi curge sânge din nas îi va muri o rudă - Suceava; se va îmbolnăvi cu siguranţă cel căruia îi curge sânge din nas sau din gură în Săptămâna Patimilor - Dolj; oamenii nu ies la coasă, dacă nu au văzut, în ziua de Ignat (20 decembrie), sânge de porc negru; dacă nu au văzut, este obligatoriu să înţepe creasta unui cocoş negru, ca să-i iasă sânge - Vâlcea; în ajunul Crăciunului, copiii se mânjesc pe faţă cu sânge de porc - Vâlcea (2.GOROVEI,p.74;147;154; 158;200). Înseamnă boală şi nenorocire pentru cine visează că permite să i se ia sânge; dar nu este rău dacă se visează că îi curge sânge; înseamnă moarte în familie pentru cel care visează un alt om sângerând; dacă visează sânge pur şi simplu înseamnă că a pierdut o speranţă; dacă visează că îi curge sânge din cap este semn că va face avere - Suceava (NOTE,Băncescu).

SÂNGER (Cornus sanguinea - DLRM,p.775)
Evident că denumirea arbustului în limba română a fost determinantă, crezându-se că nu este bine ca vitele să fie lovite cu lemn de sânger pentru că atunci ele vor sângera - Dolj; Maramureş (2.GOROVEI, p.210;BOGDAN,p.98).

SÂNTOADER
În Banat, luni, după Duminica lăsatului de brânză, este Lunea păstorilor, în care nu este îngăduit bărbaţilor să lucreze, iar femeile nu cos, nu ţes şi nu spală, crezându-se că acela care o va face se va spânzura; urmează Marţea tunului (a tunetului), în care nu se lucrează nici în casă, nici afară, pentru că există pericolul să fie omorât de Sântoagerii, care dau cu tunul în această zi şi învie gongurile cu şerpi, broaşte, şopârle; miercurea, după Duminica lăsatului de brânză, încep Sântoangerii; femeile nu lucrează nici în casă, nici la câmp, pentru că le mănâncă Sântoangerii, care sunt în număr de 8, băieţi tineri, frumoşi la chip, însă de la brâu în jos sunt cai, cu picioare de cai şi copite cu potcoave, au coadă lungă pe care o poartă băgată în cizmele din picioare; sărbătoarea Sântoangerilor ţine din această zi după zăpostit până în joia viitoare, timp în care nu trebuie să se înnopteze pe afară şi nu trebuie dat nimic din casă; aceste duhuri umblă îmbrăcate în straie naţionale, iar joia, la terminarea timpului lor, este ziua Sfântului Toager ăl Şchiop, ăl Mare, iar sâmbăta, după toate aceste zile, se face praznic pentru toţi Sântoangerii, adică se face o pâine din mălai sau grâu, deasupra având formă de potcoavă de cal, turtă care se dă de pomană (LĂPUŞTE,p.88-89). Se ţine în prima zi de sâmbătă după Lăsata Secului pentru intrarea în Postul Mare, când se face „lăutul fetelor şi al femeilor", care se spală pe cap cu apă caldă, în care pun „iarbă mare", în credinţa că rădăcina plantei va face să le crească părul negru, des şi frumos; tot în această zi se face şi „Încurarea cailor", caii, împodobiţi cu ciucuri şi cordele colorate, fiind plimbaţi prin sat de către flăcăi, călare pe ei, după care se iese la marginea satului, unde se desfăşoară o întrecere, ca să se vadă care cal a fost cel mai bine îngrijit peste iarnă - Teleorman (CRISTEA, p.46). În Călăraşi, în această zi, caii sunt scoşi din grajduri după iernat, sunt ţesălaţi, curăţaţi la copite, gătiţi cu panglici, după care sunt călăriţi prin tot satul, pentru a se obişnui din nou cu muncile pe care le vor face (TUDOR,p.76). În noaptea Sân-Toaderului, nu se doarme afară, iar, în săptămâna de dinainte, să nu se umble pe afară la miezul-nopţii, că vine Sân-Toader pe un cal alb, sare cu el pe cel pe care îl întâlneşte şi îl şoimăneşte (îi dă boala pe care o dau şi ielele, şoimanele) - Dolj; când scăldatul copilului se face în această zi, în apa pregătită în acest scop se pun şi câteva pietricele şi flori de fân, ca pruncul să crească sănătos şi să fie plăcut celor din jur - Muntenia; este bine ca, în această zi, omul să se spele, punând în apă iarbă cu firul lung, pentru că altfel se rătăcesc caii lui Sân-Toader prin sat şi nu mai ajung la acel om - Vâlcea; se tund copiii, ca să fie sănătoşi peste an, să crească frumoşi, fetele se tund ca să le crească părul lung şi frumos şi să aibă minte, se tund şi mânjii, luându-li-se puţin păr din frunte, ca să crească frumoşi - Ţara Oltului; în această zi, fetele se spală, punând în apă iarbă, sau paie din ieslea vitelor, sau fân, ca să le crească părul precum coamele sau cozile cailor lui Sântoader - Moldova;Galaţi;Suceava; din acelaşi motiv, fetele îşi taie câte o şuviţă de păr, pe care o pun sub o balegă aproape uscată şi invocând apoi de nouă ori pe Sân-Toader să le dea cozile iepelor - Tecuci; în această zi se lasă caii liberi la păscut - Suceava; în această zi, se tund vitele în frunte, ca ele să fie frumoase - Suceava (2.GOROVEI,p.188-189;214; 231;275;GOLOPENŢIA,p.110;136). Înainte de duminica în care are loc „Strigarea peste sat", adică înainte de duminica Lăsatului de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, a doua zi, luni, când începe aşa-zisa săptămână a brânzei, au loc unele rituri în legătură cu caii şi cu patronul lor mitic, Sântoaderul sau Calul cel Mare, printre acestea enumerându-se spălarea capului de către fete şi tunderea părului la bărbaţi şi băieţi, dar mai ales tunderea coamei cailor şi scurtarea cozilor la cai şi vite; în continuare, marţi la amiază, sântoaderii coboară din munte, unde îşi au „locuinţa", în satele din vale; ei sunt organizaţi ca o mică confrerie (herghelie) de 7 până la 12 feciori-cai, conduşi de şeful lor, supranumit Calul cel Mare; joia ce urmează este numită joia iepilor, când este târg de cai şi încep cele 9 (după alţii 12) joi verzi, adică apar ielele (a căror zi e joi), iar vineri este vinerea buruienilor, fiindcă se culeg ierburile medicinale, pe când sâmbătă, ziua Sântoaderului cel Mare, are loc spălarea şi tunderea părului; este un rit de înfrumuseţare a fetelor prin magia ierburilor naturale, culese în ajun, şi care sunt puse în albia de spălat, timp în care este chemat Sântoaderul printr-un descântec; alteori se merge direct la grajdul cailor, fata ia coada calului cu o mână, cu cealaltă părul ei, în timp ce rosteşte un descântec; după spălat şi tuns, părul rezultat este adunat cu grijă şi ascuns într-o scorbură de copac, sau îngropat în grădină lângă un pom, iar apa este aruncată în grădină; deci este vorba de un complex ritualistic de invocare a puterii magice animaliere; Sântoaderul este văzut de popor drept un cal, care este şi patronul frăţiilor de cruce, căci fraţii de cruce se fac, de preferinţă, de ziua lui, adică sâmbătă din ultima săptămână a câşlegilor; şi încurările de cai se fac în onoarea lui, cu toate că s-a uitat substratul mitic; mai au loc, în săptămâna asta şi alte rituri, rămăşiţe ale sărbătoririi Anului Nou la echinocţiul de primăvară; este evident că „roata" (Alimori) simbolizează soarele care, la solstiţiul de iarnă, trece de la scăderea la creşterea luminii, pentru ca, la echinocţiu, să fie pe deplin stăpânitor, iar calul este animalul consacrat acestui astru, de unde şi prezenţa roţii de foc şi Sântoaderului-cal în mitul şi riturile de început de an; în sâmbăta lui Sântoader au loc şi curse de cai şi odinioară era tradiţia să se joace căluşarii, rit echinocţial care s-a mutat apoi la Rusalii; dar mai ales, în această sâmbătă, este tradiţia să se lege copiii fraţi de cruce, fetele să se însuroreze, să se facă un fel de turte dulci sau colăcei, numiţi cuci, brăduleţi, care, în unele sate sunt agăţaţi şi în crengile unor copaci din pădure, în ştirea cailor, a doua zi putând fi folosiţi ca medicament împotriva reumatismului; tot în sâmbăta aceasta sunt colindaţi cei care poartă numele de Toader, colindătorii fiind răsplătiţi şi cu acei cuci sau brăduleţi; desigur că atâtea credinţe şi rituri în jurul lui Sântoader nasc fireasca întrebare: cine a fost acest „sfânt"? S.Fl. Marian a afirmat, încă din 1899, că Sântoader nu este un sfânt, ci pur şi simplu este o fiinţă mitologică, pe care poporul îl serbează cu mai mare sfinţenie decât pe cel adevărat, adică pe sfântul-erou călare, recunoscut de biserică; de altfel, fiinţa mitologică, Sântoaderul cel Mare, cu mica sa herghelie de 7-12 feciori-cai, aparţine mitologiei indo-europene şi anume e varianta carpatică a mitului Centaurului; în privinţa asta, Calul cel mare seamănă cu Chiron, şeful centaurilor de pe muntele Pelion din Tesalia, mare „medic" şi „pedagog"; el a crescut pe Achile, pe Iason, a predat medicina lui Asclepios etc. şi e implicat direct sau indirect de către confreriile de couroi; calul este unul din simbolurile preferate ale artei populare româneşti, atrăgându-se atenţia asupra numeroaselor scoarţe maramureşene, unde în decorul chenarului apar şiruri de cai şi călăreţi, sau şiruri de cai în linie, cu călăreţe, foarte asemănătoare cu o scoarţă din tumulusul Pazyryk; există multe credinţe în virtuţile calului, animal pe care românii, se poate spune, îl au în sânge, ecourile sunt comune, ceea ce reprezintă o probă de unitate culturală şi de circulaţie liberă a tradiţiilor la toţi românii; de subliniat că oamenii-cai, centaurii, sunt faimoşi alergători, senzuali, dedaţi vinului, răpitori de femei proaspăt măritate, dar unii dintre ei artişti, savanţi şi „educatori de cai", aparţinând la rândul lor aceluiaşi fenomen magic şi cultural de educaţie şi înnoire periodică, fie solstiţială, fie echinocţială, ca Sântoaderii carpatici; în altă ordine de idei, fenomenul este analog aurorei şi răsăritului soarelui, ceea ce se remarcă intens în cazul colindei magice; calul, în afară de prezenţa lui atât de dinamică în colinde, întrecerile de cai de la Bobotează, dar mai ales Sâmtoaderul-cu-sufletul-de-cal apar tot atât de remarcabil în epica orală, din care sunt citate aici numai cânturile „Copil-Român" şi „Mihu Copilul" (BUHOCIU,p.69;73-75;106;145;284-285;413). Sân-Toader, Sâm-Toader şi Sân-Toaderul cel Mare (în Banat) şi Sân-Todor (în Bihor) cade în sâmbăta cea dintâi a Păresimilor sau în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare, uneori înainte de Baba Dochia, alteori după Baba Dochia (1 martie); conform unei legende din Transilvania, se spune că sunt două babe, care umblă fiecare cu câte un Făt-Frumos: Baba Dochia cu Sân-Toader, iar Baba Parascheva cu Sâ-Medru; ambii aceşti feţi-frumoşi au câte 7, 9 sau 12 cai; lumea este cuprinsă cu două lanţuri: lanţul lui Sân-Petru şi lanţul lui Sânt-Ion; în consecinţă, când vine Sân-Toader cu caii săi rupe lanţul lui Sân-Petru, îşi face drum şi intră în primăvară şi nemijlocit vine şi baba Dochia cu zile urâte şi ploioase; când vine Sâ-Medru cu caii săi rupe lanţul lui Sânt-Ion şi intră în iarnă şi nemijlocit după el vine şi Baba Parascheva; Sân-Toader vine întotdeauna înfocat şi călduros ca un Făt-Frumos, iar Baba Dochia plouată şi morocănoasă ca o babă; asemenea şi Sâ-Medru cu Baba Parascheva; de aceea Sân-Toader mai este numit „cap de primăvară"; amorţesc mâinile celui care lucrează în această zi - Banat; poate fi lovit foarte uşor de caii lui Sân-Toader cel ce lucrează - Transilvania; pot să lovească, pentru că sunt foarte răi caii lui Sân-Toader - Romanaţi; sau poate fi blestemat cel ce lucrează în această zi - Suceava; sau se crede că îl omoară caii lui Sân-Toader pe cel care lucrează, ori iese noaptea afară şi nu se spală pe cap cu homan - Mehedinţi; fetele nu prea ies de bună voie din casă, pentru a nu le prinde caii, transformaţi în flăcăi, ai lui Sân-Toader; dacă totuşi sunt nevoite să plece de acasă, se întorc repede şi răstoarnă toate vasele cu gura în jos - Sibiu; Sân-Toader este considerat şi dezlegătorul fierturii, din această zi, femeile putând să gătească şi mâncăruri fierte, până la Sân-Toader având voie să mănânce de post, dar numai mâncare coaptă sau crudă (pâine, turtă de mălai, varză etc.) - Bucovina; în unele zone din ţară, în această zi li se dă drumul cailor la păscut; în ajunul acestei zile şi în această zi, sunt culese: iarbă mare (oman, homan - Inula Helenium L.), pentru spălarea capului, spânz (Helleborus viridis), pentru „spânzirea" animalelor, iarba lui Tatin (Symphytum officinale L..), care este bună pentru tot felul de „vătămături"; se crede că Sântoader are un cal, pe care umblă călare mai cu seamă în ziua sa; calul are un corn în frunte, este năzdrăvan, nu bea şi nu mănâncă nimic un an de zile; doar în ziua de Sântoader are voie să bea şi să pască, dar nu orice fel de iarbă, ci numai păr de fecioară, se mai crede că Sântoader are mai mulţi cai de acest fel, pe care îi scoate la păscut şi adăpat de ziua lui, dimineaţa, până a nu răsări soarele - Suceava; se spune că Sântoader are un singur cal alb - Romanaţi; tot aşa, se spune că Sântoader are mai mulţi cai, de mărimea unor mânji - Mehedinţi;Gorj; alţii cred că patrupedele lui Sântoader sunt mari şi albe - Dolj; sau galbene - Teleorman; dar poate să posede şapte cai, care ar fi de fapt şapte feciori voinici şi frumoşi, metamorfozaţi în cai din feciori care şi-au părăsit iubitele, toţi având însă cozi şi copite de cai şi fiind fiecare înlănţuit cu lanţuri - Banat;Arad;Năsăud; unii cred că aceşti cai sunt albi şi negri, cei albi prigonind neîncetat pe cei negri, pe care îi muşcă şi îi bat cu copitele imediat ce îi ajung din urmă şi nu se lasă până ce nu îi înving - Banat; feciorii şi fetele merg pe dealuri, în ajunul Sântoaderului, înainte de răsăritul soarelui, să culeagă rădăcină de iarba-vântului (Agrostis stolonifera L.), iederă (Hedera Helix L.) şi popâlnic (Asarum europeum L.), pe care le sapă cu un cuţit şi pun în locul lor pâine şi sare, ca planta să aibă putere vindecătoare, spălându-se cu acestea pe cap, în credinţa că, peste an, vor fi feriţi de vânt şi de orice fel de bube; rădăcina de iarba-vântului se păstrează şi se afumă cu ea, în caz că vreunul din familie este bolnav - Arad; în noaptea dinspre Sântoader, tinerele culeg omanul (Inula Helenium L.), ducând cu ele pâine şi sare, pe care le pun la rădăcina plantei, rostind concomitent şi un descântec, iar, cum începe să se lumineze de ziuă, se spală cu oman fiert, ţinând ochii închişi, ca să nu vadă vreun animal cu păr scurt la coadă (câine, pisică etc.), apoi îşi şterg părul şi despletite se duc la grajd, unde trag calul, boul sau vaca de coadă, ca să le crească şi cosiţele lor la fel - Banat; în alte sate, în toate zilele cât ţin caii lui Sântoader, se culeg oman, crenguţe de măr dulce, rug întâmpinat (măceş), adică din cel care este prins la ambele capete în pământ, floare de fân, le fierb pe toate la un loc şi se spală pe cap cu acea apă; în albia, unde au de gând să se spele, mai pun sapa, furca de tors, acul de cusut, adică o serie de obiecte pe care le folosesc peste an, în credinţa că acestea se vor învârti cu spor în mâinile lor, cu alte cuvinte uneltele vor fi bărbate; apoi, după spălare, se duc, cu ochii închişi, la grajd şi trag de coadă un cal sau altă vită, spunând totodată o invocaţie scurtă către Sântoader; se feresc să vadă coadă de pisică sau de găină, crezând că le va cădea părul din cap, mai mult, că vor căpăta cine ştie ce boală la cap - Banat; în ziua de Sântoader (sâmbăta), până a nu se lumina de ziuă, tinerele în special se spală pe cap, punând în apă muguri de pomi, în credinţa că, aşa cum cresc din muguri crengi mari, tot aşa va creşte de mare şi părul lor; sau pun în apă şi fierb flori de corn şi apoi se spală - Banat; fetele se spală în seara din preziua Sântoaderului cel Mare cu leşie făcută din cenuşa de propinic sau pârlagină, plante care au miros pătrunzător numai primăvara, până cântă cucul, apoi îşi desfac părul şi îl piaptănă cu cărare, în semn că sunt fete de măritat de aici înainte; cu acelaşi fel de apă se spală pe cap şi toţi ceilalţi membri ai familiei, ca să-i găsească Sântoader spălaţi pe toţi - Munţii Apuseni; se spală tinerele pe cap în ziua lui Sântoader, ca să le crească părul frumos, precum cozile iepelor - Galaţi; încă de vineri dimineaţa, pe nemâncate, fete şi băieţi se duc să culeagă homan, denumită şi iarbă-mare, apoi se scoală de cu noaptea sâmbătă, fac fiertura, cu care se spală pe cap, iar, când se piaptănă, împletesc în păr viţe de fuior de cânepă şi rădăcină de homan, pe care le poartă aşa toată ziua, considerând că homanul, care creşte înalt de circa doi metri, precum şi cânepa le va ajuta la creşterea părului - Gorj; rădăcina de homan se păstrează peste an, se dă, în amestec cu boabe de porumb, la vite şi, la păsări, în amestec cu făină şi tărâţe; uscată şi păstrată în casă, i se dă foc din când în când, ca să dea miros plăcut şi ca să alunge necurata din casă, fiindcă acesteia nu-i place mirosul de homan; de altfel, toţi oamenii se spală în ziua Sântoaderului, în credinţa că le va creşte părul precum coada Cailor lui Sântoader şi că vor fi sănătoşi tot anul; dacă nu fac cum spune tradiţia, se crede că, în părul lor, se vor încurca patrupedele lui Sântoader, care îi poate chiar şi omorî, dacă ies noaptea din casă - Mehedinţi;Olt; Muntenia; fetele se spală pe cap cu apă în care pun fân şi alte buruieni, ca să le crească părul şi să fie apărate de orice boală de cap, în plus prepară şi o unsoare din coajă de plop cu untdelemn, cenuşă din coji de nucă şi alune, le amestecă pe toate cu untură, după care se ung pe păr; sau pun untură de găină, untdelemn şi miere, apoi le fierb pe toate şi se ung pe păr cu acest preparat timp de opt zile la rând - Moldova; în ziua Sântoaderului, se mai fac pogăcele cu miere, care se dau celor din casă să le mănânce, dimineaţa, pe stomacul gol, ca să fie sănătoşi peste tot anul; cu mierea folosită la pogăcele, fetele se ung puţin în frunte, pe piept, pe mâini şi pe genunchi, atunci când se duc la vreo petrecere; tot în mierea asta, pun şi puţină făină şi o bucată de sare, purtată la brâu dintr-o zi de marţi (în următoarea zi de marţi); făina o iau de la două case, orientate cu faţadele una spre cealaltă; cu mierea, făina şi sarea fac o turtă, pe care o mănâncă, zicând că, aşa cum ea o mănâncă cu drag, tot aşa să se uite şi băieţii la ea; dar nevestele dau să mănânce din această turtă şi soţului şi soacrei - Banat; fetele fac nouă turtiţe, umplute cu miere, şi le dau pisicii; dacă le mănâncă pe toate nouă, se crede că în câşlegile următoare se vor mărita - Suceava; spre ziua de sâmbătă a lui Sântoader, se pune o strachină cu apă, curată sau descântată de către o femeie, busuioc, păr din cap şi pieptenele folosit la pieptănat, în partea de sub pat unde doarme fata cu capul, ca să-i crească părul frumos şi să-şi viseze peţitorii - Moldova; se mai fac în această zi şi colaci, având pe ei urme de potcoavă, imprimată în aluat - Transilvania; anual se organizează un târg (bâlciul Sântoaderului), unde se adună locuitori din 60-80 de sate din jur; la acest târg participă tinerele neveste, care s-au măritat în ultimele câşlegi, niciodată văduvele căsătorite din nou; odată venite la târg, nevestele tinere sărută rudeniile, cunoscuţii şi străinii pe uliţele satului, sau oriunde îi întâlnesc, iar aceştia le recompensează cu bani; femeile vin gătite în haine de sărbătoare şi cu cununile de mirese pe cap, fiecare poartă în mână un ulcior cu rachiu, din care îi pofteşte să bea pe cei pe care îi sărută şi de la care primesc banii; a nu bea din ulcior înseamnă a batjocori nevasta şi pe ai săi, iar a fi sărutat de o nevastă, la Sântoader, înseamnă a fi un om de frunte şi respectat; din cauza felului cum se desfăşoară, târgul mai este numit de către localnici bâlciul sărutului, târgul sărutului, târgul de sărutat şi târgul nevestelor - Ţara Zarandului (2.MARIAN,I,p.239; 241-244;256-259;277-280). Zilele Sântoaderului încep întotdeauna în prima zi de marţi a Postului Paştelui, când „se bagă" caii lui Sântoader, şi ţin până miercurea săptămânii următoare, când „iese" şi ultimul cal - ăl şchiop -, acesta neputându-se ţine de ceilalţi cai zdraveni; cele nouă zile ale Sântoaderului sunt ţinute în general de către femei, în special serile acestor zile fetele trebuind să se abţină de la tors şi cusut; dacă fetele nu se abţin de la tors şi cusut, se pot întâmpla multe rele; „în aceste seri nu se fac şezători, că vin caii şi ne copită"; în ziua de joi, femeile frământă şi coc colacii pentru Sântoader, pupeze pentru fete (împletitură rotundă cu gaură la mijloc) şi brăduleţi pentru feciori, împletitură din aluat, de formă alungită; în toate cele nouă zile, femeile cântă „Ăli sfinte doamne" (ielele), iar seara umblă caii lui Sântoader, pe uliţele satului sau chiar pe târnaţul caselor, ceea ce le determină pe femei să întoarcă oglinzile cu faţa la perete şi toate vasele din casă cu gura în jos; din cele nouă zile, vinerea dimineaţa, până a nu cânta cocoşul, deci până a nu se face ziuă, în unele sate chiar de joi seara, pleacă fetele după bolbote, adică iarba vântului, iarba sporului, iederă, spânz etc.; merg şi feciori să adune bâte, adică crengi din lemn de corn, din care confecţionează resteie pentru jug, codirişte de bici, furci de fân, răşchitoare, dinţi de greblă, vergele pentru războiul de ţesut, hădarăgi pentru îmblăcii; locurile unde cresc ierburile sunt alese mai departe de sat, ca să nu se audă cântatul cocoşilor; primii sosiţi se opresc într-o poiană, fac foc mare şi dansează în jurul acestuia, până sosesc toţi feciorii şi fetele satelor din împrejurimi; când se luminează de ziuă, jocul se întrerupe şi, în grupuri, pornesc să caute ierburi şi bâte; când fetele scot prima buruiană din pământ, în locul rădăcinii aceleia pun o bucată dintr-un colac numit pupăză, după care se întorc la locul de unde se despărţiseră, până să se adune toţi jocul fiind reluat, apoi pleacă spre casele lor; pe drum, fetele şi flăcăii îşi dau reciproc din ceea ce au adunat, iarbă contra ramuri de corn; în fine, ierburile se pun la grindă sau în pod, la uscat; dacă peste an se îmbolnăveşte vreun om sau vreo vită, se afumă prin arderea acestor ierburi; de asemenea, sunt afumaţi şi boii deja înjugaţi, când se iese primăvara cu ei în prima zi de arat; iedera nu este pusă însă la uscat, ci se fierbe, iar apa este folosită de fete la spălatul părului, în dimineaţa de sâmbătă, înainte de „a se vedea coada găinii, a cocoşului sau a câinelui, ca să nu le pişe iapa lui Sândoader"; după sâmbăta lui Sântoader, duminică, are loc însoţitul fetelor şi înfârtăţirea feciorilor, locul ales pentru acest obicei diferind de la sat la sat: se adună fetele lângă un măr tânăr, roditor, fiecare fată aducând cu ea câte o pupăză, pe care o atârnă de crengile pomului; apoi îşi leagă cozile părului unele de altele, se rotesc de trei ori în jurul mărului, rostind totodată: „Soaţă cu tine,/Soaţă cu mine,/Soaţă cu Dumnezeu!", după care scutură mărul, până ce cad toţi colacii, îşi deznoadă cozile, adună colacii şi, rupând din ei, oferă câte o bucată celor cu care doresc să se însoţească; în alte sate, colacii se pun pe o masă, în casă, dau ocol casei de trei ori, rostind formula citată; se mai face şi astfel, colacul este introdus printr-o gaură dintr-un gard de nuiele, cealaltă fată, aflată pe partea cealaltă a gardului, dând în schimb colacul ei prin acelaşi loc; un an de zile după însoţire, fetele îşi zic una alteia soaţă, iar feciorii fârtaţi sau fraţi; în satele din nordul ţinutului, acest apelativ este folosit şi după ce fiecare dintre ei se căsătoreşte şi este la casa lui, chiar de-a lungul întregii vieţi, ajutându-se între ei ca adevărate surori sau fraţi buni; în satele din sudul ţinutului, duminică, după sâmbăta lui Sântoader, se mai obişnuieşte să se facă pomana lui Sântoader, fetele adunând bucate de la fiecare gospodărie (fasole, ulei, varză, făină etc.), la o casă cu gazdă primitoare pregătind mâncăruri de post, apoi sunt invitaţi feciorii, care au datoria să aducă muzicanţi şi câte o sticlă cu rachiu; înainte de desfăşurarea ospăţului propriu-zis, alături de mâncărurile preparate, se pun pe masă şi colacii şi are loc mai întâi însoţirea; după masă urmează jocul, care ţine până luni dimineaţa, fiind singurul joc din întreg Postul Paştelui - Ţinutul Pădurenilor (IŞFĂNONI,p.132-135). Sântoaderul este celebrat, în cea mai mare parte a României, sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare, fiind deci o sărbătoare mobilă; totuşi, în unele zone, el are date fixe: la 10, 14, 17 februarie şi 3 martie; practic, Sântoaderului îi sunt rezervate şi alte zile, numite „caii lui Sântoader", care încep din ziua de marţi, după Lăsatul secului, şi pot fi, în funcţie de zona etnografică, în număr variabil: 5, 7, 8, 9 sau 12; nici unui sfânt păgân nu i s-au repartizat, în calendarul popular, atâtea zile; aceşti cai (un fel de semizei) sunt imaginaţi fie ca nişte cai năzdrăvani, fie ca nişte flăcăi călări pe cai; Sântoader are de la 7 la 12 cai, care sunt feciori frumoşi care şi-au părăsit iubitele, doar că au cozi şi copite de cai şi fiecare din ei este încins cu lanţuri; Vinerea Sântoaderului este dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau homan, pentru a fi pus, în special, în scalda fetelor; scoaterea rădăcinilor se efectuează conform unui întreg ritual, care uneori se aseamănă cu acela al culegerii mătrăgunei: terenul trebuie să fie curat, nescormonit de găini, iar în locul rădăcinii scoase se pun sare, boabe de grâu şi făină; în noaptea de vineri spre sâmbătă, în Muntenia şi alte zone din România, locuitorii de toate vârstele se spală cu apă în care se toacă rădăcini de iarbă mare; în Munţii Apuseni, fetele care au vârsta de peste 14 ani se spală pe cap, în seara lui Sântoader, cu leşie din propivnic sau părlangină (iarbă cu miros plăcut, pe care o poartă fetele şi nevestele tinere în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul să cânte) şi ederă (iederă); spălarea are valenţe purificatoare; în unele zone, homanul este înlocuit cu popelnicul (Asarumeuropeum L.); vineri dimineaţa fetele merg la pădure după frunze de popelnic; pleacă nespălate şi nemâncate, de cu noaptea, ca să nu le vadă găinile, pentru că altfel nu le mai creşte părul şi nu-l mai pot face chică; se duce fiecare fată unde ştie că este popelnic şi îl caută sub zăpadă; sâmbăta dimineaţa fierb buruiana şi se spală cu apa aceea pe păr, nu numai fetele ci toate femeile din casă; când culege popelnicul rostesc: „Popelnice, popelnice,/Eu îţi dau pită şi ouă,/Tu să-mi dai cosiţă nouă!"; lasă în locul rădăcinii puţină pâine şi ou, pentru că se crede că, dacă nu se dă ceva, planta nu se mai reface; la data când este sărbătorit Sântoaderul, se separă nu numai vârstele, ci şi sexele, printr-un ritual complex, numit „prinsul suratelor", în Argeş, Muscel şi Dâmboviţa, „înfrăţitul şi însurăţitul", în unele zone ale Olteniei, „însoţirea" în Ţara Haţegului, „prinsul verilor şi văruţelor" în sudul Transilvaniei, când se realizează despărţirea copilăriei de tinereţe; în unele sate din sudul ţării, are loc obiceiul alergării sau „încurării" cailor, având un dublu rol, ritual şi practic; gonirea cailor, indiferent dacă se organizează întreceri între călăreţii flăcăi sau caii sunt lăsaţi singuri „să se încure" în vatra sau moşia satului, cu scopul de a alunga spiritele rele cuibărite în timpul iernii; Sântoaderul rânduieşte nu numai Soarele, ci şi distanţa şi locul sărbătorilor primăverii: de la Baba Dochia, cea mai straşnică dintre babe, sunt nouă zile până la Sântoader şi de la Sântoader sunt nouă zile până la Alexii şi de la Alexii nouă zile până la Buna-Vestire; Sântoaderul vine totdeauna înfocat şi călduros, ca un Făt-Frumos, iar Baba Dochia vine plouată şi morocănoasă, ca o babă; în Ţara Almăjului, se crede că Rusaliile sunt rupte din Sântoaderi, deoarece atât săptămâna Rusaliilor, cât şi săptămâna Sântoaderilor ţin opt zile, iar personajele mitologice (feminine în primul caz, masculine în cel de al doilea) pedepsesc oamenii într-un mod asemănător: „luatul din Sântoader" sau „lovitul din Sântoader" declanşează aceeaşi teamă ca „luatul din Rusalii"; există unele indicii că jocul Căluşarilor a fost transferat în timp de la Sântoader la Rusalii; după atâta destrăbălare în Săptămâna Nebunilor şi de Lăsatul secului, cel care pune ordine este Sântoader; caii lui, se crede, instituie un control sever asupra tineretului, mai ales asupra fetelor, cărora le interzice organizarea şi participarea la şezători; lăsatul serii trebuie să le prindă acasă, iar întâlnirile cu băieţii sunt interzise; pedepsele sunt foarte aspre: dacă o fată mare necinsteşte, prin vreun lucru femeiesc nepotrivit, această zi, atunci Sântoader trimite caii săi, care, prefăcuţi în feciori frumoşi, o pândesc şi, sub motiv că o poftesc la joc, o răpesc; de aceea nici o fată nu va părăsi casa în ziua lui Sântoader; nu este bine să se coasă şi nici să se toarcă, dar nici în şezătoare sau altă petrecere nu trebuie să se meargă, pentru că vin caii lui Sântoader şi taie capetele celor care participă (12. GHINOIU,p.93;193-196). Sân-Toaderul se sărbătoreşte în prima sâmbătă din Postul Mare; se crede că el este protectorul „podoabelor" femeieşti, cum ar fi părul, sânii, talia etc.; în noaptea spre ziua de vineri, grupuri de băieţi şi fete, încărcaţi cu mâncare, băutură şi câte o sapă, urcă în deal, în cântece şi chiote, pentru căutarea homanului (iarba-mare); în deal, petrec şi dansează în hore, petrecerea durând toată noaptea; spre ziuă se întorc acasă aducând buruiana căutată, iar, în noaptea de vineri spre sâmbătă, toţi ai casei, în special femeile, se spală pe cap cu leşie în care au fiert homanul; în timpul spălatului, fetele rostesc: „Toadere, Sân-Toadere,/Dă-mi cosiţa capului,/Cât îi coada calului!"; după ce s-au spălat, fetele se duc în grajd, fără să fie văzute de păsările din ogradă, unde, după ce ating coama calului, îi smulg trei fire de păr din coadă, cu ajutorul cărora îşi leagă cosiţa la spate - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.55). De Sântoader, toţi locuitorii fierb grâu, punând în el şi boabe din cununa de la seceriş, îl amestecă cu zahăr şi îl servesc celor ai casei; este obiceiul ca fetele să se spele pe cap şi să pună puţin din părul lor la rădăcina răchitelor sau a iederei, ca să le crească părul apoi frumos şi lung ca aceste plante; se tund vitele între coarne, iar părul rezultat se pune la rădăcina plantelor amintite, pentru ca vacile să fie mănoase şi să fie apărate de atacul sălbăticiunilor - Bihor (ROMAN,p.4). „Rântuzitul boilor" este tunderea între coarne, la care se adaugă şi afumarea lor cu păr de lup, pentru ca animalele să fie ferite de deochi, de boli şi de atacul animalelor sălbatice - Bihor (3.BOCŞE,p.110). În marţea vaselor încep Sântoangerii, feciori cu trup de cal, care ameninţă şi chiar omoară fetele şi uneori femeile, care îndrăznesc să lucreze, sau care nu au apucat să fi terminat lucrul până în acea zi; de cu seara şi chiar peste noapte, femeile închid cu atenţie ferestrele şi uşile, iar afară lasă un ştiulete de porumb, pentru a fi mâncat de Sântoangeri; din întreaga perioadă, zilele cele mai respectate sunt sâmbăta (Sântoangerul cel mare) şi luni (Sântoangerii cei şchiopi), când se încheie obiceiul - Ţara Almăjului (DOLÂNGĂ,p. 15). Serii simbolice: apă-piatră-floare de fân; păr-balegă-descântec; păr-coadă de cal-descântec; colac-copac; pâine-sare-descântec; apă-homan-măr-rug-floare de fân-ac; păr-cânepă-homan; homan-porumb-făină-tărâţe; plop-untdelemn-nucă-alună-untură; grăsime de pasăre-untdelemn-miere; miere-făină-sare; apă-busuioc-păr-pieptene.

SÂNZIENE
Termenul denumeşte zânele răufăcătoare (ielele) şi totodată reprezintă numele popular al sărbătorii care se prăznuieşte la 24 iunie, ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul; această zi mai poartă numele de Drăgaică (ŞĂINEANU,I,p.290). v. IUNIE.

SCALOIAN v. CALOIAN.

SCARĂ
Femeia gravidă, care obişnuieşte să stea pe treptele scării de la casă, va naşte cu greutate (2.GOROVEI,p.160). Nu este bine să se treacă pe sub o scară; se pare că interdicţia are origine creştină, deoarece, atunci când Iisus a fost răstignit, o scară a fost rezemată de cruce; discipolii lui au asociat scării ideea de martiraj; în sec. al XVII-lea, în Anglia şi Franţa, condamnaţii la moarte erau obligaţi să treacă pe sub o scară, de care apoi erau legaţi (PRESA). Va avea unele neplăceri cel care se visează căzând de pe o scară; va fi trădat de cineva cel care se visează căzând de pe o scară într-o groapă sau într-un beci; înseamnă pierdere la jocuri de noroc pentru cel care se visează căzând de la o înălţime oarecare; va fi invitat să se ajute singur cel care se visează purtând o scară; dar va ajunge om de seamă cel care se visează urcând o scară - Suceava (NOTE,Băncescu).

SCAUN
Fata care se va aşeza pe un scaun cu un singur picior, dar care se termină cu trei braţe în partea inferioară a lui, cu siguranţă se va mărita - Tecuci; femeia gravidă să stea pe scaun când toarce, dacă doreşte să-i meargă repede copilul pe propriile lui picioare - Ţara Oltului; când moare o femeie gravidă, i se dau de pomană un scăunel şi un baston, ca să aibă, pe lumea cealaltă, pe ce se aşeza şi în ce să se sprijine - Ialomiţa (2.GOROVEI,p. 150;172; GOLOPENŢIA,p.89). Are viaţă tihnită cel care visează scaun cu spătar, iar cel care se visează stând pe un scaun înseamnă că va avea o bătrâneţe uşoară - Suceava (NOTE,Băncescu).

SCAUNUL LUI DUMNEZEU
Denumirea populară a constelaţiei Cassiopeea, ale cărei stele sunt dispuse în forma literei W (ŞĂINEANU,I,p.52).

SCÂNTEIE
Este semn de ceartă, când vreo scânteie sare din vatră pe straiele cuiva şi le arde - Suceava; când sar cu zgomot scântei din foc este semn că în acea casă vor sosi oaspeţi - Suceava; când sar din foc scântei în cameră este semn că vin oaspeţi; dacă ele se sting repede, nici musafirii nu vor zăbovi mult în ospeţie, iar, în caz că se sting greu, înseamnă că vor sta mult timp - Muntenia (2.GOROVEI, p.113;175;214). În ce direcţie sar scânteile din foc din acea parte vor veni musafiri (PRESA).

SCHELET
Cine visează schelet uman înseamnă nevindecare şi moarte - Suceava (NOTE,Băncescu). v. OS.

SCOICĂ
În Bihor, cochilia de scoică este folosită, ca obiect de podoabă, la confecţionarea barşonului cu bani, plastron format din 3-4 panglici de catifea sau brocart, pe care se montează monede mici din argint şi scoici (deochi, în denumirea populară locală), în credinţa că acestea au puterea să alunge răul şi deochiul (2.BOCŞE,p.272). Pentru vindecarea albeţei (cataractă) la ochi, i se suflă în ochi vitei suferinde praf de scoică arsă şi pisată (2.GOROVEI,p.271).

SCORUŞ (Sorbus domestica - DLRM,p.751)
Arbore cu flori albe şi fructe comestibile, brune sau galbene; din lemnul său foarte tare se fabrică uneltele de tâmplărie şi este folosit şi în industria mobilei (ŞĂINEANU,V,p.56). Se crede că, atunci când se fac scoruşe multe, iarna va fi deosebit de friguroasă - Suceava (2.GOROVEI,p.269).

SCRÂNCIOB
Construcţie alcătuită din mai multe leagăne sau bănci (montate în cerc sau suprapuse), fixate pe acelaşi schelet, care se balansează sau se învârtesc, servind ca mijloc de distracţie pentru tineri (ŞĂINEANU,V,p.59). Credinţele din Bucovina şi din întreaga Moldovă evidenţiază că scrânciobul ar fi apărut în amintirea lui Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece ucenici, care, cuprins de remuşcare pentru că îl vânduse pe Iisus, s-a spânzurat; oamenii l-ar fi căutat timp de trei zile fără nici un rezultat, dar, când l-au găsit, au văzut că vântul îl bătea şi îl clătina împreună cu creanga de care era atârnat; denumirile construcţiei diferă de la zonă la zonă: scrânciob - Munţii Apuseni; Moldova; Bucovina; dulap, leagăn, ţiţeche - Muntenia; ţuţul, ţuţuluş - Ţara Haţegului; sdrâncă - Bihor;Satu Mare; scrânciob, leagăn, legănuş, ţuţuluş, vârtej, vârtij, vârtiloi - Banat; în general, datina de a se da în scrânciob se uzitează în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu excepţia Duminicii Paştelui, când scrânciobul „nu umblă" nicăieri; se remarcă diferenţe zonale şi în ceea ce priveşte perioada de funcţionare a acestuia: tineretul începe să se dea în scrânciob odată cu prima zi din Păresimi (Postul Paştelui) - Banat; sau începând cu ziua de Sântoader - Transilvania; sau în tot timpul Păresimilor - Banat;Transilvania; doar în Săptămâna Luminată (prima săptămână de după Duminica Paştelui) - Munţii Apuseni; începând cu zilele de luni şi marţi de după Duminica Paştelui şi în toate celelalte duminici până la Înălţarea Domnului - Moldova; cu deosebire în ziua în care este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie) - Muntenia; scrânciobul începe să fie construit în Vinerea Mare (Vinerea Seacă) din Săptămâna Mare (ultima săptămână de dinainte de Duminica Paştelui) şi apoi este folosit în toate duminicile şi sărbătorile, începând cu ziua de luni după Paşte şi până la Rusalii (Duminica Mare); tot în ziua de Sfântul Gheorghe funcţionează scrânciobul (dulapul) şi în Romanaţi; în mod obişnuit, odată cu „datul" în scrânciob, se organizează şi horă, joc, dansul alternând cu distracţia cealaltă - Bucovina (2.MARIAN,II,p.213-214;218). Unii cercetători cred că „datul" copiilor în scrânciob ar putea avea rostul să provoace simbolic creşterea în putere a lor şi înălţarea şi bogăţia cerealelor (8.ŞTIUCĂ,p.11).Când păianjenul muşcă pe cineva, acesta este sfătuit să se dea într-un scrânciob, în credinţa că astfel se va vindeca - Tecuci (2. GOROVEI,p.183). v. SÂNTOADER.

SCRISOARE
Este semn că va avea o veste bună cel care visează că primeşte o scrisoare; dacă visează că o şi citeşte înseamnă că va primi un dar care îl va bucura, sau că va câştiga în activităţile sale; dacă visează că primeşte o scrisoare pusă într-un plic roşu este semn că va auzi o veste tristă de la o rudă (dacă cel ce visează e bărbat, va primi vestea de la o femeie şi invers); dacă se visează ducând o scrisoare pecetluită cuiva este semn că va fi părtaş la tot felul de taine - Suceava (NOTE,Băncescu).

SCUIPAT (A SCUIPA) v. SALIVĂ.

SCUTEC
La botezul copilului, naşul sau naşa trebuie să aducă acestuia neapărat o faşă lungă - Suceava; dar, totodată, se crede că, dacă la botez naşul nimereşte o faşă prea lungă, copilul se va căsători târziu, la bătrâneţe, iar, dacă este prea scurtă, se va însura sau mărita de foarte timpuriu - Buzău; când un copil mic plânge mult noaptea, este bine să i se pună faşa în drumul vitelor, pentru ca acestea să treacă peste ea, apoi să fie înfăşat în această faşă - Buzău; sau se ia faşa şi se aşează în calea oilor, sau se lasă scutecele pe gard, la uscat, când înserează - Dolj; dar, totodată, nu este bine să fie lăsate scutecele la uscat afară după asfinţitul soarelui, fiindcă se îmbolnăveşte copilul de boala numită mama-pădurii, adică va plânge continuu noaptea - Vâlcea; să nu se pună pe foc faşa copilului sau scutece, pentru că se îmbolnăveşte pruncul şi face tot felul de bube - Tecuci; să nu se întrebuinţeze drept obiele sau altceva pelincile (scutecele) copilului, pentru că îi va mirosi gura mai târziu - Bucovina; să nu i se şteargă gura copilului cu ţesături de la şezutul său, căci îi va mirosi gura când se va face mare - Muntenia; să nu se usuce scutecele copilului mic la soare, pentru că va fi ars de soare; nici la vânt, pentru că va deveni om cu un temperament furtunos, năvalnic - Bucovina; puse la uscat lângă vatră, scutecele trebuie păzite să nu ia foc, pentru că în acest caz copilul va muri; dacă un copil nu poate dormi, să i se lase scutecele noaptea la lumina stelelor, apoi să se înfăşeze cu ele a doua zi şi îi va reveni somnul - Muntenia (2.GOROVEI,p.29;85;107; 113;145;155; 195;217;243).

SEARĂ
Interval de timp al zilei, situat între puterea benefică a luminii şi cea malefică a întunericului, din care pricină sensurile ei sunt ambigui; se crede că seara apa este necurată şi nu trebuie adusă în casă de la fântână sau izvor; dacă este adusă de nevoie, cel care a purtat-o rosteşte „binecuvântaţi apa", iar cei din casă răspund: „Dumnezeu s-o binecuvânteze", după care se crede că apa devine curată - Bucovina; dacă totuşi este necesar să se aducă apă seara, trebuie să se verse puţină, de trei ori, în foc - Vâlcea; din cofa de apă adusă seara, dacă se doreşte să se bea şi peste noapte, să se stingă în ea trei cărbuni, ca să nu se lipească ceva de ea - Buzău; gunoiul nu se scoate seara din casă, pentru că nu mai vin vacile la viţei - Iaşi; sau nu se scoate seara gunoiul din casă, fiindcă este rău de urât - Buzău; nu este bine să se scoată gunoiul din casă după asfinţitul soarelui, deoarece se crede că gestul este aducător de pagubă la casa omului - Ialomiţa; în general, să nu se scoată gunoiul din casă după apusul soarelui, pentru că nu este bine - Suceava; se crede că se va mărita cu un om bătrân fata care se spală seara - Muntenia; Suceava; orbeşte cel care se spală seara pe ochi - Vâlcea (2.GOROVEI,p.10-11;107;114; 178). Când seara este uscată înseamnă că a doua zi va fi timp frumos - Bucovina (2. MARIAN,I,p.87). În mod obişnuit, descântecele se fac şi se zic seara şi dimineaţa, până ce răsare soarele; astfel, de albeaţă trebuie să se descânte numai dimineaţa - Bucovina (COJOCARU,p.233).

SECARĂ (Secale cereale - DLRM,p.756)
Cine se visează tăind secară înseamnă nenorocire pentru el, dar cine se visează făcând snopi de secară înseamnă că va repurta o victorie asupra duşmanilor pe care îi are - Suceava (NOTE, Băncescu).

SECERĂ (A SECERA; SECERIŞ)
În concepţia tradiţională, secera şi secerişul simbolizează moartea, care, ca un bun gospodar, seceră şi coseşte vieţile oamenilor (HERSENI,p.131). Femeia însărcinată să nu se ducă la câmp cu secera pe umăr, fiindcă va naşte copil cocoşat - Tecuci; dacă vreo coţofană s-a învăţat să mănânce ouăle găinilor, este indicat să se înfigă o seceră, cu vârful în afară, în faţa cuibarului, şi coţofana nu va mai veni - Teleorman; ca să nu se apropie necuratul de el şi ca să nu i se umfle trupul, mortului i se pune pe piept o seceră - Transilvania;Suceava (2.GOROVEI,p.152-153;161;234). La naşterea unei fete, acesteia i se taie buricul cu o seceră - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.90). Se spune că o fată care nu a putut nicicum să se mărite, la sfaturile unei vrăjitoare, a legat o seceră de un copac din grădină şi în nouă seri consecutive a pus câte o monedă pentru diavol, după care au sosit şi peţitorii - Sălaj (PRESA). Dacă trebuie ca mortul să rămână singur în casă, i se aşează pe piept o seceră sau un inel din argint, ca să nu se apropie de el duhurile necurate - Banat (3.MARIAN,III, p.311-313). În schimb, înseamnă noroc şi o bună rânduială în familie pentru cine se visează secerând - Suceava (NOTE,Băncescu).

SECETĂ
Există credinţa că timpul secetos ar fi ca un blestem datorat crimelor comise de om - Muntenia (2.GOROVEI,p.214).

SECURE v. TOPOR.

SEMĂNAT (A SEMĂNA)
Să nu se dea altcuiva primăvara din seminţele destinate semănatului, înainte ca proprietarul acestora să fi semănat el întâi, pentru că îşi dă norocul la roadele pe care ar urma să le obţină - Iaşi;Suceava; sau pentru că sămânţa dată va rodi mai puţin la cel ce o cere - Suceava (2.GOROVEI,p.130;171;207;209). De Anul Nou, după ce au venit „semănătorii", gospodina lasă să treacă timpul semănatului, adică orele prânzului, ale amiezii, după care mătură toată casa şi strânge sămânţa semănată, iar gospodarul o duce şi o aruncă în ocolul vitelor şi mai cu seamă în cea a oilor, pentru ca acestea să se înmulţească, precum se înmulţeşte grâul - Banat;Bihor; Transilvania;Maramureş;Moldova (2.MARIAN,I,p.117). Obiceiul „semănatului" de Crăciun sau de Anul Nou se întâlneşte în aproape toate zonele locuite de români, dar cu preponderenţă în Moldova, fiind un obicei agrar integrat manifestărilor augurale de Anul Nou, însoţit de rostirea urărilor de sănătate şi belşug şi de aruncarea seminţelor, gest cu multiple semnificaţii şi implicaţii; de remarcat că gestul se regăseşte şi în ceremonialul de nuntă, unde capătă preponderenţă semnificaţia augurală de fertilitate şi pierde pe cea agrară, dar sorgintea este aceeaşi, până astăzi, când se aruncă şi cu mici drajeuri sau cu confeti peste creştetele participanţilor la o sărbătoare, indiferent care ar fi motivaţia acesteia (PRESA,NOTE,Antonescu). În Moldova, el este semnalat fie ca moment în contextul colindei cu „Pluguşorul", fie, în imensa majoritate a cazurilor, ca o formă independentă a colindei; chiar dacă astăzi cu „Semănatul" merg mai cu seamă copii, fără a lipsi nici cei tineri sau bătrânii, de amândouă sexele, în Suceava merg de obicei băieţii, în unele sate mergând numai băieţii, cu vârste de la 4 la 12 ani, ceea ce poate atesta un stadiu mai vechi; există chiar credinţa că este bine „să semene" întâi băieţii şi apoi fetele, sau că băieţii trebuie să fie primii care să meargă „cu semănatul", pentru că se crede că în casă trebuie să intre şi să semene întâi un băiat sau un bărbat; dacă vine vreo fată, este dată pe uşă afară; se crede chiar că, cu cât seamănă un băiat mai de dimineaţă, cu atât va merge mai bine în gospodărie în anul ce vine; dacă primul colindător este o fată, gospodarul este supărat că nu îi va fi bine tot anul; în Vrancea, sexul primului semănător din ziua de An Nou contează din motive precise, pentru că, dacă soţia gazdei aşteaptă un copil sau există în gospodărie animale gestante, se crede că acelaşi sex îl vor avea şi copilul, şi puii fătaţi; aceste credinţe există şi la alte popoare din Balcani, în special la albanezi, ceea ce confirmă arhaismul lor; a doua zi, seminţele sau boabele aruncate sunt adunate cu mare grijă, ele constituind hrana păsărilor şi a oilor, pentru a le asigura sănătatea şi rodul turmelor; în Vaslui, se aruncă seminţe în toate cele patru colţuri ale casei; în Bacău, copiii aruncă boabe de grâu, orez sau porumb, uneori zahăr tos în toate colţurile camerei; în Suceava, semănătorii presară grâu pe masa gazdei; în Botoşani, se seamănă şi în ocolul vitelor, iar în unele sate din aceeaşi zonă este „semănată" mai întâi fântâna; în comparaţie cu „Pluguşorul", care are o arie de performare mult mai restrânsă, „Semănatul" se bucură de o arie de răspândire mult mai mare, fiind întâlnit şi la istro-români, şi la megleno-români, unde cete de copii merg prin sat, pocnind din bice, sunând din clopoţei şi rostind gospodarului urări de belşug, aruncând peste el boabe de grâu; în Transilvania, obiceiul este atestat ca desfăşurându-se la Crăciun, când, în biserică, la un semn al diacului, credincioşii aruncă în sus grăunţe de porumb aduse special de acasă, strigând cu toţii să aibă rod bogat „în cucuruz"; în Oltenia, obiceiul se practică în ajunul Crăciunului, când colindătorii, în finalul rostirii colindei de Moş Ajun, iau grăunţele de grâu, porumb etc., pregătite dinainte de către gazdă, şi le aruncă pe rând în sus, urând belşug; în Teleorman, în noaptea de Anul Nou, colindătorii umblă pe la casele oamenilor, în cete mici, uneori numai câte unul, care aruncă în geamurile caselor, fără să fie văzuţi, boabe de grâu sau de porumb (ADĂSCĂLIŢEI,p.111-117). În Bihor, femeile fac şuştoare, o zgardă din pânză de sac, în care pun 9 seminţe de 9 feluri de plante, la care adaugă un strop de argint-viu pus într-o pană de gâscă şi o leagă la gâtul vacii, aceasta rămânând la grumazul ei până se rupe şi se pierde singură (PRESA). Va avea spor la munca ogorului cel care visează grăunţe curate, dar se va mâhni cel care visează seminţe de muştar - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: pânză-seminţe-9-mercur-pană de gâscă.

SEPTEMBRIE (Răpcine; Răpciuni; Vinimeri; Viniţel)
Ultimele două denumiri populare înseamnă că septembrie este luna vinului; încă din primele zile ale lunii, oamenii încep „să-şi numere bobocii", adică fiecare îşi evaluează roadele câmpului; în Muntenia se zice: „În luna lui răpciuni/cad copiii pe tăciuni" (2.MARIAN,I,p.74;PRESA). Conform decretului dat de Mihail Comneanul, la 1166, sunt interzise orice fel de muncă în zilele de 8, 14 şi 26 septembrie, dar, la 1786, Ghedeon Nichitici, episcopul Sibiului, în urma voinţei împăratului Franz Iosef, reduce numărul zilelor în care nu se lucrează doar la primele două dintre cele enumerate mai sus; de menţionat că, în decretul lui Mihail Comneanul, sunt interzise unele munci, dar sunt permise altele, fără a se menţiona care anume, şi în ziua de 6 septembrie (Minunea de la Colose a Sfântului Arhanghel Mihail), ridicându-se astfel numărul zilelor în care practic nu se lucra la patru (GRAMA,p.69-71).
1 septembrie - Cuviosul Simion Stâlpnicul. Numindu-l, simplu, Stâlpnicul, poporul ni-l înfăţişează ca pe un adevărat erou mitic, având însă puţine puncte comune cu personajul creştin; legendele afirmă că el îşi trage numele de la faptul că toată viaţa şi-a petrecut-o stând într-un picior pe un stâlp înalt, ţinând cu mâinile sale Pământul, pentru ca acesta să nu se prăbuşească; unele legende precizează şi faptul că stâlpul ar fi chiar axul care uneşte Cerul cu Pământul; fiind situată la pragul de trecere de la un anotimp la altul, tradiţia fixează obiceiul de a prezice timpul din punct de vedere meteorologic; astfel, se crede că, aşa cum va fi timpul la 1 septembrie, tot aşa va fi tot restul anului; o dimineaţă ploioasă în această zi prevesteşte o primăvară umedă; soarele arzător anunţă un an secetos; ziua noroasă este considerată ca semn al nemulţumirii Stâlpnicului pentru încălcarea de către oameni a interdicţiei de a lucra de sărbătoarea lui; pentru a-l îmbuna şi a-l determina să influenţeze timpul, pentru ca acesta să le fie oamenilor favorabil în perioada culesului, sunt duse la biserică ofrande de fructe şi porumb fiert; în unele zone, la răscrucea drumurilor sau la marginea câmpurilor sunt puse vase cu diferite seminţe (secară, orz, porumb etc.), practica având rolul de a influenţa recoltele viitoare; preziceri meteorologice se efectuează şi prin observarea stadiului de dezvoltare a viermilor din gogoşile de stejar; dacă aceştia ajung la maturitate fără a le creşte aripile, înseamnă că anul următor va fi bogat în recolte; dacă însă le apar aripile şi reuşesc să zboare, este semn că anul va fi secetos; Cuviosul supraveghează vijeliile după plecarea verii, de aceea ziua trebuie respectată, ca să nu fie vânt şi furtună; cum va fi vremea în această zi, tot aşa va fi tot anul (PRESA). I se spune Stâlpnicul, „fiindcă toată viaţa lui a şezut numai într-un stâlp înalt", sau „din pricină că toată viaţa lui a stat într-un picior pe un stâlp înalt şi cu mâinile ţinea pământul să nu cadă"; se mai spune că „Sfântul Simion ţine cerul şi pământul", adică stâlpii pământului ce stau pe peştele cel mare; ca şi la alte sărbători care cad în septembrie, deci în preajma echinocţiului de toamnă (Sântămăria, Ziua Crucii, Teclelele), în ziua aceasta se fac previziuni meteorologice, afirmându-se că „Sfântul Simion ţine anul"; „cum e ziua lui, aşa e tot anul"; „dacă dimineaţa e ploioasă, primăvara va fi ploioasă; dacă e la amiază frumos, va fi anul bun; dacă toată ziua e ploioasă sau soare, tot anul va fi ploios sau secetos; dacă Sfântul Simion este posomorât, toamna va fi rea şi oamenii n-or avea timp să-şi strângă roadele"; de insecte se leagă o ingenioasă practică de prevedere a timpului, în funcţie de dezvoltarea larvelor din mere şi a viermilor din gogoşile de stejar, observaţie care se face la 1 septembrie: „cine ştie să caute în ziua de Simion Stâlpnicul e ca şi cum ar căuta în zodie; dacă viermele (aflat în gogoaşă) va fi zburat pe această vreme este semn că anul va fi secetos, uscăcios; dacă viermele va fi cu aripi, anul va fi potrivit în roade; dacă aripile nu-i vor fi crescute încă, anul viitor va fi bogat în roade" (12.GHINOIU,p.99;280). În această zi, se face slujbă la biserică pentru semănături, în care scop oamenii duc ulcioare cu apă şi seminţe de cereale, ulterior stropind cu apă sfinţită boabele ce urmează a fi semănate, iar seminţele sfinţite sunt introduse printre celelalte depozitate acasă, pentru a feri semănăturile de şoareci - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.141). Este începutul Anului Bisericesc; în Gorj, în această zi, nu se lucrează, că este rău de vite; până în sec. al XVIII-lea şi chiar la începutul celui următor, în lumea ortodoxă se practicau mai multe stiluri calendaristice, deoarece anul nu are acelaşi început pretutindeni; astfel, începerea anului la 1 ianuarie se încadrează stilului Circumciziei; începerea anului la 1 martie se încadrează stilului veneţian, 21-22 martie stilului echinocţial de primăvară, iar începerea anului la 1 septembrie aparţine stilului bizantin (CĂRĂBIŞ,p.121).
4 septembrie - Sfântul Mucenic Vavila, Episcopul Antiohiei. Sfântul Prooroc Moise. Ziua se ţine, pentru ca oamenii să aibă noroc la vite şi la vânat, pentru că acest sfânt şi-a petrecut viaţa în codru, alături de vite şi sălbăticiuni (PRESA).
6 septembrie - Minunea Sfântului Arhanghel Mihail în Colose. În tradiţiile româneşti, această zi poartă numele de Ciuda; ziua este sărbătorită de oameni, ca să nu cadă victime unor primejdii - Suceava; dacă se bate cineva în această zi, va fi mânios tot anul - Suceava (2.GOROVEI,p.51).
8 septembrie - Naşterea Maicii Domnului (Sântămăria Mică). Esteprimul mare praznic al anului bisericesc, care debutează la 1 septembrie; părinţii Fecioarei Maria, Sfinţii Ioachim şi Ana şi-au dorit cu ardoare să aibă un copil; ajunşi la o vârstă oarecum înaintată, îşi pierduseră nădejdea, la care se adăuga şi faptul că vechii evrei îi dispreţuiau pe cei fără copii, refuzându-le jertfa adusă la templu; din această pricină, Sfântul Ioachim s-a retras în pustiu şi s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu, timp de 40 de zile, pentru a-i dărui un copil; acelaşi lucru l-a făcut acasă şi Sfânta Ana; atunci Ioachim a avut o revelaţie, vocea lui Dumnezeu anunţându-l că va avea o copilă care va purta numele de Maria şi care va fi născătoarea Mântuitorului Lumii; în Maria se cuprind toate iubirile frumoase şi dumnezeieşti din lume; naşterea Maicii Domnului este sărbătoarea femeii creştine, ocrotitoarea bătrânilor şi mângâierea bolnavilor; azi îşi serbează numele toate cele care poartă numele Sfintei Maria sau derivate ale acestuia; de asemenea, femeile care nu pot avea copii se roagă în biserică Fecioarei Maria şi Sfinţilor Ioachim şi Ana ca să li se dezlege pântecele; se mai fac milostenii la biserică sau după Sfânta Liturghie pentru sănătate şi mântuire de cele rele; această dată calendaristică marchează plecarea păsărilor călătoare spre ţările calde şi începerea sezonului târgurilor şi iarmaroacelor, unde sunt valorificate produsele agricole obţinute din dărnicia pământului; se crede că, dacă între Sfânta Maria Mare (15 august) şi Sfânta Maria Mică nu cade brumă, din această zi începe să cadă bruma, deci toamna intră în drepturile sale depline (PRESA). Dacă anul agricol şi Anul Nou începeau la 9 martie, care era echinocţiul de primăvară după calendarul iulian şi totodată şi ultima zi dintre cele nouă ale Dochiei, fiind considerată şi ca prag dintre iarnă şi vară, pragul dintre vară şi iarnă se petrece la echinocţiul de toamnă, care cădea la data de 8 septembrie, conform calendarului iulian; ziua este considerată şi ca dată a semănatului şi încolţitului grâului (12.GHINOIU,p.200; 206). La această dată începe coborârea oilor din munte (PRESA).
11 - 18 septembrie. În această perioadă este bine să se pună orice fel de sămânţă în pământ, pentru că recolta va fi bună (PRESA).
14 septembrie (Ziua Înălţării Sfintei Cruci; Ziua Crucii). Este zi de post, negru dacă se poate, în memoria patimilor pe care le-a îndurat Mântuitorul Lumii pentru iertarea păcatelor noastre; se duc la biserică flori şi mănunchiuri de rămurele înfrunzite, care sfinţite fiind sunt apoi bune de leac; prunele sfinţite, uscate sau fierte, sunt folosite împotriva durerilor de cap, iar puse în apa pregătită pentru spălarea pe cap feresc de vorbe rele; în acelaşi timp, este şi ziua când se închide pământul pentru şerpi şi alte târâtoare ale pământului, din care cauză acestei zile i se mai spune şi Ziua Şarpelui; în Muntenia, se dă de pomană primul must; este şi ziua în care se ţine Cricovul Viilor; dacă tună în această zi, toamna va fi lungă (PRESA). În multe din zonele României, la 14 septembrie, de Ziua Înălţării Sfintei Cruci, începe culesul viilor; în Muntenia şi Oltenia unde, cu această ocazie, se practică o serie de obiceiuri menite a marca încheierea anului viticol, Ziua Înălţării Sfintei Cruci este cunoscută şi sub denumirea de Cârstovul Viilor; în trecut, sărbătoarea era inaugurată printr-un ritual de purificare, care avea funcţia de a ţine la distanţă toate acele forţe nocive care puteau pune în pericol noua recoltă de struguri, precum şi sănătatea viticultorilor; astfel, înainte de a pleca la vie, se stropesc căruţele şi întregul inventar utilizat pentru cules cu apă neîncepută, adică cu prima apă scoasă din fântână în dimineaţa acestei zile; urmează procesiunea la vie, unde alaiul viticultorilor şi al membrilor de familie, însoţiţi de muzicanţi, culeg mai întâi cei mai viguroşi şi mai frumoşi ciorchini de struguri, pe care îi oferă ca pomană pentru morţi; prin acest gest, viticultorul speră să capteze bunăvoinţa spiritelor celor plecaţi pe lumea cealaltă pentru protejarea recoltelor de calamităţile care o pot pune în pericol, cât şi pentru a obţine sprijin din partea lor în viitorul an viticol; sărbătoarea se încheie cu o mare petrecere, în care sunt etalate roadele culese; este considerată şi Ziua Şerpilor, pentru că ei la această dată se ascund în pământ până la primăvară; se ţine post negru, dacă se poate; nu se mănâncă fructe şi legume care amintesc de forma crucii (usturoi, nuci, pepeni); un om poate scăpa de spaimă, dacă îşi aminteşte repede în ce zi a săptămânii a fost sărbătorită în anul precedent Ziua Crucii; dacă tună după Ziua Crucii, va fi toamnă lungă; se începe culesul viilor şi al nucilor (PRESA). Este bine ca buruienile de leac să fie adunate în această zi - Suceava; cine prinde de Ziua Crucii un şarpe îl omoară, îi pune în gură o sămânţă sau un căţel de usturoi, îl bagă sub pragul uşii, unde usturoiul încolţeşte, iar frunzele lui sunt puse la pălărie de către un bărbat, care se suie în turnul bisericii, de unde vede cine este strigoi printre oamenii care vin la biserică - Transilvania; dacă se călătoresc cocorii în una dintre zilele premergătoare Zilei Crucii, în noaptea acelei zile va fi brumă - Suceava (2.GOROVEI,p.222;261;271). Păsările migratoare încep să se călătorească, se încheie recoltatul plantelor de leac şi începe culesul viilor, zi în care se face şi Cârstovul viilor, obicei care presupune organizarea de petreceri de bucurie şi dezlegarea viilor pentru cules - Teleorman (CRISTEA,p.52). La Ziua Crucii se închide pământul pentru insecte şi reptile şi „vorbesc florile, arătându-şi părerea lor de rău că se usucă"; mai mult, „acele plante care încă îşi mai păstrează viaţa sunt socotite a fi necurate sau menite altor scopuri decât nevoilor şi desfătărilor omeneşti, de pildă ar fi bune doar pentru hrana morţilor şi altor vieţuitoare"; se călătoresc păsările, se culeg ultimele plante şi fructe de leac - văzdoage, bo, micşunele, busuioc, mătrăgună, năvalnici, năjituică şi altele (12.GHINOIU, p.98;206). Serie simbolică: şarpe-usturoi-prag.
22 septembrie - Sfinţii Mucenici Foca, Isaac şi Martin. Sărbătoare tradiţională, ziua mucenicului Foca, cel rău de foc, care îi trăsneşte sau îi arde pe cei ce lucrează de ziua lui (ŞĂINEANU,I,p.101-102). Numele sărbătorii provine de la un împărat canonizat şi, prin etimologie populară, este resimţit ca originar de la „foc", ceea ce duce la interdicţia de a se lucra în această zi, altfel fiind „rău de foc" - Bârlad (BĂLĂNESCU,p.261). v. ANA-FOCA; IULIE.
24 septembrie - Sfânta Muceniţă Tecla. În popor, această zi poartă numele de Teclele şi Teclele berbecilor; Teclele trebuie ţinute cu mare străşnicie, crezându-se că sunt rele de foc şi de lupi; la casa celui care va îndrăzni să lucreze lupii vor veni şi vor mânca berbecii şi oile (1.OLTEANU,p.416).

SERAFIM v. ÎNGER.

SEU v. GRĂSIME.

SFARMĂ-PIATRĂ
Personaj imaginar din basmele populare româneşti, înzestrat cu puterea de a sfărâma stânci uriaşe (ŞĂINEANU,I,p.285). v. STRÂMBĂ-LEMNE.

SFÂNTUL SAVA v. APRILIE.

SICRIU
Se crede că dacă sicriul este mai lung decât trupul celui decedat, locul rămas liber ar chema şi alte rude din neam - Suceava; aşchiile şi talaşul rămase de la confecţionarea sicriului se aruncă totdeauna pe o apă - Vâlcea; pe cele două laturi ale sicriului se face câte o mică ferestruică, pe unde se crede că decedatul poate răsufla, poate vedea pe cei care îl petrec la mormânt şi-şi poate lua rămas bun de la ei - Muntenia; se scot cepurile (nodurile) din scândurile unui sicriu, se găuresc şi apoi, privind prin aceste orificii, se pot vedea strigoaicele, după ce omul s-a urcat mai întâi într-un copac, dar cât timp face observaţia nu trebuie să vorbească şi nici să se mişte, fiindcă amuţeşte imediat - Ţara Oltului; nu este bine când sicriul trosneşte fără nici o explicaţie - Suceava (2.GOROVEI, p.13;62;149;214;GOLOPENŢIA,p.129). În Transilvania, când se confecţionează sicriul, nu se „înfundă" la un capăt, ci se lasă un loc deschis, care se numeşte „uşă", pe unde ar trebui, cum menţionează un bocet din Braşov, „Să-mi vină răcoare,/Dor de primăvară/Să se-ntoarcă iar!"; în Bucovina, sicriaşul copiilor sugari se lasă neînfundat la capătul dinspre picioare; sicriul nu se colorează, dar la oamenii bătrâni mai avuţi se colorează în negru, iar la cei tineri în albastru sau roşu, iar, la Braşov, în cafeniu; crucea se face în aceeaşi culoare cu sicriul - Sibiu;Braşov;Bucovina; în Bucovina, se fac în dreptul capului două ferestruici, pentru a putea răsufla şi ca să vadă însoţitorii lui la groapă, sau ca să vadă mortul în jurul lui; în Suceava, ferestruica i se face pe partea dreaptă, ca mortul să poată vedea în Rai; în Muntenia (Ilfov, Buzău, Ialomiţa), i se fac ferestruici, ca mortul să audă sfaturile care i se dau, ca să răsufle, să vadă pe cei din jur şi să-şi ia rămas bun de la ei, dar şi pentru a intra broasca pe acolo pentru a-l ciupi de nas, fiindcă numai aşa începe să putrezească; în Banat, se fac două orificii la cele două capete ale capacului, pentru a avea aer şi lumină, sau în dreptul feţei se face o deschizătură acoperită cu geam; în Transilvania şi în zonele subcarpatice ale Olteniei şi Munteniei, sicriul se face din timpul vieţii şi se ţine pregătit într-un ungher sau în podul casei; în Banat, Făgăraş şi Muscel, sicriul se confecţionează chiar de către cel căruia îi este destinat; în Bucovina, pe fundul sicriului se pun rumeguşul, talaşul şi surcelele rezultate din tăierea şi cioplirea lui, pentru a nu rămâne nimic în urma defunctului şi ca să aibă tot el lemne uscate bune pentru aţâţat focul pe lumea cealaltă; în Sibiu şi Bucovina, se pun pe fund paie sau fân şi deasupra o pânză nouă de casă; în Buzău, se pun la cap una sau două perniţe umplute tot cu rumeguş, paie, fân, otavă, vara umplându-se şi cu flori, iar iarna cu flori uscate; sub perniţe, se pun ac cu aţă, pieptenele şi săpunul folosite la toaleta mortului; în Muntenia (Prahova) şi Moldova, acul, aţa, săpunul şi pieptenele sunt puse chiar în pernă, să aibă mortul ustensilele necesare pentru coaserea hainelor, când i se vor rupe; în Sibiu, înainte de a pune mortul în sicriu, acesta se afumă cu tămâie şi smirnă, iar în Banat i se împunge trupul cu un ac, gest menit să împiedice transformarea lui în strigoi; în Banat, pe fundul sicriului şi în jurul lui, se pune rug şi o fâşie de tei „murat" (în Bucovina, tei „topit"), mai ales din cel jupuit de pe trunchi în ziua de Sângeorz (23 aprilie), totodată ungându-se în interior cu o unsoare preparată din usturoi, praf de puşcă şi leuştean, sau se unge numai la colţuri cu un amestec de untură, usturoi şi praf de puşcă; rugul se pune pentru ca mortul să aibă gard şi spre a-l apăra de duhurile rele şi a nu intra în el; acelaşi rol îl are şi teiul murat; în Transilvania, Muntenia şi Bucovina, se mai pun în sicriu o bucată de pâine, o bucată de sare şi băţul său; dacă mortul este bătrân, se pune toiagul sau bastonul pe care le-a folosit în viaţă; în sudul Moldovei şi în Dobrogea, în sicriu se pune numai trestia sau nuiaua de alun folosite la măsurarea mortului în vederea confecţionării la dimensiuni optime a sicriului; în Banat, se mai pune o seceră, iar în zonele muntoase ale acestei regiuni se pune şi fluierul, dacă mortul a fost cioban; în Transilvania, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei, se merge în prealabil la cimitir şi se tămâiază groapa, aprinzându-se totodată şi toiagul, pentru a îmblânzi căţelul pământului, ca să nu îl latre pe noul venit; tot ca să-l apere de câini pe lumea cealaltă, se pun bastonul, ciomagul sau băţul în sicriu; în Munţii Apuseni, se pun, de-a lungul trupului, un fir de lână albastru şi o bâtă egală cu înălţimea trupului, crăpată la un capăt, unde se înfige o monedă, pentru a se putea sprijini în lungul drum pe care îl are de străbătut şi pentru a-şi putea plăti vămile; în Bucovina, dacă mortul este sugar, i se pune în sicriu şi o sticluţă cu lapte de la mama lui, stors într-o ulcică făcută din ceară galbenă, iar dacă este înţărcat se pune o franzelă sau plăcintă, ca să aibă ce mânca în Rai; în Banat, dacă moare o femeie care are copii, i se pun în sicriu atâtea păpuşi câţi prunci are, ca să-i amintească de ei; în Brăila, Galaţi, Moldova, celui decedat în Săptămâna Luminată (săptămâna de după Paşte) i se pune în sicriu şi un ou roşu; în Ţara Haţegului, după priveghi gazda mătură prin casă, iar gunoiul se trage sub sicriul mortului sau se scoate afară şi se arde; la scoaterea mortului din casă, cei din familie pun mâna dreaptă pe sicriu zicând: „Te tragem noi pe tine tată (mamă, frate, soră etc.), dar să nu ne tragi şi tu pe noi!" - Banat; în contextul obiceiului de aflare a destinului din noaptea Anului Nou, turnarea plumbului topit în apă şi solidificarea lui sub formă de sicriu vesteşte moarte - Muntenia (3.MARIAN,III,p.155-157; 160-161;173-174;2.,I,p.67;CLOPOTIVA,p.433;3.ANTONESCU,p.276). Cine visează sicriu înseamnă că va lua parte la o înmormântare, dar dacă visează sicriul gol este semn de viaţă lungă - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: rug-tei; usturoi-praf de puşcă-leuştean; untură-usturoi-praf de puşcă.

SIGILIU
Cel care visează sigiliu (pecete, ştampilă) este bine să fie atent cu tot ceea ce a câştigat până în acel moment - Suceava (NOTE,Băncescu).

SIMION STÂLPNICUL v. SEPTEMBRIE.

SINUCIDERE
Actul sinuciderii este condamnat şi de mentalitatea tradiţională, şi de dogma creştin-ortodoxă; când un om îşi ia de bunăvoie viaţa, prin împuşcare, spânzurare sau înec, se crede că vremea se va schimba, că vor urma, în mod sigur, furtuni, grindină şi vânt de intensităţi deosebite - Bucovina (2.MARIAN,I,p.85).

SITĂ
Nu este bine ca pruncii să se uite prin sită sau ciur, fiindcă în mod sigur vor deveni şaşii - Suceava; la cernerea făinii, care apoi este presărată peste capetele mirilor la ceremonia cununiei, dacă se lovesc sitele între ele, este semn că se va trăi rău în casa noii familii - Dobrogea; să nu se cearnă într-o covată, ţinând sita prea sus, fiindcă gestul atrage tot ceea ce este mai rău - Tecuci; să nu se privească prin sită, pentru că se fac bube pe faţă sau în cap - Galaţi;Suceava; face bube cel care pune pe foc sită distrusă - Ţara Oltului; să nu se pună sita pe cap, că se face chelie - Suceava; dacă se împrumută ciurul sau sita seara, este bine ca ea să fie acoperită până acasă cu pestelca (şorţ), sau cu orice fel de pânză, pentru că altfel este aducătoare de primejdii - Galaţi;Suceava; fiind piază rea, sita nu se împrumută seara, fiindcă se vor împunge vitele între ele - Ţara Oltului; nu este bine ca sita împrumutată să fie lăsată să doarmă prin sat - Ialomiţa; dacă se lasă sitişca (sita prin care se strecoară laptele) nespălată, laptele va deveni repede apos - Tecuci; femeia însărcinată să nu cârpească ciurul sau sita - Tecuci; la horă, să nu se dea de mâncare dintr-o sită, pentru că este rău de pagubă pentru cel care o face - Vâlcea; nu este bine să se dea grăunţe de mâncare porcilor din ciur, fiindcă fac linţi (cisticerci) - Iaşi;Suceava; să nu se pună sită (ciur) pe cap, deoarece îi vor ieşi celui ce o face tot atâtea bube pe corp, peste an, câte găuri are sita - Tecuci; la moară, să nu se pună boabele în sac cu ciurul, pentru că se frânge moara - Vâlcea; cel ce se duce în târg, să vândă ceva, să pună apă într-o sită, pentru ca şi marfa lui să nu stea, cum nu stă apa în ciur - Vâlcea; ca mortul din familie să fie uitat mai repede, trebuie privit printr-o sită, îndreptată în direcţia unde se află mormântul celui decedat - Suceava (2.GOROVEI,p.29;51;84;119;141;158;178;199;214;230; 238; GOLOPENŢIA,p.109;131). Când se scot pentru întâia oară puii din casă, se pun într-o sită, împreună cu tot atâtea surcele câţi pui sunt; apoi sita se cerne deasupra vetrei cu foc, după care li se dă drumul în curte, în credinţa că numai aşa oamenii vor avea parte de ei şi nu vor cădea pradă păsărilor răpitoare; aceeaşi explicaţie o dau femeile şi când iau fiecare pui şi mimează că le taie gâtul cu o surcică, după ce-l pune pe fiecare cu gâtul pe pragul uşii; sau taie fiecare aşchie cu un cuţit, de parcă ar tăia puii - Prahova; primii pui scoşi de o găină să fie puşi într-o sită, crezându-se că, dacă nu se poate aduce apă cu sita, nici puii nu vor muri - Dolj; sita să fie acoperită cu o pânză, pentru ca puii să nu fie văzuţi de uliu - Tecuci (2.GOROVEI,p.100;PRESA;NOTE,Antonescu). Când se intenţionează să se ducă la târg vreun obiect sau animal pentru a fi vândute, se pune apă într-un ciur, în credinţa că vânzarea va merge cum curge apa prin ciur; nu este bine să privească un om prin sită sau prin ciur, pentru că face bube; în şezătoare, firul textil „îndrugat" de o altă fată este înfăşurat pe o sită, care este dată, printre picioarele fetei, alteia, care o primeşte, se uită prin ea şi rosteşte numele feciorului care trebuie să vină în şezătoare - Maramureş (BOGDAN,p.26;99;124). În cadrul obiceiurilor de sondare a destinului marital al fetelor, în noaptea de Anul Nou, printre multe alte practici, se obişnuieşte să se ia o sită şi să se aşeze în ea, în cele patru capete ale unei cruci imaginare, o felie de pâine, o bucată de sare, o monedă şi nişte zgură; pe la miezul nopţii, fetele, legate la ochi sau fără să se uite, pun mâna pe sită şi rostesc: „Eu nu pun mâna pe sită,/Ci o pun pe-a mea ursită,/Care-i de Dumnezeu dată/Şi de la oameni lăsată!"; dacă o fată pune mâna pe pâine, ursitul ei va avea noroc în viaţă, dacă atinge moneda, ursitul ei va avea mulţi bani, dacă pune mâna pe sare, va avea toate cele în gospodărie, iar dacă atinge zgura, viitorul ei soţ va fi fierar - Bucovina (2.MARIAN,I,p.57). În ziua de Crăciun, găinilor li se dă de mâncare dintr-un ciur sau sită, ca să facă ouă multe (PRESA). Cine visează sită înseamnă că nu va primi răspuns favorabil la o cerere; cine se visează cernând sau pe altcineva cernând înseamnă că va face o proastă afacere; dacă se visează strecurând ceva este semn că va primi o veste din partea unui grup de oameni - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: sită-lemn-foc; sită-cruce-pâine-sare-monedă-zgură.

SLĂBĂNOG (Impatiens nolitangere - DLRM,p.777)
Numele a două plante erbacee, folosite în medicină pentru proprietăţile lor diuretice şi laxative; prima, cu specificaţia ştiinţifică menţionată în titlu, face parte din familia balsaminaceelor, are frunze ovale, care se strâng la atingere, flori galbene, punctate în interior cu roşu, şi fructul ca o capsulă care explodează la maturitate; cea de a doua este slăbănog-de-câmp, trepădătoare (cu probabilitate, Mercurialis annua); planta, indiferent care dintre cele două variante, dar mai curând slăbănogul-de-câmp, se pune în apa de scăldat, timp de nouă zile, a copilului, existând credinţa că, „dacă scalzi pruncul în zeamă de ierburi, va fi sănătos, norocos şi de rele păgubos" - Bihor (ŞĂINEANU,V,p. 131;1.BOCŞE,p.114).

SLĂNINĂ
Ca să se lase cineva de băutură, se ia o bucată de slănină şi se pune, pe ascuns, în patul unui evreu, unde trebuie să stea timp de trei nopţi, după care se pune în mâncare şi i se dă celui care are patima băuturii - Suceava; dacă bucăţile de slănină, puse în pod la conservare, încep să aibă pe ele picături de condens (încep „să lăcrimeze") este semn că vremea se va înmoina şi va urma ninsoare sau chiar ploaie - Iaşi (2.GOROVEI,p.18; 264).

SMOCHINĂ (fruct de Ficus carica - DLRM,p.779)
Cine se visează mâncând smochine este semn că i se va întâmpla o nenorocire - Suceava (NOTE, Băncescu).

SOARE
Soarele ocupă o poziţie privilegiată, reprezentând simbolic căldura, lumina, viaţa, fertilitatea, nemurirea, în antiteză cu frigul, întunericul, moartea, sterilitatea, perisabilul (COMAN,I,p.124). Credinţa în zori, în ziuă, în apropiata răsărire a soarelui, este un comportament românesc, ca expresie a instinctului vital, ceea ce se menţine şi în textele funerare ale Ziorilor, care sugerează nu doar renaşterea, dar şi o confuzie dorită între suflet şi stihiile lumii; de aici credinţa că omul care agonizează trebuie păzit să-şi dea sufletul în zori, fiindcă aceasta este „legea din bătrâni", deoarece numai cel ce moare în zori scapă de păcate; dintre toate neamurile Europei, numai românii au o credinţă în auroră, pe toate planurile şi sub toate aspectele vieţii individuale şi sociale, după cum dezvăluie tradiţiile şi folclorul în genere; când, la Lăsata secului, se face roata de foc, feciorii aduc din timp crengi şi lemne într-un loc din marginea satului, unde obişnuit se petrec adunările publice, pe o colină sau la poalele acesteia, şi aceste grămezi sunt aprinse sâmbătă sau duminică seara; roţile făcute din nuiele împletite şi învelite cu paie sunt aprinse şi li se dă drumul la vale; este de preferat ca roţile aprinse să ajungă într-o apă, ca să se ude, fiind împerecherea dintre foc şi apă de bun augur; uneori sunt roţi de car învelite în paie, iar roata care a parcurs cea mai mare distanţă îl face pe tânărul care a lansat-o un fel de erou al colectivităţii; în zonele de câmpie, se fac roţi care sunt agăţate pe stâlpi, unde ard în timp ce tineretul petrece; în zona Aradului, stâlpul pe care se pun „roţile de foc" este aşezat chiar pe malul apei, astfel ca pătrunderea reciprocă a celor două elemente să se petreacă fizic; dar există şi roata de car, prin care se trece o osie şi pe care o ţin, de o parte şi de alta, doi tineri care merg cu ea şi au grijă să o rotească, ceea ce dă impresia unui foc cu mişcări spiralate, aici fiind vorba de un rit ce se practică în satele din Bărăgan, pe Valea Ialomiţei, la 1 ianuarie; în Banat există tradiţia ca fetele şi băieţii, ce vor să se facă surori şi fraţi de cruce, în sâmbăta lui Sântoader, să taie fructul unui măr în formă de roată şi să se sărute prin ea, acest măr-roată fiind încă o indicaţie care trimite la soare; şi în Bucureşti, asemenea roţi din cauciuc aprinse au putut fi întâlnite, la Lăsata secului, şi în anii de după ultimul război mondial (BUHOCIU,p.38;69-70). Unele legendele afirmă că Dumnezeu este aşezat în soare, care ar fi „ochiul", altele spun că soarele ar fi scaunul lui Dumnezeu; în soare stau Dumnezeu şi Maica Domnului, coroanele lor luminând peste toată lumea; sau că suflarea lui Dumnezeu a dat soarelui fiinţă; scăpărând cu cremenea într-o piatră scumpă, Dumnezeu ar fi făcut să iasă la început o sabie, apoi o „grămăjoară" rotundă, peste care suflând s-a aprins; aşa s-a născut soarele şi, pentru el, Dumnezeu a făcut şi cerul, pentru a putea fi tras de 12 boi, când urcă, şi de 7 iepuri, când coboară; sau, atunci când urcă mai încet la deal, este tras de 20 de bivoli, dar de la amiază încolo este suficient să-l mişte un iepure şchiop; uneori este reprezentat ca fiinţă bărbătească, îndrăgostindu-se de lună, sora sa, şi de aceea sunt despărţiţi; la amiază şi la asfinţit stă şi mănâncă o bucată de prescură şi bea un pahar de vin, are soţie, casă, doarme ca orice om, se întâmplă chiar să răcească şi atunci îi curge sânge; s-ar fi născut şi dintr-un ou, pe care un om l-ar fi închis într-o ladă, sau ar fi chiar creaţia diavolului, fiind ochiul drept al mamei celor doi necuraţi, ar fi mânat pe cer de draci, dar aceste motive nu sunt reprezentative, rămânând în esenţă credinţa că soarele este sfânt, pentru că luminează şi încălzeşte pământul, fără a nedreptăţi pe cineva; soarele ar fi astrul cel mare, luna cel mijlociu, iar stelele ar fi luminile cele mici ale cerului, atât de mici, încât luna, mergând în drumul ei, poate să calce o stea şi atunci omul a cărui stea a fost „arsă" moare (VLĂDUŢESCU,p.89-90). Deoarece urcuşul soarelui pe bolta cerească este greu, acesta este ajutat de 12 boi, un cal, nouă cai, un bivol, un bivol şi un cal, un leu slobod sau 77 de draci care sunt arşi, când soarele ajunge la amiază; la coborâre, fiind mai uşor, este ajutat doar de 7 iepuri sau călătoreşte pe un leu împiedicat; în gândirea lor tradiţională, românii consideră ca fiind critice următoarele momente ale călătoriei anuale a soarelui: răsăritul şi asfinţitul soarelui la solstiţiul de vară şi la cel de iarnă şi la echinocţii; bătrânii spun că toate merg după soare; în creaţiile populare, soarele apare, aproape fără excepţie, antropomorfizat: se trezeşte dimineaţa şi se odihneşte noaptea, are calităţi umane etc.; „soarele dimineaţa, când se trezeşte, e copil de şapte ani şi cât umblă toată ziua şi vede răutăţile ce se fac pe lume, până seara capătă o barbă albă, până la brâu; mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi iar se face copil"; „soarele e om; acolo, în mare, are soţie; soarele e cu aripi de foc; aripile lui sunt aşa rotunde, că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc este om cu cruce pe spate; soarele e flăcău, e curat şi neumblat în păcate; pe dânsul tare l-a vrut luna şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea; atunci soarele i-a zis: nu destul ard eu lumea ? dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni ? ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul"; el este deci bărbatul înţelegător, patronul zilei, verii şi al vieţii; în concepţia arhaică, soarele este supus nu numai întineririi şi îmbătrânirii zilnice, ci şi naşterii şi morţii anuale; se naşte la solstiţiul de iarnă, când este mic ca şi ziua, creşte şi devine suficient de puternic la echinocţiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea, ajunge la plenitudinea forţelor la solstiţiul de vară, când ziua este cea mai mare din întregul an, după care ziua scade, soarele scade din puteri, forţele întunericului devin puternice şi soarele moare; metamorfozele şi vârstele simbolice ale soarelui, exprimate în termeni antropomorfici (naştere, tinereţe, bătrâneţe, moarte) sunt ritmurile fundamentale ale vieţii pe pământ şi punctele de reper ale calendarului popular; la români, în diferitele zone ale ţării, momentele principale ale zilei, funcţie de mersul soarelui pe bolta cerească poartă următoarele denumiri: răsăritul soarelui:dimineaţă, faptul zilei, la ziuă, dis-de-dimineaţă; la o treime din urcuşul spre miezul zilei: prânzul mic, prânzişor; pe la orele 9-10: prânz, prânzul mare, improor, împroor, năproor sau sub-amiază; la orele 12-13: de amiază, amiază, în amiază, nămiază, prânz la cruce, în răscruce, în răscrucile cerului; la apus: chindie, cina mică, la toacă, la asfinţit, soare-apune, scăpăratul sau scăpătatul soarelui; „soarele numai la amiază drept se odihneşte, atâta cât ai clipi din ochi, atâta e odihna lui şi apoi, cât e ziua şi noaptea de mare, tot merge şi merge; de aceea, când e soarele drept la amiază, trebuie şi omul să se odihnească, e păcat să lucreze; la fel la miezul nopţii"; în mentalitatea arhaică, între înhumarea morţilor şi punerea seminţelor în pământ se stabilesc relaţii directe, de analogie, scopul fiind germinaţia şi continuarea vieţii, înmormântarea şi, în unele zone, semănatul se fac luând în considerare faza de urcare sau de coborâre a soarelui pe boltă; înmormântările se fac şi astăzi numai după-amiază, ca mortul să prindă faza de odihnă a soarelui, cu şanse mici de reîntoarcere; din contră, pentru semănat, vremea cea mai bună este pe la amiază (12.GHINOIU, p.31;44;60; 210). Prestigiul tutelar de care se bucură soarele a determinat o serie întreagă de credinţe, care reflectă în totalitate respectul ce trebuie să i se acorde, fiind tratat chiar, în mentalitatea tradiţională, ca un personaj cu aură sacră, impunând astfel din partea oamenilor un cod comportamental de excepţie; în acest sens, este indicat ca omul să se scoale înainte de răsăritul soarelui, fiind păcat să fie găsit dormind - Suceava; se spune că soarele, în mersul lui pe bolta cerească, este tras până la prânz (ora 8-9) de către doi bivoli, până la amiază (ora 12-13), de un bou, până spre seară (ora 16-17) de o căprioară, iar până la asfinţit de un iepure şchiop, după care el trece pe lumea cealaltă - Galaţi;Tecuci; copilul trebuie să fie scăldat dimineaţa numai după răsăritul soarelui, iar seara mai înainte de asfinţit, ca la bătrâneţe să nu-i slăbească vederea, sau, dacă este scăldat după asfinţit, prinde să plângă continuu şi nu mai poate dormi - Suceava; până nu e botezat, rufele copilului să nu fie uscate la soare, ca acesta să nu se ardă, când mai târziu va umbla prin soare, dar nici nu este bine să le apuce asfinţitul afară, pentru că devine plângăcios; în cazul că totuşi albiturile au rămas atârnate, mama le va introduce în casă numai după ce le va scutura deasupra focului - Muntenia; timp de un an, soarele să nu apună pe hainele copilului, pentru că se îmbolnăveşte de spaimă - Suceava; după apusul soarelui, nu se scoate copilul din casă, dacă se doreşte să nu i se întâmple o nenorocire în viitor - Suceava; nici nu este bine să fie lăsat să doarmă în timp ce soarele apune, pentru că nu va mai dormi noaptea - Bucovina; copilul care se uită drept în soare va fi prea frecvent îndrăgostit - Bacău; fetele care merg să se spele la râu până în răsăritul soarelui să o facă pe partea de mal orientată spre acel loc şi să rostească: „După cum aşteaptă oamenii ca să răsară soarele, aşa să mă aştepte şi să mă dorească şi pe mine flăcăii" - Botoşani; să nu se mănânce la asfinţitul soarelui, pentru că se fac bube la gură - Dolj, sau va avea dureri de cap cel ce o face - Vâlcea, sau i se spuzeşte gura - Teleorman;Ialomiţa;Galaţi; Suceava; cel ce lucrează seara trebuie să se oprească din muncă, să aştepte asfinţitul soarelui şi apoi să continue - Ialomiţa; după apus, ciobanii nu mai vând produsele lor, în credinţa că le vor muri din oi - Muntenia; cine va cânta la apusul soarelui face bube în cap - Vâlcea; cine doarme în timp ce soarele apune va avea dureri de cap - Tecuci;Iaşi; sau se îmbolnăveşte - Suceava; cu siguranţă este hoţ cel ce poate să se uite câtva timp la soare - Ialomiţa; să nu se arunce niciodată gunoiul către soare, pentru că, pătându-i-se faţa, se supără arzând vara semănăturile şi iarna dând frâu liber gerului - Iaşi; sau chiar orbeşte cel ce îndrăzneşte a nesocoti interdicţia - Bihor; să nu se măture duminica dimineaţa în faţa soarelui, pentru că „se colbuieşte faţa sfântului soare" - Galaţi; după ce mătură, fetele să nu arunce gunoiul spre soare, dacă vor să se mărite mai repede - Muntenia;Tecuci; nu este bine să se scoată gunoiul din casă după asfinţitul soarelui - Muntenia; Suceava, pentru că nu mai vin vacile la viţei - Iaşi; sau pentru că aduce pagubă - Ialomiţa; să nu se arunce gunoiul spre răsărit că este păcat - Vâlcea; să nu se lase oalele la soare, pentru că vor mirosi urât când se va fierbe din nou în ele - Teleorman; să nu se mănânce la asfinţitul soarelui, pentru că se fac bube la gură - Dolj; sau va avea dureri de cap cel ce o face - Vâlcea; sau i se spuzeşte gura - Teleorman; Ialomiţa;Galaţi;Suceava; când răsăritul şi apusul se produc pe timp senin, va fi vreme frumoasă, iar timpul se îndreaptă, dacă la asfinţit soarele „se uită înapoi" - Suceava; dar, în Bucovina, „privitul înapoi" al soarelui înseamnă că timpul va deveni ploios; dacă sunt trei sori pe cer este semn de mare încordare între mai marii lumii - Iaşi; când se zăresc trei discuri solare pe bolta cerească sau apusul se petrece în nori înseamnă că vremea se va schimba în rău - Vaslui; uneori, la asfinţit, se observă un soare dublat de încă un disc; dacă acest disc se află în stânga soarelui, va fi timp friguros, iar, de este în dreapta, este semn că se va înmoina - Vaslui; este semn de ploaie, dacă soarele arde tare - Tecuci; Neamţ;Bucovina; acelaşi fenomen se va petrece, dacă are halou în jurul discului său - Bucovina; dacă a fost noros şi a plouat, iar, la asfinţit, soarele se arată roşu este semn că timpul ploios va mai dura - Bucovina; femeia gravidă să nu arunce niciodată gunoiul spre soare, fiindcă va da naştere la gemeni - Ţara Oltului; scutecele copilului să nu fie uscate la soare şi nici să fie lăsate afară după apusul soarelui, fiindcă este păcat, ci să fie uscate în casă până ce pruncul face opt zile de la naşterea sa, dar se mai crede că nu este bine ca scutecele copilului să fie lăsate la uscat afară timp de şase săptămâni, pentru că noaptea umblă măiestrele, care pot poci pruncul; în caz că scutecele copilului sunt luate noaptea de afară, să fie trecute de trei ori pe deasupra focului, pentru ca toate relele adunate în scutece să se scuture în foc - Ţara Oltului; nu se deapănă fusele pe răşchitor la apusul soarelui de către gospodinele care au în proprietate oi, fiindcă înnebunesc oile - Ţara Oltului; copilul care se uită insistent drept în soare va fi mare iubăreţ la maturitate - Galaţi; dar va duce frig iarna omul care se uită în soare - Galaţi; sau îl va durea capul pe cel care, atât la răsăritul, cât şi la apusul lui, se uită în soare - Ţara Oltului; se spune că nu va mai face avere cel pe care îl apucă răsăritul soarelui în pat - Galaţi; nu se aruncă gunoiul din casă în direcţia soarelui, pentru că este pericol să orbească omul care o face - Bihor; gunoiul să nu fie aruncat în direcţia soarelui, nici când răsare, nici când apune, pentru că slăbeşte vederea celui care nesocoteşte acest sfat - Suceava; după apusul soarelui, nu se scoate copilul afară, pentru că i se poate întâmpla o nenorocire - Moldova; poate să aibă accese de plâns şi să nu mai poată dormi copilul care este scăldat după apusul soarelui - Suceava; dacă discul soarelui, la răsăritul lui, are protuberanţe laterale, ca nişte urechi, este semn de secetă mare - Moldova; când plouă cu soare, se zice că necuratul îşi bate femeia; când soarele asfinţeşte roşu este semn că a doua zi va fi vânt, iar când apune în nor este semn că a doua zi va ploua; sfântul soare înspăimântă şi ploile, pe care tot diavolul le trimite exact când nu este nevoie de ele, spune un descântec din Neamţ; se crede că eclipsa de soare este rezultatul mâniei dumnezeieşti şi că de fapt soarele este mâncat de vârcolaci (credinţă similară şi în cazul eclipselor de lună), iar apele se prefac în sânge; se spune că eclipsele prevestesc catastrofe, războaie, secetă, epidemii, foamete, toate cu atât mai distructive, cu cât fenomenul astronomic este deosebit de rar; pentru contracararea răului ce s-ar putea să vină, oamenii aprind, la casele lor, lumânări, flori păstrate de la Denia Prohodului (Vinerea Mare) şi tămâie, fac rugăciuni şi mătănii în faţa icoanelor, trag clopotele la biserici, toate în speranţa că Dumnezeu le va ierta păcatele şi le va da lumina, fără de care tot ce este viu ar muri; dar, datorită rarităţii fenomenului, gândirea tradiţională românească nu a dezvoltat un complex coerent de credinţe în acest caz, fiind evidentă similitudinea acestora cu acelea colportate în cazul sfârşitului de secol şi de mileniu, dimensiune temporară de care nu este conştient decât atunci când informaţia îi este servită din exterior şi care îi trezeşte o imagine apocaliptică difuză (2.GOROVEI,p.15;28;29;42;59;81;107;108;109;123;132; 134;174;175;178;196; 211;215;216;251; 262-264;265;266;267;3.p.172; GOLOPENŢIA,p. 88;96;119;133;PRESA;NOTE,Antonescu). În dimineaţa Anului Nou, fetele, stând în picioare, cu mâinile la piept şi cu faţa la răsărit, rostesc o invocaţie către soare, în care acesta este chemat să răsară pe satul lor şi să le facă trupul frumos - Moldova; dacă soarele sau luna au în jurul lor halou strălucitor, dacă norii la apusul soarelui au culoare galbenă, dacă negura este deasă şi întunecoasă, urmează neapărat vreme ploioasă; dacă soarele şi luna strălucesc curat, dacă seara, spre răsărit, se vede curcubeul, dacă negura este albicioasă şi norii au culoare trandafirie, a doua zi cerul va fi senin - Transilvania; dacă seara, când soarele apune, este frumos şi senin, este semn de vreme bună a doua zi; când seara, la apusul soarelui, norii sunt roşii, este semn că vremea se va schimba, că va urma vânt şi furtună; când soarele arde prea tare, înseamnă că va ploua - Bucovina (2.MARIAN, I,p. 86;111). În Maramureş, noul născut este închinat soarelui, rostindu-se următoarele versuri: „Mândru Soare, Mândru Soare,/Răsai cu 44 de răzişoare,/Da’ nu răsai numa’ pă Ţibleş, ori pă Tău,/Răsai pă capu’ şi trupşoru’ coconului meu!Şi din cap până-n picioare,/Să strălucească ca tine, Mândre Soare! (PRESA). Primăvara, primul gospodar ieşit la arat este sărbătorit printr-un obicei numit „Tânjaua"; sărbătoritul, sfatul bătrânilor, familia gospodarului, feciorii satului formează un alai, care înconjoară ţarina de trei ori, după care se opresc, aşezaţi în semicerc, cu faţa la soare, jugurile sunt lăsate jos, sărbătoritul se ridică în picioare, mulţimea se descoperă şi apoi se lasă o linişte desăvârşită; cu braţele larg deschise, cel care conduce alaiul (pogonici, un membru al sfatului bătrânilor) rosteşte puternic: „Mândre Soare călător,/Apleacă-te pe ogor,/Şi-ncălzi seminţele,/Să rodească holdele!"; nu este bine să se arunce gunoiul din casă după asfinţitul soarelui, nici să se măture, pentru că înseamnă să se arunce tot ce a fost strâns bun peste zi; nu se aruncă gunoiul spre soare, nici când răsare, nici când apune; să nu se doarmă în timp ce soarele apune, fiindcă îl va durea capul pe cel care o face; este bine să nu se privească la soarele din apă, când apune, pentru că se capătă „orbul găinilor"; nu este voie ca soarele să fie arătat cu degetul - Maramureş (BOGDAN,p.11-12;47;91-92;95;103;109). În Bihor, înjurătura de soare este aşezată pe treapta cea mai înaltă pe scara gravităţii acestui fel de imprecaţii, iar în Ţara Oltului se crede că soarele este „fiinţa cea mai mare cerească; soarele e mai mare decât toţi; el e tatăl nostru" (NOTE,Antonescu). Tot în Bihor nu există bocitoare de profesie, ca în alte zone ale României, văietatul având loc numai de la răsăritul soarelui şi până la apusul acestuia, când, odată cu căderea întunericului, oamenii se adună la priveghi, iar jocurile de priveghi se desfăşoară ca şi cum s-ar participa la o ultimă petrecere cu mortul (GODEA,p.91-92). Până la şase luni, copilul nu este bine să fie prins de asfinţitul soarelui afară din casă, pentru că plânsul se prinde de el, devine închis la fire şi fără curaj în viaţă; după moartea unui om, este chemat tâmplarul, care ia măsura pentru confecţionarea copârşeului (sicriu) din lemn de brad; când apune soarele, se aprinde în casă o lampă, care arde până dimineaţa, la răsăritul soarelui, ca să fie lumină permanent în casă; tot la apusul şi răsăritul soarelui, mortul este „cântat" de către femei care ştiu să practice bocitul celor decedaţi - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,II, p.409;429). Cine priveşte la soare, când acesta răsare, văzându-l deci neîntreg răsărit, este lovit de dureri de cap, care pot dura până după amiază, sau mai mult; ca să-i treacă, se descântă de soare sec, alegându-se nouă pietricele albe, care se pun într-o strachină cu apă curată din râu sau dintr-o fântână, se descântă deasupra străchinii şi apoi pietricelele se aşează pe locul dureros; când durerea nu cedează, se repetă descântecul în trei dimineţi consecutiv, pe nespălate; bolnavul şi cel ce descântă se duc la marginea unei ape sau lângă o fântână şi acolo se rosteşte descântecul, apoi bolnavul se spală cu apa luată, iar ce rămâne, împreună cu pietricelele se aruncă într-un loc curat - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.134). Starea impură nu este compatibilă cu soarele, de aici şi unele interdicţii şi anume să nu se arunce gunoiul spre soare, să nu fie văzută lehuza de soare; „dalbul de pribeag" este rugat, în bocete, să nu ia „calea apelor", pentru că ele sunt „neîntorcătoare", dar să ia calea soarelui, pentru că el este „întorcător" - Gorj (10.ŞTIUCĂ,p.61). Se crede că nu este bine să plouă cu soare, fiindcă este rău de mană; dacă soarele răsare printre nori lungi, ca nişte caiere de lână, va ploua în acea zi; de asemenea va ploua, când soarele arde puternic dimineaţa; când soarele apune într-un nor roşiatic, a doua zi va bătea vântul - Teleorman (2.CHIVU,p.247-248). Când, la apus, soarele se uită înapoi, în ziua următoare vremea va fi frumoasă, senină - Bârlad (BĂLĂNESCU, p.261). Soarele este mesager al dorului, ca şi luna, deoarece poziţia lui îl face să poată vedea tot ce este pe pământ; soarele şi luna sunt şi primii amanţi, primii îndrăgostiţi ai lumii etno-folclorice, este adevărat, o iubire incestuoasă, dar îndrăgostiţi exemplari, el fiind întruchiparea iubitului, iar luna fiind întruchiparea iubitei (EVSEEV, p.77-78;86). Există tendinţa etnografilor de ieri, perpetuată şi astăzi, de a explica totul prin prisma unui aşa-zis cult al soarelui, ca moştenitor al unui cult mai vechi al vegetaţiei, care tinde să devină preponderentă şi să subordoneze întreaga cultură ţărănească; oamenii consideră că darurile solare de care se bucură ei sunt produsele pământului cultivat, ale gospodăriei, grâul, porcii, galbenii, pentru că aceştia sunt galbeni sau din aur, ca şi soarele (HERSENI,p.209;216-217;283). Cultul solar se întâlneşte pe o fâşie îngustă, oblică şi continuă, acoperind mapamondul de la sud-est şi până la nord-vest, trecând deci peste teritoriile celor mai vechi şi statornice civilizaţii: arhipelagurile Pacificului, Peninsula Indoneziană, India, Orientul Mijlociu, Egiptul şi toată partea sudică a Europei, până la coastele Atlanticului, inclusiv Insulele Britanice, şi continuă, în cele două Americi, cu Peru, Mexic şi Chile; două sunt abaterile geografice de la această unitate teritorială: se mai întâlneşte în Madagascar şi în sud-estul Australiei şi iar în marile insule ale Indoneziei; în China, Siberia, Europa nordică, Africa centrală şi sudică, precum şi în vaste porţiuni ale Americilor se întâlneşte extrem de rar; în unele civilizaţii (Egipt, India, Orientul Mijlociu, Grecia), cultul solar ajunge la forme antropomorfizate, în timp ce, în celelalte ţinuturi, el rămâne la cunoscutele forme simbolice-geometrice de bază ale cercului şi rombului; marile zeităţi solare, Ra, Vişnu, Mithra, Apollo, reprezintă treapta cea mai de sus a evoluţiei cultului solar, care a constituit, în etapele de început ale civilizaţiei umane, prima mare religie de caracter universal; simbolul general al soarelui la toate popoarele este cercul tăiat de cruce, aşa cum apare la popoarele slave; alături de această imagine mai apar discuri, romburi, cruci de diferite tipuri, rozete; în epoca fierului, Zamolxis este cunoscut ca zeu al luminii, Herodot scriind despre „Geţii care trag cu arcurile în cer, atunci când e furtună, spre a ajuta zeului suprem să alunge demonii întunecaţi care-i ascund faţa"; motivele solare sunt prezente în număr mare în ceramica medievală românească: pe fragmente provenite de la Curtea de Argeş, sec. XIV-XV, sunt figurate spirale, rozete solare; în Moldova, plăci ornamentale de la Cotnari, sec. XV, sunt decorate cu rozete simple sau complexe; ulcioare de la Suceava, sec. XV, au un decor sgrafitat cu romburi concentrice, marcate cu patru puncte; tipare de gresie din aceeaşi localitate, dar din secolul următor, poartă de asemenea rozete înscrise în cerc, formând sisteme complexe asemănătoare cu cele de pe lăzile de zestre bucovinene; repertoriul semnelor din ornamentica tradiţională actuală poartă denumiri cum ar fi acestea: zăluţa, coarnele berbecului, vârtelniţa, roata, crucea, reprezentând toate străvechi motive solare, răspândite şi numite astfel în toate regiunile ţării; de un deosebit interes este denumirea de cai dată unor motive, care în stilizarea lor perfectă reproduc capetele afrontate a doi cai, precum şi atribuirea aceleiaşi denumiri (patru cai) crucii frânte, sau vârtelniţei cu patru braţe, simbol al soarelui, care, în cele mai vechi culturi ale omenirii, a fost totdeauna asociat cu cursa diurnă a cailor ce trag carul de foc al zeului luminii; acest aspect este cu atât mai important cu cât el se înscrie într-un spaţiu mult mai larg, incluzând Valea Jiului, Ţara Haţegului, Ţinutul Pădurenilor, Banatul, Munţii Apuseni şi Oltenia, în care semnele solare prezintă o mare densitate în ornamentica populară; intrarea în curte, pe poarta gospodăriei, se face sub semnul rozetei solare de diferite tipuri; în numeroase regiuni ale României, porţile sunt monumentale, lucrate din trunchiuri enorme de stejar sau brad, admirabil împodobite cu crestături adânci; adevărate arcuri de triumf ţărăneşti, late până la 7 m şi înalte de 4 m; porţile din Gorj, Muscel şi Buzău, Maramureş şi Ciuc, Bran şi Suceava sunt decorate cu rozete şi torsade; în alte zone, Prahova, Cluj, Hunedoara, Bihor, Braşov, Iaşi, porţile mici sunt şi ele marcate cu diferite feluri de semne solare, în principal rozete; pe porţile din Transilvania, cu deosebire în Maramureş şi Cluj, rozetele solare, cercurile cu cruce înscrisă, vârtejurile apar într-o foarte caracteristică îmbinare cu arborele vieţii, puternic stilizat (Maramureş) sau cu arborele vieţii-glastră cu flori (Cluj); tradiţia împodobirii porţilor cu rozete solare este vie şi astăzi, porţi recente fiind decorate cu acele semne; uneori şi frontul spre stradă al gardurilor de scândură este ornamentat cu rozete sculptate; de asemenea, faţada şi intrarea în casă sunt şi ele marcate de aceleaşi semne solare; rozete, vârtejuri sunt cioplite deasupra uşii şi la ferestre, sau chiar pe tăblia uşii în Maramureş, Cluj, Suceava, Prahova; la locuinţele semi-îngropate, intrarea este împodobită cu varianta rombică a semnelor solare: cercuri înscrise în romb, romburi concentrice, mari X-uri încastrate în cercuri, conturul fiind alcătuit din „funii" (torsade) groase, scoase în relief; în ansamblul decorativ al unor astfel de intrări apar şi imagini ale crucii şi ale feţei omeneşti; tot în acest spaţiu (Dolj, Teleorman, Olt, Vlaşca) şi sistemele decorative în tencuială prezintă cercuri şi rozete înscrise în pătrate, dispuse pe mari panouri ce încadrează uşa şi străjuiesc colţurile casei; în Banat şi Bihor, aceleaşi motive decorative sunt prezente pe frontonul caselor; motivele solare sunt prezente şi la biserici, la cruci şi la troiţe, unde şi forma lor prezintă cruce înscrisă într-un cerc (Oltenia, Muntenia, Transilvania); obiecte mici, de cult, ilustrează aceeaşi combinaţie între cruce şi cerc; este de observat că sincretismul operat pe plan decorativ între cultul creştin, dendrolatric şi cultul solar este prezent pe multe edificii religioase, semnele solare pătrunzând şi pe pietrele de mormânt nu numai româneşti, dar şi pe cele evreieşti din Moldova; aceleaşi motive sunt prezente şi în interioarele ţărăneşti: pe grinda principală a casei (rozete, romburi, pătrate haşurate, X-uri), pe stâlpii de sprijin ai coşului de la cuptorul înalt, pe chingile de susţinere a paturilor suspendate (Suceava), pe mobilier (lăzi de zestre, dulapuri, cuiere, mese) cruci, rozete, romburi; la scaune, spătarul este fasonat în formă de roată; la un dulap din Moldova (Huşi), pe uşi este sculptat un străvechi motiv solar, alcătuit din două perechi de capete stilizate de cai afrontaţi, îmbinaţi într-o mişcare spiraloidă; pe ţesăturile de interior, care au un rol decorativ important, sunt înfăţişate motivele rectilinii închise (pe baza rombului) sau deschise (pe baza meandrului simplu sau dublu); până astăzi, rombul este numit roată, ilustrând transpunerea cercului în ţesătură, din cauza tehnicii specifice; în Oltenia, Muntenia şi sudul Transilvaniei, un covor caracteristic, de foarte veche tradiţie, ţesut exclusiv în romburi concentrice, care se continuă la infinit, se cheamă scoarţă cu roate; în Ţinutul Pădurenilor, unul din motivele principale de pe cămăşile femeieşti se numeşte roata mare, fiind un romb umplut cu meandre; alte motive solare se întâlnesc pe covoarele moldoveneşti, maramureşene, din Ţinutul Ciucului, bănăţene, bihorene şi hunedorene, alături de cele olteneşti şi munteneşti; la fel pe ştergare, unde întâlnim meandre, X-uri, cruci frânte, iar coloritul este redus la roşu, negru, vânăt, cele din Braşov, Hunedoara, Bihor şi Banat având o compoziţie ornamentală şi cromatică deosebită; pe ceramica tradiţională actuală se practică ornamentele de sorginte solară în aproape toate centrele din ţară: în Muntenia, centrele Horezu, Oboga, Vlădeşti, Curtea de Argeş, Petreşti, în Maramureş, Bihor, Banat, centrele Vama, Leheceni, Biniş obişnuiesc să decoreze produsele lor cu spirală simplă, valul, meandrul, cercul; romburi concentrice şi spirale rectangulare apar la Bâra-Călugăra din Moldova, X-uri şi cruci la Vadul Crişului, Vama şi Tohani (în Transilvania); motivele curbilinii, aşezate în aşa fel încât să formeze vârtejuri cu trei şi mai multe braţe, sunt specifice ceramicii de Bihor; ca organizare generală a decorului ceramicii româneşti este caracteristică dispunerea sa radiară şi folosirea punctelor; pe furcile de tors apar cercuri, roţi, cruci, meandre, cruce înscrisă în pătrat, zig-zaguri şi inele; pe fuse şi prisnele, se întâlnesc rozete de o mare varietate; pe cutea de gresie, specifice sunt semnele circulare şi rectangulare; pe păpuşare (în Moldova şi Carpaţii Meridionali) caracteristice sunt cercurile, rozetele, pătratul cu crucea, X-uri şi cârlige; cercul tăiat în patru (semn apărător), volute afrontate câte două, sub forma „coarnelor berbecului", sunt dispuse pe vasele de lemn, în special pe căuce; cercurile şi rozetele apar pe mânerele de lemn ale baltagelor, topoarelor şi cuţitelor; pe cornurile de praf de puşcă sunt frecvente vârtejurile, rozetele şi complexele de romburi concentrice, iar pe fluiere ornamentele sunt alcătuite din cercuri şi rozete; în ceea ce priveşte piesele textile ale costumului popular, motivele solare sunt amplasate în special pe acoperămintele de cap, pe pieptul şi mânecile cămăşilor, pe ţesăturile ce înfăşoară corpul, pe podoabele pentru gât, mâini şi mijloc, pe piesele din piele, pe scurtele brodate, lipsind în schimb de pe cojoacele mari şi de pe hainele lungi din postav; pe glugile păstoreşti apar motive solare colorate numai în zonele Hunedoara şi Braşov; în celelalte zone, sunt specifice doar semne rudimentare în negru: cruci, cârlige curbe sau drepte şi cercuri tăiate în patru; pe o glugă din Moldova, desenul solar este clar: pe o parte este figurat soarele, tăiat în patru şi cu raze, pe cealaltă parte este brodată semiluna şi o stea; la conciuri şi cepse, decorul este exclusiv solar (în Banat şi Hunedoara), acelaşi aspect fiind întâlnit şi pe năframele din Moldova; în fine, ouăle încondeiate se bucură de acelaşi sistem decorativ (PETRESCU,p.12-14;20-21;26;28;32-38). Soarele stilizat se întâlneşte deopotrivă şi în colinde, şi pe scoarţe, şi pe lăzile de zestre (URSACHE,p.11). De remarcat că uneori soarele apare în ipostaze antropomorfe anturând, împreună cu luna, arborele vieţii, de aşa manieră încât „axis mundi" taie câmpul ornamental în două părţi egale ca suprafaţă, iar soarele şi luna sunt aşezaţi de-a stânga şi de-a dreapta acestui ax; soarele apare pe vasele ceramice, în special pe farfurii, ocupând centrul acestora, figurat antropomorf, cu raze dispuse sub formă de unghiuri ascuţite, câte 6-8 (Horezu, Oboga, Maramureş); pe porţi (Rozavlea-Maramureş), soarele şi luna apar antropomorfizaţi; la fel pe ştergare, pe lăzi de zestre, pe spătarele laviţelor şi scaunelor, pe frontonul caselor; în basme, soarele apare, împreună cu „luceferei", pe costumaţia eroilor (NOTE,Antonescu). Soarele este simbol al primăverii, al vieţii, al triumfului binelui asupra răului, al luminii asupra întunericului; când, în ornamentică, este figurat rotund din cercuri concentrice şi cu raze, el este denumit „soare de vară" (ZAHACINSCHI,p.41). Visarea unui soare roşu înseamnă pericol apropiat; nu este bine nici când este visat soare întunecos; înseamnă reputaţie pătată pentru cine visează soare luminos; când este visat căzând din cer, este semn că va muri o personalitate; va primi promisiuni seci cel care visează soare lucind în apă; îi vor aduce noroc alţii celui care vede în vis soare; va petrece în mare veselie cel care visează soare răsărind; dar va primi o veste proastă cel care visează soare apunând; visarea unui soare acoperit cu nori semnifică viaţă liniştită şi chiar câştig - Bucovina (NOTE,Băncescu).

SOARTĂ
Se crede că omul nu este stăpân pe viaţa sa, ci îndeplineşte voinţa Celui de Sus, care este înscrisă în Cartea de Taină, unde fiecare individ îşi are scrisa lui; cartea în care sunt scrise vieţile tuturor oamenilor se află într-o chilie de piatră, în Munţii Galaleului, de unde izvorăşte un râu sfânt; în chilie este o masă, săpată în piatră, acoperită cu un covor superb, iar deasupra se află aşezată cartea; în chilie nu pot intra decât cei care nu au corp, adică numai duhurile curate; la naşterea fiecărui om, apar ursitoarele care stabilesc destinul fiecăruia, însă nimeni dintre cei care sunt martori nu are voie să le privească sau să le asculte ursita; dar oamenii, curioşi să afle dinainte care le va fi soarta, încearcă pe toate căile să-şi afle scrisa, drept pentru care recurg la vrăjitoare şi dezlegătoare, care pretind că pot descifra destinul oamenilor, practică repudiată, dar fără rezultate deosebite, de oamenii bisericii creştine şi de dogmele religioase; soarta se poate afla în bobi, în ulcică, în palme, în zaţul de cafea, în ghioc, în oglindă, în cărţile de joc etc.; în mod obişnuit, sunt curioşi care le va fi soarta sau datul tinerii, în special fetele, care vor să ştie cu cine şi când le va veni rândul la căsătorie, în care scop fac tot felul de vrăji; din această pricină, practicile privind mai ales aducerea grabnică a iubitului sunt deosebit de numeroase, precum şi descântecele care le însoţesc; de pildă, fetele îngroapă şnurul folosit la legarea părului, marţea noaptea, la rădăcina unui soc; goale complet şi cu părul despletit, fără să scoată o vorbă tot drumul şi fără să se uite înapoi, atât la ducere, cât şi la întoarcere, trebuie să ducă un cuţit, o opincă, o bucată de pânză şi o monedă, iar cu partea netăioasă a cuţitului trebuie să taie socul, rostind şi un descântec, în speranţa că ursitul se va arăta în curând; puţini sunt însă cei sau cele care pot suporta un asemenea tratament, iar cei care se simt fermecaţi recurg, la rândul lor, la descântece de desfăcut vrăjile (PRESA). Despre feciorii care rămân neînsuraţi, pentru că sunt prea urâţi şi proşti sau prea pretenţioşi, se spune că au ursita mică, sau că le-a murit ursita; în Bucovina, se numesc burlaci, feciori sau flăcăi tomnateci, feciori sau flăcăi bătrâni, feciori bătuţi de brumă sau oameni răsuflaţi; aceşti flăcăi, a căror ursită este mică, adică ursita lor s-a născut mult mai târziu decât ei, trebuie să aştepte până le creşte ursita mare, ca să fie bună de măritat, şi de aceea, fiind nevoiţi să aştepte atâta vreme, îmbătrânesc; când însă ursita a crescut mare, deşi sunt bătrâni, totuşi se însoară; acei feciori, care însă nu se însoară niciodată, fiindcă le-a murit ursita sau n-au avut deloc ursită şi ajung să moară ei înşişi tot neînsuraţi, sunt, mai ales dacă au avut un comportament lăudabil, foarte buni la Dumnezeu, pentru că ei, cât au trăit, nu au ştiut ce este bine şi ce este rău în lume; alţii cred însă că aceşti feciori sunt păcătoşi, nefericiţi, morţi cu sufletul şi cu trupul şi nici la a doua Înviere nu vor avea soţie (3.MARIAN,I,p.21). Serie simbolică: marţi (noapte)-nesocotire vestimentară şi trupească-muţenie-soc-cuţit-încălţăminte-pânză-monedă.

SOC (Sambucus nigra - DLRM,p.780)
Arbust de mici dimensiuni, cu scoarţa cenuşie, cu flori albe dispuse în corimbe ramificate, cu fructe în formă de boabe negre, lucioase; din flori se prepară un ceai medicinal cu proprietăţi sudorifice, iar scoarţa, fructele şi rădăcina au efecte diuretice şi laxative şi se întrebuinţează şi în medicina populară (ŞĂINEANU,V,p.143). Unele legende afirmă că diavolul a venit cu un lemn de soc şi a furat din focul pe care îl făcuse Dumnezeu; de aceea socul nu se pune niciodată pe foc, pentru că este lemnul necuratului - Suceava; alte legende narează cu totul invers, afirmând că focul a fost inventat de diavol, iar Dumnezeu a venit şi s-a jucat în jar cu un băţ de soc; un cărbune i-ar fi intrat în lemn şi astfel a avut şi Dumnezeu foc; de atunci, băţul acela de soc mai poartă denumirea de „cârja mitropoliţilor" - Suceava (VLĂDUŢESCU,p.82-83). În noaptea Anului Nou, fetele se duc la o tufă de soc, unde rostesc o invocaţie prin care cer arbustului să plece în lume, să-l caute şi să le aducă ursitul; invocaţia are şi ton de blestem, în cazul în care feciorul indicat nu vine - Maramureş; se crede că nu este bine să se arunce în foc lemn de soc, pentru că, în caz contrar, îl vor durea măselele pe cel ce o face - Maramureş; Suceava;Bucovina (2.GOROVEI,p.91;215; BOGDAN, p.99; 121). Se mai crede că Baba-Coaja omoară copiii nebotezaţi şi le ascunde sufletele în tufişuri de soc, unde stau până le putrezeşte corpul; din această cauză, oamenii nu sapă sau nu taie cu plăcere socul - Transilvania (3.MARIAN,II,p.24-30). v. BABA-COAJA.

SOCRU (SOACRĂ)
Dintre perechile de socri (ai mirelui şi ai miresei), cei ai mirelui (socri mari) au cea mai mare importanţă, lor revenindu-le un rol esenţial în cadrul momentelor „de trecere" din timpul nunţilor; „socrii mici" deţin un rol secundar şi, din această cauză, dezvoltă conotaţii minime la nivelul mentalităţilor tradiţionale; astfel, când mireasa soseşte la casa mirelui, ea nu se dă jos din car până nu vine soacra să o ia - Vâlcea; se crede că, dacă vine soacra ca oaspete într-o casă şi îi găseşte pe cei din familie luând masa, atunci ea va trăi încă mulţi ani - Bucovina (2.GOROVEI,p.141;252). Cine îşi visează socrii înseamnă că va avea ceartă în familie - Suceava (NOTE,Băncescu).

SOLDAT v. MILITAR.

SOLOMONAR
Vrăjitor despre care se crede că ar stăpâni fenomenele meteorologice şi, totodată, persoană care, având noţiuni de astronomie, prevesteşte vremea şi întocmeşte calendare; termenul dezvoltă o familie de cuvinte, cu bază în semnificaţia vrajă: a solomoni = a fermeca, a vrăji; solomonie = vrăjitorie, farmec, vicleşug, şiretlic; solomonit = vrăjit, fermecat (ŞĂINEANU,V,p.151). Este important de făcut o distincţie: vrăjitoare sunt femeile, în general, iar vrăjile de toate felurile intră în ocupaţia acestora; poporul acceptă această îndeletnicire ca pe o meserie şi nu dezvoltă în jurul ei şi a persoanelor care o practică credinţe şi simboluri; este adevărat că există şi vrăjitoare ipostaziate în duhuri malefice, ca întruchipare feminină a urâtului şi a răului, iar această realitate percepută în basme face parte dintr-o altă categorie semantică, având multe afinităţi cu ipostazele Mumii-Pădurii; bărbaţii, în schimb, se dedau mai puţin la această meserie şi atunci ei sunt mai totdeauna solomonari, adică au puterea de a opri ploile şi grindina şi de a le mâna pe alte locuri, pe alte ogoare; spre deosebire de vrăjitoare, poporul investeşte pe solomonari cu puteri supranaturale, crede despre ei că au puterea de a provoca sau împiedica diverse fenomene naturale, pentru că solomonarii se pricep la astronomie, fac calendare şi prevestesc vremea; mai mult, se spune despre ei că învaţă meşteşugul sub pământ, timp de şapte ani, iar atunci când ies de sub pământ spun nişte descântece şi îndată le apare înainte un balaur; cum încalecă pe balaur, îngheaţă toate bălţile şi iazurile, iar gheaţa se porneşte după solomonari şi cade pe toate semănăturile pe unde umblă aceştia sau pe unde au ei ciudă să se deplaseze; poporul mai crede că solomonarii posedă o carte în care se găseşte toată puterea şi ştiinţa lor; cartea aceasta o învaţă solomonarii la şcoala din cetatea Babariului, dar nu toţi ies de acolo solomonari, ci numai unul din şapte - Transilvania (3.GOROVEI,p.116;497). Oamenii spun că atunci când vine ploaia cu grindină, vin şi solomonarii, iar aceştia strigă mereu, mânând norii, ca ogoare şi lanuri să fie ferite, locuri ale unor săteni care se roagă într-o anume zi a anului; iar norii îşi aleg cărările după cum le indică solomonarii; aceştia vin călare pe balauri, care au aripi şi zboară; nu vin călare nici pe ţapi şi nici pe berbeci - Maramureş (BOGDAN,p.107). Solomonarii sunt principalii magicieni din credinţele populare româneşti, iar solomonăria apare ca o asociaţie secretă de iniţiaţi în magia meteorologică, pretinzându-se totodată atotştiutoarea tainelor lumii, însuşi numele lor descinzând de la regele biblic Solomon, considerat ca fiind cel mai înţelept om de pe pământ; solomonarii sau şolomonarii (zgriminţaşi în Ţara Moţilor) sunt deci nişte vrăjitori meteorologici populari; sunt selecţionaţi din medii foarte diverse, dar care au o anumită vocaţie, deoarece devine solomonar cel mai mic dintre şapte fraţi călugări; învăţământul lor, aflat sub pământ, durează şapte ani - Neamţ; acolo ei învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate tainele naturii şi toate formulele magice, farmecele şi vrăjile; acolo nu sunt primiţi decât câte zece ucenici şi dascăl este diavolul însuşi; după şapte ani de învăţătură, diavolul îşi opreşte doar un ucenic şi acela devine apoi solomonar; călare pe un balaur, el se suie în nori, de unde îndrumă ploile, furtunile şi grindina; după credinţele locuitorilor din Ţara Moţilor, solomonarul apare mai întâi călare pe o iapă albă, caută un anumit iezer şi de acolo îl invocă pe balaurul care îl va transporta ulterior; există şi un portret al lor: nu-şi mărturisesc profesiunea în faţa oamenilor, dar aceştia îi pot recunoaşte uşor, pentru că au înfăţişare îngrozitoare, ochi roşii bulbucaţi, fruntea lată şi încreţită, piept lat, trup puternic, statura mijlocie ori mică; au două cozi, una alcătuită din pene şi amplasată la subsuoară, cea de a doua în prelungirea şirei spinării; toată înfăţişarea le este de oameni sălbatici, cu păr zburlit şi aspru ca acela al porcului; hainele lor sunt murdare şi numai petice; de multe ori umblă îmbrăcaţi, chiar şi în mijlocul verii, cu şapte pieptare, într-o mână cu o carte, în cealaltă cu un toiag; sunt scurţi la vorbă, rareori pot fi auziţi vorbind, când primesc ceva de pomană nu mulţumesc, iar pâinea căpătată nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape; nu dorm niciodată prin casele oamenilor, ei locuind în munţi, prin peşteri, prin păduri, în colibe sau prin ţarine; ei sunt oameni blestemaţi de Dumnezeu, pentru că s-au pus în slujba diavolului, vânzându-şi sufletul, ca să capete în schimb putere asupra văzduhului şi a balaurilor; la şcoala subpământeană li se testează rezistenţa la durerea fizică şi la situaţii extreme, iar ucenicii ascultă prelegerile diverşilor demoni, printre care şi ale arhidemonului Uniilă; citesc manuale numai la lumina unui opaiţ, aşezaţi fiind pe o piatră de moară, suspendată de un fir magic de tavanul peşterii care adăposteşte şcoala, piatra învârtindu-se cu mare viteză; unele referiri folclorice amintesc şi de o supraspecializare a solomonarilor, care mai pot urma nişte cursuri fie în Orient, fie la Paris; după şapte ani de învăţătură, ies din şcoală învăluiţi în negură şi ţinându-se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră de pe celălalt tărâm, îmbrăcaţi tot în veşmintele avute la intrare, iar din şcoală primesc o carte, toiag sau un cârlig şi un frâu din scoarţă de mesteacăn; totuşi sursele folclorice sunt contradictorii în a fixa o imagine constantă solomonarului; deşi este socotit, de cele mai multe ori, un discipol al diavolului, unele mărturii îl consideră un sfânt, subaltern al lui Dumnezeu, o fiinţă pozitivă care face bine oamenilor, fiind vindicativ numai cu oamenii răi, cărora le strică semănăturile, bătându-le cu grindină; tot ceea ce învaţă solomonarul la şcoala subpământeană se poate rezuma, în cele din urmă, la căpăstru, la cartea din care citeşte formulele magice, fără ca acestea să fie descântece, şi la balaurul zburător, care înghite apa lacurilor, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, când solomonarul traversează cerul călare; obligatoriu, solomonarii mai posedă şi un bici cu ajutorul căruia îndeamnă balaurul; în fine, solomonarul nu poate fi deplin perceput fără a face apel la complexul magic şi ritualistic al apei (2.KERNBACH,p.241;243-245;308). Sunt un fel de strigoi, care, în pruncia lor, petrec şapte ani neîntrerupţi în întuneric, sub pământ, fără să vadă rază de soare; se crede că sub pământ este o şcoală numită Solomonărie, unde se învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate misterele naturii şi toate vrăjile şi descântecele câte sunt pe lume; numai 10 persoane sunt primite în această şcoală, iar învăţătura le este predată de însuşi diavolul, care, pentru osteneala sa, îşi opreşte un învăţăcel, care ulterior devine solomonar; după şapte ani, ieşind afară, dotaţi fiind cu puterea diavolului, se suie pe aripile vânturilor şi ale negurilor şi încep a purta ploile, furtunile, grindina cea grea; cât timp trăiesc pe pământ, se feresc de societatea oamenilor, preferând singurătatea, moment în care primesc vizita unor fiinţe necunoscute, care învaţă de la ei cum trebuie conduse furtunile şi grindina şi primesc pentru aceasta câte un frâu de aur, pe care solomonarii îl pun pe capul balaurilor, care le servesc drept cai; oamenii, de frica furtunilor şi a grindinii, tratează pe solomonari cu mult respect, caută să nu-i jignească, să-i mânie; totuşi sunt oameni plătiţi de alţii, care le vin solomonarilor de hac, care se numesc pietrari sau gheţari, care, cum văd că se apropie vreo grindină mare şi periculoasă, ies la hotarul satului şi, cu descântece numai de ei ştiute, fac pe solomonari să se depărteze de satul lor, sau taie în cruciş cu ascuţişul unei coase îndreptată către norul purtător de grindină; ei se feresc cât sunt în viaţă să miroasă sau să mănânce usturoi, iar, după ce mor, sunt îngropaţi cu faţa în jos şi li se pune câte un fir de usturoi în gură, căci, dacă i-ar îngropa ca pe ceilalţi creştini, atunci ei se scoală din mormintele lor, pe timp de noapte, şi necăjesc oamenii (1.MARIAN,p.28-31).

SOMN (A DORMI)
Starea fiziologică de repaus, prin care fiinţele îşi refac forţele şi care se caracterizează prin încetarea totală sau parţială a reflexelor conştiente, a fost interpretată de către omul tradiţional ca o moarte incipientă sau ca un preambul al morţii, de unde şi expresiile populare somnul de veci, somnul cel lung sau somnul veşnic, sinonime cu moartea; uneori însă, analogia se îndreaptă şi spre starea de boală sau, pur şi simplu, spre starea mentală a omului; astfel, se crede că acela care doarme uşor este un om deştept, dezgheţat la minte, iar cel ce doarme greu este nevolnic, tont - Bucovina; nu este bine să se doarmă mult, pentru că există pericolul să se îmbolnăvească de gălbinare cel ce zace în pat mult peste normal - Teleorman; înseamnă că dracul se apropie de cel care tresare prin somn - Vaslui; se mai crede că va urma vreme rea, când omul care, cu toate că a dormit bine peste noapte, în seara următoare cade de somn - Bucovina (2.GOROVEI,p.216;265).

SOMNOROASĂ (Laserpitium prutenicum - DLRM,p.783; dar şi Rutişor - Thalictrum minus - DLRM, p.730)
Plantă mică, ierboasă, din familia Ranunculaceae, creşte prin livezi, pe coline însorite, la marginea câmpurilor semănate; despre ea se crede că aduce somnul celui care o rupe şi o pune sub cap (PRESA).

SORB v. SCORUŞ.

SORCOVĂ
Cuvântul sorcovă, cunoscut numai în Muntenia, este în fapt o rămurică verde de măr sau de păr, împodobită cu hârtii de diferite culori, cu poleială şi beteală, eventual cu flori artificiale, purtată de copii mici, între 3 şi 12 ani, în dimineaţa Anului Nou, pe la casele oamenilor, urându-le acestora ani mulţi şi fericiţi; se spune „a sorcovi" şi „a sorcovăi"; sorcovitul este început cu membrii familiei, apoi copiii se duc la rude şi la prieteni; uneori, copiii sorcovesc pe toţi cei întâlniţi în cale, atingându-i şi pe aceştia cu sorcova; sorcovitul încetează la amiază; copiii primesc în dar fuioare, turte şi faguri de miere, dar şi bani (2.MARIAN,I,p.118-121). Sorcova este, de fapt, un însemn ritual purtat de colindători, cu semnificaţii benefice, apotropaice; pentru a fi înverzite de Anul Nou, ramurile de măr, de păr, de trandafir se taie şi se pun în apă, la temperatura camerei, la date precise: fie la 21 noiembrie (Ovidenie), fie la 30 noiembrie (Sfântul Apostol Andrei) (12.GHINOIU, p.160). Practică augurală, constând în lovirea cu ramuri înverzite (înflorite) a celor colindaţi şi în rostirea unei urări care invocă sănătatea şi prosperitatea celui sorcovit; se întâlneşte mai ales în localităţile din Muntenia; copiii pun crenguţe în sticle cu apă, în seara Sfântului Andrei, iar de Anul Nou ele sunt înverzite; cu aceste crenguţe copiii sorcovesc în zorii zilei de An Nou pe toţi cei din casă şi pe la casele vecine, urând sănătate, bogăţie, fericire (PRESA).

SOVÂRF (Origanum vulgare - DLRM,p.786)
Plantă erbacee aromatică, având flori roşii-purpurii mirositoare, folosită drept colorant în industria casnică ţărănească şi în medicina populară pentru proprietăţile ei diuretice şi sudorifice; cunoscută şi sub denumirile sovârv, solovârf, sovăr, sovârc, sovavârf, solovâr, sufulf (ŞĂINEANU,V,p.159). Deoarece planta este folosită şi la colorarea ouălor de Paşte, culegerea, păstrarea şi prepararea ei se face după un ritual special: este culeasă înainte de 20 iulie (Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul), se păstrează apoi într-o cămară uscată, într-un loc în care să nu pătrundă nici lumina soarelui, nici suflarea vântului, nici fumul focului, pentru că altfel nu ar mai răspândi aroma; rămâne aici până în primăvară, când este fiartă într-o oală neapărat nouă, după care planta este stoarsă bine de către o fată; zeama obţinută dă culoarea galbenă şi un miros foarte plăcut ouălor (ZAHACINSCHI,p.21).

SOVON
Văl purtat de femei ca podoabă, văl de mireasă, pânză care se pune mirilor pe cap la cununie, pânză în care se înveleşte trupul mortului (giulgiu); termenul este de origine neogreacă, pătruns în limba română prin bulgărescul savan; sovonul este deci o bucată de pânză folosită în cadrul riturilor de trecere, la nuntă şi la înmormântare, fiind învestit cu puteri purificatoare, acoperind aceleaşi sensuri cu ceea ce este cârpa de cap - Banat (TURCUŞ,p.16;19). Este una dintre piesele cele mai importante care se oferă ca dar în cadrul nunţii şi este denumită astfel: în Moldova şi Bucovina se numeşte hobot şi a înhobota; în partea muntoasă a Transilvaniei, în Sălaj şi în Ţara Chioarului se numeşte balţ şi a îmbălţa; în Banat, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea poartă numele de sovon şi zovon; în general, este un tulpan din lână sau mătase de culoare roşu aprins; în unele părţi ale Transilvaniei, sovonul este o pânză albă, fină, cu ajutorul căreia se înveleşte capul miresei după cununie; în alte părţi însă, cum ar fi prin unele localităţi din preajma Braşovului, sovonul este o ţesătură necusută (3.MARIAN,I,p.178;180). În multe părţi ale Transilvaniei şi în Ţara Haţegului, sovonul este păstrat până la moarte, când este folosit ca pânzătură în coşciug, din care cauză este foarte dificil de achiziţionat pentru muzee, tranzacţia fiind refuzată categoric de către bătrânele locului (NOTE,Antonescu).

SPATE v. SPINARE.

SPĂLARE (A SE SPĂLA)
În multe zone, a fost practicată scalda rituală a miresei; chiar rasul mirelui implică şi el ideea de curăţenie, de purificare; faptul că, înainte de a pune briciul pe obraz, mirele este spălat cu apă şi vin roşu are o semnificaţie asemănătoare; cel care bărbiereşte mirele trebuie să aibă ambii părinţi în viaţă, iar ritualul este completat de prezenţa colacului, care semnifică fertilitate şi fecunditate; schimbarea pieptănăturii şi a portului sunt principalele acţiuni rituale de după cununie, funcţia de agent iniţiatic şi de consacrare revenindu-i naşei sau unei femei măritate, care o piaptănă pe tânăra fată, dar un rol important îl are şi mirele, care aşează „cârpa" (sovonul) pe capul proaspetei neveste; amestec de rituri de iniţiere, de consacrare şi integrare, mai mult chiar, de purificare şi fecunditate, momentul pare dominat de cele executate pentru a influenţa şi asigura unirea celor doi tineri; aceştia sunt puşi, simbolic, să tragă la acelaşi jug, legaţi cu un ştergar, se spală pe mâini din aceeaşi cană cu apă etc.; integrarea se face atât în noul neam, al mirelui, cât şi în noua categorie socială, a căsătoriţilor (ŞEULEANU,p.100-101;125). Când o fată se spală, să nu lase apa să fiarbă, ci doar să o încălzească, iar, după ce s-a spălat, să nu o lase mult în casă, pentru a nu îmbătrâni la părinţi - Botoşani; nici să nu se încropească apa, turnând apă rece peste cea fierbinte, pentru că se împrăştie peţitorii - Suceava; cât timp este mireasă, tânăra nu trebuie să se spele şi nici să aducă apă de la fântână, fiindcă va rămâne văduvă - Tecuci; la trei zile după naştere, moaşa o scaldă pe lehuză, punând în apă şi cămaşa în care a născut, frecând apoi corpul femeii cu cămaşa, ca să-i piară petele de pe faţă - Muntenia; după spălatul cu apă caldă, este bine ca omul să se limpezească cu apă rece, pentru că altfel stă Maica Domnului în genunchi - Suceava; să nu se spele nimeni în zilele de post, pentru că, la moarte, va fi uitat nescăldat - Suceava; după înhumare, participanţii la ceremonial se spală pe mâini deasupra mormântului, ca să nu le transpire sau amorţească mâinile - Banat; să se spele pe mâini cei ce vin de la o înmormântare, fiindcă altfel le va muri cineva din propria familie - Suceava; cei ce se spală în aceeaşi apă se întâlnesc pe lumea cealaltă - Suceava (2.GOROVEI,p.119-120;141;144;154).

SPÂNZ (Helleborus purpurescens - DLRM,p.791)
Plantă erbacee toxică, folosită în medicina populară veterinară; în toate zonele, crescătorii de animale îi foloseau rădăcina contra dalacului (antrax - boală infecţioasă, la animale şi oameni, manifestată prin abcese care cuprind toate straturile pielii - DLRM,p.33). Spânzul se folosea de către ciobani pentru a combate „gălbeaza" - boală de ficat, la oi şi la alte animale (DLRM,p.329; BALASZ,II,p.87). Se crestează cu un cuţit (brişcă) pielea din spatele urechii oilor bolnave şi se pune rădăcină de spânz; se produce o rană foarte urâtă, dând impresia că urechea infectată va cădea; în realitate, anticorpii produşi de infecţie vindecă animalul de gălbează; în timpul primului război mondial, infecţia provocată de rădăcina spânzului a fost folosită şi de ostaşii de etnie română din armata austro-ungară, care îşi crestau pielea de lângă tendonul lui Ahile şi puneau spânz, rana creată părând a fi produsă de rosătura bocancilor cazoni; din această cauză, erau demobilizaţi temporar şi evitau astfel confruntarea directă între „fraţi" pe frontul românesc - Banat; deşi nu dezvoltă conotaţii simbolice şi nici măcar credinţe, menţionarea plantei este justificată de această informaţie cu valoare istorică (NOTE, Antonescu). În prima zi de marţi din Postul Mare se scoate spânzul, necesar pentru tratarea vitelor bolnave, el fiind scos pe nemâncate şi în pielea goală, sau dezbrăcat de la brâu în sus, sau măcar mâna dreaptă dezgolită; conform unor calcule, această zi cade mai mereu cam pe la începutul lunii martie şi atunci este lună nouă; cel mai bun ar fi spânzul sterp, scos de unde răsare doar un singur fir în acea primăvară; prin unele locuri, se scoate spânzul şi în ziua de sâmbătă, adică de Sân-Toaderul cel Mare - Banat (2.MARIAN,I,p. 235).

SPÂNZURARE
Se crede că, dintre toate felurile de sinucideri, numai spânzuratul se dăruieşte, prin gestul său, diavolului; de aceea nu se pune mâna pe cadavrul omului spânzurat, ci se pune sub el o căruţă stricată, se taie ştreangul cu un cosor, apoi se face înmormântarea, dându-i-se drumul direct din căruţă în groapă, care se astupă imediat, iar apoi căruţa se pune pe foc şi se arde, iar cosorul se aruncă, pentru că este rău dacă îl atinge cineva sau se păstrează ceva care a avut legătură cu spânzuratul - Tecuci; în schimb, se crede că acela care şi-a putut procura o bucată de sfoară din ştreangul unui spânzurat, de va face comerţ cu vite, va avea mulţi cumpărători şi îşi va vinde foarte avantajos marfa (2.GOROVEI,p.166; 218). Cine visează om spânzurat va suferi o pagubă sau o spaimă care îl vor îmbolnăvi; dacă visează că el însuşi este spânzurat înseamnă că se va întâlni cu norocul în viitorul apropiat; este semn de bucurie pentru cine visează spânzurătoare - Suceava (NOTE, Băncescu).

SPIC
Se crede că, dacă o vacă mănâncă două spice îngemănate, ea va făta doi viţei - Suceava (2.GOROVEI, p.102). Înseamnă sărăcie pentru cine se visează culegând spice, dar va avea noroc şi va fi onorat în societate cel care visează spice de grâu - Suceava (NOTE, Băncescu). v. GRÂU.

SPIN v. MĂRĂCINE.

SPINARE
Când cineva mănâncă bucate aşezate pe spinarea altcuiva, se crede că primul mănâncă din puterile celuilalt - Bucovina; nu este bine să se aşeze sau să se mănânce la spatele cuiva, pentru că se crede că ultimul îl va purta în spinare, pe lumea cealaltă, pe cel dintâi - Dolj;Bucovina; să nu se meargă cu spatele înapoi, pentru că râde diavolul şi plânge Maica Domnului - Suceava, sau plânge Dumnezeu - Dolj; să nu se scoale din pat cu spatele în sus, fiindcă este rău de ceartă - Vâlcea; este semn că se va îmbolnăvi cel pe care îl mănâncă spinarea - Vâlcea, sau că se va strica vremea - Bucovina; se crede că, dacă doi se ceartă şi unul dintre ei părăseşte casa celuilalt închizând portiţa cu spinarea, atunci nimeni nu va mai intra în acea casă şi nici la fetele de măritat, dacă are fete, nu va mai veni nimeni să le ceară în căsătorie - Bucovina (2.GOROVEI,p.79;133;140;218;226; 241; 265). Pentru cine se visează cu spinarea ruptă (rănită sau frântă de muncă) înseamnă că va trăi nişte plăceri istovitoare fizic - Suceava (NOTE,Băncescu). v. OM;TRUP.

SPIRALĂ
Ca şi în cazul labirintului şi meandrului, motivul spiralei este deosebit de frecvent în ornamentica tradiţională românească, fiind întâlnit în toate zonele şi pe toate obiectele mai mult sau mai puţin decorate, indiferent de materialele din care sunt confecţionate (NOTE,Antonescu). Spirala, care, grafic vorbind, pleacă dintr-un punct pentru a se desfăşura la infinit, simbolizează eternitatea vieţii; voluta este o combinaţie de două spirale (spirală dublă), uneori cu aspect grafic simplu, aidoma unui S culcat, şi simbolizează legătura dintre viaţă şi moarte (ZAHACINSCHI,p.39). v. LABIRINT; MEANDRU.

SPIRIDUŞ
Este un duh necurat, pe care îl posedă vrăjitoarele, fără de care ele nu ar putea închega apele, nu ar putea lega ploile, nu ar putea să ghicească soarta oamenilor, să-i facă pe flăcăi să vină la iubitele lor călări pe câte o prăjină sau pe o mătură; acest duh le sare vrăjitoarelor în ajutor, făcând toate în numele lor; cine vrea să se facă vrăjitoare trebuie mai întâi să se îngrijească de un spiriduş, să facă legământ cu acesta, să-şi vândă sufletul lui şi apoi să se apuce de farmece şi vrăjitorii; se ia un ou de găină părăsit, sau un ou de puicuţă neagră şi îl poartă la subsuoara stângă nouă zile şi nouă nopţi, după care din ou iese un drăcuşor cu chip de pui, el fiind spiriduşul; la început, este ca un pui mic, dar repede creşte mare şi se preface în tot felul de vieţuitoare: pisică, şoarece, ţap, cal, câine, muscă, purice, iepure etc.; babele îi dau un nume: Nicornilă, Nichipercea, Gavrilă, Sărsăilă, Vasilică, Mititelu etc.; apoi, îl pun într-un colţ de casă, ascuns într-o oală spartă şi acoperită, pentru ca nimeni să nu-l vadă; îi dau de mâncare, îi dau tutun de fumat şi băutură; mâncarea nu trebuie să fie sărată niciodată, pentru că spiriduşul nu o suportă; dacă nu este îndestulat, spiriduşul o chinuieşte pe vrăjitoare, o bate, nu o lasă să doarmă, îi dă tot felul de dureri şi nelinişti; spiriduşul mai poate fi luat de la o vrăjitoare bătrână, înainte de a muri, şi care vrea să scape de el de frica lui Dumnezeu şi vrea să-l vândă; se mai poate cumpăra de la unele dughene, unde negustorii îl ţin închis într-o pană de gâscă sau într-un şipuşor, de unde nu poate scăpa până ce nu-i dă drumul cumpărătorul; dar mulţi ajung în posesia lui şi fără de voie, când vreo vrăjitoare, care vrea să scape de el, îl înveleşte într-un lucru preţios, pe care îl pune într-un loc de trecere pentru oameni, sau îl leagă într-o năframă scumpă, pe care o lasă scăpată printre oamenii dintr-un târg, sau se lasă să-i fie furată; în toate aceste cazuri, spiriduşul se leagă de cel care a găsit sau a furat obiectul, iar omul care s-a pricopsit cu el îl poate păstra sau poate să facă tot ceea ce trebuie, pentru a scăpa de el; se mai crede că spiriduşul este atotştiutor, vrăjitoarele fiind doar interpretele lui, fără el nu ar putea să ştie nimic; dar şi alţi oameni pot avea spiriduşi, care îi ajută; de pildă, vânătorii care au noroc, fiindcă spiriduşii le aduc vânatul în bătaia puştii, dar, în general, se spune că orice om „trebuie să aibă spirituş", când este îndemânatic la multe treburi, când duce la bun sfârşit orice lucru, cât ar fi el de dificil de realizat, când inventează ceva nou la care nu visase nimeni până la el; sufletele celor care au spiriduş merg direct în iad după moarte, unde trebuie să suporte chinurile veşnice, să facă tot ce le porunceşte spiriduşul, tot aşa cum şi el a îndeplinit toate poruncile (1.MARIAN,p.24-28). Cine cloceşte sub o moară ouă mici, uneori moi, pe care le fac întâia dată puicuţele, va scoate din ele spiriduşi, care vor aduce apoi bani câţi doreşte stăpânul lor, care sar în ajutorul lui când sunt chemaţi, dar care îi iau sufletul cu ei după moarte - Galaţi (2.GOROVEI, p.219). Înseamnă noroc pentru cel care visează spirite, chiar dacă ele sunt negre; visarea unor spirite mici (spiriduşi) înseamnă desfătare - Suceava (NOTE,Băncescu).

SPIŢERIE v. FARMACIE.

SPLINĂ
Se crede că, dacă splina animalului sacrificat pentru ospăţul de logodnă are aspectul „plin", ea prevesteşte abundenţă pentru viitorul cuplu, iar dacă are aspectul „sec" înseamnă că noua familie va îndura lipsuri materiale - Moldova (3.MARIAN,IIIp.124). Femeile să mănânce splină de animale, dacă vor să le crească bogate cosiţele părului - Tecuci; bărbaţii să nu mănânce splină, pentru că nu vor mai putea merge călare - Tecuci; creşte şi se fortifică splina celor care consumă de regulă splină - Buzău; dar se crede şi că îi doare splina la alergare pe cei care mănâncă acest organ - Mehedinţi; băieţii şi bărbaţii să nu mănânce splină, pentru că le vor creşte mustăţile cât splina de mari - Tecuci (2. GOROVEI,p.55;219). Se spune că, dacă splina porcului sacrificat în preajma Crăciunului este mai subţire la un capăt, primăvara va sosi de timpuriu, dar dacă este uniform de groasă înseamnă că fiecare anotimp va sosi la vremea sa şi nu se vor înregistra anomalii meteorologice de felul căderilor de zăpadă la înflorirea pomilor roditori - Bucovina (NOTE, Băncescu).

SPOR
Cuvântul spor şi sintagma sporul casei înseamnă gospodărie închegată, în care oamenii sunt sănătoşi şi voioşi, lucrează de plăcere şi cu folos, unde animalelor le merge bine şi în care recoltele sunt mai mult decât îndestulătoare; sporul exprimă binele, norocul gospodăriei, care rezultă din muncă şi din credinţa în Dumnezeu şi în sfinţii bisericii, fiecare casă având sfântul ei protector; dar sporul casei este o calitate permanent ameninţată, care poate oricând să fie pierdută sau ştirbită de către: a) măiestre şi lucrul-slab; b) strigoii de lapte şi de bucate; c) morţii, faţă de care cei rămaşi în viaţă nu şi-au îndeplinit îndatoririle şi care se răzbună pentru această uitare; d) oamenii răi, care râvnesc la norocul altora şi caută să-l strice prin farmece şi tot felul de vrăjitorii; în limbile slave, de unde provine, spor înseamnă avere, abundenţă, economie, în sens restrictiv, adică de a cruţa averea, a o folosi cu discernământ, a nu înstrăina bunurile agonisite - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA, p.155-156).

SPRÂNCEANĂ
Se crede că acela care are mâncărimi la sprâncene este dorit de cei ce-l iubesc - Iaşi; fetele mari bat cu degetul într-o scândură sau într-un alt lemn uscat, atunci când le mănâncă sprânceana, ca să se usuce precum lemnul cel ce se gândeşte la ele - Ialomiţa (2. GOROVEI,p.219). Se crede că oamenii cu sprâncenele împreunate deasupra rădăcinii nasului au puterea de a deochea - Maramureş (BOGDAN,p.128). Cine visează om cu sprâncene dese este semn că va duce o viaţă veselă în perioada următoare; dacă visează pe cineva căzându-i sprânceana înseamnă că va fi bine; dacă se visează cu sprâncene negre şi stufoase înseamnă bucurie - Suceava (NOTE,Băncescu).
STAFIE v. STRIGOI.

STATU-PALMĂ-BARBĂ-COT v. BARBĂ-COT.

STĂNCUŢĂ (Coloeus monedula spermologus - DLRM,p.797)
Pasăre sedentară, mai mică decât cioara, cu penele negre-cenuşii, cunoscută şi sub numele de ceucă, stancă (ŞĂINEANU,V,p.189). Se crede că, dacă stăncuţa cântă pe lângă casă, ea prevesteşte venirea unor musafiri - Muntenia (2.GOROVEI,p.176).

STÂLP
Pe Valea Sebeşului - Alba (satul Loman), stâlpii de la morminte sunt frumos sculptaţi, au deasupra fixată o pasăre vopsită în negru şi numită pasărea sufletului, locuitorii din partea locului ţinând ca înălţimea lor să fie de circa doi metri, iar sculptarea lor fiind diferit executată, după gustul fiecărui comanditar; la înmormântare, acest stâlp este împodobit în acelaşi fel în care este ornat bradul, cu panglici, un mănunchi de lână de oaie etc.; asta înseamnă că stâlpul îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi bradul şi poate că originar este un brad (BUHOCIU,p.29-30). Casa şi mormântul sunt legate prin semnul ritual împlântat pe locul construcţiei oricărui adăpost statornic: stâlpul (parul) bătut pe locul unei noi vetre de sat, ca simbol al întemeierii, stâlpul (ţăruş) bătut pe locul construcţiei unei case, stâlpul funerar, pe locul amenajării mormântului sunt toate gesturi rituale menite să potenţeze permanenţa (12.GHINOIU,p.105). Cine visează stâlp va face noi cunoştinţe, benefice viitorului său, dar este şi semn de mare nenorocire, când se visează un stâlp care cade - Suceava (NOTE,Băncescu).

STÂNĂ
Din cauză că este destinată creşterii oii, animal faţă de care omul tradiţional manifestă un deosebit respect, stâna este considerată un spaţiu sacru, curat, care nu îngăduie decât beneficul; de aceea, bătrânii interzic, atât timp cât se află în munte, la stână, orice fel de ceartă, de disensiune; nu este îngăduit nici un „cuvânt rău" la adresa cuiva; se poate spune că, la stână, nu există opoziţia bine-rău - Maramureş (BOGDAN,p.110). v. OAIE.

STÂNCĂ
Pentru cine visează o stâncă înseamnă că va întâmpina, în zilele următoare, mari obstacole; dacă se visează urcându-se pe o stâncă este semn că va învinge piedicile şi va izbuti în demersurile sale; în schimb, dacă se visează coborând de pe o stâncă înseamnă că va scăpa de o ceartă, iar căderea de pe o stâncă înseamnă că va avea parte de o mare bucurie - Suceava (NOTE,Băncescu). v. PIATRĂ.

STÂNJEN
Veche unitate de măsură pentru lungime, folosită înainte de introducerea sistemului metric şi care a avut dimensiuni diferite în timp şi după provincii; astfel, în Muntenia, stânjenul era egal cu 1,96 m şi cu 2,02 m; în Moldova, era egal cu 2,23 m; stânjenul pescăresc era o măsură de lungime folosită de pescari, reprezentând 1,50 m; stânjenul marin era egal cu 1,83 m; stânjenul pătrat era unitate de măsură pentru suprafeţele agricole, egală cu aproximativ 4 mp (ŞĂINEANU,V,p.203).

STEA
Se spune că un român a plecat odată spre cer, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, luând cu el pe drum cam tot ce ştia că îi trebuie într-o aşa de lungă şi anevoioasă călătorie; a înjugat boii la carul mare, a luat şi un car mai mic, candela din perete, crucea de la biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, câinele de la stână, căţelul din curte, cloşca şi puii, scroafa cu purcei, ciobanul cu oile, văcarul cu vacile, vizitiul cu caii, porcarul cu porcii şi chiar hora din sat; a mai luat grâu şi porumb, ca să semene pe câmpiile cerului şi să aibă ce mânca; a mers ce a mers şi i-a ieşit înainte diavolul şi, din vorbă în vorbă, s-au cam luat la ceartă; ca să-l înfricoşeze, dracul a scos dintr-o traistă balaurul, şarpele, ursul, scorpia, calul şi căpăţâna de om şi le-a aruncat pe toate în jurul omului; dar acesta nu s-a înspăimântat şi a început o luptă vitejească cu toate hidoşeniile dracului, încât, dintr-un fleac de vânzoleală, s-a iscat sub cer o vijelie cumplită, care durează şi astăzi pe acolo, pe sus; vârtejul acesta este Vântul Turbat sau Heliştea Vântului; în timpul luptei, câinele şi căţelul românului s-au repezit la calul dracului şi l-au alungat, iar ciobanul a zdrobit capul balaurului cu cobiliţa; văcarul a izgonit şarpele cu ajutorul horei, iar vizitiul a sfărâmat căpăţâna de mort cu barda; scorpia, văzând că omul îl învinge pe drac, a împietrit cu ghearele întinse; la fel ursul, care, de groază, a îngheţat; dar Dumnezeu a prefăcut toate acestea în stele; drumul pe care a mers românul se vede şi astăzi, mai ales în nopţile senine şi fără lună; el se numeşte Calea Laptelui, fiindcă a fost albit cu laptele vărsat de cioban, când s-a repezit să lovească balaurul cu cobiliţa; în unele ţinuturi constelaţiile se numesc astfel: Fecioara, Calul, Văcarul, Şarpele, Hora, Omul, Scorpia, Ciobanul cu Oile, Crucea Mare, Fata Mare cu Cobiliţa, Vulturul, Crucea Mică, Jilţul lui Dumnezeu, Coasa, Jgheabul, Puţul, Peştii, Barda, Berbecul, Vierii, Porcarul, Cloşca cu Pui, Rariţa, Secera, Spiţelnicul, Trisfetitele, Vizitiul, Gemenii, Căţelul, Racul, Carul Mare şi Carul Mic, fiind toate amintirea luptei românului cu diavolul; conform altor credinţe, stelele sunt luminiţe din Rai, care se întrezăresc sclipind prin crăpăturile acoperişului lumii; sau sunt stropi de lumină, care picură de pe ramurile marelui Arbore Ceresc; sau făclii pe care îngerii le aprind în amurg şi le sting în zori; sau sunt străluciri ale sufletelor oamenilor care au ajuns în Rai; sau ursitele oamenilor şi chiar ochii lui Dumnezeu; unele stele sunt considerate a fi candelele care se aprind la naşterea fiecărui copil şi reprezintă durata vieţii acestuia; când omul moare, se stinge şi steaua lui, sau se desprinde din cer şi cade; aceste stele au mărimi şi străluciri diferite, după cum sunt şi rangurile pământeşti ale oamenilor; de pildă, împăraţii au cele mai mari stele; steaua este şi semn ceresc, vestind naşterea Mântuitorului, din care cauză devine obiect ritual-ceremonial în cadrul obiceiurilor de iarnă, motivul apărând şi în cântecele „de stea" care însoţesc acest obicei, care se practică din ajunul Crăciunului şi până la 7 ianuarie - Sfântul Ioan; pe cer mai trec şi Stele Călătoare (stele cu coadă sau comete), adică zmei şi balauri, pe care Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus; când trec prin apropierea Pământului, încercând să-i vrăjească pe oameni; aceşti demoni se ciocnesc între ei, ori crapă de necaz că nu le-a reuşit vraja; atunci se aude o pocnitură şi cine se duce în acel loc găseşte bucăţi din trupul lor şi picături din sângele lor, sub formă de pietre negre, bune de leac şi de farmece; în magia populară, şapte stele ocupă un loc aparte, ele posedând câte o culoare a curcubeului şi numindu-se Logostele sau Gogostele, în unele ţinuturi ele reprezentând Stelele Zilelor, iar numărul fiind mai mare; ele sunt invocate la farmecele de dragoste (PRESA). Se crede că stelele ar fi nişte lumini sau candele aprinse de Dumnezeu pentru fiecare om, dar se mai spune şi că, asemenea soarelui şi lunii, ele ar fi fost create tot de diavol, care şi-a tăiat mama în bucăţi, în timp ce dormea (VLĂDUŢESCU,p.92). Se mai crede că stelele ar fi copiii rezultaţi din iubirea incestuoasă dintre Soare şi Lună, aceştia din urmă fiind între ei fraţi (12.GHINOIU,p.42). Stelele pe cer sunt numele oamenilor, fiecăruia revenindu-i câte o stea; cele căzătoare sunt sufletele celor ce mor; există şi credinţa că atunci când apar cometele va fi război - Gorj (CĂRĂBIŞ, p.105-106). Se crede că fiecare copil primeşte, la naşterea sa, o stea şi atât timp cât ea străluceşte pe bolta cerului, tot atât trăieşte şi omul, iar atunci când cade steaua i se curmă acelui individ şi zilele - Alba;Bihor;Vâlcea;Prahova;Buzău;Galaţi;Vrancea;Suceava; dacă un copil mic nu are somn, i se ţin scutecele la stele, iar a doua zi este înfăşat cu ele şi îi va reveni somnul - Muntenia; când se văd stele ridicându-se pe cer este semn că peste puţin timp în acea localitate se va face o nuntă - Tecuci; să nu se spună nimănui despre căderea vreunei stele, pentru că şi steaua fiecăruia vede multe şi tace - Galaţi; dacă, în seara Anului Nou, sunt multe stele pe cer, tot aşa de multe vor fi şi clăile de grâu, secerat şi aranjat la marginea ogoarelor - Ţara Oltului; dacă se văd noaptea stele mai mari şi mai apropiate unele de altele înseamnă că vremea se va schimba - Botoşani; apariţia pe cer a stelelor mari, cu coadă, a cometelor vesteşte războaie, molime, boli cumplite - Galaţi; Suceava; semnifică război apariţia pe bolta cerească a multor stele - Galaţi;Iaşi;Suceava; este semn că va fi război mare de se va vedea pe bolta cerului stea cu coadă roşie - Ialomiţa; când cad stele multe sau apar stele mari, cu coadă, este semn de foamete grea, însoţită de boli şi multe alte necazuri - Tecuci; dacă se doreşte ceva cu ardoare şi în acel moment cade o stea este semn că dorinţa se va împlini - Suceava (2.GOROVEI,p.88;172;206-207;217; 220;270;GOLOPENŢIA,p.145). În noaptea Anului Nou, când este cer senin, fetele ies în curte şi numără nouă stele pe cer şi cum va fi a noua stea (strălucitoare sau mai puţin strălucitoare) aşa le va fi şi ursitul; apoi invocă această stea să plece în lume şi să le aducă iubitul de pe unde este el, cu gând de peţit şi însurat - Bihor;Maramureş; în Bucovina, fetele ies în curte şi se uită cu insistenţă la o stea mai luminoasă decât celelalte, rostind totodată o invocaţie către aceasta; dacă steaua în răstimpul rostirii textului străluceşte din ce în ce mai tare, atunci se crede că îl va avea pe cel la care s-a gândit, iar dacă steaua se întunecă înseamnă că nu va avea parte şi noroc de el (2.MARIAN,I,p.96-97;BOGDAN, p.123). În Maramureş, se mai crede că stelele căzătoare ar fi sufletele copiilor morţi nebotezaţi şi în acest caz cel care observă îndeplineşte un ritual de dare a numelui, rostind: „De-i cocon să sie Ion/De-i cocoană să sie Ioană" (DĂNCUŞ,p.177; BOGDAN,p.64). Când sclipesc stelele tare este semn că a doua zi va ploua sau că va fi ger aspru - Maramureş (BOGDAN,p.12). Ca motiv ornamental, „Stelele de luminare", cum sunt numite în Oltenia, sunt prezente pe foarte multe obiecte din gospodăria ţăranului, fiind considerate ca ocrotitoare în faţa forţelor malefice ale întunericului (IORDACHE,p.154). Pentru cine visează stea, în general este semn de bine şi de câştig; dacă este luminoasă este semn de bucurie şi noroc, iar steaua întunecoasă este semn de tristeţe şi speranţă pierdută; înseamnă căderea unui om când se visează căzând o stea, dar este bine când ea este însoţită de o coadă roşie; înseamnă viaţă întunecoasă şi pustie când se visează stea roşie, fără raze, dar este semn de noroc când se visează stea cu coroană; se crede că se schimbă vremea când se visează răsărind şi apunând o stea; steaua cu lumină albastră înseamnă vrajbă între prieteni; stea mare, cu raze galbene, bătând spre albastru şi căzând înaintea celui care visează este semn că un duşman se va uni cu un apropiat împotriva celui care are o asemenea viziune în vis; este bine pentru feciori, când aceştia visează stele cu cununi de flori trecând repede pe bolta cerului; înseamnă noroc neaşteptat pentru cel care visează stele multe luminând feeric; dar semnifică năpastă pentru cel care visează stea deasupra copilului său; este semn că un om se va îneca atunci când se visează stea oglindită în apă; pentru cine se va visa închinându-se la o stea înseamnă că va vedea stăpânitori străini şi le va sluji acestora - Suceava (NOTE, Băncescu).
Cloşca cu pui. În noaptea dinspre Drăgaică (24 iunie), se pândeşte când se ridică pe cer Cloşca cu pui, de la prima şi până la cea de-a douăsprezecea stea, crezându-se că acela care păzeşte astfel va găsi bani (o comoară) de trei ori - Vâlcea (2.GOROVEI,p.54).

STEAG
În Munţii Apuseni, steagul de nuntă se face dintr-un vârf subţire de brad, împodobit cu ştergare, legători de cap, panglici colorate şi în vârf având un clopoţel; partea de jos a steagului este înfăşurată cu brăciri; în Sălaj, la mire se adună „nunele" (druştele), care aduc cu ele tot felul de flori şi trei năframe: una roşie, una galbenă şi una albastră, care se pun la steag, având pe crenguţe şi în vârf zurgălăi foarte mici; în Banat, cel care pregăteşte steagul este stegarul ales de naş; pe steag se pun catrinţe roşii, marame, cordele de mătase şi zurgălăi şi se împlântă, sâmbăta pe seară, la casa naşului sau a socrului mare; în unele zone ale Albei, steagul împodobit se pune într-un cuier sau la grindă în casă, unde stă până ce se pleacă la cununie; în părţile Năsăudului, feciorii însărcinaţi cu pregătirea steagului se duc la casa miresei şi iau de la chemătoarele acesteia cununile din iederă confecţionate din timp, pe care apoi le prind, la mire, pe steag, în timp ce se cântă şi se chiuie; tot în această zonă, dacă în timpul desfăşurării nunţii cade ceva din steag (clopoţei sau colăcei) se crede că este semn rău, presupusa nenorocire fiind cu atât mai mare cu cât pierderea este mai mare sau mai aproape de momentul de vârf al cununiei (3.MARIAN,I,p.191-192). În Banat, steagul de nuntă este făcut de femei, la naş acasă, sâmbăta seara sau chiar mai devreme; partea de jos a prăjinii este înfăşurată cu o bârneaţă (bete) multicoloră, iar partea de sus este împodobită cu batiste colorate, ştergare, catrinţe, flori, verdeaţă şi clopoţei etc.; steagul stă la casa unde se desfăşoară nunta, iar, după ce naşul este dus acasă şi nunta se termină, este desfăcut (1.LAZĂR, p.266-267). În Bihor, chemătorii la nuntă poartă cu ei „ţovul" (steagul), confecţionat dintr-un lemn de salcie (3.BOCŞE,p.116). Prăjina steagului de nuntă este căutată de ginere cu mult timp înaintea cununiei; ea nu trebuie procurată decât din pădurile din hotarul satului şi este adusă sâmbăta dimineaţa cu carul; prăjina este tăiată de un prieten al tânărului, care are ambii părinţi în viaţă; prima lovitură de secure trebuie făcută în partea de răsărit a trunchiului, la domiciliul mirelui prăjina fiind curăţată de coajă, lăsându-i-se doar un smoc în vârf de lăţimea unei palme, care se unge cu seu; în vârf se adaugă un brăduţ, legat de prăjină cu brăciri; de ramurile brăduţului se atârnă boabe de porumb fiert, înşirate pe o aţă, şi o batistă în care se leagă, la un colţ, bani; mireasa nu poate fi luată de acasă decât numai după ce un alt tânăr reuşeşte să se caţere până în vârful prăjinii şi să doboare bradul - Mehedinţi (CIOBANU,p.78-79). După cununie, în faţa bisericii, nănaşii şterg feţele tinerilor căsătoriţi cu steagul de nuntă, pentru ca pruncii lor să fie frumoşi - Maramureş (DĂNCUŞ,p.184). Steagul mortului se pune la streaşina casei, în Moldova; în Năsăud şi Covasna, se pune la clopotniţa bisericii, unde stă timp de şase săptămâni, dar numai pentru flăcăi şi fete nemăritate, dar care au apucat să fie scoase la joc; în acest caz, steagul este de culoare albă, împodobit cu flori şi foarte multă iederă (3.MARIAN,III,p. 63). Simbolul căluşăriei, în cetele de căluşari, îl reprezintă steagul, o prăjină lungă de 3-4 m, cu o pânză albă în vârf, lângă ea legându-se nouă fire de usturoi şi nouă fire de pelin, adică tot atâtea câte zile periculoase se crede că sunt într-un an - Teleorman (CRISTEA,p. 48). Steagul este făcut de către vătaful cetei dintr-o prăjină de alun, în vârful căreia se pun o batistă, usturoi, pelin şi uneori frunze de nuc; membrii cetei au în mâini bâte, mutul poartă pe cap o mască din piele de capră, cu corniţele acestui animal, şi în mână un bici; vătaful ţine în mână un „cioc", în fapt un lemn cioplit în forma ciocului de pasăre, îmbrăcat într-o piele de iepure - Dolj (ENACHE,p.125;NOTE,Antonescu). Steagul căluşarilor nu trebuie să atingă cu vârful pământul, pentru că atunci membrii cetei sunt apucaţi de o moleşeală ciudată şi, ca obiceiul să continue, este necesar să se meargă la alt hotar al satului şi acolo să „se ridice" din nou steagul, depunându-se un nou jurământ - Olt (2.ŞTIUCĂ,p.30). Mai există credinţa că, în caz că steagul căluşarilor cade sau este lăsat jos, se va întâmpla cu siguranţă o nenorocire (4.POP,p.98). Apariţia unui steag în vis poate să însemne boală sau ruşine, dar şi semn că se va lăsa cu nuntă - Suceava (NOTE, Băncescu). Serii simbolice: seu-brad-bete-porumb-batistă-monedă; pânză-usturoi-pelin-9; alun-batistă-usturoi-pelin-nuc.

STEJAR (Quercus sessiliflora - DLRM,p.798)
Creanga de stejar, fag, plop, pusă de flăcăi în porţile fetelor şi ale altor locuitori mai cu vază, în noaptea de Sângeorz (23 aprilie) este considerată ca având funcţie de oprire a forţelor potrivnice, ca şi rugul sau brazda înierbată; în Banat, Transilvania şi Moldova, obiceiul acesta este practicat de Armindeni (1 mai), sărbătoare apropiată calendaristic de Sângeorz; după unele informaţii, ramura verde, numită armindeni sau maial (de la luna mai), este un brad curăţat de ramuri până spre vârf şi ornamentat cu motive romboidale; acesta este înfipt în poarta gospodăriei, unde stă până se coc şi se seceră grânele; de cele mai multe ori, se pune însă la poartă o ramură luată din pădurile de foioase şi nu din cele de conifere şi purtând, se pare, unele semnificaţii agrare: această ramură, prăjină sau arbore înalt, numit arminden, care are puţine frunze în vârf, se lasă dinaintea casei unde este pus până ce pică de la sine, sau până ce se macină grâul nou şi când, pentru prima oară, se face pâine din acest grâu, care se serveşte apoi în casă pentru noroc, moment în care creanga este tăiată şi se aprinde focul cu ea (12.GHINOIU,p.237). Cine visează stejar are parte de viaţă lungă şi sănătate; va avea parte de onoare cel care visează stejar frumos; dar dacă este visat un stejar putred înseamnă că va muri o persoană iubită de cel care visează - Suceava (NOTE, Băncescu).

STICLĂ
În înţelesul de recipient, dar şi de material din care sunt făcute sticlele şi geamurile. Cerul, spun legendele, a fost făcut de către Dumnezeu dintr-un ciob de sticlă (VLĂDUŢESCU,p.85). Dacă plesneşte sticla de la lampă înseamnă nenorocire în casă - Bihor (2.GOROVEI,p.166). Dar, dacă cineva sparge, din întâmplare, un vas de sticlă, se zice că aduce noroc - Muntenia;Moldova (PRESA). Cioburi de sticlă, în special cele de sticle de lampă de iluminat (sticle de glajă), se amestecă în lutul folosit la lipirea cuptoarelor de pâine, pentru ca şi pâinea să se ridice, la coacere, ca glaja - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.73). La trecerea dintre ani, la miezul-nopţii, se sparge o sticlă, considerându-se că şi ghinioanele se vor sparge în anul ce vine şi vor dispărea, aşa cum dispare şi sticla (PRESA). Cine visează o sticlă plină cu apă înseamnă că va fi credincios partenerului de viaţă, dar, dacă se visează spărgând o sticlă este semn de nenorocire, de groază, pentru că o vorbă spune că „norocul şi sticla se sparg curând" - Suceava (NOTE,Băncescu).

STICLETE (Carduelis elegans - DLRM,p.800)
În plan etno-folcloric, atributele sale sunt identice cu ale piţigoiului; se spune că a fost colorat cu toate resturile de vopsele rămase după ce Demiurgul terminase de colorat toate celelalte păsări, de aceea este atât de frumos - Neamţ; din pricină că este viu colorat, se zice că el este împărat - Vâlcea (COMAN,II,p.66). Se crede că este bine, pentru cel bolnav de friguri, să ţină în mână un sticlete care moare, pentru că atunci el tremură şi această stare atrage vindecarea omului - Suceava (2.GOROVEI,p.284). v. PIŢIGOI.

STOMAC v. ABDOMEN.

STRACHINĂ v. FARFURIE; RECIPIENT; VAS

STRAI v. HAINĂ.

STRĂNUT (A STRĂNUTA)
Se crede că acela care strănută de trei ori consecutiv va face un mare chef - Buzău; Tecuci;Bacău (dar credinţa este întâlnită peste tot, şi în Muntenia şi Oltenia); când se strănută este bine să se gândească la ceva anume şi acel gând se va realiza - Suceava; dacă strănutul a intervenit îndată ce s-a rostit ceva, atunci spusele celui ce a strănutat sunt adevărate şi se vor împlini - Bucovina; când se strănută în seara Sfântului Vasile (1 ianuarie) se crede că acela va avea noroc tot anul - Teleorman; dar dacă strănutul are loc sâmbătă dimineaţa este semn că omul nu-şi va isprăvi lucrul pe care şi-a propus să-l facă - Bucovina; dacă îi vine cuiva să strănute şi nu poate, se crede că atunci el „va fi purtat de nas" (păcălit) - Bucovina; ca să nu se mai strănute în serii, este bine ca acestea să se numere; după strănutul cu numărul 9, accesul încetează - Ilfov;Prahova; cine strănută în casa unui mort să-şi rupă puţin haina sau cămaşa, ca să nu moară şi el - Muntenia (2.GOROVEI,p.49;143;220; NOTE,Antonescu).

STRÂMBĂ-LEMNE
Personaj imaginar din basmele populare româneşti, înzestrat cu puteri neobişnuite, capabil să îndoaie arborii (ŞĂINEANU,I,p.301). v. SFARMĂ-PIATRĂ.


STREAŞINĂ
Unde pică streaşina este loc sfânt, curat şi este păcat ca vreunul să-l spurce (să urineze acolo), dar se consideră şi că nu este bine să se stea unde pică streaşina, fiind pericol ca omul să fie pocit, sau se poate umple omul de bube, deoarece pe acoperiş sunt vânturi rele şi ele curg odată cu apa; un flăcău să-şi pună la pălărie usturoi crescut în cap de şarpe, apoi să iasă în dimineaţa zilei Sfântului Gheorghe (23 aprilie), să se ducă la ieşirea din sat, pe unde trec vitele şi să se aşeze sub o streaşină, considerată ca loc ferit, similar cu acela de sub o cruce, în nici un caz să nu stea în mijlocul drumului, pentru că numai aşa va putea vedea strigoaiele venite să ia laptele vacilor din cireadă - Ţara Oltului; cojile de ouă, rămase după ieşirea puilor, se pun pe o scândurică şi se aşează sub streaşina casei, pentru ca puii să nu se răzleţească de cloşcă - Iaşi; vinerea seara, se pun tărâţe într-o covată mică, se aşează covata pe streaşina casei, unde este lăsată până sâmbăta dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, când se adaugă puţină pucioasă şi se dă apoi vacilor de mâncare, ca să dea lapte mai mult - Suceava; cobeşte a pustietate şi părăsire cel care smulge stuf din streaşina casei - Tecuci (2.GOROVEI,p.54;118;221;GOLOPENŢIA,p. 75-76;129). Este un loc al apărării, în special oamenii obişnuind să se culce sub streşinile bisericilor în intervalul de timp care trece între Înălţarea Domnului (Ispasul) şi Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), ca să nu fie chinuiţi de strigoaice (3.GOROVEI,p.106). Este locul în care se adună sufletele morţilor şi unde locuiesc ielele; este loc protejat, unde omul nu poate fi atacat de duhuri rele (CAPESIUS). Serie simbolică: streaşină-usturoi-şarpe-Sângiorz.

STRECURĂTOARE
Nu se trece pragul casei cu strecurătoarea de brânză în mână, fiindcă laptele de la vacă va deveni apos - Iaşi (2.GOROVEI,p.221). v. SITĂ.

STRETENIE (STRĂTENIE)
Denumirea populară a sărbătorii creştin-ortodoxe din ziua de 2 februarie - Întâmpinarea Domnului (ŞĂINEANU,I,p.301). v. FEBRUARIE.

STRIGA
Cu aceeaşi denumire sunt indicate două vieţuitoare, o pasăre şi un fluture (Acherontia atropos - DLRM,p.808). Caracteristicile păsării, asemănătoare cu acelea ale bufniţei şi cucuvelei, adică regimul nocturn, ţipătul lugubru, zborul lin „ca o nălucă", au determinat o conotaţie depreciativă, asocierea cu orizontul întunericului şi cu tărâmurile infernale; între fluturi, striga dezvoltă o construcţie simbolică articulată, în sensul că mărimea sa deosebită (cu aripile întinse, atinge 15 cm), viaţa nocturnă, petele de pe partea dorsală, care seamănă cu un craniu uman, au sugerat imaginea unei întruchipări malefice; de aceea, este numită şi „cap.de-mort", „buha-ciumii", „fluturul morţii", „capul lui Adam"; se crede despre el că este un semn de moarte, că aduce boala şi că poate arde cu aripile lui ochii omului; se spune că ar fi metamorfoza unui strigoi şi că din această pricină este însetat de sânge, încuibându-se în inima victimelor, îndeosebi copii; de aceea, este prins şi ţintuit cu un ac de grindă, aşa cum strigoiul este „legat" prin înfigerea unui ţăruş sau piron în inimă (COMAN,II,p.99;129). Cuvântul mai denumeşte şi o fiinţă imaginară, închipuită ca o femeie care chinuieşte copiii mici, ia mana de la vaci etc. (DLRM,p.808). v. STRIGOI.

STRIGĂT (A STRIGA)
Strigăturile la nuntă, cele de la mire şi cele de la mireasă, funcţionează şi ca rituri verbale, chemate să favorizeze unirea celor doi tineri (NOTE,Antonescu). În general, se crede că nu este bine când cuiva i se pare că este strigat - Teleorman; dacă i se pare cuiva că este strigat să iasă afară din casă, să nu iasă, fiindcă îl pocesc ielele - Vâlcea; când este un mort în sat şi, din întâmplare, trece pe drum un comerciant ambulant strigându-şi categoria de marfă pe care o vinde, este semn că, în curând, va mai muri cineva din acea aşezare - Teleorman (2.GOROVEI,p.111;145;1.CHIVU,p.245). Se va îmbolnăvi cel care se visează strigat de cineva; dacă va auzi şi nu va putea răspunde chemării înseamnă că ori va sărăci, ori se va îmbogăţi; va fi necinstit faţă de cineva cel care se visează strigat de un om din afara casei - Suceava (NOTE,Băncescu).
Strigarea peste sat (Urlalia în zona Călăraşi). Obicei de primăvară, era în trecut un fel de pedeapsă, având un sens profund, de fapt o critică publică a păcatelor satului, mărturisirea publică fiind un străvechi obicei folcloric; rostul lui era să apere colectivitatea de nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra ei din cauza greşelilor unora şi să-i facă pe cei din urmă să-şi ispăşească vinovăţiile (4.POP,p.30). În momentul trecerii de la anul vechi la cel nou apare necesitatea de a memoriza ceea ce s-a petrecut în perioada care se încheie; în lumea satelor, flăcăii „contabilizează" faptele bune şi cele rele de peste an şi fac o comunicare publică la diferite date calendaristice: Anul Nou, Bobotează (6 ianuarie), Lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, Sântoader (prima săptămână din Postul Paştelui), Mucenicii (9 martie), Blagoveştenie (25 martie), Miercurea Mare şi Joia Mare (Joimari), Sâmbăta Paştelui, Sfântul Gheorghe (Sângiorz), Lăsatul de sec la intrarea în Postul Crăciunului (14 noiembrie, când se prăznuieşte şi ziua Sfântului Apostol Filip - Filipii); aceste zile, în fond, prefaţează mai multe începuturi de an, care au funcţionat de-a lungul secolelor sub diferite forme, numite de cercetători Anul nou pre-creştin, Anul nou civil, Anul nou creştin, Anul nou agrar, Anul nou pastoral etc.; în zonele carpatică şi subcarpatică, strigarea se desfăşoară sub formă de dialog şi are loc, în cele mai multe cazuri, pe două dealuri situate în imediata apropiere a aşezării; la câmpie, flăcăii circulă pe uliţe, se caţără în copaci, sau îşi stabilesc un loc potrivit la marginea satului; ceremonialul se desfăşoară în jurul unor focuri, întreţinute până noaptea târziu, când este organizat în afara aşezării; în timpul strigării se aprind roţi de paie, mai nou roţi de cauciuc, cărora li se dau drumul la vale de pe dealuri; urmărind distribuţia pe aria întregii ţări, se observă că, pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, strigarea peste sat există în centrul, vestul şi nord-vestul Transilvaniei, estul Banatului, în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea; pentru momentul 1900, din totalul aşezărilor anchetate în anii `80, fenomenul a fost înregistrat ca fiind viu încă în 136 de aşezări, având o funcţie satiric-justiţiară; obiceiul nu se adresează direct tinerilor, cu îndemnul de a se căsători, dar sunt satirizaţi cei necăsătoriţi la vreme, pentru că la vârsta de 40 de ani o femeie şi un bărbat sunt consideraţi ca fiind bătrâni; pentru cei cu un comportament moral îndoielnic, aceste strigături au caracter de îndreptar comportamental; în Maramureş şi Sălaj, strigarea peste sat corespunde cu Anul Nou contemporan, în Ţara Haţegului, Muntenia şi Moldova, obiceiul se desfăşoară la răscrucea trecerii dintre ani conform vechilor calendare; indiferent la ce dată sunt practicate, obiceiul se asociază, aproape fără excepţie, cu alte elemente specifice reînnoirii timpului calendaristic: luminaţii şi aprinderea focurilor, producerea zgomotelor pentru alungarea duhurilor malefice; în Maramureş, se face cu ajutorul „mascoidelor", numite moş-babă, sau domn-doamnă, sau metehău-metehoaie etc.; mascoida are mărimea unui copil de 10-12 ani, confecţionată în general dintr-un schelet de lemn, îmbrăcat cu haine vechi, la care se adaugă câlţi de cânepă, păr de cal, piele de oaie, morcovi, sfeclă roşie, ceapă etc., feciorii, ajutaţi de fete la confecţionarea acestora în preajma sărbătorilor de iarnă, având grijă să scoată în evidenţă chipul şi organele genitale ale mascoidei; în unul din buzunarele hainelor, se pune un text, uneori în versuri, cu accente ironice evidente, care, până prin anii `70, se afişa şi în locuri publice (cârciumă sau cămin cultural); în mare taină, flăcăii pun mascoidele (babă pentru tineri şi moş pentru fete) în locuri greu accesibile, de obicei în vârful unui copac de la casa sau din vecinătatea celor cărora li se adresează textul; „spectacolul" se desfăşoară în dimineaţa zilei de An Nou, când toţi se strâng să vadă mascoida şi mai ales să audă textul; dacă mascoida nu mai poate fi dată jos de unde a fost amplasată, rămâne acolo luni de zile, ca un fel de blazon, până când intemperiile o distrug; în unele sate din Maramureş, moşii şi babele, care se pun pentru flăcăii şi fetele nemăritate, se aşează noaptea, apoi sunt daţi jos şi introduşi în casă, unde se încinge un ospăţ la care mai vin şi alţi tineri; dar deja, în acel an, cei vizaţi trebuie neapărat să se căsătorească; se întâmplă ca moşul pus unei fete nemăritate să fie dat jos şi aceasta, după un schimb de replici cu asistenţa, să-i dea foc în mijlocul curţii; dacă fata a pândit, ia mascoida înainte de a fi văzută de către vecini, o duce în casă şi o „îmbată", stropind-o cu ţuică pe faţă şi ospătând-o sub pat, lăsându-i la cap un blid cu aituri sau cu umplutură de varză, preparate pe care, se înţelege, le mănâncă pisica; în noaptea dinspre Bobotează, moşuţul este transformat în băbuţă, iar fata, ajutată de rudele ei, pune mascoida la casa unui flăcău de vârsta fetei; se spune că, în timpuri de demult, căsătoriile urmau întotdeauna acestor schimburi de moşuţi şi băbuţe; Paştele, fiind asemuit cu un hotar care închide o perioadă de timp şi deschide o alta, a atras şi nevoia de a memoriza tot ceea ce s-a făcut bun sau rău până în acel moment, drept pentru care strigarea peste sat sau „legatul fetelor în coastă" se desfăşoară în Transilvania şi în vestul Olteniei în seara dinspre Joia Mare sau în Sâmbăta Paştelui, scenariul fiind asemănător cu acela care se practică şi la Lăsatul de sec la intrarea în Postul Paştelui; luminaţiile făcute cu mănunchiuri de paie prinse între două beţe, ca într-un cleşte, şi învârtite prin aer, sau paie învelite pe o roată veche de car, dată de-a dura la vale, în flăcări, sunt reziduuri specifice unui străvechi cult solar alipite obiceiului strigării peste sat; mobilul acestei datini este credinţa că astfel se poate influenţa pozitiv starea critică a soarelui ajuns la echinocţiul de primăvară, când lumina şi căldura propagate de el mai sunt încă în cumpănă cu cele ale frigului şi întunericului (12.GHINOIU, p.139-141;171;174; BOGDAN,p.119; IOSIPESCU,p.61-62; NOTE, Antonescu). De remarcat că S.Fl. Marian consemnează obiceiul ca fiind cunoscut doar în Muntenia, unde se organizează imediat după Lăsatul de sec, şi în Transilvania, unde are loc în seara dinspre Joimari sau în Sâmbăta Paştelui; acelaşi obicei este înregistrat în Alba, în Ţara Haţegului, în zona Clujului şi pe Valea Mureşului, unde se aprind mănunchiuri de paie ataşate unor bâte, pe care flăcăii le rotesc, sau se îmbracă cu paie o roată, căreia i se dă drumul din vârful dealului; savantul mai aminteşte, pentru arealul de pe Valea Mureşului, şi un alt fel de strigare peste sat, în cazul că unui om îi dispare vreo vită; păgubaşul merge la o vrăjitoare şi, după ce aceasta îi descântă, se întoarce acasă, se urcă pe hornul casei şi de acolo strigă în cele patru puncte cardinale numele vitei dispărute; dar acest ultim obicei nu este legat de vreo anume dată calendaristică; în unele părţi din Muntenia, la sfârşitul Săptămânii nebunilor, toţi flăcăii de însurat şi fetele de măritat, care nu s-au căsătorit până atunci din felurite motive, sunt strigaţi pe nume, adresându-li-se cuvinte de batjocură din vârful unui deal şi pe un ton schimbat, spre a nu fi descoperiţi de cei vizaţi (2.MARIAN,I,p.105;108;188). În Hunedoara, obiceiul poartă denumirea de Popelnicul sau Popâlnicul şi se desfăşoară la cumpăna dintre iarnă şi vară; este prezent şi focul, care ajută soarelui să încălzească pământul şi care are, în acelaşi timp, rol purificator pentru pregătirea intrării într-un nou ciclu agrar; astfel, în seara de Sântoader, fetele se adună la o gazdă, fierb porumb şi aşteaptă feciorii; când aceştia sosesc în chiote de voie bună, li se servesc boabe de porumb şi ţuică, după care începe jocul; se spun glume şi se cântă până aproape de miezul-nopţii; a doua zi dimineaţa, fetele se duc să culeagă frunze de popâlnic (Hepatica nobilis), plantă de talie mică, păroasă şi cu frunze trilobate, verzi de-a lungul întregului an, care creşte în pădurile din zona muntoasă şi subalpină şi înfloreşte în lunile martie-aprilie; feciorii le aprind focuri şi le aşteaptă; în timp ce se culege planta, se cântă un text de invocare pe o melodie tărăgănată; ajunse în vârful dealului, fetele se aşează în jurul focurilor şi strigă „minciunile" prin care sunt stigmatizate lenea, invidia, urâţenia fizică şi morală; uneori se încing adevărate dueluri verbale între două sau mai multe grupuri, care îşi strigă alternativ versurile satirice; apoi se întorc în sat, fierb frunzele de popâlnic şi se spală cu apa călduţă pe cap, în credinţa că părul lor va creşte frumos şi mare „cât coadele iepelor"; evident că aici avem de-a face cu o alăturare a două obiceiuri practicate în aceeaşi perioadă, cel legat de cultul cailor lui Sântoader şi cel al strigării peste sat; încă o dovadă este şi faptul că textul rostit, în timp ce se culege popâlnicul, pomeneşte şi despre o altă plantă, dumbravnicul (Melitis melissophyllum), plantă erbacee perenă, medicinală şi meliferă, din familia labiatelor, înaltă de 20-60 cm, cu miros de cumarină (în stare uscată), cu frunze late, petiolate, şi cu flori purpurii, roz sau albe; în alte sate din zonă, popâlnicul se culege dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fiind cules şi de către flăcăi; ajunse acasă, fetele îl pun la un colţ al casei, unde stă până după apusul soarelui; apoi se fierbe, cu rădăcină cu tot, iar, după spălatul capului, sunt tăiate câteva fire de păr şi, împreună cu apa, se îngroapă la rădăcina viţei de vie, ca să le crească părul lung ca şi coardele de viţă (2.CLEMENTE,p.27-28). În Ţara Haţegului, strigarea peste sat se organizează în Joia mare din Săptămâna Patimilor, seara după cină, când feciorii fac foc mare şi joacă împrejurul lui; după ce termină cu strigarea fetelor şi feciorilor din sat, strigă „strigonile şi moronile", adică numele oamenilor care s-au făcut vinovaţi de vreo faptă rea sau necuviinţă în sat (CLOPOTIVA,p.449). În zona Călăraşilor, în timp ce oamenii petrec pe la casele lor de Lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Mare, copiii şi tinerii aprind focuri mari, în jurul cărora se strâng cete-cete, între acestea stabilindu-se un dialog satiric, batjocorindu-se acele fete bătrâne şi flăcăii care nu au avut curajul să-şi întemeieze familii; în această zonă, obiceiul poartă numele de Urlalia (PRESA). În principiu, strigarea peste sat cuprinde trei elemente distincte: 1. Strigarea cere respectarea normelor tradiţionale privitoare la căsătorie; 2. Urmăreşte demascarea femeilor din sat, considerate „strigoaice", fiindcă iau mana vacilor; 3. Strigarea ţine ca evoluţia comunităţii să se facă în mod sănătos; toate acestea, indiferent la ce dată sunt practicate, au un caracter sincretic şi, acolo unde există confrerii de tineri, strigarea se face de regulă sub controlul şi răspunderea vătafului sau a şefului generaţiei de tineri (BUHOCIU,p.70). De menţionat că, înainte de ultimul război mondial, pe Valea Topolniţei, Mehedinţi, un avocat, rămas neînsurat până spre 40 de ani şi înfierat sistematic în strigările tinerilor, a ameninţat şi chiar a trecut la unele măsuri judiciare, astfel că obiceiul a fost stins încă de prin 1938-1939 (NOTE,Antonescu).

STRIGOI
În credinţele populare româneşti, strigoiul este perceput în două ipostaze: prima presupune o fiinţă omenească născută sub zodii rele (născut cu o tichie sau căiţă pe cap şi cu şira spinării prelungită în formă de coadă scurtă, păroasă), care ziua, deşi pare că se comportă la fel cu ceilalţi oameni, ajutată de diavol face vrăji şi farmece, iar noaptea, îndată ce adoarme îi iese sufletul ca să se întâlnească cu alte asemenea suflete, mai ales pe la răspântii, unde dansează împreună şi fac răutăţi neînchipuite (ucid copii, sugându-le sângele, distrug căsătorii, cămine, averile agonisite, iau mana de la vaci şi de la semănături etc.); în acest sens, se crede că oamenii care nu mănâncă usturoi şi se feresc de tămâie se transformă în timpul vieţii lor în strigoi; a doua ipostază se referă doar la sufletul unui mort (neiertat de păcate, cu trupul neputrezit etc.), despre care se crede că îşi părăseşte noaptea mormântul (întrupat într-un animal) pentru a se întoarce printre ai săi şi a le pricinui tot felul de necazuri (moarte, boli etc.); se transformă în moroi (o altă denumire a strigoiului) omul mort care nu a fost slujit de preoţi sau peste care a trecut pisica; moroii mai pot fi strigoii proveniţi din copiii morţi nebotezaţi (ŞĂINEANU, III,p.421;V,p.218). Despre strigoi, se ştie, în sensul obişnuit al termenului, că sunt vampiri; despre strigoaie, se ştie că ar fi nişte femei care strică vacile cu lapte, că au coadă la spate şi călăresc pe tauri; dar se pot înfăţişa şi ca nişte arătări, pe timp de noapte, pe la fântâni; cel despre care se credea că a devenit strigoi este dezgropat şi i se înfige un ţăruş din lemn de tisă în inimă (MUŞLEA,II,p.165;182-183;401). Se crede că se fac strigoi oamenii însemnaţi, cei răi, sinucigaşii, cei morţi de moarte năprasnică, vrăjitorii şi vrăjitoarele (4.POP,p.159). Mortul fără suflet, mortul al cărui suflet nu-şi găseşte odihna se transformă în strigoi, devenind o putere malefică, nedorită (COMAN,I,p.70). Se crede că ei sug sângele sau vlaga oamenilor, pentru a-şi reface forţele (CAPESIUS). Strigoii, numiţi şi strigoni, strige (în Banat), strigoaie, strigoaice, în restul ţării, sunt de două feluri: unii consideraţi a fi spirite, alţii reali; primii sunt un fel de duhuri necurate şi rele, care se arată foarte rar oamenilor în chip omenesc; cei reali însă au chip omenesc şi vieţuiesc lângă semenii lor normali până la moarte, iar după ce mor se prefac şi ei în strigoi adevăraţi, adică în spirite rele, dacă nu cumva, atunci când sunt înmormântaţi, nu li se împlântă în mormânt un par, care să ajungă până la corp şi să le străpungă inima; strigoii şi strigoaicele cu chip uman se pot cunoaşte dintre ceilalţi oameni prin existenţa unei cozi crescută la spate - Suceava; strigoii cu chip uman sunt destinaţi să devină strigoi încă de la naştere: de către moaşă, când spune simplu: „tu să fii strigoaică de lapte, tu de furcă, tu de sapă, de mătură, de seceră" etc.; cele mai primejdioase sunt cele care fură laptele - Banat; atât strigoii-spirite, cât şi strigoii-oameni, dar mai ales strigoaicele fac oamenilor mult rău, neplăceri, neajunsuri şi daune; ba, mai mult, din cauza lor, unii oameni trebuie să-şi sacrifice viaţa; se poate scăpa de ele mai ales în prima şi a doua zi de Paşte; ziua premergătoare celei în care este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie) poartă denumirea de Sângiorgiul vacilor, fiindcă, în această zi, de cum se înserează şi până după miezul-nopţii („până la cântători") umblă spiritele cele rele pe la casele oamenilor, ca să ia laptele de la vitele mulgătoare, cu deosebire de la vaci - Banat;Suceava; strigoaicele sau strigele nu merg pe jos, ci ele zboară foarte sus, încât abia se aud, călărind pe cai făcuţi din oamenii care, din nenorocire, ies în această seară afară cu capul descoperit; ele îi pândesc, le pun hăţuri şi apoi îi călăresc, gonindu-i permanent; de aceea, în această seară, nu trebuie să se iasă afară fără pălărie - Banat; strigele se fac din femei bătrâne şi fermecătoare şi ele trebuie neapărat să meargă în seara din ajunul Sângiorgiului după mană, deoarece căpetenia lor nu le suportă să stea acasă; dar nu pleacă decât sufletul lor cel rău, trupul rămânându-le ca mort acasă; dacă vreun om se întâmplă să răsucească trupul mort şi să-l mute din loc, duhul nu mai ştie să intre în trup şi striga moare - Banat; se crede că, înainte de pleca să ia mana, strigoaicele se adună în locuri singuratice, în vizuinile codrilor, în case părăsite, între hotarele dintre sate, unde se întâlnesc moşiile mai multor aşezări; acolo se iau la bătaie între ele cu limbi de meliţe şi meliţoaie şi se bat neîncetat până la miezul-nopţii, când fiecare încalecă pe o meliţă, sau pe meliţoi, sau pe limbile lor şi se duc la casele oamenilor, să le ia mana la vaci, de aceea, în această zi, femeile ascund meliţele sau numai limbile acestora, ca să nu dea strigele de ele, sau le ung cu usturoi, sau lasă pe lângă meliţă multe reziduuri, ca şi cum munca lor nu s-a sfârşit şi au de gând să continue, cazuri în care strigoaicele nu se mai apropie de ele - Transilvania;Suceava; dorind strigoaicele să nu se păcălească una pe cealaltă şi să fure laptele de la propriile vaci, procedează astfel: când fată vaca, trei zile o ţin încuiată în grajd sau chiar în casă, sub lacăt; scoaterea prima dată afară o face numai o fată curată, de circa 14 ani, care trebuie să înconjoare vaca de trei ori cu viţelul în braţe, crezându-se că procedând astfel celelalte strigoaice nu mai au putere să fure laptele; ştiută fiind, practica este făcută şi de ceilalţi oameni, pentru a feri vitele de acţiunea nefastă a strigelor - Banat; dacă într-o familie mor, în limita a şase săptămâni, două rude, primul decedat este dezgropat şi, în caz că este găsit cu faţa în jos, înseamnă că acela este strigoi şi este străpuns cu un par - Buzău; cadavrul strigoiului identificat este dus la munte, unde este aruncat sau îngropat acolo - Mehedinţi; se crede că mortul este strigoi, dacă s-a născut cu perdea sau cămaşă pe cap, caz în care trupul i se înfăşoară cu rug (măceş) şi i se pune mei în sicriu, în nas şi în gură, sau i se înfige o undrea în buric, ca să-i piară puterea şi să nu facă rău; dar se procedează şi mai simplu, înfigându-i-se în mormânt un fus - Olt; se dezgroapă cadavrul şi este străpuns cu furci de fier în inimă, în ochi şi în piept, după care îl îngroapă din nou, dar cu faţa în jos - Braşov; strigoiul, care mai este numit şi pricolici, este îngropat cu faţa în jos, sau i se bagă în gură usturoi şi pietre, sau i se înfige în inimă o ţeapă, sau i se taie capul, apoi se pune aşa în sicriu şi se îngroapă, ca să nu poată să se scoale din mormânt şi să sugă sângele sau să mănânce inima celor vii - Sibiu; se crede că strigoii ies din morminte în serile dinspre zilele în care sunt prăznuiţi Sfântul Gheorghe (23 aprilie), Ispasul (Joia Înălţării Domnului) şi Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie), când au cea mai mare putere; atunci nu numai că iau laptele de la vaci şi le sug sângele, nu doar că fac neplăceri şi aduc daune oamenilor, de cum se lasă seara şi până cântă cocoşii, dar pot să mănânce rând pe rând câte un membru din familia din care au plecat, sau le mănâncă doar inima şi le sug sângele, din care pricină ei trebuie neapărat omorâţi - Năsăud; mortul despre care se crede că este strigoi este dezgropat şi reînhumat cu faţa în jos, iar după câteva săptămâni se umblă din nou la mormânt şi, dacă se găseşte ceva mişcat, i se bate un cui de lemn în inimă, pironind astfel cadavrul de fundul sicriului, ca să nu se mai poată scula de acolo; acelaşi procedeu îl suportă şi morţii care supără pe cei în viaţă, apărându-le mereu în vis, sau dacă li se pare acestora că duhul decedatului vine şi cercetează locurile pe unde a trăit - Suceava; trupurile celor decedaţi sunt îngropate cu faţa în jos, nu doar ale celor dovediţi ca strigoi, ci şi ale vrăjitoarelor sau femeilor despre care se crede că au legătură cu duhurile malefice - Banat; în general, vrăjitoarele (strigoaicele) se pot cunoaşte numai în Duminica Paştelui; ele sunt foarte palide la faţă şi au ochii foarte roşii, se văicăresc tare din cauza durerilor de la picioare şi sunt cuprinse necontenit de fiori şi de o frică de groază, mai ales când aud sunetul clopotelor şi împuşcături de Înviere - Suceava (2.MARIAN,II,p.184-185;259;267-269). Când un mort este considerat strigoi, este dezgropat, dus la munte şi îngropat acolo - Mehedinţi; sau i se bagă în gură usturoi şi pietre şi i se înfige în inimă o ţeapă, sau chiar i se taie capul, ca să nu poată să se scoale din mormânt şi să sugă sângele sau să mănânce inima celor vii - Bistriţa; dacă un mort este lunatic şi născut în aceeaşi zi cu un frate de-al său, i se pun în ochi, nas, gură şi urechi mei şi pietricele, ca să nu se facă strigoi, iar, după ce este îngropat, se trage cu puşca pe deasupra mormântului său, ca să nu se işte vreo vrajbă pe lumea cealaltă între cei doi fraţi - Muntenia; în loc de mei şi pietricele, se pune tămâie în ochi, nas, gură şi urechi; dar mai demult cadavrului i se străpungea ţeasta cu un ac lung, i se ungea trupul cu grăsime de la un porc tăiat în ziua de Ignat (20 decembrie), apoi i se punea alături o ramură de măceş, pentru ca hainele lui să se încurce în ghimpii acestuia şi să nu poată ieşi din mormânt - Banat; se face strigoi şi mortul peste trupul căruia pot trece câini, pisici, păsări de curte, chiar şi şoareci, din care cauză se prind, se omoară, se leagă, se pun sub vreo copaie, se închid în pivniţă sau sunt duse în câmp şi lăsate acolo - Prahova; pretutindeni se crede că strigoii ies din morminte cu deosebire în nopţile dinspre zilele Sfântului Gheorghe, Înălţării Domnului (Ispasul) şi Sfântului Andrei; ca să nu se facă strigoi, când se aduce sicriul mortului, o femeie ia rădăcină de leuştean, spini şi câlţi, le pune pe toate în jurul sicriului şi le dă foc cu praf de puşcă - Banat (3.MARIAN,III,p. 58;311-313;1.p.43-45). Se crede că este o babă, o fiinţă imaginară, închipuită întotdeauna ca o femeie, care chinuieşte copiii mici, ia mana de la vaci, care are menirea diavolească de a omorî într-un chip necunoscut - Moldova; atunci când umblă striga, mor copiii în leagăn, fără să fie bolnavi - Transilvania (3.GOROVEI, p.115;497). Copiii care mor nebotezaţi se fac strigoi, ies în fiecare noapte din mormânt, strigând „botez", şi aduc tot felul de neplăceri şi daune oamenilor, până la al şaptelea an de la deces - Moldova; ei vin sub formă de căţei şi pisoi, care se aşează sub ferestrele mamelor lor scheunând sau miorlăind - Suceava; mai apar şi sub formă de fluturi - Galaţi; cea de-a şaptea fată, născută după alte şase fete, este neapărat strigoaică - Suceava; dar se mai crede că, la casa unde sunt şapte feciori sau şapte fete, unul din ei este strigoi - Suceava; strigoii ies printre oameni, sub formă de vedenii, o dată la şapte ani şi numai pe lună-plină, intră pe ferestrele caselor şi sug din zona renală sângele copiilor mici - Moldova; strigoii pot să ia chip de pisică, ţap sau capră - Prahova; Buzău;Tecuci;Suceava; sau au trupul jumătate om, jumătate câine - Neamţ; sau apar sub formă de bivoli - Vaslui; strigoii sunt rareori bărbaţi, ci mai ales femei, născute într-o zodie a strigoilor, oamenii vorbind mai cu seamă de strigoaie, care fac rău cu deosebire pe timp de lună-nouă, când iau laptele sau îmbolnăvesc vitele; se mai crede că sunt un soi de oameni şi că se trag din neam în neam; uneori iau laptele vitelor, încât nu se mai poate mulge nici măcar o picătură, alteori vitele slăbesc şi mor, fără o explicaţie raţională; pot fi strigoi şi copiii, rezultaţi dintr-un act sexual săvârşit în zilele marilor sărbători (Crăciun, Bobotează, Paşte); pe aceşti copii îi lasă Dumnezeu cu diferite semne: coadă de pisică, îmbrăcaţi într-o cămaşă din piele, născuţi în ceasul-rău şi pot lua laptele de la bivoliţa vecinilor şi să-l ducă la vitele lor; strigoii pot lua laptele şi de la capre sălbatice, de la căţele şi de la scroafe, încât le mor puii de foame; au o noapte a lor, când se întâlnesc cu toţii la un loc, adică în noaptea dinspre ziua Sfântului Gheorghe, uneori şi în noaptea dinspre Rusalii, când mai este un ceas până la răsăritul soarelui; se adună neapărat la o răspântie, sau la marginea unui hotar, unde vin deja transformaţi în şerpi, câini, porci etc.; se crede chiar că strigoaiele sunt jurate dinainte să se întâlnească, orice s-ar întâmpla, mereu în aceeaşi noapte şi tot în acelaşi loc; pot fi văzute, în dimineaţa zilei Sfântului Gheorghe, dar foarte devreme, dacă se suie cineva într-un copac, ţinând usturoi în gură, sau privind prin pielea unui şarpe, omorât înainte de 23 aprilie, cu condiţia să nu spună nimănui pe cine a văzut, pentru că diavolul, care ţine cu strigoaiele, îl amuţeşte imediat pe cel cu gura prea slobodă; printre strigoaie există una, mai mare peste toate, care călăreşte pe un taur, sau merge călare pe o roată; se crede că există şi strigoaie de cânepă, care iau puterea recoltei de cânepă din loturile oamenilor şi îl duc la ale lor, încât cânepa lor este frumoasă şi a altora nu; există şi strigoii de ploaie, care pot face în aşa fel, încât să plouă întruna, dar asta se întâmplă numai după moartea lor; în acest caz, ei trebuie dezgropaţi, fiind găsiţi neputreziţi, ca şi cum ar fi vii, şi trebuie întorşi cu faţa în jos; sau să fie întorşi cu gura în jos, ca să se oprească ploile, operaţiunea fiind făcută de anumiţi oameni, mai curajoşi, numai noaptea şi fără să afle nimeni; tot strigoii de ploaie fac de aşa fel că nu plouă, ori plouă numai pe câmpurile lor, încât recolta să fie bogată numai la ei; în fine, există şi strigoaie de bucate, în afară de cele care iau laptele, sau cele care poartă ploile, şi acestea pot lua mana semănăturilor de pe un câmp şi să-l ducă pe ogoarele lor, pentru ca recolta lor să sporească; aceste strigoaie pot lua bogăţia recoltelor doar în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe, pentru că ele umblă pe câmpurile semănate în noaptea care precede această zi, dar numai până la miezul nopţii au puterea să umble - Ţara Oltului; dacă un copil suge pe furiş din sânul mamei sale, la o săptămână după ce a fost înţărcat, este semn că, după moarte, el se face strigoi - Vâlcea; se mai face strigoi omul a cărui umbră a fost măsurată pe furiş, pentru a fi apoi îngropată în fundaţia unei case, sau clădită într-un zid - Tecuci; tot strigoi se face şi mortul căruia i s-a furat, pentru farmece, legătura de la picioare - Tecuci; numai oamenii care sunt strigoi apar după moarte, dar numai trupul le este omenesc, fiindcă picioarele le seamănă cu acelea ale mânjilor, de aceea este uşor de dovedit mai ales în dimineaţa zilei Sfântului Andrei, când se pot vedea, pe drumuri şi prin alte locuri, o mulţime de urme de mânz - Suceava; se crede că strigoii ies noaptea din mormintele lor şi vin pe la casele rudelor, mănâncă bucatele găsite şi varsă făină pe jos - Dolj; strigoii umblă ca să ia laptele vacilor, sporul grâului şi chiar puterea oamenilor, în special în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe, iar, pentru a li se bloca accesul în gospodărie, se pune în poartă şi în uşa grajdului câte o ramură de spini de măceş - Transilvania; cine vrea să vadă strigoi, să se aşeze noaptea sub o grapă cu colţii de fier, caz în care nu doar îi vede, dar îi şi poate atinge sau chiar apuca - Transilvania; ca să nu mai iasă din mormânt şi să vină pe la rude, după moarte, strigoiului i se pun pietre în sicriu şi o undrea în buric şi astfel nu mai poate învia - Teleorman; sau se pune în sicriu cenuşă, amestecată cu seminţe de mac, ca să-l preocupe, până după miezul-nopţii, departajarea cenuşii de mac - Banat; tot ca să nu se facă strigoi, în gura celor decedaţi se pun smirnă şi tămâie - Vâlcea; în caz că mortul-strigoi are un frate în viaţă, născut în aceeaşi zi sau lună, celui decedat i se pun, în ochi, nas, gură şi urechi, pietricele şi mei şi se trage cu puşca, după înhumare, pe deasupra mormântului său, ca să nu se işte vreo vrajbă între cei doi fraţi pe lumea cealaltă - Muntenia; dacă, la şase săptămâni de la moartea unui om, mai moare cineva din acea familie, se dezgroapă primul mort şi, dacă este găsit cu faţa în jos, se crede că este strigoi, caz în care i se bate un par prin inimă, sau i se scoate inima şi cu ea se ung toţi ceilalţi membri ai familiei, considerându-se că acţionând astfel nu va mai muri niciuna dintre rude - Muntenia; cine găseşte un mort dezgropat să-l lase aşa, fiindcă este un strigoi şi este păcat să fie îngropat din nou - Tecuci; se spune că peste mormântul unui strigoi este cu neputinţă să fie făcut să treacă un armăsar negru sau un gânsac - Olt; ca să se afle dacă un mort s-a făcut strigoi, se aduce un armăsar în cimitir şi, dacă nu vrea să treacă peste mormântul celui bănuit, înseamnă că mortul s-a făcut strigoi - Vâlcea; nu este bine a se umbla des prin cimitire, mai ales în zilele de marţi şi sâmbătă, seara şi noaptea, fiindcă strigoii au obiceiul să se deplaseze printre morminte, purtaţi fiind de către diavol, din care pricină nu au odihnă, fac multe rele, iar, ca ei să dispară, trebuie făcute semnul crucii şi rugăciune către Dumnezeu - Bihor (2.GOROVEI,p.155;221-222; 286; GOLOPENŢIA,p.127-129;146-149;NOTE,Antonescu). Nu rareori, pentru îndepărtarea sporitelor malefice sau pentru ca decedatul să nu revină pe pământ sub formă de strigoi, se foloseşte meiul, punându-se în sicriu, alături de alte obiecte sau seminţe de plante „cu rod"; se mai pune „toiagul" din lemn de alun (arbust cu semnificaţie magică în mentalitatea tradiţională), crenguţe de măceş (cu valenţe majore apotropaice), „legătura strigoilor" care este un mănunchi de plante aromatice, având şi acestea semnificaţii magice, cum sunt busuiocul, dumbravnicul, măgheranul, strigoaia, mătrăguna şi pelinul, nelipsite din recuzita funerară deoarece au şi rolul de încetinire a efectului de biodegradare, legate toate împreună cu lână roşie - Banat (1.BOCŞE,p.353). Întâlnirea strigoilor se poate petrece şi în locurile unde s-au spânzurat oameni sau s-au sinucis aruncându-se în fântâni; marea sărbătoare a strigoilor se desfăşoară în noaptea dinspre Sfântul Andrei, când se adună şi joacă, luând în stăpânire drumurile şi câmpurile pustiite de vânturile îngheţate ale iernii; un moroi sau strigoi se recunoaşte după unele semne, cum ar fi faptul că el poate provoca deochiul şi că, încă din copilărie, se fereşte de usturoi şi de tămâie; strigoii sunt înalţi, cu ochii roşii, unghii lungi, corpul acoperit cu păr şi pot fi recunoscuţi cu deosebire de persoanele născute în zi de sâmbătă; în noaptea blestemată, apar la miezul nopţii, încălecând vătraie sau lopeţi, îmbrăcaţi în roşu, probabil coloraţi astfel din cauza sângelui pe care îl varsă, sânge supt de la victime; după întâlnirea cu ceilalţi, la răspântiile drumurilor (din această pricină, în aceste locuri sunt amplasate cu precădere troiţele); la cântatul cocoşilor intră din nou în morminte, fără să lase nici o urmă; se crede că ei se adună şi joacă în văzduh, făcând o larmă înfiorătoare; strigoaicele (pentru că mentalitatea tradiţională a întruchipat şi duhuri de sex feminin) dansează dezbrăcate şi despletite în jurul clopotniţelor de la biserici; după ce se satură de joc, strigoii se bat cu coasele şi cu limbile de la meliţele pentru cânepă; în Maramureş circulă variantele baladei Constantin, evident o preluare a motivului Lenore, în care fiul promite mamei sale că va aduce el acasă pe sora sa, care fusese cerută în căsătorie de un flăcău din alt sat, de câte ori mamei îi va fi dor de fată; între timp, Constantin moare, iar mama rămasă singură îşi blestemă fiul să nu aibă linişte în mormânt; acesta se transformă în strigoi, se duce şi îşi ia sora, care nu aflase nimic despre moartea fratelui său, pe drum aceasta minunându-se de chipul straniu (palid, cu părul mucezit etc.) şi de puţinele cuvinte pe care le grăieşte; la intrarea în satul natal, Constantin îşi părăseşte sora şi se întoarce în mormânt, iar, acasă, fată şi mamă realizează tragedia înfăptuirii blestemului (PRESA;NOTE, Antonescu). Se crede că pruncul care se naşte cu coloana vertebrală prelungită, adică acela care are coadă, este sigur strigoi; se povesteşte că un astfel de strigoi a apărut la o stână sub formă de câine, ca să fure laptele oilor, dar câinii ciobanului l-au încolţit, strigoiul luând de teamă chipul de om, ceea ce l-a făcut pe cioban să-l recunoască; dar, după ce ciobanul a potolit câinii săi, strigoiul a luat din nou formă de animal şi a fugit; ciobanul însă a povestit în sat ce a văzut şi astfel oamenii au aflat adevărul despre strigoiul din satul lor; se mai crede despre strigoi că, în zilele de sărbătoare, se întâlnesc la hotarul satului şi se bat între ei, iar, după ce se întorc acasă, pe trupul lor se văd urmele luptei; se mai spune că atunci, când strigoii dorm, sufletul lor iese din trup, caz în care, dacă nevestele lor ştiu, nu le mişcă trupul din loc, pentru că, dacă le schimbă poziţia, s-ar putea ca sufletul lor să nu poată reintra în trup - Sălaj; într-o lucrare cu caracter medical, apărută în 1709, se narează că locuitorii mai multor sate au scăpat de o epidemie de ciumă dezgropând mai mulţi strigoi, printre care se număra şi un fost preot, după care le-au străpuns inima cu un par, epidemia oprindu-se - Alba (PRESA). Strigoiul se bagă unde vede el că poate să strice vacile; de aceea este bine să se facă o gaură în cornul drept al vacii, care fată întâia oară, şi să se introducă acolo tămâie, trei boabe de piper şi puţină pilitură dintr-un cui de fier şi strigoniu’ nu-i va mai putea lua laptele - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,p.451-452). Strigoi sau moroi poate deveni cel care face rău oamenilor şi omoară fără milă animalele; ei pot să pocească oamenii, mai ales copiii mici, cărora le provoacă plânsul şi le iau sufletul, iar animalelor le suge sângele; ei iau înfăţişarea oamenilor morţi; ca să nu se transforme în moroi, când vreun om se află pe patul de moarte, este stropit cu agheasmă; după înmormântare, oglinda din camera în care s-a aflat mortul se ascunde; la înmormântare, mortului i se pune în sân ţăruşul de la arie (ţăruşul de care este legat calul la treierat) sau aşchii din acest ţăruş, iar femeile pritocesc invers turtiţele pregătite pentru pomană, de două ori, numărând de la nouă spre unu; dacă mortul se face totuşi strigoi sau dacă este visat că vrea să ia pe cineva din familie, atunci se dă de pomană o turtiţă făcută de o femeie străină; moroiul poate fi alungat cu fum şi tămâie; se crede că strigoii apar mai cu seamă iarna, fiindcă vara ei pot fi trăsniţi - Mehedinţi (CIOBANU,p.80). Dacă vara este secetă grea, este bine să fie stropită cu apă o femeie-strigoi, fără ca aceasta să ştie, şi se crede că atunci va ploua - Teleorman (2.CHIVU,p.244). Strigoii şi stafiile care ies noaptea în cimitire sunt deosebit de active; în cele mai multe cazuri, ele provin din oameni, care s-au născut cu anumite semne, marcând predestinarea lor - căiţă, au fost victimele unor farmece, sau a trecut o pisică peste ei, când erau morţi; singurul remediu la această stare este dezgroparea cadavrului care adăposteşte pe strigoi, străpungerea inimii cu un ţăruş, apoi reînhumarea lui, cu slujbă religioasă de parcă ar fi pus pentru prima oară în mormânt - Vaslui (BĂLĂNESCU,p. 262). Serii simbolice: usturoi-piatră; mei-piatră; untură-măceş; leuştean-spin-câlţi; cenuşă-mac; smirnă-tămâie; seminţe-alun-măceş-plante aromatice; vacă-tămâie-piper-fier-3.

STRODUL RUSALIILOR v. MIERCURI.

STROPIRE
Sărbătorirea plugarului ieşit primul la arat şi care este dus cu alai spre o apă curgătoare sau un iaz pentru a fi stropit cu apă, numită Udătorul, Tânjeaua, Plugarul şi chiar Trasul în vale, nu a mai fost observată în alte părţi ale ţării decât în Transilvania (ADĂSCĂLIŢEI,p.147). v. APĂ.

STRUGURE (fructul viţei de vie - Vitis vinifera - DLRM,p.934)
În Moldova, dezlegarea consumării strugurilor sau a poamelor, care are loc la Probejanie (6 august, Schimbarea la Faţă), este considerată o mare sărbătoare, când se face „colivă" din struguri (boabe curăţate de pe ciorchini), sau când strugurii se iau precum anafura şi se dau sub formă de pomană pentru morţi; de menţionat, că puţin mai târziu, la 15 august (Adormirea Maicii Domnului, Sântămărie), se tocmesc pândarii la vii (12.GHINOIU, p.224). Înseamnă vorbe şi tot felul de clevetiri, dar şi ploaie, pentru cine visează mulţi struguri; când se visează mâncând struguri copţi este semn de frământări şi stricăciuni, iar când se visează mâncând struguri negri înseamnă răutate în jur, silă, poate chiar moarte; este bine când omul se visează culegând struguri, dar este semn de mulţumire şi fericire nestatornice visarea unor struguri frumoşi - Suceava (NOTE,Băncescu).

STRUNG
Este semn că va avea noroc în activităţile pe care le va desfăşura cel care visează om lucrând la un strung - Suceava (NOTE,Băncescu).

STURZ (Turdus - DLRM,p.812)
Se crede că este „cel dintâi vestitor al primăverii; când începe el să cânte, trebuie că primăvara este aproape"; se individualizează prin graba cu care soseşte pe meleaguri româneşti, glasul său auzindu-se chiar din primele zile ale lui martie, chiar când zăpezile nu s-au topit încă; acest fapt a făcut să fie asociat cu Baba Dochia, căreia, în calendarul popular i se consacră perioada 12-24 martie, din care şase zile „lăturaşe" sunt împrumutate sturzului; pentru că a sfidat stihiile iernii, pasărea semeaţă a fost pedepsită de Demiurg cu o ploaie şi o ninsoare aprige şi obligată să-şi recunoască slăbiciunea; deci figurează nu doar ca vestitor al primăverii, dar şi ca o victimă, sturzul dobândind un profil ambivalent, fiind un mesager care nu inspiră prea multă încredere, graba lui putând fi semn de bun augur, sau de rău augur; prin trăsăturile biologice şi prin comportament, sturzul este intim asociat cu mierla, poporul considerându-i „veri primari"; în alte texte folclorice, sturzul este un peţitor asiduu al mierlei, după care urmează o serie de refuzuri sau refuzul sturzului pentru simplul motiv că mierla doreşte să se căsătorească numai cu cucul (COMAN,II,p.61). Dar când sturzul umblă repede şi apăsat, ciripind în toate părţile, este semn că vremea va fi friguroasă - Bucovina (2.MARIAN,I,p.88).

SUD v. ZI (Miază-zi).

SUFLET
Sufletul este imaginat ca un abur luminos, care se desparte relativ uşor de învelişul său pământesc, plecând spre apus, unde se află marea dintre Lumea Albă şi Tărâmul Celălalt; ajuns acolo, este sfătuit să nu reintre în cercul vieţii şi al morţii, ci să rămână în Rai (PRESA). În Moldova şi în Suceava, se crede că, după ce a ieşit din corp, sufletul celui decedat stă într-un ungher al casei, unde aşteaptă până ce iese trupul din casă, îl petrece la groapă, apoi se înalţă la cer; sau, după ce a ieşit din om, se arată la trei zile, când se pune la fereastră un ştergar şi un pieptene pe pragul uşii, pentru ca pe ştergar să se odihnească şi cu pieptenele să se pieptene; apoi se arată din nou la şase zile, apoi la şase luni şi ulterior la un an; cât stă corpul celui mort în casă, sufletul acestuia stă în spatele casei, unde aşteaptă plecarea trupului spre cimitir, însoţindu-l pe tot drumul; sau se crede că sufletul stă pe lângă casă şi pe lângă trup, cât timp acesta nu este îngropat; după înmormântare, se duce în Rai sau în iad, după care se întoarce acasă, la şase săptămâni, şi, în caz că rudele îi dau ceva de pomană, pleacă mulţumit, dacă nu, pleacă mâhnit; sau stă pe lângă corp cât stă şi trupul în casă şi jeleşte împreună cu cei ai casei, iar a treia zi după înmormântare se urcă la cer; sau se duce la cer imediat după moartea omului, împreună cu îngerul său de la botez, unde stau până la înmormântare, când vine să petreacă trupul răposatului la cimitir, apoi iar se urcă la cer; dar revine după trei zile şi rudele îi pun acolo unde a murit o tavă cu făină, iar sufletul lasă urme, semn că doreşte ceva şi atunci îi dau de pomană orice; se mai crede că, dacă se cerne făină pe locul unde a murit un copil şi se mai pune acolo un pahar cu apă şi peste el lumânarea care i-a ars la căpătâi, sufletul acestuia vine negreşit peste noapte şi bea apă, iar a doua zi i se cunosc urmele pe unde a umblat; când moare cineva, i se pune la cap o năframă, un pahar cu apă şi o lumânare, în credinţa că sufletul, după ce iese din trup, stă pe năframă lângă trupul părăsit, până ce acesta este dus la cimitir; unii cred că sufletul stă la fereastra camerei unde a murit un om timp de trei zile şi îi pun acolo o năframă, o sticluţă cu apă, pe ea un colăcel şi o lumânare, după care se înalţă la cer după trei zile, dar revine la alte trei zile, la şase zile, la şase săptămâni şi la un an; mai revine la şapte ani, în ziua în care a murit, şi, dacă primeşte de pomană, se întoarce în cer şi nu mai vine niciodată; sau, când omul trage să moară, rudele îi pun la cap şi o strachină cu apă proaspătă, crezându-se că tare rău arde sufletul celui care se chinuieşte şi că este necesar să bea, chiar să se scalde puţin, ca să se răcorească, apoi strachina se dă de pomană celui care i-a ţinut lumânarea, iar acesta varsă apa la un copac; din pricina celor menţionate până aici, se crede că nu este bine să se stea pe fereastra deschisă, pentru că nu mai are pe unde ieşi sufletul din casă; pentru că, timp de şase săptămâni şi chiar mai mult, sufletul vine mereu la casa lui şi se frământă după trupul care l-a găzduit, este bine să i se dea mereu ceva de pomană, dar totodată nu este bine ca un alt membru al familiei să doarmă pe locul unde a zăcut mortul sau pe locul unde a fost aşezat şi privegheat acasă, pentru că sufletul nu mai vine deloc; când trosneşte ceva în casă este semn că sufletul a sosit, iar când cineva din casă visează pe cel decedat este semn că acesta cere ceva de pomană, sau că şi-a adus sufletul aminte de rudele sale şi vrea să vadă cum trăiesc acestea şi ce fac; se mai crede că sufletul stă pe lângă trup trei zile, apoi alte trei zile pe lângă groapa unde a fost aşezat trupul, după care se urcă la Dumnezeu, care îl trimite în alt trup; dacă omul decedat a fost curat, îl trimite într-un trup păcătos, ca să-l îndrepte şi pe acela, iar pe cel păcătos îl trimite într-un trup în care să se chinuiască; dar până atunci, sufletul rătăceşte prin lume, după care intră într-un om, când acesta se naşte, sau într-o vită curată sau într-una spurcată; apoi se bagă într-o pasăre şi de aici, după ce s-a curăţat de păcate, se duce şi trece toate vămile şi ajunge în Rai; se crede că acest periplu îl parcurge sufletul timp de 40 de zile sau chiar mai mult; este însoţit permanent de îngerul său; se mai crede că îngerul însoţeşte sufletul celui decedat trei zile cât mortul este în casă, apoi merge la cimitir, apoi încă 40 de zile, până i se face mortului praznicul, în fine, pleacă şi trece peste un foc şi ajunge în cele din urmă la un loc răcoros, unde aşteaptă judecata de apoi; cât timp sufletul stă deasupra capului celui mort, îngerul stă alături şi îl poartă pe unde a fost şi a vieţuit, spunându-i mereu ce a făcut bine şi ce a făcut rău, apoi îl însoţeşte la cimitir şi, în fine, la judecata de apoi; în zona Buzăului, se crede că timp de 40 de zile sufletul umblă pe unde a vieţuit şi trupul, după care revine la cimitir, adună tot ce i s-a dat de pomană, se urcă pe crucea mormântului şi de acolo se înalţă la cer; în Muntenia, se spune că îngerul îl conduce pe suflet prin toate locurile pe unde a umblat în viaţă, după care revine acasă şi se aşează în streaşină, unde stă trei zile, mâhnit de jalea celor din casă; în alte părţi ale Munteniei, se crede că sufletul pribegeşte zilnic, timp de şase săptămâni, prin locurile pe unde a fost şi, la revenire, se aşează după uşa de la intrarea în casă, de aceea nu se pune nimic spurcat după această uşă; în Dobrogea, se pune deasupra pragului de sus al uşii de acces în casă o pânză albă, pentru că se crede că, timp de şase săptămâni de la moarte, sufletul sălăşluieşte acolo; în satele din zona Năsăudului, oamenii cred că sufletul stă pe pământ timp de şase săptămâni, după care se duce în Câmpii Iadului, unde aşteaptă a doua venire a lui Hristos; în răstimpul cât stă pe pământ, el îşi are locul la cheotoarea dinspre răsărit a casei; după praznicul de şase săptămâni, sufletul părăseşte casa pentru totdeauna; în satele din jurul Sibiului, se crede că sufletul sălăşluieşte pe pământ un timp mai îndelungat, umblă şi vine în contact şi cu alte suflete, ia parte la bucuria şi tristeţea celor rămaşi în viaţă, iar lipsurile lui trebuie compensate de ceilalţi; abia după ce a pribegit peste 25 de ape, ajunge sufletul, însoţit de îngerul său, pe lumea cealaltă, unde capătă forma pe care a avut-o înainte de a se întrupa; în Banat, se pune în fereastră un pahar cu apă, fiindcă timp de 40 de zile, cât sufletul sălăşluieşte pe pământ, vine însetat şi bea apă (3.MARIAN,III,p.270-276;NOTE,Antonescu). Când un om trage să moară, se deschid uşile şi ferestrele casei, pentru ca sufletul să aibă pe unde să iasă - Muntenia; sufletul celui mort trece prin 24 de vămi ale văzduhului, până ce ajunge în împărăţia cerului - Moldova; în locul unde a murit cineva, timp de trei zile se pune un vas cu apă, pentru că vine sufletul celui decedat să bea, fiindcă atât timp mai rămâne el pe pământ - Suceava; sufletul celui mort umblă, timp de şase săptămâni, prin toate locurile pe unde a fost în viaţă şi apoi se duce unde i-a fost ursit - Dolj; după ce moare, sufletul omului este purtat de către îngerul său prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul, după care se întoarce acasă şi se aşează în streaşina casei, unde mai stă trei zile - Muntenia; sufletul mortului stă în uşa casei sale până ce pleacă la biserică şi de aceea se pune o pânză neagră în streaşina casei - Vaslui; sufletul mortului stă în streaşina casei timp de trei zile, după care se poate mătura în casă - Tecuci; sufletul celui decedat stă 40 de zile în streaşina casei sale - Ialomiţa; stă încă pe pământ şi aude toate câte se vorbesc în casă, până când se trag clopotele pentru înmormântare la biserică - Suceava; când cineva moare, mai multe suflete se adună în jurul lui, iar, când oamenii vin să aprindă lumânări în memoria celui decedat, acele suflete le mulţumesc pentru gestul făcut - Muntenia; după ce moare, sufletul omului umblă şase săptămâni prin locurile pe unde a fost cu trupul, apoi revine la mormânt, adună tot ce i s-a dat de pomană, se urcă pe cruce şi, în cele din urmă, se înalţă la cer, dar, dacă nu are cruce la mormânt, aşteaptă până i se pune una - Muntenia; Maica Domnului aruncă de trei ori, în iad, o plasă de pescuit, împletită din cânepă de toamnă, ca să scoată de acolo sufletele păcătoşilor, dar sufletele care nu se prind nici a treia oară sunt pentru totdeauna pierdute - Suceava (2.GOROVEI,p.223-225).

SUGHIŢ (A SUGHITE)
Se crede că spasmul diafragmei poate să fie determinat de felul cum este vorbit cel ce sughite: îl pomeneşte cineva - Dolj;Argeş;Buzău;Suceava;Bucovina; îl doresc prietenii - Bacău; sau este vorbit de rău - Vâlcea; dacă se sughite tare înseamnă că vorbeşte cineva de rău, însă vorbeşte de bine dacă sughiţul este uşor - Iaşi; dacă acela care sughite se gândeşte la o anumită persoană ca fiind cea clevetitoare şi dacă spasmul încetează înseamnă că bănuiala este adevărată - Bucovina (2.GOROVEI, p.225).

SULF
Păstorii cred că, dacă aprind în jurul stânei sulf (pucioasă), fumul degajat are rolul să alunge duhurile rele din timpul nopţii (2.CHELCEA,p.8).

SULFINĂ (Melilotus officinalis şi Melilotus albus - DLRM,p.820)
Numele a două plante din familia leguminoaselor (folosite în farmacie, cosmetică şi împotriva moliilor), cu flori plăcut mirositoare, aşezate în ciorchini, cu flori galbene şi albe, cunoscute şi sub numele de sulcină (ŞĂINEANU,V,p.248). În poezia populară, simbolizează personajul iubitei, planta făcând parte din seria celor care pot fermeca pe cineva - „fermecătoare" (EVSEEV,p.116).

SUNĂTOARE (Hypericum perforatum - DLRM,p.821)
Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu numeroase flori galben-aurii, având diferite întrebuinţări în medicină; mai este cunoscută şi cu denumirile de pojarniţă şi lumânărică (ŞĂINEANU,V,p.250). În descântecele româneşti, sunătoarea este trimisă, precum o fiinţă binefăcătoare, să vindece vitele care suferă de viermi (3.GOROVEI,p.178).

SUPĂ
Când cei bolnavi visează că au la masă supă înseamnă că se vor însănătoşi; dacă acela care visează supă este iubit de cineva este semn că se vor căsători - Suceava (NOTE, Băncescu).

SUPĂRARE (A SE SUPĂRA)
Este semn că va avea parte de bucurii cel care se visează că este supărat de ceva - Suceava (NOTE, Băncescu).

SURLĂ v. TROMPETĂ.

SVASTICA (SWASTIKA; ZVASTICA)
Este unul din simbolurile cele mai răspândite şi mai vechi din lume, fiind regăsibil din Extremul Orient şi până în America Centrală, trecând prin Asia şi Europa (CHEVALIER,III,p.284). Denumirea îi vine de la numele instrumentului cu care se produce focul, prin frecare, la unele triburi din India (7.ANTONESCU,p.54). Fără a intra în amănunte de ordin lingvistic, este clar că reprezentarea ornamentală a svasticii conotează sensuri ale cultului focului şi ale cultului Soarelui, dezvoltând totodată legături semantice cu sexualitatea (fecunditatea, creaţia) şi cu crucea; este interesant că, în cadrul obiceiurilor de „înfrăţire" (a se prinde „fraţi de cruce"), colacii, pregătiţi pentru ca toţi participanţii să rupă şi să mănânce din ei, aveau lipite pe suprafaţa lor împletituri din aluat în formă de svastică, numite cocâstrate, informatorii locali afirmând că aceasta este forma crucii - Ţara Lăpuşului (1.POP,p.312). De altfel, în portul popular românesc, svastica era prezentă în câmpurile ornamentale ale cămăşilor, poalelor şi catrinţelor (zăvelcilor), exemplare dintre aceste piese existând puţine ca număr în colecţiile muzeale, datorită regimului de achiziţii subordonat imperativelor politice postbelice, imperative care trădează în primul rând incultura crasă - Ţinutul Pădurenilor;Gorj;Vâlcea (NOTE, Antonescu). v. CRUCE;FOC;SOARE.

Ş

ŞAH
Înseamnă că va pierde în afaceri, dacă nu va acorda o atenţie deosebită tuturor amănuntelor, cel care visează sau se visează jucând şah - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŞAPTE
Colindele vânătoreşti sunt magico-religioase; se cântă în intervalul celor 7-12 zile de la finele şi începuturile de an, când stihiile sunt „amestecate", ca şi timpul care este sacru şi spurcat, confreria şi colindatul mijlocind o începere a Anului Nou în bună ordine (BUHOCIU,p.141).

ŞARPE
Ca şi în cazul credinţei privind balaurii, pentru farmecul textului trebuie reprodusă relatarea unui om al satului românesc: „În păduri mari şi pă sub pământ se ascund şerpii; dacă nu-i vede nime, ei cresc şi la şapte ai fac aripi şi să ridică la cer; să fac balauri; dacă îi vede cineva, pică la loc şi rămân şerpi; dacă nu-i vede nime, ei se ridică la cer, balaurii poartă norii şi umblă vremile şi cresc aripile; vai de capu bieţilor oameni; dar şi oamenii au noroc cu o păsărică mică; ea închepe prin toate boartele, pă sub cloambe, pă sub rădăcini şi îi vede; oamenii o cinstesc şi-i zic Piţi-împărătuş; şi şerpii nu mai pot creşte de frica ei"; se crede că şerpii întâlniţi în câmp trebuie omorâţi; cine nu-i omoară face păcat, fiindcă un şarpe care trece de doi ani şi nu-l vede nimeni se face balaur; de asemenea, şerpii sunt de două feluri: curaţi şi necuraţi; şerpii de câmp şi de pădure sunt, în exclusivitate, malefici; în schimb, făptura plăpândă a şarpelui de casă (Natrix natrix) este totdeauna privită cu bunăvoinţă; se spune că fiecare om îşi are şarpele lui, pentru că este, de regulă, măsurat când este copil şi, dacă nu scuipă jos, se măsoară şi şarpele împreună cu ei şi astfel mor; în general, şarpele conotează înţelesul de întuneric şi prezenţa lui este malefică; nedorit, alungat şi omorât de îndată ce este văzut, temut totuşi, şarpele conturează profilul unei figuri generice, nediferenţiate pe familii şi subordine zoologice; este deci o fiinţă temută, din următoarele motive: 1. pentru prejudiciile şi relele pe care le face omului; 2. pentru ameninţarea, de natură mitologică, adusă umanităţii, ameninţare pentru binele şi echilibrul lumii în general; textele folclorice româneşti relevă puţine legături directe ale şarpelui cu universul reprezentărilor infernale, ca animal dotat cu atribute vădit funerare; el apare într-un singur context folcloric şi anume în „cântecele mortului"; la pragul ce desparte lumea de aici de cea de dincolo stă, ca paznic şi vameş, şarpele; bradul refuză să-şi aplece crengile pentru a-l trece pe „cel călător" peste „marea cea mare", deoarece în el a „încuibat" şarpele, iar mortul se va speria de el, va cădea în mare şi se va îneca; şarpele funcţionează, în „cântecele mortului" ca o întruchipare vădit malefică, fiind duşmanul „dalbului de pribeag", este cel care se opune intrării sale în tărâmul funerar; spre deosebire de vidră sau lup, el nu se leagă „frate" cu cel călător, nu devine ghid şi sprijin al acestuia; un alt text aduce o nuanţă suplimentară: şarpele apare nu numai ca paznic al lumii funerare, ci şi ca agent al morţii; asemenea păsării negre (corboaica), el vine să-l ia pe cel hărăzit plecării veşnice, să îl „dezrădăcineze" şi să-l mute din „lumea cu dor" în cea „fără dor"; această dimensiune chtoniană pune şarpele în contact cu adâncurile subpământene, cu zonele în care zac energiile ascunse ale firii; de aceea, numeroase credinţe recomandă prinderea şi „prepararea" lui magică, pentru dobândirea acestei energii, pentru realizarea transferului ei de la şarpe la om; textele orale afirmă că acela care mănâncă un şarpe fermecat capătă darul de a înţelege graiul plantelor, al florilor, al animalelor şi al păsărilor; mai mult, cine doreşte să-şi schimbe chipul, să devină mai tânăr sau mai bătrân, adică să aibă altă faţă, este suficient să fiarbă un şarpe şi să zică nişte cuvinte şi, de la a treia bucăţică înghiţită, începe să se schimbe; atunci se strâng toţi şerpii şi vor să-l muşte pe acela, dar nu pot, pentru că este deja parte din neamul lor; prinderea şi „prepararea" lui magică permite nu numai contactul cu lumea neînţeleasă, dar şi cu aceea nevăzută, pentru că, este ştiut, cei mai mari duşmani ai gospodăriei omului sunt strigoaicele, care fură laptele şi mana vitelor, strică gospodăria, aduc bolile şi poartă „faptu", totodată, ele fiind nevăzute, iar omul nu are cum să preîntâmpine acţiunea lor malefică; totuşi, cine prinde un şarpe până de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), îi taie capul, îi pune un căţel de usturoi în gură, îi îngroapă capul şi, când răsare usturoiul, îl pune pe acesta la pălărie şi îl poartă, atunci el poate vedea strigoaicele călare pe taur, când iese la câmp cu ciurda de vite; consumarea şarpelui fiert reprezintă imaginea inversată a unei alte credinţe străvechi, aceea a şarpelui care, el însuşi, intră pe gura omului; numeroase documente etnologice arată că una din manifestările predilecte şi agresive ale şarpelui constă în intruziunea în vintrele celor ce dorm, aceşti şerpi ascunşi în stomac, care provoacă boli şi dureri cumplite, pot fi alungaţi numai prin magia laptelui: se spune că omul bolnav trebuie ţinut cu capul în jos deasupra unui vas cu lapte abia fiert şi că, atras de aburii acestuia, şarpele iese din stomac şi se repede la lapte; este interesant că şarpele se asociază mereu cu laptele, el fură laptele de la vaci, încolăcindu-se pe picioarele lor şi sugându-l direct din uger; se hrăneşte, alături de copiii casei, cu laptele din farfuria lor; şarpele fiert în lapte dă omniscienţă; muşcătura lui se vindecă prin lapte etc.; intrarea şarpelui prin gură este un topos frecvent întâlnit în mitologie; cel mai adesea, victimele acestei intruziuni sunt femeile, deoarece o credinţă, şi ea cu un caracter cvasi-universal, afirmă că şarpele este fecundator şi că femeia care înghite şarpele va naşte în curând un copil fermecat, aşa cum s-au născut Alexandru cel Mare, Augustus şi Scipio cel Bătrân; legendele stabilesc o seamă de greşeli „originare", datorită cărora el a fost blestemat şi hărăzit să fie o întrupare a răului; în sens biblic, el este unealta dracului, el este cel care a ispitit omul şi l-a făcut să-şi piardă puritatea şi locul din Rai; astfel, se crede că şarpele este sau a fost drac, este făptura lui Satana, duh rău; iniţial, şarpele ar fi fost om, ar fi avut picioare şi chiar aripi, dar, în urma blestemului divinităţii, el a devenit cea mai neajutorată făptură, fără membre, fără aripi, fiind condamnat la o locomoţie penibilă, primitivă; în planul funcţiilor epice, şarpele figurează nu numai ca subiect al vânătorii, ca agresor victorios, ci şi ca obiect al ei, ca victimă a unei înfruntări eroice; în unele colinde de fecior, voinicul trebuie să înfrunte, pentru a salva lumea de răutatea lui, un şarpe uriaş; această ultimă imagine poate fi sursa unei posibile analogii: eroul călare, purtând în suliţă capul şarpelui uriaş, duce cu gândul spre străvechile divinităţi geto-dacice, care, aşa cum susţinea Vasile Pârvan, înfruntau demonii văzduhului şi purtau în suliţele lor capul monştrilor ucişi; de aici ar fi derivat stindardul dacic, acel „draco" (şarpe), care confirma victoria asupra puterilor întunericului şi furtunii; toate credinţele populare legate de şarpe afirmă, ca gest necesar şi imperativ, datoria omului de a omorî, oriunde şi oricând, şerpii: „Pe şarpe, când îl vezi, întâi să-l omori, c-apoi îţi ia puterea şi rămâi tot anul fără putere; nu e păcat să-l omori, dimpotrivă, ţi se iartă un păcat"; soarele şi luna, aştrii luminii, atacaţi de şarpe sau scârbiţi de răutatea lui, îl blestemă şi îl condamnă să-şi ducă viaţa în întuneric şi în ascuns; la rândul său, pământul refuză să adăpostească şarpele malefic, pentru că se crede că şarpele care a muşcat nu mai este primit de pământ pentru păcatul făcut şi atunci iese la drum, ca să-l ucidă oamenii şi să-i ia păcatul; altă legendă leagă chipul şi atributele şarpelui de o ascensiune eşuată; ar fi umblat prin 24 de locuri să-şi facă un cuib, de aceea şarpele, după ce muşcă, „la 24 de ceasuri moare"; s-ar fi urcat într-un brad să-şi facă un cuib, dar a coborât Sfânta Lună şi l-a alungat, el a sărit la ea şi ea l-ar fi blestemat; legendele preiau imaginea şarpelui încuibat într-un brad, ca şi în bocete, dar îi inversează termenii: şarpele nu-şi mai poate face cuib în brad, el nu coboară la rădăcina lui, ci vrea să se urce spre vârf; nu este reprezentant al stihiilor lumii, ci duşman al lor; de altfel, în folclorul românesc, gestul care defineşte atitudinea şarpelui şi îl condamnă este „muşcatul"; oriunde ar fi, şarpele muşcă, înveninează pe toţi cei din preajma sa; comportamentul său stârneşte atâta repulsie, încât „Sfântul Soare zice că tare se supără când vede că şarpele a muşcat pe vreun om şi se întoarce cu faţa, ca să nu-l vadă"; numai o singură vieţuitoare mai stârneşte atâta adversitate şi suportă un astfel de tratament (omorârea obligatorie), păianjenul; în general, cultura populară evită să recomande uciderea animalelor, adoptând o atitudine de mijloc, între glorificarea vânătorii eroice şi condamnarea lăcomiei şi a risipei prădătorilor, fie ei oameni sau carnasiere; cu toate acestea, în cazul şarpelui şi al păianjenului, se postulează obligativitatea omorârii lor şi justifică acest gest afirmând că el nu este un păcat, ci un act purificator; această sancţiune îşi are originea, probabil, atât în consideraţii de ordin practic (teama de acţiunea distrugătoare a lor), cât şi în motivaţii de natură mitologică (ipostazierea lor în animale blestemate, întruchipări ale răului şi demonilor, duşmani învederaţi ai omului); de altfel, imaginea şarpelui strivit, ca întruchipare arhetipală a înfrângerii răului ori a demonilor întunericului, este extrem de veche, deoarece, pe tabletele cavalerilor danubieni, unul dintre eroi zdrobeşte duşmanul, iar altul calcă sub picioarele calului şarpele malefic; muşcătura şarpelui este cea mai temută, pentru că acolo, în colţii lui veninoşi, stă întreaga sa putere; putere de natură malefică, în măsură să pricinuiască mari rele nu numai omului, ci şi fiinţelor stihiale; „Gerul zice că ar fi fost mai tare, dar l-a muşcat un şarpe de deget"; agent ascuns al morţii, şarpele înveninează pe omul sau divinitatea care cad victime; felul său de a ataca, faptul că puterea sa nu stă în mărime, ci în viclenie, nu în gura aprigă, ci în veninul ascuns, au făcut ca el să apară ca un animal al perfidiei, al înşelăciunii, al loviturilor piezişe, furişate; acestea sunt valorile pe care le prezintă şarpele în basmul despre animale, în care încearcă să înşele pe omul care l-a încălzit la sân sau pe ţapul care l-a trecut apa; interesant este că toate energiile şarpelui sunt strânse în „capul" său, acesta fiind sursa puterii şi a veninului, în el găsindu-se şi piatra fermecată, din el se naşte mărgeluşa, prin el, hrănindu-se cu substanţa sa magică, creşte usturoiul, care oferă purtătorului său puterea stăpânirii duhurilor malefice; capul tăiat al şarpelui uriaş este adus ca trofeu de vânătorul victorios; în sfârşit, capul este cauza suferinţelor şi, dintr-o povestire, aflăm că şarpele avea dureri cumplite de cap şi nu găsea nici un leac pentru ele; câinele îl sfătuieşte să iasă la drumul mare, pentru că acolo îşi va afla alinare, dar acolo şarpele este călcat de o căruţă şi scapă de toate suferinţele; capul şarpelui, spun credinţele, este viu, chiar dacă i se ucide corpul şi de aceea şarpele trebuie zdrobit la cap, pentru că aici se află ascunse toate puterile lui; teama de şarpele malefic, de muşcătura lui, marchează şi structura sărbătorilor dedicate şarpelui; calendarul său cunoaşte două momente principale: dezmorţirea sa, marcată de Mucenici (9 martie), de Alexii (17 martie) ori Blagoveştenie (25 martie), când, se crede, întreaga fire se trezeşte din somnul iernii şi reîncepe ciclul vieţii; tot acum, o seamă de interdicţii şi prescripţii vizează obţinerea imunităţii în faţa şarpelui; nu se rosteşte numele lui, se înconjoară casa şi acareturile cu cenuşă, ca să se împiedice intrarea şarpelui, se fac focuri dinaintea casei şi se afumă împrejur; alteori, printr-un simulacru de sacrificiu, şarpele este conjurat să ocolească omul: „Şi apoi te duci la un soc, cu mămăligă, şi o laşi acolo; dai de mâncare la şerpi, ca să nu ai grijă toată vara"; al doilea moment al calendarului şarpelui este Probejania (6 august), când, odată cu plecarea berzelor, şerpii intră în pământ şi încep hibernarea; alte credinţe aşează acest moment la 14 septembrie (Ziua Crucii); contracararea acţiunii malefice a şarpelui se realizează nu numai prin respectarea prescripţiilor fixate de calendarul şi datina tradiţională, ci şi prin actul direct de anihilare a puterii sale, înfăptuit cu ajutorul descântecului „de şarpe"; muşcătura poate fi vindecată prin invocarea unor stihii şi obiecte magice mai puternice decât şarpele, acestea fiind alunul („naşul şarpelui"), apa curată, ori ploaia, fierul, „soare-apune" şi calul; uneori, chiar şarpele este pus să mărturisească unde stă leacul dorit; cel mai frecvent, aceste texte creează un conflict (de obicei, foc - ploaie), care serveşte ca model pentru imprecarea şi alungarea şarpelui: aşa cum apa stinge vâlvătaia focului şi descântecul va alina arsura muşcăturii; prestigiul malefic al şarpelui este atât de puternic încât şi alte întrupări ale răului iau chipul său; descântecele descriu felul în care zmeoaica, moroiul, junghiul sau chiar cuţitul se transformă în „şarpe veninat", şarpele care atacă omul, se încolăceşte în jurul bolnavului, îl muşcă şi îl înveninează; atacul şarpelui joacă aici rolul unei imagini arhetip a intruziunii răului, iar muşcătura sa al unei embleme a agresiunii malefice; pentru că este agent al răului, şarpele poate fi utilizat nu doar de întruchipările bolilor, ci şi de către omul care doreşte să pedepsească pe cineva: descântecul, care funcţionează ca un blestem inversat, cere şarpelui să meargă în lume şi să stârnească suferinţe în inima şi trupul „ursitului" care şi-a părăsit aleasa; şarpele pedepsitor nu este unul natural, ci unul fermecat, fiindcă el se naşte prin metamorfoza magică în animal malefic a stelei, a focului ori a brâului; în consecinţă, din perspectiva unei clasificări generale, şarpele este îndeosebi teluric, chtonian şi, totodată, profund malefic (COMAN,I,p.110-112;140;183-187;191-196;II,p.65;70;MUŞLEA,II,p:183). Se spune că, la începuturi, şarpele umbla pe coadă, dar Dumnezeu l-a blestemat în Rai să se târască pe pântece şi să pândească mereu călcâiul omului, iar omul capul şarpelui - Suceava; el iese din pământ în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici (9 martie) şi reintră în pământ în dimineaţa prăznuirii Zilei Crucii (14 septembrie) - Tecuci; dacă şarpele nu este văzut de nimeni timp de şapte ani, el se preschimbă în balaur - Transilvania; şarpele are picioare, pe care le scoate de sub solzi numai în cazul că este pus de viu pe jeratic - Tecuci;Suceava; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un şarpe; se crede că primul şarpe văzut primăvara trebuie neapărat omorât, ca să nu ia puterea celui care îl vede - Galaţi; sau pentru ca să nu mai fie văzuţi şi alţi şerpi peste vară - Vaslui; i se vor jupui de piele palmele celui care pune mâna pe un şarpe - Tecuci;Iaşi; comite un mare păcat cel care, în clipa când îl vede, nu omoară şarpele - Iaşi; cine vede şarpe primăvara să-l omoare, fiindcă numai aşa îi poate prelua puterea, iar, dacă şarpele scapă, atunci ia el puterea omului - Muntenia; sau şarpele scăpat va suge el sângele omului care nu l-a ucis, când l-a văzut - Bihor; cine găseşte primăvara un şarpe mort îşi pierde puterile - Tecuci; să nu fie ridicat de jos şarpele găsit mort, pentru că va bătea vântul şase săptămâni la rând - Dolj; dacă prin lanul de cereale se află vreun şarpe, este semn că moare cineva din familie, iar parte bună din recoltă se va da de pomană - Mehedinţi; va face bătături la picioare cine calcă pe oase de şarpe - Tecuci; cine umblă desculţ să se păzească să nu calce pe oase de şarpe, fiindcă s-ar putea să le intre în călcâi şi de acolo, după un timp oarecare, oasele vor ieşi prin creştetul capului - Suceava; toată vara va ieşi în calea celui care rosteşte cuvântul şarpe în luna martie, de aceea este interzis să i se pronunţe numele în această lună - Vâlcea; cine pomeneşte de şarpe în ziua prăznuirii Cuviosului Alexie (17 martie) va fi muşcat de această târâtoare în vară - Suceava; se crede că muşcătura de şarpe se poate vindeca, dacă se pune pe rană o piele de şarpe - Suceava; sau se ia şarpele ucis, se pune la foc într-un ceaun, ca să ardă, iar cenuşa rezultată este folosită ca leac în vindecarea muşcăturii de şarpe - Bacău; este bun de leac şarpele prins în luna mai - Suceava; cine vede şarpe prima dată în luna martie să-l prindă, să-i taie capul cu o monedă de argint, în gură să-i pună un căţel de usturoi şi să-i îngroape capul sub pridvorul unei biserici, după nouă zile să se caute ce fel de buruiană a crescut acolo, aceasta să fie luată şi purtată peste tot, fiindcă astfel toate ierburile şi copacii vor vorbi şi vor spune la ce leac sunt bune şi cum se numesc ele - Constanţa;Suceava; sau se procedează identic, iar firul de usturoi care răsare să fie purtat la brâu, în ziua de Paşte, în biserică, numai astfel purtătorul firului de usturoi va putea vedea toate femeile care sunt înzestrate cu puterea de a face farmece, deoarece ele nu pot intra în biserică, fiindcă au coarne; în această zi, diavolul stă retras într-un ungher şi notează în catastiful şi pe pielea sa de bivol pe femeile fardate, pe cele rele, pe cele care vorbesc sau râd în timpul slujbei din biserică - Vâlcea; tot purtătorul firului de usturoi, crescut din capul şarpelui, vede şi femeile adultere, care se închină, dar acestea îşi pleacă nu din evlavie capul, ci pentru a le intra coarnele pe uşa bisericii - Vâlcea; sau, dacă se vede un şarpe până în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici, să fie prins, să i se bage în gură un căţel de usturoi şi o monedă, după care să i se taie capul, pe care să-l păstreze până în Duminica Paştelui, când trebuie să meargă cu el la biserică, pus într-o pălărie, iar oamenii-strigoi vor veni la cel care are capul şarpelui, încercând să-l ispitească, întrebându-l, de pildă, de unde are el o pană aşa de frumoasă - Transilvania; primăvara, să fie prins şarpele, să fie omorât, iar în capul acestuia să fie pus un căţel sau trei de usturoi şi apoi să fie îngropat în grădină, usturoiul încolţit fiind apoi folosit în ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), la ieşirea din sat, unde este dusă cireada de vite ale sătenilor, iar acolo pot fi zărite strigoaicele venite să ia laptele vacilor - Ţara Oltului; cine vede şarpe înainte de Paşte, să-l prindă, să-i taie capul cu un ban de argint, să pună în el trei fire de usturoi şi, în ziua de Paşte, să meargă cu el, pus în sân, la biserică şi va vedea strigoii - Bihor; sau, ca să poată cineva vedea strigoii care iau laptele de la vacile oamenilor, se prinde primul şarpe văzut înainte de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), i se taie capul cu o monedă de argint în chiar ziua prăznuirii Sfântului şi i se pune în gură un căţel de usturoi - Transilvania; celui care omoară şarpele în pădure îi iese în cale lucrul-slab - Ţara Oltului; când şuieră, se spune despre şarpe că s-ar afla în primejdie de moarte - Suceava; se crede că şarpele ucis nu moare până la apusul soarelui - Moldova; din cauză că a muşcat un om, şarpele nu mai este primit toamna în pământ şi îngheaţă în timpul iernii pe afară - Tecuci; şarpele care a muşcat vreo vietate sau vreun om, de Ziua Crucii, nu-şi găseşte intrarea făcută în pământ şi rămâne pe afară, ieşind la drum, unde omul îl pedepseşte omorându-l - Vrancea; muşcătura de şarpe trece, dacă rana este spălată cu apă strecurată prin piele de şarpe - Ţara Oltului; pe şarpe îl apucă durerea de cap, când traversează un drum - Suceava; ca să se lecuiască de friguri, bolnavul trebuie să bea apă trecută prin pielea năpârlită a unui şarpe - Tecuci; dar contra frigurilor este indicată şi afumarea cu piele de şarpe a bolnavului - Tecuci; există femei care îşi otrăvesc bărbaţii, punându-le în mâncare zeamă de şarpe fiert - Tecuci; este semn că va fi vânt a doua zi pentru cine visează şarpe - Vaslui;Suceava; cine visează că a ucis un şarpe, înseamnă că a scăpat de un duşman, dar, dacă nu a reuşit, în vis, să-l omoare, înseamnă că potrivnicul îl va duşmăni în continuare - Vaslui (2.GOROVEI,p.93-94;147;222;226-228;254;282-284;286; GOLOPENŢIA,p.110; 129;136). Cine prinde un şarpe înainte de Paşte să îi taie capul cu o monedă de argint, să-i pună în gură trei fire de usturoi şi în ziua de Paşte să îl ţină în sân, la slujba de la biserică, atunci acela poate să vadă strigoaicele, fie şi stând pe o punte, şi tot în ziua de Paşte poate să vadă strigoaicele-femei şi toate vrăjitoarele - Năsăud (2.MARIAN,II, p.185). În Mehedinţi, se crede că, în caz că un om este muşcat de şarpe în partea dreaptă a corpului, îi moare cineva din familie, iar, dacă este muşcat din partea stângă, îi moare o rudă mai îndepărtată (CIOBANU,p.79). În Maramureş, este interzisă pronunţarea numelui şarpelui, iar când se vorbeşte despre ei li se spune „gândaci", „codaţ" sau „zierni" (viermi); interdicţia este atât de severă încât, în timp, numirea adevărată a fost uitată şi în unele localităţi li se spune numai „gândaci"; totuşi, se crede că acela care omoară un şarpe mai are de trăit doar şapte ani (BOGDAN,p.83). Cine vede un şarpe, înseamnă că are noroc; este simbolul ispitei, înşelăciunii, dar şi al înţelepciunii; în artă, şarpele care îşi muşcă coada, formând un inel, este simbolul infinitului - Bucovina; se crede că prezenţa şarpelui ca ornament pe diferite obiecte, ca şi „colţii de mistreţ" sau „secerea", alungă duşmanii turmelor prin însăşi imaginea lor; simbol al lui Zalmoxis, îl găsim împreună cu soarele pe porţile locuitorilor din Scheii Braşovului (PRESA). Este semn de ploaie când iese şarpele în cărare sau în drum (2.CHIVU,p.247).
Şarpele casei (Natrix natrix - DLRM,p.830). Mentalitatea tradiţională socoteşte că şarpele de casă este, prin însăşi apartenenţa sa la spaţiul, geografic şi spiritual, al gospodăriei, o fiinţă „bună", favorabilă omului, pentru că, deşi sălbatic, vine să stea în preajma casei sale; este o vieţuitoare dotată cu puteri sacrale, benefice, din care cauză ea valorizează pozitiv specia din care face parte, aruncând, în acelaşi timp, toate accentele negative asupra şerpilor din natură; „curat" înseamnă deci nedăunător, util, tolerabil, dar mai ales pur, sacru, bogat în puteri divine; se spune că „şarpe e la toată casa; unde e şarpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie…Acela se cheamă şarpe de casă; s-au văzut astfel de şerpi bând lapte din strachină de-a valma cu copiii; copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şarpele mânca-nainte, nu se supăra"; această vieţuitoare reprezintă „norocul" casei şi de aceea moartea sau plecarea şarpelui este sinonimă cu risipirea familiei, cu pierderea norocului, cu moartea întregului neam; are deci rolul de duh protector al căminului, al familiei, al gospodăriei, el garantând sănătatea, bogăţia şi fertilitatea acesteia, apără de boli şi de farmece, se înfrăţeşte „candid" cu copiii, în jurul blidului cu lapte; această ultimă imagine, evident un produs poetic, are o deosebită forţă, pentru că şarpele care se amestecă printre copii este practic un membru al familiei; din acest punct de vedere este pe acelaşi plan cu câinele, alt protector al copiilor, pentru că acesta din urmă se roagă pentru sănătatea lor; dar, în plus faţă de câine, şarpele casei are acces direct la sacralitate, este chiar sursa acesteia, din moment ce garantează bunăstarea gospodăriei; în general, este unanimă părerea că şerpii sacri sunt una din mărcile spiritelor chtoniene; totuşi, documentele folclorice româneşti nu permit asimilarea şarpelui casei cu nici o figură chtoniană, nu există dovezi că ar fi gândit ca o întrupare ori ca un trimis al duhurilor subpământene; el nu este invocat la „zilele morţilor", nu participă la chemarea moşilor şi nu beneficiază de hrana rituală oferită lor, nu cunoaşte atribute ori determinări de natură funerară; pentru că este protector al casei, îl găsim sculptat pe stâlpii porţilor, îl întâlnim pe numeroase obiecte ceramice, nu lipseşte de pe pereţii caselor, unde este pictat sau modelat în tencuială; în Oltenia şi în Transilvania, şerpi executaţi din argilă smălţuită sunt prinşi pe pragurile intrărilor sau pe podea (COMAN,I,p.111-113). Este păzitorul gospodăriei şi trăieşte sub pragul uşii, sub talpa sau în pereţii casei; uneori se aude ticăind, drept pentru care i se mai spune şi Ceasul casei; locuinţa părăsită de şarpele ei este considerată ca fiind necurată, atrăgând asupra ei spiritele malefice; nu trebuie ucis, pentru că el poartă noroc întregii familii, îi păzeşte pe membrii acesteia de certuri, de boli, de incendii, de cutremure şi de alte necazuri; dacă, din nebăgare de seamă, este călcat, el muşcă, dar îşi poate arăta imediat intenţiile bune prin aceea că indică ierburile de leac împotriva muşcăturii de şarpe; îşi poate părăsi locul şi, în acest caz, ia parte la jocurile copiilor, uneori împărţindu-şi hrana cu ei; apare sculptat pe stâlpii pridvorului, pe canatul uşii sau pe meşter-grinda casei; mai apare pe stâlpul sau crucea de la mormântul ultimului stăpân al casei, în care caz are rolul de a însoţi sufletul acestuia pe cărările celeilalte lumi (PRESA). Toate casele au un şarpe, care nu este bine să fie văzut, iar, dacă acest lucru se întâmplă, este bine să fie făcut semnul crucii, fiindcă altfel moare fie şarpele, fie cel care l-a zărit; nu atacă pe nimeni şi nu trebuie omorât, pentru că sau moare bărbatul (stâlpul casei), sau se întoarce alt şarpe care, supărat, muşcă vitele din gospodărie; nu este bine să fie omorât pentru că rămâne casa pustie (şarpele părăseşte curtea) - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.71). Orice casă are un şarpe, care este blând şi nu muşcă şi trăieşte în pereţii casei, fiind mare păcat să fie ucis - Tecuci;Suceava; şarpele casei este aducător de bine gospodăriei unde trăieşte - Botoşani; sunetul de ceas care ticăie, auzit din pereţii unei case, provine de la şarpele casei şi este un semn că acea casă este norocoasă - Suceava; se spune că acela care omoară şarpele casei omoară norocul - Suceava; şarpele casei este figurat pe porţile gospodăriilor şi în decorul exterior al caselor - Banat;Transilvania (2.GOROVEI,p.169;171;228;280;PRESA). Este înfăţişat uneori ca un şarpe alb, care, dacă este omorât de către cineva, acela va vieţui numai în pierdere şi se va stinge treptat; şarpele casei este considerat ca un spirit protector, uneori chiar ar reprezenta spiritul strămoşesc, din această cauză unii cercetători îl mai numesc şi „şarpele totem"; de aceea nimeni nu îndrăzneşte să omoare şarpele găsit în casă, chiar dacă ar fi o viperă - Caraş-Severin; şarpele reprezintă norocul casei; se spune că suge la vacă, iar aceasta vine răgind de la deal, călcând într-un mod special, pentru a-l lăsa să sugă - Covasna; şarpele de casă, spre deosebire de cel al pământului, este şarpele omului şi este semn de fericire pentru cine îl vede în noaptea de Înviere - Gorj; dacă este omorât, după 15 zile cel care l-a omorât se face strigoi, iar şarpele se face balaur şi porneşte în luna martie la munte - Gorj (2.CHELCEA,p.310).

ŞCHIOP
A fi şchiop este un atribut al valorilor chtoniene şi funerare; sunt şchioape divinităţile lumii subpământene, cele care intră şi ies din infern, care sunt legate, înlănţuite, mutilate ca semn al apartenenţei la orizontul lumii de dincolo, în general fiind şchioape acele personaje (animale, păsări, oameni) care vieţuiesc sau sunt intim legate de lumea infernală (COMAN,I,p.122;II,p.70).

ŞCOALĂ
Dacă visează cineva clădirea unei şcoli, trebuie să se aştepte la ceartă, scandal sau chiar bătaie; iar dacă visează şcoală cu mulţi copii înseamnă că propriile odrasle îi vor procura multe necazuri - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŞEDERE (A SE AŞEZA; A ŞEDEA)
Se crede că este bine ca acela, care intră într-o casă în care trăiesc una sau mai multe fete nemăritate, să se aşeze imediat pe scaun, laviţă, pat, pentru ca aidoma să stea şi peţitorii la acea casă - Suceava (2.GOROVEI,p.192).

ŞEF v. CONDUCĂTOR.

ŞEZĂTOARE
Adunare restrânsă organizată de săteni, în special în serile de iarnă, pentru a lucra şi a petrece în acelaşi timp (ŞĂINEANU,V,p.278). Funcţia economică pe care o îndeplineşte şezătoarea nu constituie trăsătura definitorie a acestui fenomen social, pentru că el pare, afirmă cercetătorii, un ceremonial care se înscrie mai curând în ciclul vieţii (precum naşterea, nunta şi înmormântarea), decât în ciclul muncii, fiind un preludiu al nunţii, un ceremonial de vârstă, vizând destinul femeii în general; astfel, şezătoarea oferă un prilej de iniţiere în muncă, pentru că aici învaţă fetele să toarcă, să coasă şi să brodeze, dar totodată şi un prilej de iniţiere în viaţă a tinerilor; vârsta intrării în şezătoare a tinerilor coincide cu aceea a adolescenţei, ceea ce nu este întâmplător, iar, în satele cu religie protestantă, fetele nu au voie să participe la şezători decât după ce „au confirmat", ceea ce este o dovadă în plus; pentru a întreţine buna dispoziţie, în şezătoare sunt primiţi şi feciori; aceştia aduc muzicanţi cu viori, în unele sate doar în serile zilelor de joi; când pleacă din şezătoare, flăcăii sunt obligatoriu petrecuţi de fete, chiar dacă printre ei nu sunt cei plăcuţi de ele; aceştia „leagă" uliţa, adică pun spini în calea fetelor, pentru a le pedepsi, sau aruncă pietre după ele; oricum, în şezătoare se formează multe din legăturile care devin ulterior trainice - Bihor; aceste „apropieri" pot fi acceptate sau nu de către fete, semnul fiind o furcă de tors, executată şi dăruită de către un flăcău; în caz că fata refuză atenţia flăcăului, deci şi avansurile lui, rupe furca dăruită („Eh, maică, dac-ai ştii câte furci am rupt eu în şezătoare!", spune o informatoare) - Haţeg; un alt semn de iubire este firul tors trecut de-a latul uliţei de mai multe ori şi în care fata, pe întuneric, se încurcă - Maramureş; preocupările fetelor în şezătoare, cum ar fi descântecul "după feciori" şi aflarea ursitului, dovedesc faptul că, alături de munca efectuată, un rost important al acestor adunări îl constituie distracţia, aceasta pentru ca timpul să treacă mai uşor, iar rutina muncii să nu inducă o stare de saturaţie; practicile legate de "aducerea" feciorilor, precum şi cele de aflare a „datului" sunt nelipsite din orice şezătoare de fete; printre aceste practici, se obişnuieşte să fie strecurată apa din Criş cu ciurul, considerându-se că aşa vor veni feciorii la fete, cum vine apa pe râu, sau "legarea" uliţei de către două fete cu un fir tors (ŞOVREA,p.211-212;215-216; NOTE, Antonescu).

ŞOARECE (Mus musculus - DLRM,p.834).
În fruntea listei duşmanilor omului se află şoarecele, animal flămând şi prădător prin excelenţă; atributele sale negative sunt potenţate prin faptul că el este un animal „al casei", acţionând în prejma omului, în locuinţa şi în hambarul său, implicându-se deci în orizontul culturii, dar o face profund negativ; în textele orale, şoarecele este „al dracului", fiind făcut din „balele necuratului": „Şoarecele curat că e dracul, că el ce pozne îţi face, numai dracul ţi-o face"; gestul malefic suprem prin care el se dovedeşte negativ este acela că roade arca lui Noe; legendele spun că dracul a creat şoarecele tocmai ca să distrugă această „minune" a tehnicii; în schimb, Dumnezeu a făcut pisica, pentru a salva arca şi roadele muncii omului de atacul acestor mici şi hrăpăreţe vieţuitoare; dar pe lângă pisică, omul recurge şi la alte practici magice: li se leagă simbolic gura, legându-se 99 de noduri în aţa de la sacul cu grâu, li se potoleşte foamea, punându-li-se pe trunchiuri de copaci un fund de mămăligă, ceaunul şi făcăleţul; pentru că umblă pe sub pământ, pentru că, prin aceasta, trece de la o lume la alta, şi pentru că mereu strânge bogăţii, şoarecele este invocat de copii (alături de cioară), să le dăruiască un dinte de fier, adus desigur de pe un alt tărâm, de acolo de unde lucrurile şi fiinţele sunt puternice şi nemuritoare; aşa se face că, la căderea dinţilor de lapte, copiii îi iau şi îi pun în borta şoarecelui, rugându-l să le aducă alţi dinţi, mai tari şi mai rezistenţi (COMAN,I, p.118-119;122). Se crede că primul şoarece întâlnit primăvara trebuie neapărat omorât - Neamţ; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un şoarece; este semn de an îmbelşugat, dacă sunt mulţi şoareci - Vaslui; când un şoarece taie calea cuiva este semn rău - Neamţ; cel ce este muşcat de un şoarece în casă să fie sigur că este furat de către cei din casă - Ialomiţa; nu va mai avea niciodată dureri de dinţi cel care mănâncă pâine din locul de unde au ros şoarecii - Suceava; cine mănâncă de unde a mâncat şi şoarecele face băşici pe limbă - Tecuci;Suceava; este semn de boală pentru cine găseşte în casă veşminte roase de şoareci - Suceava; când şoarecele îşi va face cuibul mai sus de pământ, folosindu-se în acest scop de orice (plantă, buturugă etc.), este semn că anul va fi bogat în recolte - Neamţ; dar este şi semn de sărăcie, când sunt şoareci mulţi pe câmp - Ialomiţa;Neamţ; când şoarecii adună, în grămezi, spice de grâu, pe care apoi le învelesc cu pământ, este semn de iarnă grea - Teleorman; când toamna sunt şoareci mulţi pe câmp, este semn că iarna va fi lungă - Iaşi; dacă şoarecii îşi fac cuiburi peste iarba crescută pe pământ, este semn că iarna va fi grea - Ţara Oltului; iar dacă, la culesul porumbului, cuiburile de şoareci vor fi la suprafaţa pământului, este semn că iarna va fi săracă în zăpadă - Suceava (2.GOROVEI,p.20;76;97;228-229;275;280-283). Încă din timpul toamnei, se poate cunoaşte ce grosime va avea stratul de zăpadă, după înălţimea la care îşi fac şoarecii cuibul în garduri, în clăi de fân sau pănuşi etc., el situându-şi culcuşul unde va hiberna aproximativ la înălţimea la care va ajunge zăpada - Maramureş (BOGDAN,p.135). Va avea noroc în afaceri cel care visează şoareci şi va aştepta peţitori cel care se visează prinzând şoareci - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŞOBOLAN (Mus decumanos - DLRM,p.835)
Şobolanii se fac la casele celor care fură de pe ogorul altora diferite bucate şi le duc în gospodăria lor şi obligatoriu la orice moară, deoarece morarul fură din saci - Ţara Oltului; (GOLOPENŢIA,p.72). Va fi sărăcie, când sunt şobolani mulţi - Vâlcea (2.GOROVEI, p.211). Când şobolanii fug din mină este semn că galeria se va surpa - Maramureş (BOGDAN,p.12). Cine se visează omorând şobolani înseamnă că va scăpa de nişte musafiri; dar când visează pur şi simplu şobolani este semn că va avea parte de ruşine şi de nopţi nedormite - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŞOIM (Falco - DLRM,p.835)
Şoimul nu este altceva decât o altă ipostază a junelui, alături de brad, de cerb, de bour şi de oricare altă întruchipare a principiului masculin, care, în formele lui optime, nu poate fi decât tânăr; dar şoimul conotează şi valori precum eroismul, cruzimea, rapacitatea, făloşenia, unele fiind atitudini „vânătoreşti"; el nu-şi prinde prada la sol, ci o atacă şi o omoară în cer; are o agerime ieşită din comun; datorită acestor calităţi, şoimul ocupă acelaşi loc, în lumea păsărilor, pe care lupul îl ocupă în sistemul vietăţilor mici şi neajutorate, din care cauză în unele texte este numit „lupul vrăbiilor"; de menţionat că tracii aveau obiceiul de a vâna cu ajutorul şoimilor, iar mai târziu şoimii figurau pe lista bunurilor cerute ca tribut de Înalta Poartă; şoimul este şi mediator între lumi, călător care, trecând de la un tărâm la altul, duce veştile şi leagă între ei diverşii protagonişti ai naraţiunilor; această dimensiune este actualizată de cântecele funerare şi de unele colinde; în prima categorie de texte orale, precum cântecele funerare, şoimul apare ca un paznic al porţilor infernale, el stând în vârful „bradului zânelor", la marginea mării „celei mari", împiedicând accesul direct al sufletului pe tărâmul funerar; despre şoim, ca despre toate păsările răpitoare, se spune că bea apă de ploaie, pentru că a refuzat să ajute pe Dumnezeu la săparea albiilor de râuri (HERSENI, p.251;COMAN,II,p.78-80).
ŞOIMANE v. IELE.

ŞOPÂRLĂ (Lacerta - DLRM,p.836)
Se crede că ea cade odată cu ploaia din cer; deci ea se naşte nu din foc, ci din apă; între apă şi foc, între aceste două principii opuse, şopârla ocupă o poziţie ambiguă, circulând de la una la alta, părând că este emanaţia când a unei stihii, când a celeilalte; se spune că dacă se aruncă o şopârlă în foc, din cenuşa ei se fac o mulţime de şopârle, cu ajutorul cărora se pot face vrăji, aspect întărit şi de credinţa că şopârla a fost prima nevastă a şarpelui; „Omului, numai şopârla şi câinele îi sunt credincioşi; şopârla, când doarme omul şi vreun şarpe vrea să-l muşte, i se bagă-n sân şi-l gâdilă, doar l-o scula"; deci şopârla, vieţuitoare a pădurii, se comportă faţă de om la fel ca şi un câine, animalul domestic cel mai apropiat - afectiv - de om, simbol prin excelenţă al fidelităţii şi devotamentului; cu menţiunea că şopârla nu îl apără pe om, ci doar îl prevesteşte; pentru că fapta ei dobândeşte un surplus de importanţă (antropologică) şi de semnificaţie (mitologică), ea fiind cea care „anunţă, trezeşte pe omul ameninţat să fie muşcat de şarpe…e iubită de oameni şi privită ca un semn bun, când îţi iese înainte, ca ceva sfânt, fiind păcat să o omori"; ca şi ariciul, ca şi broasca, şopârla este protejată de om; în antiteză cu şarpele şi păianjenul, care trebuie omorâţi când sunt întâlniţi, şopârla beneficiază de un tratament de excepţie: în primul rând ea este consacrată („şopârla e sfântă"); apoi, prezenţa ei este considerată de bun augur, spre deosebire de alte animale (pupăză, mânz, cuc), ea nu-l „spurcă" pe cel care îi taie calea; în sfârşit, omorârea şopârlei stă sub semnul celei mai amarnice pedepse, este un păcat pentru care cine ştie ce preţ va trebui plătit pe lumea de dincolo; prin aceste atribute, şopârla stă alături de arici, broască, rândunică, barză, adică alături de acele vieţuitoare care mediază între natură şi cultură, fiind, în ciuda „sălbăticiunii" lor, bune, favorabile, dragi omului; „şopârlei, când este călcată pe coadă, nu-i curge sânge, pentru că ea a băgat coada în apă şi l-a ajutat pe Noe", legendă în care şopârla apare nu numai ca un duşman al diavolului, dar şi ca o stavilă, ca un luptător împotriva apelor, văzute aici ca stihii dezlănţuite, distrugătoare; astupând gaura, cu propriul trup, ea împiedică distrugerea corăbiei lui Noe şi asigură reluarea ciclului vieţii pe pământ, după ce apele potopului se vor fi retras; şopârla se opune potopului, pentru că, în ultimă instanţă, figura ei este mai apropiată de stihia focului, care o regenerează şi o purifică, decât de aceea a apei (COMAN,I,p.114-117). Se crede că şopârla a fost prima nevastă a şarpelui - Tecuci; este păcat ca şopârla să fie omorâtă - Iaşi; capătă dureri de cap cel ce omoară o şopârlă, fiindcă ea are puterea să blesteme - Ţara Oltului; este semn bun, când cineva întâlneşte o şopârlă de culoare verde - Neamţ; să nu fie ucisă, fiindcă ea vesteşte când vine un şarpe - Tecuci; când şarpele se apropie de un om care doarme pe câmp, şopârlele îl trezesc intrând pe sub cămaşa acestuia şi gâdilându-l - Suceava; cel căruia îi iese în drum o şopârlă să se aştepte la o mare nenorocire - Iaşi; dacă se aruncă în foc o şopârlă, din ea vor ieşi o mulţime de alte şopârle - Suceava; în special fetele caută să le treacă peste mâini o salamandră, crezând că astfel se vor învăţa să ţeasă şi să coasă motive decorative deosebite pe cămăşile lor (salamandrele sunt cunoscute şi sub denumirile de sălămăzdră, sălămâzdră, sălămândră, solomâzdră, solomândră, salamandra este o specie de batracian, asemănătoare cu şopârla, cu pielea de culoare neagră cu pete galbene, sau castanie cu pete, sau măslinie cu dungi, sau cu spatele albăstrui cu dungi - ŞĂINEANU,V,p.9) - Muntenia (2.GOROVEI,p.228-229;280; GOLOPENŢIA,p.110;). Cine visează şopârle înseamnă că are mulţi oameni care îi pizmuiesc reuşitele - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŞOPÂRLOIŢI
Boală, caracterizată prin inflamarea gâtului, despre care se crede că este provocată de nişte viermi cu puteri oculte - Bucovina (COJOCARU,p.250).


ŞORŢ
Fetele şi femeile să se ferească să li se taie, pe furiş, din şorţ, catrinţă, opreg etc., fiindcă bucata este luată special de vreo rivală care doreşte să le facă farmece - Ţara Oltului; femeile să nu dea de mâncare la porci din poală (şorţ), pentru că face carnea linţi (cisticerci) - Suceava; îşi mănâncă mintea cel care mănâncă din poală - Suceava (GOLOPENŢIA,p.86;2.GOROVEI,p.122;133). Valoarea ceremonială a opregului, legată de riturile de trecere, este dovedită şi prin folosirea lui la înmormântare, în scopul îndepărtării duhurilor rele din apropierea mortului; în Ţara Almăjului, opregul se foloseşte pentru „măturarea", cu ciucurii, a gropii, înainte de înhumarea propriu-zisă; în Timiş, mortul se aşează în sicriu şi se acoperă cu pânză curată, care noaptea i se trage peste faţă; pe cap i se pune o căciulă, iar în sicriu o secure şi un opreg, obiecte care se scot, când mortul este pornit afară din casă; opregul care se poartă la spate are valoare de marcă socială, fiind purtat numai de către femeile căsătorite, în Timiş existând obiceiul de a se confecţiona un opreg „cu bani", purtat dinapoi de către mireasă, în ziua nunţii (TURCUŞ,p.34). Cine se visează trăgând de un şorţ este bine să joace la loterie - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŞTAMPILĂ v. SIGILIU.

ŞTERGAR
Să nu se şteargă doi inşi concomitent pe acelaşi ştergar, pentru că vor îmbătrâni repede - Galaţi; la ridicarea acoperişului unei case, i se leagă la vârf mai multe ştergare şi ramuri verzi, ca să dureze construcţia mult şi să trăiască şi stăpânii - Muntenia (2.GOROVEI, p.45;252). Cine visează ştergar va avea noroc în căsătorie - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŞTIMĂ
Personaj din mitologia populară, imaginat de obicei ca o femeie frumoasă (şi bună), care protejează apele, pădurile, comorile; a avea ştimă (despre animale), a fi stăpânit de un duh necurat; (prin extensie) a fi năzdrăvan (ŞĂINEANU,V,p.298).

ŞTIMA APEI v. APĂ.

ŞTIMA BANILOR v. MONEDĂ.

ŞURĂ
Nu este bine să se doarmă în uşa şurii, deoarece măiestrele au obiceiul să danseze şi în şură sau pe vârful acesteia şi pot să-l surprindă pe om şi să-l ologească - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.76).

T

TABACHERĂ
Cine se visează în situaţia că a pierdut tabachera înseamnă că va fi nemulţumit de sine însuşi; în schimb, dacă visează că primeşte în dar o tabacheră este semn că va fi onorat de către cei pe care îi va întâlni în diferite ocazii - Suceava (NOTE,Băncescu).

TABLOU
Cine visează tablou înseamnă că va avea un viitor fericit, dar dacă visează primind un tablou este semn că perioada următoare va fi umbrită de griji şi supărări - Suceava (NOTE,Băncescu).

TACÂM
Când se pregăteşte masa şi, din întâmplare, se pun mai multe tacâmuri decât numărul persoanelor care trebuie să se aşeze la masă este semn că vor veni musafiri pe neaşteptate - Muntenia; nu este bine să se ţină în casă resturile de la tacâmurile rupte, distruse, pentru că se crede că aduc nenorocire - Bucovina (2.GOROVEI,p.172;229). Dacă la ospăţul dat pentru botezul copilului, cuiva îi cade cuţitul sau furculiţa pe jos şi se înfige în pământ, se crede că pruncul va muri de moarte nenaturală, caz în care părinţii dau mânare mai bună animalelor, zicând ca acestea să se roage pentru copilul lor; în unele locuri se aruncă mei şi grâu păsărilor, boabele fiind ţinute în prealabil timp de trei zile în leagănul copilului, ca acesta să fie sănătos - Sibiu (3.MARIAN,II,p.125).

TAIER v. FARFURIE; RECIPIENT; VAS.

TALPĂ v. PICIOR.

TALPA-IADULUI
Personaj feminin imaginar, în credinţele tradiţionale româneşti fiind spirit malefic, sinteză a însuşirilor infernale, considerată mamă a dracilor (ŞĂINEANU,I,p.312).

TANDA v. MANDA.

TATĂ
Tatăl să nu-l radă pe fiu, pentru că este rău de moarte - Vâlcea (2.GOROVEI,p.206). v. BĂRBAT.

TAUR (Bos taurus -DLRM,p.847)
În satele agricole, comunitatea are un taur care este liber să umble pe ogoarele cultivate, trecerea şi hrănirea lui prin ele considerându-se ca un semn bun de ploaie, de creştere a recoltei (BUHOCIU, p.137). Să se aştepte la tot felul de pericole gospodarul de a cărui poartă s-a frecat un taur - Tecuci (2.GOROVEI,p.31). Cine visează taur va fi invitat la o petrecere, iar cine visează că ia un taur nu va dobândi ceea ce speră; apariţia în vis a unui taur negru înseamnă moarte - Suceava (NOTE, Băncescu).

TĂCIUNE v. CĂRBUNE.

TĂMÂIE
În caz că unei femei lehuze îi intră în casă, cu daruri pentru evenimentul fericit al naşterii, o altă femeie care şi-a pierdut laptele, este sigur că proaspăta mamă îşi va pierde şi ea laptele şi, pentru a nu se întâmpla un asemenea necaz, îşi coase la cămaşă, în dreptul pieptului, unul sau trei boabe de tămâie şi de grâu - Ţara Oltului; la pârlirea porcului sacrificat, este bine să se pună şi puţină tămâie în foc, pentru a alunga diavolul - Vâlcea; se aprinde tămâie în casă, când este furtună, pentru că diavolul fuge, iar Sfântul Ilie îl trăsneşte pe diavol oriunde s-ar ascunde - Transilvania; dacă i se pare cuiva, la intrarea într-o casă, că miroase a tămâie, este semn că va muri un membru al acelei familii - Tecuci;Suceava (GOLOPENŢIA,p.94;2.GOROVEI,p.78;97;148). Copiilor în vârstă de 1-7 ani, care suferă de „răul copiilor" sau Samcă, se obişnuieşte să li se citească rugăciuni, totdeauna la sfârşit de lună, de trei ori consecutiv, copilul căruia i se citeşte fiind neapărat de faţă; înainte de i se citi, atât copilul, cât şi casa trebuie afumate cu tămâie - Suceava; în trei dimineţi consecutive de la ziua înmormântării, până a nu răsări soarele, şi în trei seri de asemenea, o rudenie a decedatului (mamă, soră, verişoară) tămâiază mormântul de jur-împrejurul lui, punând în final, lângă cruce, vasul cu tămâie şi lumânarea adusă, dintre cele care au ars la mort; în Muntenia şi Moldova, aceste femei aduc tămâie şi vin sau un vas cu apă, stropind cu aceasta mormântul, timp de 40 de zile de la deces, considerându-se că în timpul acesta sufletul mortului umblă pe la casa lui şi în jurul mormântului; după 40 de zile, vizitele se răresc, ducându-se la cimitir doar în sâmbetele de peste an, precum şi în dimineaţa zilei în care se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului (15 august) - Muntenia; tămâia adusă acasă de la biserică în Duminica Învierii Domnului, se păstrează şi se afumă cu ea pe la icoane, când familia traversează o perioadă de cumpănă, sau când tună, fulgeră ori plouă în averse; se afumă şi cei care se sperie peste an sau tocmai ca să nu se sperie peste an - Suceava; ca să nu se facă strigoi, mortului i se pun boabe de tămâie în ochi, nas, gură şi urechi - Banat (3.MARIAN,II,p.242;III,p.57;220-221;2.,I,p.175). Înseamnă pagubă pentru cine visează tămâindu-se aşternutul unui pat - Suceava (NO-TE,Băncescu). Serii simbolice: tămâie-grâu; tămâie-lumânare; tămâie-vin/apă.

TĂRÂŢĂ
Se crede că, atunci când vacile nu mai dau lapte, cineva le-a luat „mana"; în consecinţă, se face un descântec „de mană", dându-li-se de mâncat vacilor tărâţe amestecate cu lumânăriţă (lumânărică - Gentiana asclepiadea - DLRM,p.469, cunoscută şi sub numele de lumânărica-pământului) - Bucovina (2.GOROVEI,p.130).

TĂTAR
În unele legende populare, tătarii sunt consideraţi fii ai diavolului (COMAN,II,p,133).

TĂUN (Tabanus bovinus - DLRM,p.851)
Este semn de ploaie când năvălesc tăunii pe boi - Teleorman (1.CHIVU,p.247).

TÂNĂR
Tânărul, care nu este obişnuit să înjure măcar de mamă, se va însura greu, pentru că, se zice, el are multe coaste de femeie - Moldova; când i se pare cuiva că un tânăr arată mai frumos decât este în mod obişnuit, cu siguranţă acesta se va însura în acel an - Botoşani; când unei familii îi mor tineri necăsătoriţi, celelalte rude rămase în viaţă nu se bucură şi nu se veselesc timp de 40 de zile, ca să nu le moară şi alte neamuri - Tecuci; care dintre cei doi tineri căsătoriţi adoarme primul în noaptea nunţii, acela va muri mai întâi - Moldova; cei ce mor tineri tot tineri vor fi şi pe lumea cealaltă, iar bătrânii tot bătrâni vor fi - Suceava (2.GOROVEI,p.144;147;151;172;223). Este de bine când cineva se visează tânăr - Suceava (NOTE,Băncescu).

TÂNDALĂ
Erou din snoavele populare, încet la minte şi leneş, opus la fire lui Păcală (ŞĂINEANU, I,p.322-323). v. PĂCALĂ.


TÂNJAUA
În Transilvania, se organizează un spectaculos ceremonial pentru gospodarul care a ieşit primul la arat primăvara; obiceiul are mai multe denumiri locale: Tânjaua, Alegerea Craiului, Udătoriul, Udatul, Bricelatul, Trasul în vale; se practică în mijlocul sezonului muncilor de primăvară, în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau a doua zi de Paşte; sfatul obştii, constituit din cei mai în vârstă locuitori, are obligaţia să urmărească atent mersul lucrărilor de primăvară, pentru a putea desemna pe cel mai harnic dintre cei care au ieşit primii la arat, ţinându-se cont şi de calităţile morale, precum ar fi cinstea şi omenia acestora; sfatul bătrânilor anunţă din timp gospodarul care urmează să fie sărbătorit de Sângiorz de întreg satul; în Ţara Lăpuşului, de Sângiorz şi o săptămână după aceea sunt instituite diverse interdicţii privind raporturile dintre tineri; astfel, feciorii nu au voie să-şi îmbrăţişeze partenerele pe care le joacă obişnuit; le este strict interzis să-şi viziteze iubitele seara; udătoriul, fiind ales mediator între obşte şi natură, devine etalon pentru tot ce are să aducă anul care urmează; dacă el este un om blând, atunci şi anul nu va avea vremuri grele; dacă el este un om ciudat, se crede că vor veni vremuri grele; dar credinţa generală este că, fără alegerea udătoriului, anul ar fi lipsit de roade (12.GHINOIU,p.207; 210).

TÂRNAŢ v. PRISPĂ.

TÂRG
În înţelesul de spaţiu comercial; pentru cine visează târg înseamnă ceartă; cine visează că se află cu treburi într-un târg înseamnă că gospodăria sa scapă de o primejdie - Suceava (NOTE,Băncescu).

TÂRNĂCOP
Simbol masculin; în oraţiile de nuntă, cu un târnăcop de argint este scoasă „floarea" din grădina părinţilor şi răsădită în grădina mirelui (EVSEEV,p.197).

TEATRU
Pentru cine visează teatru înseamnă că în viaţa lui vor avea loc nişte schimbări esenţiale; dacă visează actor(i) este semn că îşi va petrece timpul în mod inutil - Suceava (NOTE, Băncescu).

TEI (Tilia platyphylos - DLRM,p.852)
Este simbol al vieţii şi nemuririi, datorită însuşirilor sale: creşte destul de repede, are statură falnică, frunze mari şi late, în formă de inimă, coroană bogată, dar mai ales este apreciat pentru parfumul florilor sale, care apar în prejma solstiţiului de vară; mierea făcută de albine din nectarul florilor de tei este limpede şi curată ca razele soarelui şi este considerată ca hrană a zeilor; lemnul de tei este deosebit de maleabil în prelucrare, obiectele făcute din el conferindu-li-se un simbolism feminin; răsucirea frunzelor sale pe ambele feţe după evoluţia soarelui a condus la simbolismul viaţă-moarte; fiind verde-închis pe o parte şi alb-argintiu pe cealaltă faţă, a făcut ca frunza de tei să reflecte natura dublă a femeii, uneori duplicitatea ei; teiul este în opoziţie cu stejarul, copac masculin şi uranic (EVSEEV,p.83). Dacă, în dimineaţa Duminicii Învierii Domnului (Paştele), înainte de răsăritul soarelui, doi fraţi mai mici de 15 ani se duc la un tei, fără să se uite înapoi atât la ducere, cât şi la întoarcere, şi fără a discuta între ei, şi se dezbracă de toate hainele, apoi rod cu dinţii, de trei ori, coajă de tei, acea coajă va fi bună de orice leac, mai mult, cu ea se poate scăpa chiar de a se satisface serviciul militar - Transilvania;Iaşi; teiul adus la biserică, pentru a fi sfinţit în Duminica Paştelui, este bine să fie dus înapoi acasă şi pus în grădină, ca să rodească îmbelşugat pepenii - Suceava (2.GOROVEI,p.230). Încă din ajunul Rusaliilor, spre seară, se pune la poarta fiecărei case câte un tei, la stâlpii caselor se prind crengi de tei, iar peste noapte se doarme aşternându-se în pat mlădiţe şi frunze de tei - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.32). La Armindeni (1 mai), se pun ramuri cu frunze de tei la porţile caselor, ca simbol al primăverii, iar în case se presară iarbă şi busuioc; ramura de tei uscată se păstrează şi i se dă foc în caz că vremea ameninţă cu furtună - Bihor (3.BOCŞE,p.112). Duşmanii celui care visează tei îi vor dărâmarea din poziţia socială pe care o ocupă - Suceava (NOTE,Băncescu).

TEMNIŢĂ v. ÎNCHISOARE.

TESTAMENT
Cine se visează întocmind un testament este semn că va trăi viaţă lungă - Suceava (NOTE, Băncescu).

TIBIŞIR v. CRETĂ.

TIGVĂ (Lagenaria vulgaris - DLRM,p.859)
Numele mai multor plante din familia cucurbitaceelor, dintre care titlul se referă la cea cu flori mari, albe, cu fructul verde şi zemos, care la maturitate devine galben şi lemnos (ŞĂINEANU,V, p.343). Acest fruct, uscat şi golit de conţinut, este întrebuinţat la scoaterea, prin aspirare, a vinului sau a rachiului (ţuicii) dintr-un recipient; la fel se procedează şi cu dovleacul, care, golit de conţinut şi uscat, este folosit ca ploscă; pentru mentalitatea tradiţională, important este obiectul uscat şi nu destinaţia lui, referindu-se, în egală măsură, la: tâlv, tiugă, tivdă, tătarcă, tărtăcuţă; astfel, se crede că omul, căruia i-a suflat un câine turbat în gură, ca să nu turbeze şi el, trebuie să fie împărtăşit şase săptămâni la rând, să fie „tăiat" sub limbă şi să i se atârne la gât nouă rotiţe dintr-o tiugă - Vâlcea; cine mănâncă seminţe de tiugă îi va cădea părul - Teleorman; adolescentele să nu mănânce lapte din tiugă, pentru că le cresc sânii atât de mari cât dimensiunea acestor fructe - Muntenia; când se aşează vreme rea, cu cer neguros, şi ţine vreme îndelungată, se pune o tigvă pe foc, ca norii să se împrăştie - Galaţi (2.GOROVEI,p.40;188;234;269).

TIPARNIŢĂ v. TIPOGRAFIE.

TIPOGRAFIE
Cine visează tiparniţă (maşină de tipărit) înseamnă că va trăi succesiv mai multe întâmplări; mai întâi va avea de-a face cu o ceartă, după care va trage unele foloase, pentru ca, în final, să fie de-a dreptul victorios - Suceava (NOTE,Băncescu).

TIUGĂ v. TIGVĂ.

TOACĂ
Scândură groasă sau placă de metal pe care se bate ritmic cu unul sau două ciocănele, la biserici şi la mănăstiri, pentru a vesti anumite momente ale slujbei (ŞĂINEANU,V,p. 354). Îndeplinind un rol ritualistic defensiv, toaca face parte din familia tam-tamului şi s-a răspândit în bisericile româneşti ortodoxe, intrând şi în credinţele populare nu doar ca un convocator la liturghie, ci şi ca factor exorcizant de mare forţă sacrală; se consideră nu numai că este cel mai vechi instrument de percuţie, dar chiar şi cel mai vechi instrument magico-muzical folosit de om; legenda spune că diavolul sabotează, prin magia sa, salvarea grupului lui Noe, determinând ca lemnele componente ale arcei să se desfacă şi să revină la starea lor silvestră originară; dar glasul lui Dumnezeu îl avertizează pe Noe să-şi facă o scândură şi o pereche de ciocănele din primul arbore utilizat, cu ajutorul cărora, când „va toca" la rădăcina copacului, părţile componente să revină în structura corăbiei, astfel încât aceasta să se reconstituie de la sine prin puterea magică a sunetului ritmic; copacul primordial era un paltin şi de aceea regula este ca toaca să se confecţioneze din lemn de paltin (Acer pseudoplatanum - DLRM,p.579); mesajul transmis de toacă nu are o încărcătură semantică propriu-zisă, dar se recunoaşte că sunetul ei este mai mult decât un stimul sau un semnal, reprezentând uneori mai mult chiar decât o simplă informaţie; în vremuri tulburi, ea putea să traducă avertismente asupra unui anumit pericol, ca şi informaţii asupra depăşirii pericolului; există credinţa în funcţia apotropaică inclusă în toacă, din care cauză mişcările anumitor jocuri populare româneşti, ca şi muzica aferentă (Ciuleandra, Sâmbra oilor, unele variante din Jocul Căluşarilor, chiar Paparudele, în unele tipuri de descântece) demonstrează rolul de stimul pur al comunicării (2.KERNBACH,p.155;240-241). În timp de secetă, flăcăii fură toaca de la biserică şi o aruncă, neştiuţi de nimeni, în fântână, apoi lăsând pe alţii să o scoată - Tecuci (2.GOROVEI,p.214). Începând din Joia Mare şi până la Înviere (Duminica Paştelui) nu se mai trag clopotele la biserici, dar se bate numai toaca (PRESĂ).

TOAMNĂ
Toamna începe la Sântă Măria Mică (8 septembrie) şi durează până la Sfântul Nicolae (6 decembrie); când încep să înflorească brânduşele de toamnă, numite şi brânduşele morţilor (Colchicum autumnale) este semn că a sosit şi toamna; se crede că primăvara este începutul dragostei, vara este zenitul, paroxismul iubirii, împlinirea ei, iar toamna se legiferează dragostea prin căsătorie; timpul cel mai prielnic pentru căsătorii este toamna, după ce sunt terminate lucrările pământului, s-au adunat bucatele şi s-a stors vinul; perioada nunţilor sunt câşlegile de iarnă sau cârnilegile, munca fiind mai puţină decât în primăvară şi vară (3.MARIAN,I,p.77-78; 2.,I, p.73). Se mai crede că toamna începe de Înălţarea Sfintei Cruci - 14 septembrie (PRESA).

TOARCERE (A TOARCE)
După logodna unei fete din familie, mama şi celelalte surori nu mai torc până nu se face nunta, în credinţa că, dacă o fac, este posibil ca logodna să se întoarcă, adică să se desfacă - Muntenia; în casa mirelui şi a miresei să nu se toarcă, fiindcă vor fi, după aceea, răstălmăcite vorbele spuse - Vâlcea; nu se toarce vara, când femeile sunt pe câmp la plivit, pentru că nu mai creşte porumbul - Tecuci (2.GOROVEI,p.123;186;231).

TOBĂ
Cine aude, în vis, bătaie de tobă înseamnă că, în curând, va primi veşti - Suceava (NOTE, Băncescu).

TODORUSELE v. MIERCURI.

TOIAG
În diferitele sale ipostaze, de la bâta păstorească, până la măciuca lui Hercule, tyrsul lui Dyonysos, caduceul lui Hermes sau sceptrul conducătorului de stat, toiagul are semnificaţia puterii în plan biologic şi social, fiind un transsimbol al focului celest şi al arborelui vieţii; toiagul este înzestrat cu puteri magice, fiind capabil să îndepărteze influenţele nefaste, să fecundeze femeia, să fertilizeze solul, să producă moartea, dar şi învierea celui atins; uneori este lovită uşor mireasa, dar se spune „cu cât mai tare, cu atât mai roditoare"; toiagul vornicelului, simbol axial şi falic, prezent în toate momentele desfăşurării nunţii, împreună cu bradul, este poate cea mai pregnantă întruchipare a principiului masculin, un substitut al mirelui; în nordul Moldovei, toiagul se pune în faţa miresei, care leagă de el o năframă cusută cu flori, care semnifică principiul feminin (EVSEEV,p.196). Se poate ca denumirea târşului, brad pitic, să provină din tyrs; la ceremoniile civile şi religioase trace, participanţii purtau coroane verzi pe cap, iar în mână nuiele de pin înfăşurate cu iederă şi smocuri de lână (BUHOCIU,p.80-81). Semnificaţiile străvechi, din perioada când umbletul cu toiagul în mână era singurul mijloc de deplasare a omului, s-au păstrat în strânsă legătură cu unele obiceiuri de înmormântare; astfel, după unele credinţe arhaice româneşti, mortul, care porneşte într-o lungă călătorie pe sub pământ sau prin văzduh, trebuie să treacă ape şi să plătească vămi; sub imboldul acestei credinţe, în numeroase zone ale României se lasă un băţ (toiag) în groapă, care reprezintă semnul distinctiv al oricărui drumeţ; în basmele fantastice româneşti, printre obiectele cu însuşiri miraculoase apare frecvent băţul sau bastonul (12.GHINOIU,p.15). Cine visează baston, în curând se va afla într-o adunare plăcută - Suceava (NOTE,Băncescu).

TOPOR
Plânsul copiilor noaptea este cauzat de Muma-Pădurii şi poate fi înlăturat dacă se ia copilul în braţe şi se izbeşte în umbra lui de trei ori cu un topor, rostindu-se totodată: „Fugi, nălucă,/prin preluncă,/prin răzor, printre răzor,/că te tai cu ăl topor!" - Dolj; femeia gravidă să nu calce pe topor, pentru că va naşte copilul cu semne pe piept asemănătoare crestăturilor de topor - Muntenia; când încep durerile naşterii, bărbatul ia două topoare şi le înfige încrucişate într-unul din stâlpii acoperişului casei - Transilvania; nu este bine ca toporul să fie lăsat cu tăişul în sus, fiindcă astfel Maica Domnului va plânge - Tecuci; în seara de dinaintea unei zile de duminică, nu se lasă toporul înfipt în lemn, pentru că le aduce dureri de cap celor din casă - Suceava; coada de topor nu se aruncă în foc, pentru că provoacă apoi tăieturi pe braţele celui care o face - Suceava; se ameninţă cu un topor, primăvara, ca şi cum s-ar intenţiona tăierea lui, copacul care nu rodeşte - Suceava; să nu se intre cu barda în casă când este lună-plină, fiindcă se vor sparge blidele din casă - Suceava; când cineva pierde una sau mai multe vite, să ia o secure, să o atârne, cu ochii închişi, de lemnele hornului, să scoată din vatră trei cărbuni aprinşi şi să pună peste ei o oală, cu gura îndreptată spre partea mai de jos a satului, ca vitele să fie ferite de animale sălbatice până vor fi găsite - Gorj; dacă plouă tare şi îndelung, este bine să se pună afară un topor, cu tăişul în sus, şi să se rostească: „Cum stă toporul acesta cu ascuţişul în sus, aşa să stea şi ploaia !" - Suceava; când plouă cu grindină, este bine să se înfigă toporul în pământ, ca să se oprească, „să se taie norii" - Maramureş;Suceava; se înfige toporul în pământ şi se presară şi puţină sare pe muchia lui, pentru a opri grindina - Muntenia;Dolj (2.GOROVEI,p.16;58;106;156;159;175;231; 254;267;269; BOGDAN, p.18). Împotriva norilor negri, aducători de furtună şi grindină, se aruncă o secure cu ascuţişul în sus, în mijlocul ogrăzii, precum şi o sapă, lopată de pâine, o cociorvă şi mătura din casă, crezându-se că astfel se poate diminua puterea furtunii şi a solomonarului (1.MARIAN,p.32). Ploaia cu grindină poate fi oprită, dacă se împlântă în curte, încrucişat, două securi - Sălaj (PRESA). Când este furtună cu fulgere sau bate grindină, se pune în curte o bardă sau o secure cu tăişul în sus - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.107). Când tună, fulgeră şi trăsneşte, se înfige toporul în pragul din faţa uşii - Bârlad (BĂLĂNESCU,p.261). Va avea junghiuri cel care visează obiecte ascuţite, precum topor, cuţit, lamă, brici etc. - Maramureş (BOGDAN,p.36). Serii simbolice: umbră-topor-3; acoperiş-topor-2; topor-horn-cărbune-3-oală; topor-pământ-sare; topor-sapă-cociorvă-mătură; topor-prag.

TRANDAFIR (Rosa - DLRM,p.871)
Floarea de trandafir simbolizează tinereţea şi curăţenia sufletească; apare şi în bocete, iar prezenţa acestuia în astfel de texte este de înţeles; în textele folclorice din vestul ţării, este prezent ca floare a amorului (BUHOCIU,p.22). Este binecuvântat de Dumnezeu, are putere să depărteze de locul unde este plantat şi de la casa la care se pun rămurele verzi de trandafir nu numai toate relele, ci şi spiritele necurate; rămurelele tinere sunt întrebuinţate pentru vindecarea celor cuprinşi de ceasul cel rău - Banat;Transilvania; Muntenia;Moldova;Bucovina (3.MARIAN,III, p.283). Se crede că mărţişorul pus de către o fată pe un trandafir, în ziua de 1 martie, îi va îmbujora tenul acesteia - Botoşani; dacă trandafirii înfloresc în zilele din prejma prăznuirii Sfintei Marii (15 august), este semn că toamna va fi lungă - Suceava (2.GOROVEI,p.268). Între florile care simbolizează iubita apare des ruja (trandafirul), care ocupă primele locuri; el este o metaforă a frumuseţii, semnificând totodată virginitatea fetei iubite; trandafirul înflorit este şi o marcă a nevestelor, adică a femeilor iniţiate erotic şi aflate la zenitul feminităţii lor (EVSEEV, p.119;123). În textul colindelor din Ţara Oltului, trandafirul este dat nevestelor (HERSENI,p244). Are ca transcripţie cosmică steaua şi este emblemă a providenţei şi a speranţei, având şi caracterul speranţei transformate în faptă, în certitudinea călăuzitoare pe cărările existenţiale (ZAHACINSCHI, p.41). Cine visează trandafiri va avea un viitor fericit; va petrece zile vesele cel care se visează sădind trandafiri şi va fi fericit cel care se visează rupând trandafiri; dar va fi supărat în dragoste cel care visează trandafiri ofiliţi - Suceava (NOTE,Băncescu).

TRĂSNET (A TRĂSNI) v. FULGER.

TRĂSURĂ v. CĂRUŢĂ.

TRÂMBIŢĂ v. TROMPETĂ.

TREI
În gândirea tradiţională românească, numerele nu au sensuri ca în mitologiile chineze sau greceşti, poetul latin Vergiliu afirmând că „zeii iubesc numerele impare" (Numero deus impare gaudet); numerele nepereche le întrec în demnitate pe celelalte; pentru că la pythagorei simbolul perfecţiunii era decada, care totuşi rezultă dintr-o serie combinatorie, în care se repetă cifra 3, considerată a fi primul impar perfect: 1+3=4; 4+3=7; 7+3=10; alegerea cifrei 3 nu este întâmplătoare, pentru că este primul număr care, fiind sinteză a unui număr impar (1) şi a altuia par (2), poate să simbolizeze armonia dintre contrarii; apoi, de vreme ce 3 este o sinteză, el simbolizează un ciclu vital şi nu numai vital, ci itinerarul de existenţă al oricărui lucru: începutul, mijlocul şi sfârşitul; la grecii din epoca homerică, numărul 3 avea semnificaţii sacre, existând trei zeităţi: Zeus, Atena şi Apolon, iar prin tritopastores sunt numiţi strămoşii: tatăl, bunicul şi străbunicul, regăsibili şi în mentalitatea tradiţională românească, unde alcătuiesc „trinitatea părinţilor"; de aici şi concluzia generală că numărul trei are reputaţia de număr fast; în basmele româneşti, împăratul are trei feciori şi trei fete, Făt-Frumos se luptă cu trei zmei, este supus la trei probe, este ajutat de trei insecte, păsări, animale, aruncă în urma lui trei obiecte (oglindă, săpun, pieptene sau perie); ursitoarele sunt în număr de trei şi tot trei sfinte întâlneşte viteazul plecat peste nouă mări şi nouă ţări: Sf. Miercuri, Sf. Vineri şi Sf. Duminică; mortul este ţinut acasă trei zile, iar în unele bocete cifra 3 revine obsedant; apoi, apare în descântece, în doine, în balade, în cimilituri; în multe ritualuri, gesturile sunt repetate de trei ori, pentru a le consacra mai multă putere sau pentru a fi mai convingătoare; inclusiv în creştinism, semnul crucii se face de trei ori, exemplele fiind, din acest punct de vedere, infinite; de departe, cifra 3, sub indiferent ce ipostază ar apărea, este cea mai frecventă atât în viaţa tradiţională, cât şi în contemporaneitate (VLĂDUŢESCU, p.95-97;NOTE, Antonescu). Cifra 3 a fost obţinută prin reducţia ciclului lunar de patru faze la trei, prin omiterea Lunii negre (nopţile fără lună) sau prin însumarea Lunii ascendente şi a Lunii descendente într-o singură fază; trei este omniprezent: ursitoarele sunt trei, trei sunt încercările eroului în basme şi legende, trei sunt culorile ornamenticii populare etc.; în calendarul tradiţional românesc, aşa-numitele triade, grupări de câte trei zile cu aceeaşi semnificaţie, au fost pe punctul de a deveni unitate de măsură a timpului; unele triade au extensiune pe întreg teritoriul (Paştele, Crăciunul), altele au extensiune zonală (Circovii, Gadinele, Martinii), unele au aceeaşi denumire (Rusaliile, Bubatul), altele poartă denumiri diferite (Repotinul, Todorusele şi Joia Verde, Moşii de Toamnă, Sâmedru, Sfântul Dumitru cel Nou); zilele Babelor sunt în număr de nouă, în fapt un multiplu de trei (12.GHINOIU,p.59-60). Jelitoarele mortului formează, de regulă, un grup de trei, dar uneori în grupul celor trei intră şi o fată mai tânără, iar alteori se adaugă la grup o întreagă ceată din tineretul localităţii; în variantele-colindă ale „Mioriţei" există o unitate de trei (fraţi, veri, ciobani, cu toate că un număr egal de texte promovează formula cu unitatea de patru; preferinţa pentru unitatea de trei se leagă de cele trei faze ale lunii, pe când numărul 4 arată o viziune pur exterioară, spaţială, care califică punctele cardinale şi cele patru anotimpuri; unitatea de trei poate trimite la un timp mitic, pe când cea de patru la un spaţiu mitic; trei sunt ciobanii din „Mioriţa", iar „de trei zile-ncoace/Gura nu-ţi mai tace!" (BUHOCIU,p.18;411;423). Operaţiunile făcute de trei ori (triplicate), care ţin de magia gestului, sunt încadrate concepţiei populare după care reuşita actului ritual este condiţionată de aceasta; de pildă, se aruncă grâu înaintea mirilor de trei ori, se varsă apă la fântână şi se stropeşte cu ea asistenţa de trei ori, se face semnul crucii de trei ori etc.; mireasa, împreună cu soacra mare, ocolesc de trei ori masa mare, după ce se întorc de la cununie - Oltenia (1.LARIONESCU,p.453). În Maramureş, peţitul se face trei zile consecutiv, abia în cea de a treia peţitorul primeşte răspunsul (DĂNCUŞ,p.180). Peste tot, descântecele se repetă de trei ori (COJOCARU,p.233;NOTE,Antonescu). Credinţa generală este că demersul magic îşi atinge ţinta numai după trei încercări, trei probe, repetarea de trei ori a gestului (CUCEU,p.132).

TREISPREZECE
Dacă, din întâmplare, se nimeresc să ia masa împreună treisprezece persoane, până într-un an unul dintre ei va muri - Suceava (2.GOROVEI,p.148). Este considerat numărul dracului, număr care aduce ghinion; se crede că începerea unui lucru în zi de 13 nu se mai termină sau nu iese bine - Suceava (NOTE,Băncescu).

TREN
Pentru cine se visează că s-a urcat într-un tren şi nu mai poate să coboare din el este semn prevestitor de moarte - Gorj (SANDA,p.45-46).

TRESTIE (Arundo donax - DLRM,p.879)
Indiferent de specia folosită, se crede că nu este bine să se măsoare cineva cu o trestie, pentru că astfel moare - Tecuci (2.GOROVEI,p.144).

TRICOLICI v. PRICOLICI.

TRIF CEL NEBUN v. FEBRUARIE.

TRIFOI (Trifolium - DLRM,p.880)
Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, din care unele se cultivă ca plante furajere; ca element ornamental tradiţional, trifoiul sugerează numărul magic trei, care există în foarte multe practici rituale şi tutelează, în general, viaţa omului (ZAHACINSCHI,p.41;ŢUGUI,p.39). Trifoiul cu patru foi este considerat aducător de noroc pretutindeni în ţară (2.GOROVEI,p.171). În Maramureş, trifoiul cu patru foi semnifică noroc şi fericire pentru cel care îl zăreşte, dar este rău de mâna celui care îl rupe (BOGDAN p.73). Este semn de belşug pentru cel care se visează zărind trifoi; dacă se visează căutând trifoi înseamnă că va scăpa de griji şi necazuri - Suceava (NOTE, Băncescu). v. TREI.

TRISFETITELE
Numele slav al sărbătorii care marchează, în calendarul creştin-ortodox, ziua Sfinţilor Mari Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan - 30 ianuarie (ŞĂINEANU,I,p.328). v. IANUARIE.

TRIUNGHI
Triunghiul cu vârful în jos şi cupa sunt principii feminine şi sunt prezente în iconografia şi ornamentica populară a mai multor popoare; triunghiul simbolizează inima, iar faptul că are deschiderea spre partea exterioară a registrului ornamental denotă pasivitate, permisivitate spre toate influenţele venite din afară (EVSEEV,p.160-161).
TROACĂ v. ALBIE.

TROIAN
Numele împăratului roman Traian, atestat într-o inscripţie latină de la începutul sec. al II-lea, referitoare la moartea lui Decebal (Troianus); forma Troian o regăsim în toponimia românească şi balcanică şi în folclor; de asemenea, Calea lui Troian este un alt nume dat Căii Lactee, cunoscută şi sub denumirile de Calea Robilor şi Drumul Robilor (ŞĂINEA-NU,I,p.328). v. CALEA LACTEE.

TROIŢĂ
Troiţele mari, răspândite în Transilvania, Oltenia şi Muntenia, închipuie un model al copacului rămuros (BUHOCIU,p.22;PETRESCU,p.40).

TROMPETĂ
Obiect nelipsit din recuzita „Junilor Braşovului"; este un fel de trompetă (goarnă) cu şase găuri (surlă - vechi instrument muzical de suflat, asemănător cu fluierul, cu mai multe orificii şi cu ancie dublă - ŞĂINEANU,V,p.263), cu ajutorul căreia se scot sunete stridente, nemuzicale; la auzul ei, bătrânii mulţumesc lui Dumnezeu că au trăit să mai audă „sfânta surlă"; surlaşul merge totdeauna în fruntea cetei de flăcăi, fiind considerat o persoană importantă, folosind surla, se crede, la purificarea spaţiului de deplasare a alaiului, în sensul că, prin sunetele nemelodioase pe care le produce, alungă spiritele şi forţele malefice ale iernii (12.GHINOIU,p.256). Cine se visează auzind sunet de trompetă este semn că va primi o veste îmbucurătoare - Suceava (NOTE,Băncescu).

TRON
Cine visează tron sau scaun cu spătarul înalt este semn că nu trebuie să se aştepte la rezultate deosebite în următorul interval de timp - Suceava (NOTE,Băncescu).

TRUP
Mişcarea trupului, demnitatea şi eleganţa mersului, uşurinţa în timpul jocului (dansului), fără cochetărie ostentativă, reprezintă o emblemă a erotismului: „Dragă mi-e leliţa-naltă/Şi la mers cam legănată,/Dragă mi-e leliţa-n gioc,/Când se leagănă cu foc!" (EVSEEV,p.110). Se crede că este bine ca, la culcare, omul să nu doarmă cu faţa în sus, pentru că i se aşează diavolul ca o piatră pe piept şi nu se mai poate scula - Bucovina; să se culce mai întâi pe partea stângă, pentru că, în acest caz, diavolul nu se mai apropie - Tecuci; se spune că diavolul pomeneşte pe acela căruia i se scutură trupul fără voie; ca să-l alunge din preajmă, este bine să se scuipe în sân - Buzău; să nu se mănânce în poziţie culcată, fiindcă poartă ghinion - Tecuci, sau îi va muri cineva din familie - Buzău; este vorbit de bine cel căruia îi ies băşici pe partea dreaptă a trupului - Suceava; dacă, până la înmormântare, corpul defunctului capătă un miros greu înseamnă că, în viaţă, el a săvârşit multe păcate - Buzău (2.GOROVEI,p.20;78;79;134;148;153). Când, din senin, trupul cuiva are mâncărimi înseamnă că se apropie vreme de furtună, cu ploaie mare şi vânt - Bucovina (2.MARIAN,I,p.87). Cine se visează având trupul greu înseamnă că va păţi o ruşine, înseamnă nevoi, necazuri în casă pentru cine se visează cărând greutăţi, dar pentru cine visează trup alb este semn de bogăţie - Suceava (NOTE,Băncescu).

TUNDERE (A TUNDE; A BĂRBIERI; A RADE)
Moştenit din epoci precreştine, actul tunderii rituale marca trecerea de la categoria de băiat, la categoria de fecior, luatul din păr fiind poate chiar semnul prin care se marca apartenenţa la confrerie, la ceată; considerat ca atare, ritualul a fost diseminat, pe teritoriul României, în mai multe momente ale vieţii omului şi la unele date calendaristice; „Tăierea moţului", la împlinirea vârstei de un an (echivalentă cu găurirea urechilor la fete, prin care se face distincţia dintre sexe), „tunsul" şi „bărbieritul" mirelui, petrecute sâmbătă seara, înainte de cununia din ziua de duminică (echivalente cu „gătirea miresei"), ipotetic trebuie să fi aparţinut odinioară aceleiaşi cutume de intrare în confrerie; mai mult, în săptămâna Sântoaderilor, „spălarea capului" la fete, „tunderea părului" la bărbaţi şi băieţi, inclusiv tunderea coamei cailor şi scurtarea cozilor la cai şi celelalte vite sunt practici ale aceluiaşi ritual (BUHOCIU,p.73-74). În acelaşi sens trebuie interpretat şi bărbieritul ritual al mirelui, care face parte dintr-o secvenţă complexă, formată din „scaldă", „tundere" şi „bărbierit", menite să-l facă pe tânăr apt de actul cununiei; de menţionat că, la bărbierit, asistă un grup format din flăcăi, fete şi neveste tinere, funcţionând ca „martori" ai ceremoniei; viitorul mire stă aşezat pe un scaun, amplasat în centrul unei încăperi a casei, simbolizând în acest fel punctul originar, de convergenţă a energiilor cosmice şi umane, ca şi cum ar trebui să se găsească, cu acest prilej, în nucleul întregului univers (ŞEULEANU,p.95-97). Cine se visează bărbierindu-se înseamnă că se va înşela asupra unei aprecieri pe care o va face; dacă visează că se rade e semn că va fi înşelat; dacă visează bărbier (frizer) înseamnă pagubă; dacă visează că bărbiereşte el pe altul înseamnă că în curând va păcăli pe cineva; dar dacă visează că bărbiereşte ceva nedefinit este semn că va avea parte de suferinţe - Suceava (NOTE, Băncescu).

TUNET (A TUNA)
Se crede că, atunci când tună, Sfântul Ilie se plimbă prin cer într-o căruţă plină cu colaci - Suceava; melcii îşi leapădă cochilia abia după ce tună primăvara pentru prima oară - Suceava (2.GOROVEI, p.68;90).Dacă tună în ziua de 7 februarie, este semn că oamenii vor avea ceva pagube la munca aratului; când tună în unele zile din luna martie înseamnă că anul va fi roditor; de asemenea, când se aud tunete dese în cursul lunii mai înseamnă că anul va fi bogat în recolte (PRESA).

TURCĂ
Termenul, în sensul ceremonialului legat de colind, este similar cu boriţă; Turca are etimonul în slv. tur=taur, termen ce s-a adăugat celor deja existente: cerbul, cerbuţul, capra, brezaia, ultimul termen fiind posibil să aparţină substratului lingvistic; B.P. Haşdeu citează un rit numit turića=taurus, de pe coasta dalmată, datând de la începutul mileniului al doilea, unde este vorba despre un om mascat cu un cap de cal, deci de un rit străvechi căruia i s-a dat un nume nou; ritul este asemănător cu acela din Altai, unde calul, adaptându-se climatului local, era mascat ca un cerb, luând astfel locul cerbului (BUHOCIU,p.82). Boriţa sau turca, după toate semnele, întruchipa chiar pe Dumnezeu, nu pe cel al creştinilor, ci pe al codrului (care apare în colinde şi ca om, brad, cerb, bour, şoim etc., de unde se trăgea, probabil, şi caracterul compozit al măştii în discuţie); turca sărea aşa cum spune chiar colinda despre Sfântul Ioan, iar porturile ei s-au complicat în timp; la început, probabil, ca şi demonul pe care îl reprezenta, nu avea în grija sa decât „roada codrului" (pentru jivine şi oameni), precum şi „sănătatea tuturor", pentru ca, în cele din urmă, deodată cu dezvoltarea păstoritului şi a agriculturii, să preia şi „mana câmpului" şi înmulţirea vitelor, să devină o zeitate a fecundaţiei universale, astfel explicându-se şi legătura între Dumnezeu, brad, cerb (tretior), bour, şoim, boriţă, turcă şi cetele de feciori: toţi, absolut toţi, în frunte cu Dumnezeu, erau juni, capabili de a fecunda în chip real; era aici o adevărată „magie a vitalităţii"; junii, prin simpla lor prezenţă, fecundau, înviorau, întinereau totul: codri, livezi, izvoare, sălbăticiuni, animale domestice, câmpuri, oameni; dintre toate grupele de vârstă ale comunităţii, junii erau cei mai indicaţi să însoţească şi să ajute boriţa sau turca, adică zeitatea tânără a toate fecundatoare; acesta este înţelesul cel mai vechi şi permanent al lucrurilor; „jocul" bouriţelor, ca şi cel al vacilor, ciutelor, bivoliţelor, adică săritul una peste alta, ca şi al masculilor, este jocul femelelor acestora în timpul rutului (căldurilor); pretutindeni, când vacile încep „să sară", să joace, înseamnă pentru gospodar un lucru foarte sigur: trebuie să le ducă la taur; bouriţa nu este decât o vacă sălbatică, prin urmare, indiferent că e vorba de aspectul masculin sau de cel feminin al lucrurilor, săritul, saltul sau jocul acestor fiare ale pădurii, care apar în colindele şi măştile cetelor de flăcăi, înseamnă acelaşi lucru: fecundaţie; dacă se ţine seama de faptul incontestabil că omul primitiv nu cunoştea exact actul ca proces anatomic (sensul real al sexualităţii), că nu avea o organizaţie familială de tip conjugal şi că prima organizaţie socială mai însemnată a fost matriarhatul, se înţelege de la sine că, la origine, riturile de fecundaţie nu s-au bazat pe sexul masculin, ci pe cel feminin; muma-pădurii, muma grâului, muma omului însuşi - muma pur şi simplu - au fost zeificate înaintea pădurii, a grâului, a omului, adică a fiului şi soţului (tatăl fiului, niciodată al ei, al mumei, al principiului originar, fără început şi deci fără părinţi de nici un fel); este deci foarte probabil că avem de-a face, în cazul boriţei sau al turcei, cu o rămăşiţă a cultului mumei, a născătoarei străvechi, pe care arheologii români o găsesc mereu în săpăturile lor, începând cu neoliticul, în mod neîntrerupt, până ce a fost preluată de Sfânta Maria din zilele noastre; colindele şi alte segmente din obiceiul cetelor de feciori, având un caracter mai labil decât măştile, reflectă numeroase elemente ulterioare, între care cultul bradului, cultul soarelui şi cultul lui Hristos, adică, în fond, cultul fiului; acesta însă, în mod sigur, a apărut după cultul mamei, altfel n-ar fi fiu; deoarece boul a fost domesticit şi pe plaiuri româneşti, fiindcă femelele se domesticeau mai uşor fiind mai blânde, se înţelege de ce boriţa a rămas până astăzi simbol al mamei celei mari (Magna Mater), respectată şi pentru că a asigurat lapte, carne şi vita de plug; nu ciuta (vânătorilor), nu oaia (păstorilor), nici iapa (călăreţilor) nu a fost zeificată; boriţa singură întruneşte adeziunea tuturor treptelor de dezvoltare umană, de la vânătoare la agricultură, ea singură fiind în acelaşi timp un vânat preţios pentru vânător, un animal reprezentativ al codrului, un duh al pădurii pentru păstori şi tot ea este şi un animal domesticit, deopotrivă de agricultor şi de păstor, hrănitoare a omului (HERSENI,p.267-270). Este varianta transilvăneană a jocului Caprei; turca este însoţită de „moşnegi" cu obrăzare, sau de cete de feciori colindători; forma arhaică a obiceiului conţinea „îngroparea turcii", la sfârşitul sărbătorilor de iarnă (PRESA). În Bihor, datina se mai numeşte Măriuţă, întrunind simboluri satanice impuse de tradiţie, fiind atestate ca existând pe teritoriul României încă din sec. al XVIII-lea, menţionându-se şi o seamă de detalii de construcţie, de comportament şi gesturi aparţinând jocului propriu-zis, iar în Europa încă din sec. al VIII-lea (HERŢEA,p.158). Jocul turcii cunoaşte o arie de răspândire mai largă, cuprinzând Transilvania de vest (Bihorul şi Munţii Apuseni), precum şi Ţara Oltului; raportată la celelalte măşti zoomorfe (capra din Moldova, cerbul din sud-estul Transilvaniei, brezaia din Muntenia), turca pare a fi cea mai veche manifestare păgână cu substrat magic; un element al imaginii teatrale îl constituie deghizarea, travestirea sau mascarea; având iniţial un rol sacral în epoca primitivă, mascarea urmărea „profeţia reală" sau magică, stabilind legătura spirituală prin măşti cu presupusele forţe supraomeneşti (benigne sau maligne), cu închipuitele făpturi divine (demoni, semi-divinităţi şi eroi), despre care oamenii socoteau că îi domină, persecută sau protejează, evoluând apoi spre transfigurarea ludică, specifică datinilor familiale şi sărbătorilor calendaristice; din acest punct de vedere, masca de turcă reprezintă un animal încornorat, greu de definit, ce se poate confunda cu o capră, o oaie, un taur, un zimbru sau un cerb, în clasificarea lui D. Cantemir figurând o formă de idolatrie carpato-balcanică şi simboluri ale vegetaţiei; de subliniat că, în Bihor, turca este cunoscută sub numele de capră; scena morţii turcii şi ospăţul de la sfârşit - pomana turcii - nu sunt altceva decât nişte reminiscenţe cultice arhaice, care semnificau cândva credinţa că zeul vegetaţiei sau al soarelui moare şi învie în fiecare an, credinţă care stă şi la baza altor obiceiuri, cum ar fi caloianul; turca se confecţionează dintr-o bâtă de circa 1,70 m, prevăzută cu un cioc de 30 cm, cu două maxilare, cel inferior fiind mobil, putând fi manevrat de turcaş din interior; capul, împodobit cu piele de iepure, prevăzut cu urechi, mustăţi, limbă, coarne din linguri sau beţe împodobite cu baticuri, zurgălăi (tangălău) şi continuă cu o rochie bogată de culoare roşie, sau roşie cu buline albe, din stambă, de care se agaţă cozi de iepure; grupul de colindători este alcătuit din 14-24 de inşi, dintre care unii îndeplinesc diferite funcţii (jandarm, primar, iapa sau calul care poartă colacii, füler, furier sau căţea (cel care anunţă gazdele că vine turca şi le cere permisiunea să intre în gospodărie), dobaşii sau hididaşii, alduitorul de colac sau popa şi grupul colindătorilor; din cauza caracterului păgân şi a replicilor îndrăzneţe şi licenţioase, frizând uneori obscenul, obiceiul a fost repudiat de biserică, dar nu a putut fi eliminat; iată de ce, în zonă dar şi în alte părţi, turcaşul este nevoit să se cuminece, fiindcă se crede că este stăpânit de diavol, sau nu i se îngăduie să mai intre în biserică şase săptămâni, iar, dacă se întâmplă să moară în acest interval, preotul refuză să-l îngroape; de asemenea, în timp ce colindătorii cântă gazdei colinda, turcaşul iese de sub masca de turcă, deoarece „Dacă te bagi sub turcă când ăia corindă, nu eşti om", adică turcaşul se află sub influenţa diavolului (MICLE,p. 167-173). Ospăţul turcii are loc în cea de a treia zi a Crăciunului, spre seară, când turcaşul se dezbracă de mască, pe care o aşează într-un colţ al odăii, cu capul în jos, „pentru ca nu cumva să o îmbrace dracul"; de remarcat că şi până în acest moment au loc mai multe ospeţe ale cetei de flăcăi; la Anul Nou, „moare turca"; flăcăii se adună la gazda lor înainte de prânz, iar turcaşul îşi îmbracă masca şi pleacă la o răspântie de drumuri; aici mai joacă o dată turca, dar feciorii nu mai cântă, „căci turca e tristă"; jocul tinerilor din jurul cerbuţului este de data asta calm; fără nici o altă vorbă, un fecior împuşcă turca, folosind un cartuş orb; turca se zvârcoleşte de câteva ori, apoi cade la pământ; tocmai acum trec, ca din întâmplare, doi feciori, unul ca „preot", celălalt ca „preoteasă", cărora li se cere să îngroape cerbuţul; iniţial, „preotul" nu vrea, apoi acceptă, iar preoteasa plânge; se fac felurite gesturi de jale, se cântă fals, pe ansamblu, se dezvoltă un context care aminteşte de practici precreştine; feciorii aşează masca pe o scară, pentru a o duce neatinsă la gazdă; aici se ospătează cu toţii pentru ultima oară, însă în capul mesei nu este nimeni, pentru că acolo este, de regulă, locul turcaşului, care acum este „mort"; după masă, tinerii desfac masca, fiecare luându-şi lucrurile pe care le-a adus la construirea ei, în acest fel cerbuţul este distrus în întregime; „moartea" cerbuţului semnifică trăirea tragică a cursului cosmic, adică a schimbării de anotimp, prin intrarea soarelui într-o perioadă favorabilă, în concluzie a „îngropării iernii"; confreria rămâne astfel pe planul al doilea, ea redevenind puternică la echinocţiu, prin echipa de căluşari, formată din 12 tineri şi condusă de vătaf (BUHOCIU,p.61-62). În Banat, când se termină ospăţul de la finele funcţiei cetei, turcaşul dezbracă masca şi o aşează cu capul în jos, ca nu cumva să o îmbrace dracul; în ziua de An Nou, turca moare, de fapt este „împuşcată" de un fecior din ceată, la o răscruce de drumuri, unde ies cu jocul; urmează o scenă de înmormântare, cu preot, bocitoare etc., deşi este vorba de „un păgân"; turca „moartă" este aşezată pe o scară şi dusă la gazdă, unde este „îngropată", adică turcaşul este dezbrăcat de mască; urmează „pomana turcei", adică o masă comună, cu aceleaşi persoane ca la ospăţ, numai că acum fetele ospătează ele pe feciori din mâncarea adusă de ele, iar „fruntea" mesei (locul turcei) este goală; după pomană, se strică masca şi se împart lucrurile; din pricina rochiei sale lungi, turca a primit, în Ţara Oltului, numele de Mariuca (de la Maria); este un personaj mut, jucând în tactul muzicii, din când în când sărind în sus, învârtindu-se împrejur sau lăsându-se pentru o clipă jos; în timpul acesta îşi suceşte capul într-o parte şi alta, îşi clămpăne ciocul şi muşcă, fiind sperietoare pentru femei şi copii; este răspândită credinţa că turca a rămas încă din timpul potopului, că ea a fost aruncată mai târziu de valurile mării şi de atunci umblă aşa ca o nebună; ce vietate reprezintă turca? cerb sau taur, bour sau bouriţă (boriţă), cerboaică sau capră, barză sau gheonoaie, lup, cal sau altceva? ea nu e nimic din toate acestea sau e din toate câte ceva, în plus iepure, cocoş, păun etc., adică ea nu aparţine regnului zoologic şi cu atât mai puţin celui antropologic, ci ordinului mitologic, alături de mama-pădurii, balauri, zâne, pitici, zmei, căpcăuni, zei, nimfe, satiri, centauri, sfincşi, gorgane, cerberi etc.; boriţa sau turca trebuie să fie ori pădurea însăşi, mai exact codrul, ori chiar mama codrului, sau, mai precis, mama în genere (principiul matern originar din care purced toate celelalte lucruri şi vietăţi); ultima ipoteză pare a fi cea mai plauzibilă, cu precizarea că la cetele de feciori e vorba probabil de o mamă tânără, sau, şi mai precis, de o jună, de o junincă (vacă tânără ajunsă la vârsta fecundaţiei şi care are, în toate ciurdele, jocul cel mai stăruitor şi mai graţios din această perioadă a rutului, dintre toate vacile); de aici se trage probabil şi caracterul acesta izbitor al cetelor şi colindelor, de rituri şi incantaţii matrimoniale, închinate cu vădită preponderenţă fetelor de măritat, iar, mai târziu, junilor de însurat; jocul junincii de bour sau jocul turcei a rămas până de curând un joc al fecundaţiei, menit să fertilizeze, prin simpatie, tot ce este feminin: fetele, mioarele, junincile, ţarinele, adică să le provoace nunta şi să le facă mame; astfel totul se amplasează în plin ciclu al mamei, peste care s-a suprapus nu atât ciclul tatălui, cât ciclul fiului, adică al rodului, cu fazele lui de naştere, creştere şi moarte, pentru a se relua mereu la infinit, eternă fiind numai mama, fiul se naşte, creşte şi moare, ca şi copacul, ca şi pomul, ca şi grâul, ca şi omul; deci, aceeaşi mască poate fi considerată, după complexul etnografic în care se încadrează, fie ca zeu, ca demon, ca sfânt, ca erou, fie ca o simplă mască teatrală, complet desacralizată, laicizată, menită doar să distreze spectatorii; cel mult a fost împrumutată sau moştenită de la altă credinţă, întrucâtva asemănătoare, cel puţin prin părerea că divinitatea, în anumite condiţii rituale sau împrejurări sărbătoreşti, apare printre oameni, în carne şi oase, sub forma unei măşti oarecare, aşa cum coboară Dumnezeu şi Sfântul Petru pe pământ; în această credinţă, nu în creştinism, masca a avut înfăţişarea aproximativă a turcei sau a boriţei, eventual, ceea ce este mult mai probabil, a reprezentat ceremonial o fiinţă supranaturală; numai aşa se poate înţelege conflictul acesta bizar dintre biserică şi ţărănimea credincioasă, în care preoţimea luptă şi condamnă, ca pe „chipul diavolului", turca, iar satul o păstrează veacuri de-a rândul, convins fiind de contrariul; când, din diferite motive nu apare turca (boriţa), îi ia locul (foarte rar apar împreună) steagul de nuntă, adică acelaşi steag ca la orice nuntă, împodobit cu năframe, panglici, flori şi clopoţei ca şi boriţa şi care s-ar putea să fie un substitut târziu, în Ţara Oltului, al boriţei, un simbol mai uşor de realizat; oricum, boriţa este parcă dedicată fetelor, le aparţine, uneori este cusută chiar de ele, lucrurile sunt împrumutate de la fete, fapt nu lipsit de semnificaţie (HERSENI,p.53-54;162;164;269-270;12.GHINOIU,p.137-138). În Bihor, ceata de turcaşi are cam 15-20 de feciori şi se compune la începutul lunii decembrie; fiecare membru al cetei are responsabilităţi precise pe toată durata pregătirii şi desfăşurării obiceiului: grăitorul turcei sau savornicul, gazda mică, la care se fac cele mai multe din pregătiri, birăul mic, care anunţă la fiecare casă sosirea turcaşilor şi întreabă dacă sunt primiţi, iapa, cel care poartă colacii primiţi ca răsplată, doi chemători, care după terminarea umblatului cu turca prin sat cheamă oamenii care au primit turca la petrecerea finală, care se numeşte belciugul turcei, fluieraşul, dubaşul, cel cu toba, hididişul, cel cu vioara, iar mai nou cu vioara cu goarnă, turcaşul propriu-zis, personajul principal al obiceiului, capabil să joace turca pe toată durata obiceiului, fiind în acelaşi timp un jucător foarte bun, şi nuntaşii turcei, adică restul colindătorilor din ceată; la repetiţii, pot participa şi alţi tineri, care însă nu se amestecă în treburile cetei; de obicei sunt chemaţi unul sau doi oameni mai vârstnici, care au fost şi ei turcaşi şi care ţin minte textele corinzilor, ca să-i înveţe pe cei tineri; din timp se stabileşte unde şi când va avea loc împodobirea turcei, moment la care participă femei şi fete, care aduc panglici multicolore, numite prime, panglici tricolore, batiste, zgărzi de mărgele, baticuri înflorate etc.; umblatul cu turca începe în ajunul Crăciunului şi se termină de Bobotează; nu se merge cu turca la casele cu copii foarte mici ori cu oameni suferinzi (GODEA,p.95-102).

TURTĂ
La împlinirea vârstei de un an, copilului i se rupe o turtă pe cap, el stând în acest timp pe un vas cu apă, în care se pun o sticlă cu vin şi bani; după aceea, banii, împreună cu mici bucheţele de flori, se pun pe o tavă, iar copilul este îndemnat să ia de pe tavă ce doreşte el; dacă va lua întâi florile, înseamnă că îi va plăcea frumosul şi va fi iubit, iar dacă apucă bani, înseamnă că va avea noroc la ei - Muntenia; după ce s-a scos turta din spuza de sub ţest, să i se împrăştie imediat urma lăsată, ca să se astupe astfel şi gura duşmanilor - Argeş; când într-o casă unul face turtă şi altul curăţă cuptorul după el este semn că în acea familie va fi ceartă - Argeş (2.GOROVEI,p.83;232;234). După ce un om îşi dă sufletul, se face o turtiţă din făină de grâu, coaptă spre ardere în cuptor, care este apoi aruncată pe fereastră, adăugându-se: „Iacă astă turtă arsă,/Ca să-ţi fie de bucate,/Să nu mai vii l-astă casă!" - Banat (3.MARIAN,III,p.311-313). Cu apă adusă în gură de la fântână, în seara dinspre Anul Nou (1 ianuarie), sau dinspre Bobotează (6 ianuarie) se amestecă făină şi o cantitate similară de sare şi se face o turtă care se pune la copt în vatră, turtă pe care fetele nemăritate o mănâncă şi apoi se culcă, urmând ca acel flăcău pe care îl vor visa că le aduce apă de băut să le fie ursitul - Dolj;Vâlcea;Muntenia;Moldova; în unele părţi din Moldova, apa este adusă în trei drumuri succesive făcute la fântână, fără ca fetele să fie văzute de către cineva, pun făină cât apucă cu trei degete, la fel sare, din turta făcută şi coaptă mănâncă doar jumătate, cealaltă jumătate o pun sub perna pe care dorm; îşi scot apoi brâul, fac nouă mătănii şi pun brâul sub pernă, urmând să-şi viseze fiecare un flăcău care le aduce apă de băut; în alte locuri, tot din Moldova, se pun făină şi sare cât încape într-o coajă sau în două coji de nucă (2.MARIAN,II,p.105). Turta, ca şi azima, se prepară din aluat nedospit; compoziţia simplă a aluatului (făină amestecată cu apă călduţă şi sare, fără nici un ferment) este un indiciu al vechimii acestui mod de preparare a pâinii, care a supravieţuit până în zilele noastre în sudul şi estul României (pregătirea şi coacerea lipiei); aluatul, întins în foi subţiri cu ajutorul făcăleţului sau mestecarului, este copt pe plita încinsă, iar coacerea turtei pe fierul plugului introdus în foc îi conferă înţelesuri suplimentare de ordin ritualistic (12.GHINOIU,p.127). Prima turtă făcută în gospodărie pentru Crăciun (din aluat nedospit) se dă de mâncare la vaci, amestecată în tărâţe, pentru a fi lăptoase peste an; această turtă, ca şi cea pe care o mănâncă oamenii, poartă în nordul Moldovei numele de scutecele sau pelincele Domnului (2.CHELCEA,p.24). În sudul Olteniei, o turtă se frânge pe capul miresei, iar bucăţile rezultate sunt aruncate în cele patru zări, ca să provoace şi să asigure fecunditatea noului cuplu şi pentru a influenţa în bine soarta tinerelor nubile, care culeg şi mănâncă bucăţile rupte, ca să se mărite şi ele; obiceiul a trecut şi în lumea urbană, unde, la sfârşitul cununiei, preotul invită fetele nemăritate din cadrul asistenţei să guste din pişcoturi, după ce din acestea, înmuiate în vin, au muşcat cei doi tineri; turta întruneşte, ca şi vinul în care este înmuiată înainte de a fi ruptă, caracteristici purificatoare, fapt pentru care, prin bucăţile aruncate în cele patru zări, se încearcă să se creeze un cerc magic de protecţie în jurul nunţii; în acelaşi sens, profilactic şi de propiţiere, o femeie aruncă bucăţi de azimă înmuiate în vin în hora numită nuneasca, joc care marchează integrarea miresei în noua sa familie (1.LARIONESCU, p.443-444;452; NOTE, Antonescu).

TURTURICĂ (Streptopelia turtur - DLRM,p.890)
Este un simbol al fidelităţii, suferinţei şi însingurării, deoarece, în cazul morţii partenerului, nu se însoţeşte cu o altă pasăre; comportamentul ei şi a bărbătuşului ei a făcut ca ea să devină un simbol al fidelităţii conjugale, fiindcă dau impresia unor permanenţi îndrăgostiţi, stau mereu împreună, se odihnesc unul lângă altul pe aceeaşi cracă, zboară împreună în căutarea hranei, se adapă împreună, masculul îşi curtează fără încetare soţia, este o pasăre „plăcută" lui Dumnezeu; dacă îi moare perechea, nu-i mai trebuie alta, nu se mai aşează pe creangă verde, vrea să moară, caută chiar moartea; de aceea este păcat să fie împuşcată; inima şi rărunchii acestei păsări trebuie daţi de mâncare la miri, ca să fie uniţi; ouăle ei ajută ca soţii certaţi să se împace; se crede că lacrimile de turturică au puteri magice; legendele relatează că turturica s-ar fi născut din fata împăratului care îl plângea pe iubitul ei ucis, sau din soţia „lumeaţă" care îşi înşela bărbatul şi care a fost blestemată să se transforme într-o pasăre credincioasă, până la sacrificiu, soţului ei; în lirica populară, este simbol al singurătăţii şi suferinţei (COMAN, II,p.59-60). Este simbol al dragostei conjugale, al credinţei şi devotamentului femeii care şi-a pierdut soţul; face parte din seria ornitologică a păsărilor elegiace şi astfel a fost preluată şi de literatura cultă; în general, semnifică iubita (EVSEEV,p.89; 115). În colindele din Ţara Oltului, turturica simbolizează fetele (HERSENI, p.237). Se crede că turturica este aducătoare de rău pentru casa omului - Neamţ; ca să nu fie spurcat de cântecul turturelei, primăvara, când este auzită pentru prima oară, este bine ca omul să mănânce mai înainte brânză şi smântână - Vaslui (2.GOROVEI,p.234;280). Bărbatul care visează turturică înseamnă că are soţie credincioasă - Suceava (NOTE,Băncescu).

Ţ

ŢARĂ
Cine se visează că trăieşte (locuieşte, există) în ţara sa înseamnă că va scăpa de răutăţi; dacă se visează în ţară străină este semn bun - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŢARCĂ v. COŢOFANĂ.

ŢARIGRAD
Numele slav şi vechi românesc al oraşului Constantinopol, întrebuinţat oficial până în secolul al XVIII-lea (ŞĂINEANU,I,p.335). Dar, pentru întreaga Europă sud-estică, localitatea lui Constantin cel Mare este considerată loc sacru, unde se află centrul lumii, tronul şi împăratul, care îndeplineşte, în această parte a continentului european, rolul de împărat-model, demiurg, erou civilizator şi profet, ipostaze conservate şi în folclorul românesc (BUHOCIU,p.330).

ŢARINĂ v. OGOR.

ŢĂRÂNĂ v. PĂMÂNT.

ŢÂNŢAR (Culex - DLRM,p.897)
După ce Dumnezeu a făcut lumea, a chemat la sine toate vieţuitoarele, fiecăreia urmând să i se împartă o anumită hrană; dar ţânţarul a întârziat şi, pentru că nu a mai găsit nici un aliment la îndemână, Creatorul i-a dat puterea suptului; iniţial, ţânţarul a supt seva din buruieni şi ierburi, dar ţânţăroaica nemulţumită i-a solicitat îngăduinţa să sugă sângele oamenilor şi al animalelor; a primit încuviinţarea, dar şi blestemul divinităţii: va mânca numai sânge, dar, când nu-l va găsi, va muri, căci nu va avea dreptul să se atingă de altă hrană; alte legende narează că ţânţarul este metamorfoza unui împărat rău, aflat în război cu Soarele, care, iritat de aroganţa acestuia, îl aruncă într-o fântână şi-l blestemă să se prefacă într-o insectă rea şi obraznică, menită să iasă în lume numai seara, după ce adversarul său a plecat la culcare; în povestirile populare, are conotaţii opuse; îl ajută pe Dumnezeu să scape de uriaşul care ameninţa să se urce la cer, din cauza potopului revărsat peste pământ, obligându-l să se ţină doar cu o mână de toartele cerului şi cu cealaltă să se apere la ochi de ţânţar, căzând astfel în apă; taurul, care susţine pământul pe spinarea lui, stă cu picioarele pe o corabie, aceasta pluteşte pe apă, iar în apă se află un peşte mare; uneori Satana vine la taur şi-i vâră un ţânţar în nas; taurul începe să se scuture şi atunci pământul se cutremură; dar, în general, ţânţarul este conotat negativ; specia lui se naşte - ca şi în cazul muştei columbace - din capul balaurului ucis de Iovan Iorgovan; sau este făcut din fumul ieşit din pipa dracului; i se atribuie puteri prevestitoare: când se adună roi peste fântâni şi ape, anunţă vreme înnorată; când înţeapă noaptea cu insistenţă, prevesteşte ploaie; când zboară spre înalt, vremea va deveni frumoasă; se crede că, dacă te muşcă ţânţarul pe un mormânt, te pândeşte moartea; dacă muşcă în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), acel om se preface în strigoi; cine prinde, în Duminica Paştelui, 100 de ţânţari înseamnă că a omorât răul şi va trăi 100 de ani; în unele basme, ţânţarul îl ajută pe erou să-şi găsească iepele fugite; alteori apare şi un ţânţar năzdrăvan, care naşte, o dată la şapte ani, un mânz fermecat (2.MARIAN,I,p.86;COMAN,II,p.118-119;2.CHI-VU,p.41). Dacă ţânţarii înţeapă când se trece pe un drum sau printr-o pădure, e suficient să fie prins cel dintâi care se aşează pe piele şi să fie mâncat, în felul acesta ceilalţi nu se vor mai apropia de călător - Vaslui (2.GOROVEI,p.238). Cine visează ţânţari, va avea pagubă din partea unor oameni răi - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŢÂŢĂ v. SÂN.
ŢESĂTURĂ (A ŢESE)
Când se termină de ţesut o pânză, se scoate repede de pe război, pentru că altfel Maica Domnului este ţinută prea mult în genunchi - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.139).

ŢEST
Să nu se dea bineţe femeilor care lucrează la făcut ţeste (obiect din lut ars, din fontă etc., în formă de strachină, prevăzut cu o toartă, sau cu un orificiu prin care se introduce o vergea din lemn sau din metal, cu ajutorul căreia, după ce este bine încins, se acoperă aluatul de pâine pentru a se coace - ŞĂINEANU,V,p.403), pentru că acestea nu vor ieşi rezistente şi se vor sparge, fiind vorba evident de ţeste executate din lut - Vâlcea; face bube mari şi urâte cel ce aruncă în drum sau în gunoaie un ţest spart - Oltenia; ca să plouă, se introduce în apă un ţest făcut în zilele Ropotinului (trei zile de marţi consecutive, începând cu cea de a treia marţi de după Paşte) - Oltenia (2.GOROVEI,p. 276;NOTE,Antonescu). În casa socrilor mari, tânăra mireasă este suită de soacră pe un ţest, ca să fie femeie de casă şi să vadă de gospodărie - Banat (1.LAZĂR,p.268).

ŢIGAN
Comportamentul şi îndeletnicirile tradiţionale ale ţiganilor, în special ale celor sedentarizaţi în preajma unor localităţi, au determinat analogiile şi apoi suma credinţelor conservate; astfel, se crede că acela care se întâlneşte, în drumul său, cu un ţigan îi va merge bine - Suceava; să nu se dea de pomană la ţiganii care cerşesc, pentru că îi fură cioara puii gospodarului darnic - Galaţi; nu este bine ca un creştin să boteze un ţigan, pentru că, pe lumea cealaltă, acela îl va trage spre iad - Iaşi; când se dă de pomană unui ţigan de sufletul unui decedat din familie, trebuie să se lovească în pământ cu un picior, pentru ca pământul să devină martor al pomenii; aceasta, pentru că se crede că ţiganul ia celui care dăruieşte mirul şi botezul şi le aruncă în iad; dar, dacă pământul este martor, pomana făcută echivalează cu aceea dată unui creştin - Muntenia; pruncul care va fi alăptat de o ţigancă nu se va deochea - Ialomiţa; sau, pentru ca mama copilului să aibă lapte la sân, este bine ca pruncul să sugă şi de la o ţigancă - Dolj; ca să poată umbla mai repede, mamele îşi încredinţează copiii mici unor cerşetoare ţigănci, care se rotesc de trei ori cu ei în braţe, călare pe un băţ - Banat; ploile depind de farmecele pe care le fac ţiganii, pentru că ei fabrică în mod obişnuit cărămida, iar singurul mod de a scăpa de ploi este de a-i alunga pe ţigani - Tecuci; şi invers, când nu plouă şi este secetă, trebuie să fie furate tiparele cu care ţiganii fac cărămizi şi să fie aruncate în puţuri şi în fântâni, pentru că ei „leagă" ploile; totodată este indicat ca ţiganii întâlniţi în drum să fie udaţi cu apă - Tecuci; se crede că ţiganii cărămidari sunt de vină că nu plouă, fiindcă ei ocolesc cuptorul de ars cărămizi, în pielea goală, ca să oprească ploile şi să-şi termine cărămizile pe vreme călduroasă şi aer uscat; dar, pentru a contracara acest efect, să se fure o cărămidă arsă de la ţigani, care să fie dusă apoi ori în apa curgătoare din vale, ori la roata morii şi ploile se vor dezlega imediat - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.61;73;196; 197;198;235;238;GOLO-PENŢIA,p.146). Când vara este secetă vreme îndelungată, este bine ca, trecând pe lângă ţiganii cărămidari, să li se fure tiparul şi să fie aruncat în apă, ca să plouă - Teleorman (1.CHIVU,p.244). Sau se fură o cărămidă de la cuptoarele ţiganilor şi se aruncă într-o baltă - Gorj (PRESA). Cine visează ţigan(i) înseamnă că are prieteni făţarnici - Suceava (NOTE,Băncescu).

ŢIGARĂ
Nu se pleacă dintr-o casă cu copil mic, având ţigara aprinsă, pentru că acesta va plânge fără nici un motiv aparent - Vâlcea; cel căruia îi arde ţigara într-o parte va primi o sumă de bani - Botoşani; este vorbit de rău cel căruia îi arde ţigara într-o parte - Muntenia (2.GOROVEI,p.16;60; NOTE, Antonescu). Cine visează că trage dintr-o ţigară înseamnă că are protectori buni, iar cine visează tutun va face scandal la o beţie - Suceava (NOTE, Băncescu).

ŢIPAR (Misgurnus fossilis sau Cobitis fossilis - DLRM,p.896)
În mod obişnuit, capul ţiparului se taie, fiindcă se crede că el este de şarpe - Argeş; din acelaşi motiv nu se mănâncă - Tecuci (2.GOROVEI,p.227;238). Pentru cine visează ţipar înotând înseamnă că se va vindeca de boală; dacă îl visează tras afară din apă semnifică întristare - Suceava (NOTE, Băncescu).

ŢIŢEI v. PĂCURĂ.

ŢUICĂ v. RACHIU.

U

UCIGAŞ v. CRIMINAL

UDARE v. STROPIRE

ULCEA (ULCICĂ) v. CANĂ

ULEI v. UNTDELEMN

ULIU (Accipiter - DLRM,p.901)
O legendă relatează că, la începuturi, Demiurgul a hotărât ca oamenii să fie ca vitele, să se întâlnească numai o dată pe an; o femeie, nemulţumită de acest regim restrictiv, a rugat un uliu să zboare până la Demiurg şi să-l roage să dea voie oamenilor „să se întâlnească" mai des; drept răsplată, ea i-a dat o găină; uliul a dus mesajul femeii, dar, auzind o asemenea rugăminte, Demiurgul s-a mâniat şi a blestemat-o „să se sature când s-a sătura calul de iarbă"; în consecinţă, se crede că atacul lui asupra păsărilor domestice nu este altceva decât dorinţa lui de a-şi lua partea cuvenită dată de femeie odinioară, deci „foamea" ei sexuală devine asemenea nesaţului celei mai lacome vietăţi din gospodărie - calul, dar corespunde şi lăcomiei uliului; datorită incursiunilor sale prădătoare, uliul declanşează numeroase practici magice, având ca scop „legarea", „orbirea" ori îndepărtarea uliului de casa gospodarului; astfel, de Crăciun, se ia o piatră şi se pune pe cuptor în ziua de Ajun şi se lasă acolo până la Bobotează; în această ultimă noapte, ea este luată şi aruncată în curte, rostindu-se: „Cum dorm toţi oamenii şi nimeni nu vede, aşa să nu vadă uliul puii mei şi să steie împietrit şi-ncremenit"; alte practici magice solicită ca toate oasele de la găina tăiată în ziua de Paşte să fie aruncate peste casă, spunându-se: „Iacă-ţi, uliule, partea ta!"; sau, când se scot prima dată puii în curte, sunt puşi într-un cerc (o veşcă de sită veche sau un cerc de la vreun butoi sau putină, sau pur şi simplu un cerc trasat cu un fir textil), pentru a fi apăraţi de atacul uliilor; totodată, de Filipi (14-21 noiembrie) sau de Ovidenie (21 noiembrie), zilele sunt ţinute pentru ulii, când gura cuptorului se unge cu lut, pentru a închide clonţul hrăpăreţ al uliului; sau se prinde un uliu şi se răstigneşte pe poartă, în credinţa că semenii lui înspăimântaţi vor ocoli acea gospodărie; se crede că, de la Sânziene (24 iunie), când încetează să mai cânte, şi până la Blagoveştenie (25 martie), când iar începe să cânte, cucul se preface în uliu; zilele consacrate uliului sunt Boboteaza (6 ianuarie), Filipii şi Ovidenie (COMAN, II,p.76-77;175). Uliul şi gaiţele sunt prinse şi răstignite pe câte un montaj din două lemne prinse încrucişat, chiar deasupra coteţului cu păsări, pentru a descuraja tendinţa celorlalte de a ataca puii din ogradă - Prahova (NOTE,Antonescu).

UMĂR
Cine iese noaptea afară să nu se uite peste umărul stâng, asociat, în general, cu maleficul; uneori, cel care merge noaptea pe drum are impresia că vine cineva după el; teama se naşte din credinţa că diavolul însoţeşte în permanenţă pe om, stând pe umărul stâng, pe umărul din dreapta stă totdeauna îngerul omului (2.OLTEANU,p.215). Nu conotează semnificaţii deosebite, dar se crede că este bine să se muşte de umărul stâng cel căruia îi ţiuie urechea dreaptă, pentru ca astfel să-şi muşte limba cel ce îl vorbeşte de rău - Buzău (2.GOROVEI,p.242).

UMBRĂ
Numai umbra umană ocupă un oarecare loc în mentalitatea tradiţională românească şi atunci trebuie permanent pusă în legătură cu realitatea pe care o reprezintă omul; se crede astfel că nu este bine să se privească propria umbră formată pe pereţi de către o lumânare, pentru că este pericol de foc - Teleorman; va încerca sentimente de frică pe timp de noapte acela care îşi priveşte propria umbră - Suceava; când copilul mic plânge noaptea, există obiceiul de a i se descânta de Muma-Pădurii, ţinându-se pruncul în braţe şi lovindu-se cu toporul de trei ori în umbra lui, în timp ce se rosteşte un text pentru alungat duhurile rele - Dolj; se mai crede că zidarii, înainte de a ridica o nouă construcţie, măsoară umbra unui om oarecare (de preferinţă a unui bătrân) cu o sfoară (sau cu o nuia sau o trestie) pe care apoi o îngroapă la temelie sau o zidesc în zid; se spune că omul căruia i s-a îngropat astfel umbra va muri în curând - Suceava;Bucovina;Ţinutul Pădurenilor; Munţii Apuseni (2.GOROVEI,p.90;196;239; CAMILAR,p.37; NOTE, Antonescu). În schimb, dacă se visează umbră de bărbat sau de femeie este semn de câştig în afaceri sau de un drum făcut cu folos - Suceava (NOTE,Băncescu).

UMBRELĂ
Atribut al puterii în Orientul indian şi persan, simbolul ei a pătruns în Europa prin intermediul broderiilor şi covoarelor importate şi comercializate în târguri; cusută cu roşu şi negru, umbrela se regăseşte pe feţele de pernă produse în satele din câmpia situată între Argeş şi Olt, imaginea ei însoţind siluete feminine (un fel de amazoane, ciudate ca apariţie în context cultural românesc), desenul fiind mult schematizat, dovadă că „mesajul" ei nu a fost receptat total şi asimilat, probabil mai mult o transpunere a realităţii orăşeneşti din secolul al XIX-lea (PETRESCU,p.122). Cine visează umbrelă înseamnă că va avea nevoie de protecţia cuiva în viitorul apropiat - Suceava (NOTE, Băncescu).

UNDREA (ANDREA) v. NOIEMBRIE.

UNEALTĂ
În ziua de Crăciun, gospodarii pun mâna pe toate uneltele din curte, ca să le folosească sănătoşi şi cu spor în anul ce vine (PRESA). Îşi va pune lucrurile în bună rânduială cel care visează unelte de tâmplărie - Suceava (NOTE,Băncescu).

UNGHIE
Să nu se taie unghiile în zilele de luni, marţi şi vineri, pentru că uită unde a pus vreun obiect cel care încalcă regula - Teleorman; îi „fuge" mintea celui care îşi taie unghiile în zile de sărbătoare - Tecuci; este păcat ca unghiile să fie tăiate în zilele de miercuri şi vineri - Tecuci;Suceava; va suferi de neiubire şi singurătate cel care îşi taie unghiile vinerea - Muntenia; sau lunea - Galaţi; unghiile să fie tăiate numai în zilele de joi şi sâmbătă, pentru că, pe cealaltă lume, vor fi căutate prin maldăre de gunoaie cât munţii de mari - Iaşi; fetele tinere şi cele bătrâne care îşi taie unghiile vinerea nu se vor mai mărita deloc - Suceava; nu se taie unghiile copilului mic până la vârsta de un an, ca să nu devină hoţ sau desfrânat, nici nu trebuie aruncate, când se rup singure, ci să fie strânse într-o bucată de pânză şi puse în leagăn, pentru că, dacă sunt azvârlite, tot aşa de repede va ajunge băiatul, la maturitate, la alte femei, sau fata la alţi bărbaţi, ori pot fi luate de către un om rău, care le va folosi la făcut farmece împotriva copilului; când sunt tăiate, la un an, să fie puse, ca şi părul, într-o mlădiţă sau într-o salcie, ca să crească pruncul precum salcia - Ţara Oltului; unghiile tăiate se pun în sân sau la pragul uşii, iar cele ale mortului pe pieptul lui, sub cămaşă, deoarece, la a doua venire pentru judecata cea mare, fiecare om trebuie să-şi dea unghiile Apostolului Pavel, care îşi face trâmbiţă din ele - Moldova; se pun pe palmă şi apoi sunt suflate, crezându-se că astfel ele se vor duce în sânul lui Avram - Suceava; sau se pun pe palmă şi apoi sunt suflate, deoarece, în clipa când îşi va trage sufletul să moară, ele îi vor veni în ochi - Tecuci; sau trebuie puse la încheietura cotului, pentru că, pe cealaltă lume, Dumnezeu va întreba de ele - Dolj; sau se strâng în poală şi apoi se pun în sân, fiindcă pe lumea cealaltă omul le va aduna cu genele de pe unde vor fi căzut - Suceava; sau se aruncă pe mâneca de la cămaşa aflată pe om, ca să le găsească uşor pe lumea cealaltă - Muntenia; să fie strânse şi apoi suflate în vânt, ca să crească mai frumoase unghiile de la mâini şi de la picioare - Tecuci; copilului mic să nu i se taie unghiile până la vârsta de un an sau până la trei ani, pentru că altfel, când va fi adult, va deveni hoţ - Muntenia;Vâlcea; Ialomiţa; să nu li se taie copiilor mici unghiile, deoarece nu vor mai avea cu ce se apăra de necuratul - Suceava; cine face des noiţe pe unghii are noroc în viaţă - Vâlcea;Tecuci; sau are noroc la oi - Dolj; cine are noiţe pe unghii se înnoieşte cu unele lucruri de îmbrăcăminte - Muntenia;Suceava; dar, dacă noiţele au culoare neagră, este semn de moarte - Iaşi; ca să se vindece de friguri, i se taie unghiile celui bolnav, se pun într-o coajă de ou şi se îngroapă la o răspântie - Dolj;Ialomiţa; sau i se ia bolnavului din păr, i se taie unghiile, se pun toate într-o coajă de ou şi se aşează la baza troiţelor de pe drum - Suceava; să nu se taie unghiile unui mort, pentru că îi vor amorţi mâinile celui ce o face - Vâlcea; unii oameni nu taie special unghiile celor morţi, considerând că aceştia nu ar mai avea cum să se suie pe scările care duc la cer - Suceava (2.GOROVEI,p.93;109;147;170;239-241;GOLOPENŢIA,p.104; NOTE,Antonescu). În Moldova şi Bucovina, se crede că este bine ca unghiile tăiate celor vii să li se pună în sân sau sub pragul uşii, iar celor morţi li se pun în sân, ca să fie date Apostolului Petru să-şi facă trâmbiţă din ele; sau că Arhanghelii Mihail şi Gavril îşi fac buciume din ele, prin intermediul cărora vor chema lumea la judecata de apoi (3.MARIAN,III,p.39). Se crede că omul care are unghiile de la mâini mici, scurte este zgârcit, iar cel cu unghiile mari şi lungi este un generos - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: unghie-salcie; unghie-prag; unghie-ou-răspântie; unghie-păr-ou-troiţă..

UNICORN v. INOROG.

UNT
Unii copii se nasc cu mult păr pe spate; între firele de păr, este unul mai mic, mai tare şi mai ghimpos, care se numeşte „părul porcului" şi care îl deranjează pe copil, îl face să plângă şi să se vaiete neîntrerupt; în acest caz, mama lui, înainte de a-l scălda, trebuie să-l ungă cu unt, iar cu un petic de ţesătură înmuiată în laptele propriu să-l frece pe spinare, fiindcă toţi perii cei răi se prind de ţesătură şi copilul se linişteşte (3.MARIAN,II,p.249). Proprietarii de turme de oi sau de cirezi de vite obişnuiesc să se ducă, în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie) sau în seara zilei de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), la o fântână şi fac acolo semnul crucii cu unt, pentru ca animalele să le trăiască şi să se înmulţească - Dobrogea; vitelor bolnave de pohoială (numele mai multor boli de ochi: cataractă, leucom, epiforă, urdoare, conjunctivită - ŞĂINEANU,IV,p.223) sau dacă le doare un picior şi şchiopătează li se pune unt într-o ureche şi se vindecă - Suceava (2.MARIAN,I, p.112;176). Ca să-i treacă, pruncului deocheat i se ung tălpile picioarelor cu unt - Vâlcea; după cununie, naşa oferă miresei acasă unt proaspăt, cu care ea face semnul crucii în cele patru colţuri ale casei, atât în interior cât şi în exteriorul acesteia, ca să se desfăşoare totul cu bine în noua familie - Muntenia; ca să nu crape buzele, este bine ca luni dimineaţa din prima săptămână a Postului Mare (Postul Paştelui), după Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Albă, să se sărute oala cu unt - Vâlcea; în cazul câinilor bolnavi de jigodie (boală infecţioasă a câinilor tineri - ŞĂINEANU,III,p.287), li se dă, de pe un pieptene, unt proaspăt din lapte de vacă, amestecat cu ardei - Argeş (2.GOROVEI,p.33;70;76; 273). În cazul rănilor purulente, se descântă cu unt, pus pe o frunză (indiferent de plantă; de exemplu, frunză de muşcată), frunza se pune pe o farfurie, împreună cu un fir dintr-o mătură şi trei cărbuni stinşi în apă; descântecul se repetă de trei ori, după care se unge rana cu untul astfel descântat şi plaga trece - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.131-132). Serii simbolice: unt-ardei-pieptene; unt-frunză-farfurie-mătură-cărbuni-apă-3; luni-Postul Mare-oală(cu unt).

UNTDELEMN
Vărsarea, din întâmplare, a untdelemnului este semn de nenorocire - Moldova; pentru că prevesteşte o pagubă, ca să nu se producă, este bine să se presare puţină sare pe locul unde s-a vărsat uleiul - Ialomiţa (2.GOROVEI,p.241). Pe tălpile mortului, se dă cu grăsime sau cu untdelemn - Mehedinţi (CIOBANU,p.80). Înseamnă sănătate pentru cel care se visează întrebuinţând ulei; dacă se visează arzând ulei, înseamnă că, făcând economie, va trăi bine - Suceava (NOTE, Băncescu).

UNTURĂ v. GRĂSIME.

URÂŢENIE (URÂT)
Mai puţin în sensul de urâţenie fizică şi mai degrabă de urâţenie morală, singurătate, splin; nu este deci antonimul frumosului, ci al dragostei; urâtul se instalează între cei doi îndrăgostiţi, în lirica populară, mai ales din lipsă de volubilitate a partenerului, din tăcerea, muţenia lui, apatia totală, sinonimă cu lipsa de sentimente (EVSEEV,p.133).

URCIOR (ULCIOR)
Vas de lut, bombat în partea mediană, cu gâtul strâmt, cu una sau două toarte, folosit pentru păstrarea lichidelor (ŞĂINEANU,V,p.428). Se crede că oţetul tare se face mai repede în urciorul fără toarte şi cu buza ruptă - Tecuci; nu este bine să se spele cineva cu apă din urcior pe faţă, fiindcă face urcioare la ochi - Vâlcea;Argeş; nu este bine să se spele cineva duminica din urcior, pentru că acesta mucegăieşte - Vâlcea; cui i-a ieşit un urcior la ochi este bine să se uite printr-un gât de urcior, ca să-i treacă - Tecuci; când se bea prima dată dintr-un urcior, să se verse întâi puţin pe jos, ca să bea şi morţii - Dolj (2.GOROVEI,p.179;239;276). În Ţara Oaşului, se dau de pomană şase „oluri" (urcioare mari), asociate fiecare cu câte un colac, o „lumină" (lumânare) şi un ştergar legat de toartă; urcioarele se aşează pe capacul sicriului sau pe o masă, în curte, unde stau pe timpul slujbei, după care sunt împărţite tuturor celor care au contribuit direct la pregătirea decedatului şi a înmormântării: groparului, tâmplarului care a făcut sicriul şi crucea, celor care l-au spălat şi îmbrăcat şi, obligatoriu, preotului (4.LAZĂR,p.467-468). Serie simbolică: urcior-lumânare-ştergar.

URECHE
Despre copilul cu urechile prinse de pielea feţei, în partea inferioară, se spune că este bastard sau că va deveni om însemnat - Iaşi; dacă un copil este bolnav grav, ca să trăiască, i se străpunge lobul urechii şi i se pune un cercel - Buzău; când se sperie vreun copil, este bine să i se picure în ureche, cu o pană, pe când doarme, puţin mir adus de la biserică; borşul se acreşte mai repede dacă, la punerea lui, se provoacă mânia cuiva, în care scop gospodina trage de urechi pe unul dintre copiii săi - Bucovina; când se pun la murat varză sau pepeni, gospodina trage de urechi pe băieţi, ca să fie murăturile acre - Bucovina; dacă pe cineva îl mănâncă urechile este semn de vreme rea - Suceava, sau este semn de ploaie - Ialomiţa;Suceava; când pe cineva îl mănâncă urechea stângă înseamnă că vremea se strică, iar, dacă îl mănâncă dreapta, este semn că vremea se îndreaptă - Teleorman; când urechile ustură este semn de furtună apropiată, ploaie torenţială, vijelie - Moldova; dacă îi pocneşte cuiva urechea stângă înseamnă că va auzi o veste rea sau bună - Bucovina (în funcţie de informatori); se spune despre cel căruia i se înroşesc urechile sau îi ard că îl vorbeşte lumea de rău - Suceava; îl vorbeşte de bine, dacă îi arde urechea dreaptă, şi de rău, dacă îi arde cea stângă - Bucovina; sau pur şi simplu îl vorbeşte de rău pe acela căruia îi ţiuie o ureche, indiferent care dintre ele - Vâlcea;Suceava; când ţiuie urechea cuiva, se spune că trece dracul pe lângă el - Vâlcea; se spune despre cel căruia îi ţiuie o ureche că i-a dat dracul o palmă - Vaslui, sau că îl înjură cineva - Mehedinţi;Iaşi; se spune că se rătăcesc morţii, când îi ţiuie cuiva o ureche - Vâlcea; când ţiuie urechea cuiva, acela îl pune pe un altul să-i ghicească dacă este cea stângă sau cea dreaptă; dacă nu ghiceşte înseamnă că acela îi este duşman - Tecuci, iar dacă ghiceşte înseamnă că este un prieten de nădejde - Tecuci;Bucovina; sau, dacă ghiceşte, este semn de bine - Maramureş; dacă ţiuie urechea dreaptă înseamnă că, în curând, va sosi veste bună, iar cea stângă înseamnă veste rea - Suceava; când ţiuie urechea stângă este semn rău, iar când ţiuie cea dreaptă este de bine - Teleorman; dacă ţiuitura este melodioasă în urechea stângă este semn că se va primi o veste bună, iar dacă este surdă (înfundată) înseamnă veste rea - Moldova (2.MARIAN,I, p.87;2.GOROVEI,p.24;78;83;156;218;241;242;265-266;2. CHIVU,p.245;BOGDAN,p.20; NOTE, Băncescu). Serie simbolică: mir (untdelemn) - pană-ureche.

URINĂ
Ca produs biologic, urina este considerată „spurcată", dar efectul ei este benefic atunci când intră în contact cu o realitate ea însăşi „spurcată", prin neutralizare; astfel, dacă un om deocheat se spală cu urina sa, el se va însănătoşi - Bucovina; nu este bine să urineze cineva în drum, pentru că îi va intra fumul în ochi cu prima ocazie - Vâlcea; să nu se urineze în gunoi, fiindcă este rău de bube - Vâlcea; să nu se urineze în lac, baltă, iaz sau apă curgătoare, fiindcă moare mama celui care o face - Vâlcea; cel ce are negi pe mâini, ca să scape, trebuie să urineze peste ei trei duminici la rând, dimineaţa, pe nespălate - Vâlcea; este bine să se frece cu urină de om la ochi acela care vrea să scape de dureri la ei - Bucovina; urinează noaptea în pat copiii care s-au speriat de ceva peste zi - Bucovina; cine suferă de brâncă să ia puţină urină în gură şi să se clătească, dar să fie cu mare băgare de seamă şi să nu înghită nici o picătură, pentru că se transformă în pricolici - Buzău; cine are urcioare la ochi să ia urină de câine şi să se frece cu ea - Vâlcea; să nu se privească la cel ce urinează, fiindcă pielea degetelor se va jupui începând de la unghii - Tecuci; femeia să nu scoată urina din casă având copilul în braţe, pentru că îi vor curge urechile - Tecuci; când se pune varză la păstrat, nu este bine să se urineze, ca sucul din ea să nu dispară şi varza să se usuce - Vâlcea (2.GOROVEI,p.75;95;107;142; 165;178;218; 238-240;242;276). Tot în acelaşi sens, se crede că un lucru, despre care se spune că nu ar fi „curat", trebuie stropit cu urină, el devenind astfel benefic; locul dureros de pe trup (în sensul de loc „fermecat") trebuie spălat cu urină pentru însănătoşire - Suceava (NOTE,Băncescu). Urina dată pe răni le usucă şi le vindecă mai repede - Bihor (NOTE, Antonescu).

URMĂ
Urmele lăsate de om sau de animale pot fi benefice sau malefice, fiind importantă, de pildă, apa luată din astfel de urme; ca o consecinţă logică, se crede că omul care calcă în urmă-rea nu-şi va nimeri sau nu-şi va găsi drumul pe care trebuie să-l străbată - Bucovina; se spune despre cel care rătăceşte noaptea drumul spre sat, sau în preajma satului, sau de-a lungul hotarului cunoscut, că a călcat în urmă-rea - Bihor (2.GORO-VEI,p.206;243).

URS (Ursus arctos - DLRM,p.911)
Este cel mai mare şi mai puternic dintre animalele faunei carpatine; este respectat, temut şi venerat, dar, în acelaşi timp, el este şi animalul ilar, batjocorit, animalul păcălit de toate celelalte vieţuitoare, animalul „înfierat", purtat prin târguri şi pus să joace în curţi, spre hazul şi bucuria tuturor sătenilor, considerându-se că el este deţinătorul unor însuşiri apotropaice, deoarece poate alunga bolile, farmecele, chiar şi pe diavol de la casa unde este jucat de ursari, precum şi în târla oilor; unii cercetători înclină să creadă că prestigiul ursului derivă nu numai din mărimea şi puterea lui, ci şi din strania şi neliniştitoarea sa asemănare cu omul; vânătorii ştiu că trupul unui urs jupuit dezvăluie forme tulburător de apropiate de acelea ale omului; de asemenea, ursul foloseşte locomoţia bipedă, are uneori gesturi, mişcări şi fapte care par a deriva dintr-o „înţelepciune" mai degrabă umană decât animală; într-un text folcloric, ni se relatează că ursul îl întrece pe drac într-o activitate prin excelenţă agrară: seceratul; el însă inversează ordinea firească a lucrurilor, deoarece munceşte nu cu mâinile, ci cu picioarele (semn metaforic al apartenenţei sale la lumea animală şi nu la cea umană); astfel, ursul-secerător şi ursul-morar se învârtesc în jurul grâului copt, văzut în două ipostaze fundamentale ale devenirii sale: culesul şi măcinatul; o ciudată afinitate leagă ursul de orizontul mitologic al grâului, dar nu există nici o atestare în care acest animal să fie considerat ca o întrupare a spiritului holdei, a puterilor grâului, şi nu există nici măcar un alt element intermediar ori explicativ prin care să se poată lămuri care ar fi substratul simbolic al acestei asocieri; la fel de interesantă este şi antinomia dintre urs şi drac, primul având puteri mult mai mari decât cel de-al doilea, fiindcă îl întrece pe drac la trântă; ursul este considerat „câinele lui Dumnezeu", iar, în unele basme, Dumnezeu însuşi călăreşte pe un urs; în alte basme, eroul este păzit împotriva puterilor malefice de către puiul dăruit de ursoaica recunoscătoare; dar, în general, în basmele despre animale ursul are întotdeauna rolul de animal păcălit; ca şi lupul, ursul este un prigonitor al dracului; dar dacă lupii atacă şi mănâncă dracii „rătăciţi", ursul se mulţumeşte doar să-i îndepărteze; se crede că, dacă ursul refuză să intre în vreo casă, este semn că acea casă nu este curată; de asemenea, se crede că el alungă relele (boala, durerile, dracul şi faptul) din casa unde este dus să joace, de multe ori cel care suferă de ceva culcându-se la pământ, iar ursarul aşează ursul peste el, procedeu în care magia prin contact este vizibilă; apără de friguri, este leac pentru „boala mare", untura lui dă putere, aduce sănătate oilor şi vitelor, când este pus să joace în sălaşele lor; ursarii, ca şi colindătorii, aduc cu ei deci o putere (sau o întrupare a puterilor) stihială, pe care o introduc în spaţiul culturii şi o fac utilă oamenilor şi gospodăriilor lor; desigur că sensul originar al jocului cu ursul s-a pierdut, transformându-se într-un spectacol, în care accentul cade exclusiv pe mişcările animalului, pe elementele de dresură, de măiestrie şi de inedit, sau chiar într-o mascaradă, care pune în prim-plan caracterul hilar al mişcărilor ursului, de unde şi nota de derizoriu care înconjoară uneori imaginea ursului; urme ale unui cult al ursului sunt atestate prin însuşi faptul că 1 august este considerată Ziua Ursului, ţinută cu mare stricteţe în satele subcarpatice, pentru ca ursul să nu atace turmele şi cirezile păşunate la munte; jocul cu masca de urs este însă o realitate ceremonială mult mai complexă, colindatul ursarilor fiind nu numai augural, ci şi propiţiatoriu; astfel, în colindatul cu ursul, acesta moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii; calendarul sărbătorilor ursului are o extraordinară simetrie, cele două mari zile dedicate lui fiind Stretenia (2 februarie) şi, după şase luni, Macoveiul (1 august); lor li se adaugă, pe o altă axă, două sâmbete ale ursului, care cad, la fel de simetric, una toamna, de obicei la Sfântul Andrei (30 noiembrie), şi alta primăvara, de obicei în Sâmbăta lui Lazăr; mai trebuie amintiţi Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie) şi Martinii de Iarnă (1-3 februarie), zile care se suprapun, parţial, cu sărbătorile lupilor (Filipii); de menţionat că Ziua Ursului a fost ţinută de majoritatea popoarelor europene şi, ceea ce este cu adevărat surprinzător, ea se serba la aceeaşi dată, adică 2 februarie; sărbătorile ursului marchează deci momente de vârf, dar şi de cumpănă ale tuturor anotimpurilor, pentru că aceste zile stau la cumpăna vremii, în acele clipe ambivalente şi nesigure, când energiile naturii nu s-au înscris încă în matca lor obişnuită; între aceste zile, cea mai interesantă este Stretenia, fiindcă, în această zi, el se deşteaptă din somnul său hibernal, iese din vizuină cam pe la ora 9 sau 10 înainte de amiază şi începe a juca de jur-împrejur prin zăpada din faţa vizuinii, iar, în caz că este senin şi soare şi îşi vede umbra, se bagă din nou în bârlog şi mai doarme încă şase săptămâni, prevestind prin aceasta că tot atâtea săptămâni mai durează şi iarna; însă dacă afară este înnorat şi astfel nu-şi vede umbra, nu mai intră în vizuină şi rămâne afară, prevestind prin aceasta că iarna se va încheia; se mai crede că, în caz că nu mai intră în bârlog şi, de găseşte punte peste râu în drumul său prin pădure, o strică, iar, dacă nu găseşte, pune el o astfel de punte peste apa întâlnită; s-ar putea ca oamenii să vadă în comportamentul aparent inexplicabil al ursului timpul capricios al lunilor februarie şi martie, după cum Ziua Ursului de la începutul lunii februarie ar avea acelaşi caracter schimbător ca şi Zilele babelor de la începutul lunii martie; până spre începutul secolului al XX-lea, ursul a fost considerat un animal miraculos, dovadă fiind denumirile unor constelaţii (Ursa Mare şi Ursa Mică), a fost implicat în legendele cosmogonice româneşti, s-a crezut şi se mai crede încă în puterea tămăduitoare a unor boli, se mai afumă şi acum copiii cu păr de urs, prevesteşte vremea, se presupune că este ruda îndepărtată a omului, căruia îi sporeşte puterea prin purtarea blănii sale, iar dinţii îi sunt păstraţi ca talismane etc.; (COMAN,I,p.174;178-179;181-182;12.GHINOIU,p.87-90). Bestiarul de bază al culturii româneşti, moştenit de la daco-geţi, a fost mult mai numeros în fiinţe sălbatice şi domestice; o dovadă o constituie măştile animaliere uzitate la priveghi, unde sunt întâlnite reprezentări ale sălbăticiunilor precum ursul, cerbul, mistreţul, barza, corbul, bufniţa, iar dintre vieţuitoarele domestice ţapul, taurul, calul, berbecul; tot ca un argument este şi menţiunea că în Ţara Moţilor există tradiţia de a da copilului nou-născut, înainte de a suge lapte prima dată de la mama lui, o linguriţă de grăsime de urs caldă, ca să atragă asupra pruncului şi puterile animalului sau ca acesta să poată rezista influenţei ursitoarelor, care veghează la capul lui şi îi ţes viitorul; în Ţara Haţegului, moaşa unge copilul cu untură de urs ca să fie „om tare"; în ambele cazuri este vorba de magie prin transfer (BUHOCIU,p.20;146;12.GHINOIU,p.90). Se crede că, la începuturi, ursul a fost fecior de preot, dar, speriind-o pe Maica Domnului în timp ce mergea la biserică, aceasta l-a blestemat şi l-a transformat în urs - Muscel; îi va merge bine celui care îi iese în cale un urs - Suceava; este scutit de orice boală cel care este călcat de urs pe şale - Transilvania;Suceava; sau trece durerea de şale, dacă suferindul este călcat de un urs - Muntenia; să fie călcaţi pe şale de urs cei care urmează să plece la secerat, ca să nu-i doară mijlocul - Tecuci; mai mult, se crede chiar că trecerea ursului peste şalele cuiva l-ar scuti pe cel călcat de boli şi că pe cel care poartă numele de Ursu nu-l mai găseşte moartea, de aceea se preferă ca numele unor copii să fie Ursu, Grozavu etc. - Ţara Moţilor; se afumă cu păr de urs cel care este afectat din vreo sperietură, vorbeşte prin somn, sau îi este frică de ceva - Teleorman;Tecuci;Galaţi; când trece ţiganul cu ursul, femeile îl invită să intre şi în casă şi să joace măcar câteva clipe în interior, pentru ca, în familiile lor, să fie mereu veselie şi toate să meargă bine în acel an - Vaslui; este semn de moarte pentru cel căruia îi iese ursul în cale - Tecuci; dacă ursul îşi strică bârlogul în ziua de 2 februarie (Întâmpinarea Domnului), chiar dacă afară este frig, înseamnă că se apropie primăvara, dar, dacă ursul iese afară şi apoi reintră în bârlog, chiar de este afară vreme însorită şi călduroasă, este semn că iarna va mai zăbovi pe acele meleaguri - Suceava; înseamnă noroc pentru cel care visează urs - Vaslui (2.GOROVEI,p.40;143; 189;226;243;268;275;279;3.MARIAN,II,p.142-144;NOTE,Antonescu). În unele legende, se spune despre urs că ar proveni dintr-un om, care era morar sau cioban într-un sat, în alte legende se afirmă invers, adică oamenii ar proveni din urşi; mai răspândită este credinţa că urşii trăiesc cu femei pe care le fură (12.GHINOIU,p.88). Se crede că untura de urs ajută la creşterea părului, dacă acesta este uns cu grăsimea animalului - Maramureş (BOGDAN,p.127). În mai toate basmele, românii îl numesc pe urs Moş Martin; tot aşa îl numesc şi ursarii care umblă cu ursul din sat în sat, punându-l să joace şi cântându-i: „Joacă bine,/Moş Martine,/Că-ţi dau pâine cu măsline/Şi inele,/Şi mărgele,/Să te-mpodobeşti cu ele!" (PRESA). Cine se visează fugind de un urs înseamnă că va depăşi cu bine o primejdie - Suceava (NOTE,Băncescu).

URSITĂ v. SOARTĂ.

URSITOARE
La români, ursitoarele sunt 3 (7, 9, 12 etc.) fecioare îmbrăcate în alb (rar, trei bărbaţi, mocani), care ursesc soarta nou-născuţilor în primele 8 zile de la naştere (prima noapte, primele trei nopţi, a treia, a cincia şi a şaptea, a opta); ele coboară în casă pe horn şi se aşează la căpătâiul copilului, prezicându-i soarta; unele credinţe le dau nume: Ursitoarea este cea mare, care ţine furca şi fusul; Soarta este mijlocia şi ea toarce, iar Moartea este mezina, care curmă firul; ele trăiesc în păduri neumblate, locuri depărtate, pustietăţi (spaţiu non-uman); cea de a treia este şchioapă, deci marcată fizic; mijlocul de deplasare a lor este zborul; conform legendelor, ele ar fi fost fetele sau servitoarele lui Alexandru Macedon, care au furat de la acesta elixirul tinereţii (motivul este întâlnit şi în legendele referitoare la vânătoare, iele, boli etc.); nu trebuie să se tragă cu urechea la ce spun ursitoarele, nu trebuie să se privească spre fereastră în primele trei nopţi de la naşterea unui copil; ursita copilului se poate cunoaşte prin intermediul mesajelor pe care le conţin visele mamei şi ale moaşei în primele trei zile; se crede că ologeşte cel care calcă în urmele ursitoarelor; bunăvoinţa lor este captată prin aşezarea unei mese pe care se pun pâine, sare şi apă; cea care hotărăşte definitiv soarta noului-născut este şi cea mai bătrână dintre ele: „Să aibă traiul meu din cutare zi şi somnul meu din cutare noapte"; părinţii copilului trebuie să fie veseli în primele opt zile, ca să nu se întristeze ursitoarele, fiindcă aşa cum vor fi ele în primele opt zile, aşa va fi şi soarta copilului; se crede că moaşa, care aude destinul copilului, poate să evite locul sau momentul nefast menţionat de ursitoare (3.OLTEANU,p.324-325). Se crede că sunt trei fete mari, sau trei fecioare curate, sau trei fete mari surori, trei fete închipuite, sau că sunt nişte fiinţe nevăzute, trei năluci cu chip femeiesc şi îmbrăcate în alb; ele au o anumită ierarhie, au grade diferite şi exercită asupra omului funcţiuni diferite, dar numai una dintre ele îndeplineşte un rol de prim rang; una dintre ele este şchioapă şi, de regulă, aceasta este şi cea care urseşte - Munţii Apuseni; în general, se spune că ele torc firul vieţii; dintre ele, cea mai în vârstă este „Ursitoarea", ea ţinând în mână o furcă, din caierul căreia toarce; cea mai mică este „Moartea" şi ţine în mână o foarfecă, printre lamele căreia trece firul vieţii tors de cealaltă, pe care îl poate tăia oricând - Cluj; ursitoarele se sfătuiesc, se întreabă una pe alta, însă cele mai tinere îşi dau numai cu părerea; se mai crede că sunt supărăcioase, că nu li se intră în voie oricum; mai demult, moaşa, de îndată ce se apropia miezul nopţii, începea să laude bunătatea şi puterea ursitoarelor printr-o melodie numită „Cântecul ursitoarelor"; se mai spune că ursitoarea cea mai mică ar avea puterea să decidă norocul; în alte zone, se crede că două dintre ele urzesc bine, iar una rău; ele îl fac pe om bogat, sărac sau „potrivit"; una ar da noroc omului şi aceasta se numeşte „Bogăţia", alta nenoroc şi i se spune „Sărăcia"; „Bogăţia" este înfăţişată cu mânecile sumese şi lucrează tot timpul, în schimb „Sărăcia" este cel mai bine îmbrăcată, dar nu lucrează şi este mereu mândră, stă în pat şi cântă dintr-o tamburină; se mai crede că ele coboară pe pământ din înălţimi şi dăruiesc copiilor nu numai noroc, dar prevestesc şi cât vor trăi, câte soţii (sau soţi) vor avea; izolat, se mai spune că ele aduc noroc fetelor de măritat; când sunt necăjite, lătrate şi muşcate de câini, prevestesc de rău, iar când sunt vesele o fac numai de bine; una prevesteşte aur, a doua argint, a treia piatră; când se nimereşte să fie mânioase, nu pot fi împăcate, indiferent ce li se pune pe masă - Neamţ; totuşi, oamenii caută să le îmbuneze, le aşează pe mese tot ce au mai bun: mâncăruri de tot felul, flori, bani, ca atunci când vin să găsească masa încărcată; există credinţa că între moaşă şi ursitoare se stabilesc legături doar prin vis, cum tot prin vis se pot stabili legături între lehuză şi ursitoare; unele interpretări subliniază că ele ar reprezenta o „Sfântă Treime" precreştină: una a naşterii, alta a nunţii, iar a treia a morţii; o alternativă ar fi că ursitoarele sunt date una pentru seară, alta pentru miezul nopţii şi a treia dinspre ziuă; ar avea nume sfinte, necunoscute muritorilor de rând; din acest punct de vedere se confundă cu ielele (dânsele, măiestrele, şoimanele, frumoasele); trăiesc, ca şi ielele, în „Pădurea ursitoarelor", „în locuri curate,/de picior de om neumblate,/cu flori semănate/şi de păduri cântate (2.CHELCEA,p.310-313). Ursitoarele, numite în unele zone şi ursite, sunt trei fete, sau mai bine spus trei zâne (trei fete mari sau neveste) îmbrăcate în alb, care stau prin grădină sau pe sub streaşină, iar noaptea se plimbă şi prin ogradă; de aceea, există obiceiul ca, în cazul că vreunul al casei iese pe afară şi trece prin ogradă, să tuşească şi să-şi facă semnul crucii, zicând şi „Tatăl nostru", pentru ca să audă cele trei zâne şi să se ferească să nu fie călcate în picioare, ceea ce ar constitui un mare păcat - Sibiu; vin întotdeauna în săptămâna în care s-a născut copilul: în nopţile fără soţ - a treia, a cincia sau a şaptea zi de la naştere - Munţii Apuseni; în toate cele trei nopţi consecutive de la naştere - Muntenia; în prima zi - Bihor; în a treia noapte - Banat; în a opta noapte - Sibiu; dar înainte de a veni, ele se sfătuiesc cum să fie soarta copilului, cea mai mare ursind după cum i-a fost ziua sau noaptea din acea zi, iar celelalte două rugând-o să fie îngăduitoare, miloasă - Munţii Apuseni; se crede chiar că ele pot fi văzute de moaşele care asistă noul-născut în primele zile; dar astăzi ele nu se mai arată, pentru că moaşele care le-au văzut au spus şi altora secretele lor şi acum se feresc de urechile şi ochii lumii; apoi, nu este bine să ştie omul ursita lui dinainte - Muntenia; vin de regulă pe la miezul nopţii şi vorbesc în şoaptă - Suceava; de aceea este bine să se lase ferestrele şi uşile deschise şi să fie linişte desăvârşită - Muntenia;Buzău; a treia zi după naştere, seara, se pune, în camera unde doarme copilul, o masă mare încărcată cu mâncare, pentru ca ursitoarele să fie înduplecate să ursească bine; pe masă, se aşează pâine, sare, vin şi bani - Muntenia;Moldova; până să se aşeze masa ursitoarelor, copilului i se dă o linguriţă cu untură de urs, ca să reziste influenţei ursitoarelor - Ţara Moţilor; dacă nu găsesc lumină în casă, se crede că ursitoarele se mânie şi ursesc copilului de rău; de aceea, fiecare moaşă precaută, cum vede că se înserează, aprinde o lumânare şi o pune pe masă, pentru a arde toată noaptea - Bucovina; nu este bine ca, în toate cele opt zile, când se crede că vin ursitoarele, părinţii să fie trişti, pentru că le influenţează pe ursitoare şi tot aşa va fi şi copilul în viaţa lui - Buzău; se spune că ele intră foarte încet pe fereastră sau pe uşa casei în care se află nou-născutul, se duc la leagănul lui, se aşează în dreptul capului său şi acolo îi ţes viitorul - Munţii Apuseni; Muntenia; de aici vine şi obiceiul de a ţine deschise uşile şi ferestrele casei, când se naşte un copil, ca să aibă ursitoarele pe unde să intre; şi trebuie să fie linişte deplină - Muntenia;Buzău; se crede că, după ce au venit, se postează la fereastra casei, unde încep să toarcă firul vieţii; cea mare (Ursitoarea) pune firul şi răsuceşte fusul, cea mijlocie (Soarta) toarce firul din caierul pus în furca pe care o ţine în brâu prima ursitoare; cea mai mică (Moartea) ţine în mână o foarfecă, printre limbile căreia trece firul şi când doreşte îl taie - Bihor; când se naşte un copil, moaşa nu priveşte la fereastră, ca ursitoarele să nu se supere - Transilvania; se crede că soarta nou-născuţilor este scrisă într-o carte, fie că este în bine, fie că este în rău, după ce a fost rostită de ursitoare, şi poartă numele de „Cartea Sorţii" - Năsăud,Bucovina; soarta scrisă în această carte trebuie să se împlinească, rămânând veşnică, neschimbată, nimeni neputând schimba firul vieţii omului, indiferent ce ar face, de pildă să-l scape de pericolele sau de moartea pe care i le-au prezis ursitoarele - Sibiu; un singur mijloc există totuşi: dacă, auzindu-le moaşa ce au ursit unui om, s-ar ruga după aceea până ce n-au apucat să i-o scrie în „Cartea Sorţii" şi ursitoarele să-i croiască altă soartă mai bună; dar, dacă au apucat să scrie, orice rugăminte ulterioară este zadarnică - Transilvania; de pildă, unui copil, la care ursitoarele nu s-au putut înţelege, îi va fi viaţa zbuciumată între bine şi rău - Munţii Apuseni (3.MARIAN,II,p.97-98;100-102). Ursitoarele apar odată cu naşterea copilului şi de aceea trebuie ţinute ferestrele şi uşa deschise şi să fie linişte deplină în casă, cât timp mama se află în chinurile facerii - Muntenia; în alte zone, se crede că ele sosesc la casa nou-născutului abia în a treia zi de la naştere, pe la miezul-nopţii, pentru a prevesti viitorul copilului - Suceava; mai demult, ursitoarele puteau fi auzite de către moaşă, dar acum nu le mai aude nimeni, fiindcă nu mai sunt oameni buni şi credincioşi - Ţara Oltului; când sosesc, ursitoarele trebuie să găsească, în camera unde doarme pruncul, o măsuţă, pregătită ca pentru musafiri, pe care să se afle sare, vin şi bani, ca ele să aibă ce să mănânce, să bea şi să cheltuiască - Muntenia; dacă nu li se aranjează o măsuţă, cu tot ceea ce trebuie pe ea, ursitoarele vor prevesti ce este mai rău pentru prunc - Ialomiţa; tot pentru a stimula conţinutul prevestirii, timp de opt zile de la naşterea copilului, părinţii acestuia trebuie să fie veseli şi nu trişti, pentru că şi ursitoarele se pot întrista, iar viaţa copilului va fi tot aşa cum au fost şi părinţii lui în cele opt zile - Muntenia; la fiecare copil nou-născut sunt două ursitoare, care vin timp de trei zile şi stau în jurul copilului, iar, pentru a le îmbuna, se pun, pe o măsuţă, o sticlă cu rachiu, o farfurie cu mâncare şi 8-9 linguri în jurul farfuriei, precum şi o pâine, toate cu scopul de a le determina să-l ursească de bine pe copil - Ţara Oltului; se crede că, în cazul că vreun om calcă pe urmele lăsate de umbletul ursitoarelor, acesta va paraliza, va damblagi - Ialomiţa (2.GOROVEI,p.72; 244-245;GOLOPENŢIA,p.91). În Banat, înainte de naştere, se pune sub perna gravidei busuioc sfinţit, o oglinjoară, un pieptene şi altele, pentru ca mama, în noaptea naşterii să cunoască ursita sorocită de cele trei ursitoare (LĂPUŞTE, p.67). În a treia noapte de la naştere, mama aşează o faţă de masă curată şi pe ea pune un pahar cu apă de izvor, flori, un ban, brăcirile moaşei, un pieptene, o oglindă etc.; se roagă de ursitoare să fie generoase cu destinul pe care îl vor fixa copilului; de aceea, mama trebuie să le primească cu multă ospitalitate; lampa trebuie să ardă în casă toată noaptea; dimineaţa îi sunt povestite mai ales moaşei visele avute, care sunt răstălmăcite pe seama copilului; chiar după naştere, mama execută unele îndeletniciri, pe care consideră că va trebui să le facă în viaţă copilul (cântă, dansează, se spală, se piaptănă, sparge lemne, ţese etc.) - Banat (5.ANTONESCU, p.262). Ursitoarele sunt trei fete mari, ca îngerii: una mai bătrână şi două mai tinere; ce spun ele, totul se întâmplă; le trimite Dumnezeu ca pe îngeri; ele vin şi intră pe uşa casei, la cântatul cocoşilor de la miezul nopţii, numai că nu trebuie nimeni din casă să fie treaz, toţi trebuind să doarmă; în cea de a treia noapte de la naştere, moaşa pregăteşte masa pentru ursitoare, aşezând pe ea o cingătoare (bete, brăcire) şi o basma (chişchineu), apoi culcându-se lângă copil, toţi ai casei trebuind să doarmă neapărat - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,II,p.409). Se crede că ursitoarele apar când femeia este în chinurile facerii; până la împlinirea vârstei de un an, copilul este îngrijit în mod deosebit, deoarece, în mentalitatea tradiţională, această perioadă este considerată hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a copilului - Maramureş (DĂNCUŞ,p.176). Ursitoarele „se pun" în cea de a treia noapte de la naşterea copilului; ele reprezintă trei etape importante ale vieţii: copilăria, tinereţea şi bătrâneţea; de aceea, se pregătesc pentru ele trei turtiţe din făină de porumb, unse cu miere şi aşezate pe o măsuţă la capul copilului; pe măsuţă se mai pun trei pahare cu apă, trei pahare cu vin, trei oglinjoare (pentru că ursitoarele se uită în ele în oglinzi) şi trei linguri noi din lemn; dimineaţa, toate lucrurile de pe masă se împart la copii; dacă pruncul este băiat, lucrurile se împart la două fete şi un băiat, iar, dacă este fată, la doi băieţi şi o fată - Mehedinţi (CIOBANU,p. 76). Viitorul copilului este hotărât de trei ursitoare în cea de a treia noapte de la naşterea sa; moaşa pregăteşte „turta de ursitori", sare, zahăr, apă, o cană cu vin, o strachină cu făină, boabe de cereale şi diverse legume specifice acelei perioade a anului; se crede că, noaptea, mama copilului visează ceea ce ursitoarele prevestesc şi, în funcţie de aceste preziceri, îndrumă ulterior viaţa copilului ei - Călăraşi (TUDOR,p.66-67). Încă înainte de naştere, pe o masă se pun pâine, miere de albine, rachiu, bani şi un mănunchi de busuioc, pentru a îmbuna pe cele şapte ursitoare, despre care se crede că vin în noaptea aceea, pentru a hotărî soarta noului-născut - Bacău (ICHIM,p.131-132). Sunt aşteptate şi primite cu daruri în a treia noapte de la naşterea copilului; pe o masă rotundă, cu trei picioare, se pune o pâine coaptă în spuză, făcută din făină cernută de doi tineri cărora le trăiesc ambii părinţi, iar în pâine se înfig fire de busuioc; se mai pun pe masă trei pahare cu vin, trei cepe, trei căpăţâni de usturoi, sare şi zahăr, o strachină cu făină, boabe de fasole şi de porumb, flori şi bani; moaşa aduce pruncului o faşă şi o bonetă, iar mama îi dă moaşei un şorţ în care să pună la plecare cele de pe masă şi alte daruri; moaşa doarme în aceeaşi cameră cu mama şi copilul; uşile şi ferestrele casei nu se încuie, ca să poată intra ursitoarele; dimineaţa, mama şi moaşa povestesc ce au visat peste noapte, încercând astfel să tălmăcească viitorului pruncului - Teleorman (CRISTEA,p.53). A treia noapte după naşterea copilului, vin ursitoarele să-i hotărască destinul; sunt trei, una are în mână o furcă, alta un fus şi a treia o foarfecă; primele două torc firul vieţii, iar a treia îl taie (BERNEA,p.12). Serii simbolice: pâine-sare-apă; sare-vin-bani; rachiu-mâncare-lingură-pâine; turtă-sare-zahăr-apă-vin-făină-grăunţe-legume; bete-basma; pâine-miere-rachiu-monedă-busuioc; pâine-busuioc-vin-ceapă-usturoi-3-sare-zahăr-făină-fasole-porumb-flori-monedă; turtă-miere-apă-vin-oglindă-lingură-3; apă-flori-monedă-bete-pieptene-oglindă; pâine-sare-vin-monedă; busuioc-oglindă-pieptene.

URZICĂ (Urtica dioica - DLRM,p.912)
Considerată şi ca buruiană de leac, urzica se bucură în gândirea tradiţională de un loc aparte; astfel, se crede că urzicile au parte de o nuntă a lor care se petrece fie la Buna Vestire (25 martie), fie la Miezul Păresimilor (mijlocul Postului Mare), fie în Duminica Floriilor; la aceste date, urzicile îşi aleg un crai, Urzicelul, şi o crăiasă, Urzicuţa, care dau şi semnalul petrecerilor, urmarea fiind că toate urzicile de pe pământ se căsătoresc; ca în cântecele bătrâneşti sau în basme, păsările cântătoare le sunt lăutari, iar vântul le face să se legene în ritm de joc; nunta durează trei zile şi corespunde practic cu înflorirea plantei, după care nu mai este bună de mâncat, ci doar folosită ca leac sau pentru vrăji; Urzicelul şi Urzicuţa cresc în pădure şi acela care, din greşeală, rupe, taie sau striveşte pe unul dintre ei atât timp cât sunt încă verzi este pândit de mari nenorociri peste tot anul; femeile care fac vrăji cunosc după anumite semne pe cei doi şi se feresc să-i culeagă; toamna, când aceştia se ofilesc, sunt dezgropaţi şi apoi păstraţi ca leacuri împotriva unor boli; împletiţi, Urzicelul şi Urzicuţa sunt buni în vrăjile pentru dezlegarea cununiilor; valoarea nutritivă a plantei a născut credinţa că, prin consumarea ei, oamenii îşi înnoiesc sângele şi devin mai puternici; în Bihor, urzicile sunt duse în casă înaintea altor buruieni de leac, în credinţa că ele vor feri familia de pureci; apa în care sunt fierte împreună cu alte buruieni este bună pentru spălatul pe cap; în dimineaţa zilei Sfântului Gheorghe (23 aprilie), oamenii se ating cu urzici pe părţile neacoperite ale corpului, pentru a fi vioi, iuţi, harnici şi sănătoşi peste tot anul (PRESA). În Transilvania, se crede că în Joia Mare înfloresc urzicile şi că, de acum încolo, ele nu mai sunt bune de mâncat, momentul fiind numit „măritarea urzicilor" sau „nunta urzicilor"; însă asupra datei de înflorire a urzicilor, părerile sunt diferite, unii considerând că înflorirea plantei s-ar petrece la 21 martie, alţii la Bunavestire (25 martie), alţii de Duminica Floriilor şi, în fine, alţii în Joia Mare; în general, este apreciată ca fiind foarte bună în alimentaţia oamenilor, pentru că ar fi fortifiantă: „Urzica se dă în gura foamei", spune un proverb, motivul fiind că ea ar constitui şi hrana de bază în Postul Mare, când alimentele de post s-au cam terminat (varza acră se înmoaie), iar această perioadă este şi cea mai grea, şi cea mai lungă; în Banat, sunt culese într-o sită sau ciur, fiindcă, menţionează o legendă din Bucovina, urzicile ar fi fost pline odinioară de boli şi cine le mânca se îmbolnăvea; dar omenirea înmulţindu-se a trebuit să culeagă şi urzici, drept pentru care, puse în ciur, bolile să se strecoare astfel precum făina (2.MARIAN,II,p.101-102). Pentru a scăpa de puricii din casă, este suficient să se arunce afară din curte apa în care au fost opărite urzicile pregătite pentru mâncare - Vâlcea; este bine ca oamenii să mănânce urzici în ziua celor 40 de mucenici (9 martie), pentru ca, peste an, să nu-i ciupească puricii - Ţara Oltului; este bine să se arunce urzică aprinsă în fântână, ca să se oprească o ploaie de lungă durată - Suceava (2.GOROVEI,p.245;267; GOLOPENŢIA,p.110). Se crede că este păcat ca, în Săptămâna Patimilor, oamenii să mănânce urzici şi să consume oţet, pentru că Mântuitorul a suportat supliciul şi cu aceste două alimente - Suceava (NOTE,Băncescu). Serie simbolică: urzică-apă-foc.

URZITOR (A URZI)
Unealta, folosită pentru a crea urzeala necesară lucrului în războiul de ţesut, este privită ca o fiinţă vie; astfel, se crede că, după ce s-a terminat de urzit, este bine să se toarne apă peste urzitor, ca să fie adăpat - Muntenia; în cazul că s-a urzit fir mai mult decât este necesar, nu este bine să se rotească urzitorul înapoi, ci femeia să o reînfăşoare pe mosor, deplasându-se ea după fir - Muntenia (2.GOROVEI,p.236).

USCĂTURĂ v. VREASC

USTUROI
„Busuiocul e inspiratorul dragostei, usturoiul - scutul cel mai puternic în contra strigoilor, pociturilor şi deochitorilor, precum şi apărător de boale, iar de mirosul tămâiei dracul fuge şi nu se poate lipi de om; toate aceste trei puteri, întărite şi cu puterea lui Dumnezeu, devin un zid de apărare în jurul omului şi nici un duşman nu se poate apropia; înarmat cu aceste trei scuturi, chiar nesfinţite, dar sorocite, afară de usturoi, care este singur puternic, nu trebuie nimeni să aibă frică de nimic; pe la miezul nopţii, se poate merge singur oriunde, pe câmpii sau în pădure, căci orice ar ieşi înainte nu poate face nici un rău; usturoiul şi busuiocul trebuie semănat anume într-un loc ferit şi curat, în grădină, ca să se înmulţească" (2.MARIAN,II,p.177-178, citând pe Elena Niculiţă Voronca). În noaptea de ajun a Anului Nou, oamenii încep să ungă uşorii şi pragurile casei şi ale acareturilor cu usturoi şi cu mai multe feluri de unsori, urma lăsată trebuind să fie în formă de cruce; apoi, tot sub formă de cruce, ung toate animalele din gospodărie, pe ei înşişi şi pe toţi membrii familiei; se crede că astfel, în decursul anului viitor, gospodăria şi toate vieţuitoarele din ea vor fi apărate de apropierea lui Bată-l Crucea, adică a diavolului, şi a strigoilor care au puterea de a lua mana vacilor - Bucovina; când se merge la biserică, în dimineaţa Duminicii Învierii Domnului, cu pasca pentru sfinţirea acesteia, femeile pun sub ea mai mulţi căţei de usturoi, crezând că usturoiul sfinţit, pus în pământ şi încolţit, nu se va strica niciodată - Suceava; tot cu acest usturoi sfinţit se ung şi uşorii grajdurilor, ca să nu se apropie strigele de vite, cu deosebire de vacile cu lapte, cărora le-ar lua mana - Suceava; mai este bun acest usturoi şi pentru leac contra bolilor, în care scop se freacă oamenii bolnavi cu el, mai ales cei care suferă de vătămătură - Suceava (2.MARIAN,I,p. 5;II,p.176-177). Usturoiul, plantă şi aliment cu funcţii magice, capătă adevărata sa valoare rituală în seara Anului Nou, dar şi la alte sărbători de răspântie ale timpului calendaristic: Sângeorz (23 aprilie), Rusalii, Sânandrei (30 noiembrie), când trebuie anulată sau prevenită acţiunea malefică a spiritelor răufăcătoare, în general el fiind antidotul magic al ielelor şi al strigoaicelor; de asemenea, usturoiul dobândeşte un surplus de putere prin „dospirea" sa în capul (fermecat) al şarpelui; în Moldova, a fost consemnat obiceiul ca, în noaptea Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie), să se organizeze o petrecere a flăcăilor şi fetelor, în timpul căreia una sau două bătrâne păzesc cu străşnicie tot timpul căpăţânile de usturoi aduse de fete, ca să nu fie furat de către flăcăi; în unele sate, la ivirea zorilor, se făcea „Hora usturoiului", în urma căreia, se crede, usturoiul semănat şi încolţit capătă puteri miraculoase, adică este bun de leac, sau purtat de către călătorul plecat la drum lung, sau în timpul cât se desfăşoară o negustorie (12.GHINOIU, p.157;289;COMAN,I,p.186). În general, se crede că usturoiul îndepărtează forţele malefice de la casa omului (CAPESIUS). Este folosit împotriva strigoilor, ungându-se zăvoarele şi clanţele uşilor; pentru ca vrăjitoarele să nu ia mana vacilor, sau pur şi simplu să le reducă lactaţia, ţăranii le afumă cu tămâie şi le ung cu usturoi pe la şolduri, acesta fiind unul dintre cei mai răspândiţi factori apotropaici (2.KERNBACH,p142;154). Pentru a naşte numai doi copii, mireasa pune doi căţei de usturoi în pantofii sau ghetele noi pe care le primeşte în dar de la ginere - Moldova; ca să rămână însărcinată, o femeie trebuie să pună nouă fire de usturoi într-o jumătate de litru de rachiu, sticla fiind lăsată timp de nouă zile pe prichiciul hornului, după care ea poate bea din acest amestec - Moldova; se crede că, deoarece strigoii fug de usturoi, casa unde este usturoi este scutită de vizita acestora - Galaţi;Suceava; de asemenea, se crede că usturoiul apără pe oricine contra deochiului - Suceava; în seara de ajun a zilei în care este prăznuit Sfântul Apostol Andrei, se ung vitele, uşile şi ferestrele casei şi grajdului cu usturoi, pentru ca fermecătoarele să nu se atingă de animale, sau să pătrundă în casă - Suceava; cine mănâncă în ajunul marilor sărbători (Crăciun, Bobotează, Paşte etc.) câţiva căţei de usturoi nu va trebui să se teamă de strigoi - Transilvania; se pune la grinda grajdului o împletitură de usturoi, ca nevăstuica, şarpele şi helgea (specie de nevăstuică) să nu muşte vitele - Ţara Oltului; de Bobotează (6 ianuarie), este bine ca vacile să fie stropite cu suc de usturoi, ca să nu le piară laptele - Suceava; cine seamănă usturoi într-un an să semene mereu după aceea, pentru că nu-i va merge bine dacă renunţă - Iaşi; să nu se piseze usturoi pe masă, pe pat, pe braţe, adică pe un plan ridicat de la duşumea, pentru că porcii vor fi afectaţi de brâncă şi vor muri - Tecuci; împletitura în funie a cozilor de usturoi, după ruperea căpăţânilor şi consumarea acestora, se aruncă în drum, pentru ca rodul să fie bogat şi în anul următor - Suceava; în ziua prăznuirii Sfântului Apostol Andrei, se ung tocurile uşilor şi ferestrelor cu usturoi, ca să nu se apropie duhurile necurate de casă - Muntenia; cui i se pare că-i vine, pe câmp fiind, miros de usturoi să ştie că, prin vecinătate, se află un şarpe - Tecuci; se trece usturoi prin încălţăminte sau se freacă picioarele cu el, ca să fie respinşi şerpii - Tecuci; la cununie, mirele şi mireasa trec de trei ori pe la toate icoanele, timp în care o femeie ia, din tava cu orz, stafide şi alte bucate, trei căţei de usturoi, cinci monede, grăunţe şi fructe, pe care le aruncă înspre tinerii care asistă la ceremonial, ca aceştia să aibă parte de recolte îmbelşugate - Dolj; femeile care au înţărcat îşi dau pe sâni cu usturoi, ca să-şi oprească laptele - Suceava; dar femeile care au copii sugari să nu-şi pună usturoi în sân, pentru că se infectează mameloanele acestora - Argeş; se pune usturoi în Duminica Rusaliilor, ca oamenii să nu fie luaţi de Rusalii (considerate un fel de iele) - Vâlcea;Iaşi; din acelaşi motiv, se stropesc vacile cu mujdei de usturoi, ca să nu le piară laptele - Vâlcea; cine mănâncă usturoi să nu umble pe lângă albine, pentru că acestora nu le place mirosul şi-l vor înţepa - Suceava (3.MARIAN,II,p.267-268;2.GOROVEI,p.6;75; 84;158;164;173;200;208;221-222;235;245;248; GOLOPENŢIA,p.130). Usturoiul mai este purtat şi ca plantă de leac de către căluşarii bănăţeni, pentru că este, spun ei, „plăcut miluitelor" (zânelor), fiindcă anulează cel mai bine răul cauzat de ele (BÂRLEA,p. 44). Primăvara, ugerul vacilor se unge cu usturoi pisat, ca să fie ferite de acţiunea nefastă a strigelor,să nu le fie luat laptele; planta se pune şi în casă, pentru a păzi copiii mici de toate relele - Bihor (1.BOCŞE,p. 111). În seara Sfântului Andrei, se ung uşorii casei şi ai şopronului cu usturoi, crezându-se că astfel lupii nu se vor mai apropia de acestea şi de târlă - Bacău (ICHIM, p.143). În ziua de Crăciun, în cele patru colţuri ale mesei se pun, sub faţa de masă, usturoi şi seminţe de mac, pentru ca membrii familiei să fie feriţi de deochi şi farmece; se mai crede că doar cu ajutorul usturoiului şi al seminţelor de mac se mai poate scăpa de atacul vampirilor (PRESA). I se pun mortului căţei de usturoi în urechi, câteva bobiţe de tămâie la rădăcina ochilor, în mâna stângă i se pune o monedă, iar în cea dreaptă o lumânare din ceară modelată în formă de cruce; se împunge cadavrul în pântece cu o sulă, ca să nu se facă strigoi; de asemenea, se crede că usturoiul care se pune mortului şi în sicriu îl păzeşte pe acesta să nu se transforme în strigoi - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,p.429). Serii simbolice: usturoi-rachiu-horn-9; orz-sămânţă-fructă-usturoi-monedă-3-5; usturoi-mac; usturoi-tămâie-monedă-lumânare.

UŞĂ
Alături de ferestre şi de horn, uşa este considerată ca fiind unul din locurile prin care se face legătura casei cu lumea din afară, din care cauză nu se lasă uşa de la tindă deschisă pe timp de noapte, deoarece, până la miezul-nopţii, umblă lucrul-slab şi vânturile rele, care pot intra în casă şi pot poci pe locuitorii acesteia, sau pot aduce vreo spulberătură - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.73). Nu este bine ca omul să se întoarcă din uşa vreunei case la care a vrut să se ducă, pentru că înseamnă că-i întoarce astfel peţitorii fetei din acea familie - Suceava; locul de după uşă este considerat lăcaş al duhurilor celor înecaţi - Ialomiţa; ca să nu asude palmele la lucru, este bine ca, la venirea de la biserică, în ziua de Paşte, să se pună mai întâi mâna pe clanţa de la uşă - Vâlcea; tortul scos de pe urzitoare este izbit cu putere de uşa casei, ca şi pânza care iese din războiul de ţesut să sporească tot aşa cum se mişcă uşa - Suceava; se spune că, dacă scârţâie uşa dimineaţa, intră norocul în casă - Suceava; dacă uşa se deschide singură înseamnă că va sosi curând cineva - Mehedinţi;Dolj;Vâlcea;Teleorman;Suceava;Bucovina; dacă fulgerul trăsneşte uşa înseamnă că familia se va muta din acea casă - Galaţi; se crede că nu este bine să se stea în uşa casei când fulgeră - Ialomiţa;Tecuci; când o femeie nu poate să nască, moaşa loveşte de trei ori cu piciorul în uşa camerei - Transilvania; când se stă la masă, trebuie închisă uşa, ca să se închidă gura duşmanilor care vorbesc de rău - Dolj, sau pentru că alţii, văzându-i mâncând, îi va numi „gură mare" - Bihor; nu este bine ca seara să se lase uşa deschisă, pentru că vine diavolul, intră în casă şi-l îmbolnăveşte pe copil - Vâlcea; prăvălia, birtul, magazinul trebuie măturate dinspre uşă spre un colţ din spate al încăperii, pentru că măturând gunoiul spre uşă înseamnă scoaterea afară a cumpărătorilor - Galaţi; dacă durerile de măsele, de cap sau de stomac îl necăjesc pe vreun om, acesta este pus să rostească, cu faţa la uşa casei, următoarele: „Aşa cum uşa nu are durere, aşa să-mi treacă şi mie durerea!"; după care bolnavul trebuie să treacă şi pe lângă cuptor şi să rostească acelaşi text, în speranţa că se va vindeca - Sălaj (2.GOROVEI,p.83;91;95;124;135;138; 152;160;168; 172;176;232;236;245;1.CHIVU,p.246;PRESA). Orice fată nemăritată, în ziua de Paşte, dar şi după aceea, la sărbători, când îşi scoate hainele pentru a le îmbrăca, mai întâi le pune pe uşă, în ideea că, aşa cum este uşa umblătoare şi toţi o ating, tot aşa să fie şi ea văzută la horă, căutată de feciori, să nu fie neglijată - Banat; sau lipesc, tot în această duminică, coji de ouă pe uşa casei lor, ca să le vină mai repede peţitorii - Banat;Suceava; mortul se aşează totdeauna cu picioarele spre uşă, gata de plecare, pentru că, dacă se aşează cu capul spre uşă, toţi cei din casa aceea ar muri - Muntenia;Moldova; Suceava; măsura mortului, după care se execută sicriul, se ia cu o aţă, care ulterior se pune deasupra uşii camerei în care a murit omul, într-un orificiu astupat cu tencuială, unde rămâne pentru totdeauna - Bucovina; aţa pentru măsurat mortul trebuie să fie nici prea lungă, nici prea scurtă, fiindcă nu este bine, ea aşezându-se apoi deasupra uşii, ca să nu se ducă norocul din casă - Sibiu; cum a fost scos mortul din casă, cei care rămân înăuntru, închid repede uşile şi ferestrele, pentru ca moartea să nu stăruie mai mult în acea casă şi ca nu cumva şi un alt membru al familiei să se ducă după răposat, sau ca el să nu se mai întoarcă; ca să-l uite repede şi să nu le pară rău, cei rămaşi se uită de trei ori pe fereastră după cortegiul funerar; sau cel rămas închide repede uşa şi se aşează pe locul unde a stat decedatul, ca să vadă moartea că oamenii nu se tem de ea şi ca norocul să nu se ducă odată cu mortul - Maramureş;Suceava (2.MARIAN,II, p.194;2.III,p.52;154; DĂNCUŞ,p.188;NOTE,Antonescu). După ce sicriul cu mortul este scos afară din casă, neamurile mai apropiate rămân înăuntru şi, după ce a ieşit toată lumea, închid şi deschid uşa de trei ori - Ţara Haţegului (CLOPOTIVA,II,p. 438).

V

VACĂ
În toate marile mitologii ale omenirii, vaca este imaginea cea mai elocventă a fecundităţii şi belşugului, întrupare a puterilor regeneratoare ale firii; în credinţele tradiţionale româneşti, se spune că „este cea mai de seamă de lângă casa omului", numită fiind şi „izvorul casei"; chiar se şi zice: „ori faci o fântână, ori dai o vacă, e totuna pe lumea ceea", fiind în afirmaţia anterioară o asociere între vacă şi apă, ambele simboluri ale fertilităţii şi vieţii eterne, de unde afirmaţia „vaca-i izvor" şi datina de a da o vacă celui care execută o fântână; în consecinţă, vaca=apă=femeie =fântână; egalităţile anterioare sunt argumentate astfel de gândirea tradiţională: „Apa este femeie, că la fântână mergem cu cofa, ca şi cu doniţa la vacă să ne dea lapte; şi fântâna are izvor, vână de apă, cum are şi vaca vine de lapte"; deci vaca dă laptele, cum pământul (fântâna) dăruie apa; în ceremonialul funerar, a da o vacă este un gest care posedă aceeaşi putere de consacrare ca şi clădirea unei fântâni, deoarece donatorul oferă semenilor săi o sursă de putere şi energie, o inepuizabilă sursă de substanţă vitală; pentru a beneficia de putere magică, vacile sunt trecute peste foc, afumate, hrănite cu fân ori boabe „fermecate", legate cu fire roşii, descântate cu sare; se crede că acela care vrea să găsească o comoară trebuie să sacrifice o vacă; zilele consacrate vacii sunt: Stretenia (2 februarie), Sân-Toader (sâmbăta din prima săptămână a Postului Paştelui), Sângiorz (23 aprilie), Gădineţi (12-16 noiembrie), Filipii (14-21 noiembrie), Sânandrei (30 noiembrie), Crăciunul (COMAN,I,p.3-5;II,p.163). Vacile cu coada lungă sunt bune de lapte - Tecuci; se spune că vaca bună de lapte este cea care are, în afara celor patru ţâţe ale ugerului, şi alte câteva mai mici - Suceava; când vaca fată numai bouţi este semn de belşug în gospodărie - Suceava; placenta rămasă de la prima fătare a unei vaci să fie dată de mâncare unei căţele, pentru ca vaca să facă în continuare numai viţele şi să aibă lapte mult - Ialomiţa; dacă vaca singură îşi mănâncă placenta după fătare, va slăbi continuu şi, până la urmă, va muri - Argeş; sau nu va mai da lapte - Muntenia; după fătare, placenta se îngroapă lângă un izvor, pentru ca vaca să aibă lapte din abundenţă, aşa cum curge apa izvorului, dar în nici un caz să nu fie dată de mâncare la câini, pentru că slăbeşte vaca, se usucă - Suceava; în ziua în care fată o vacă, să nu se dea nimic din casă, nici măcar pâine cerşetorilor, pentru că vaca nu va mai primi viţelul să sugă, sau nu va mai da lapte - Suceava; nu se dă nimic din casă de pomană, pentru că se duce şi laptele de la vacă - Bihor; se crede că vaca, al cărui lapte a fost luat de cineva rău-voitor, se duce singură şi rage în poarta celui care a fermecat-o, cerându-şi laptele înapoi - Suceava; dar unei vaci de culoare neagră strigoaicele nu-i pot lua laptele - Suceava; nu există păcat mai mare decât acela care conduce la luarea manei unei vaci - Tecuci; dacă vaca urinează în timp ce este mulsă, se spune că vita este stricată şi că i s-a luat mana - Suceava; dacă rage o vacă în timp ce un hoţ stă la pândă, ca să fure, este semn că acţiunea lui va fi reuşită - Vaslui; este semn că va muri cel căruia îi apar în vis vaci - Suceava (2.GOROVEI,p.97;119;149;245-249). În timp cât viţelul suge, la amiază, vaca trebuie stropită cu apă, ca să nu i se oprească laptele - Maramureş (BOGDAN,p.35). Vacii gestante, mai ales dacă este pentru prima dată şi mai este şi foarte arătoasă, i se leagă la gât un ciucur sau un şnur roşu, cu o lună-două înainte de a făta, ca să nu fie deocheată; după ce vaca fată, din laptele muls în primele trei zile se face curastă, iar viţelul este şi el legat la gât cu un fir roşu; în locul unde a fost fătat viţelul, se înfige un ţăruş de salcie şi timp de trei zile se aruncă acolo nouă oale cu apă, câte trei pe zi, ca să nu piardă vaca izvorul laptelui; de asemenea, timp de trei zile, vaca nu are voie să treacă peste o apă curgătoare, până nu se face curasta, ca să nu piardă laptele; tot în cele trei zile, se aruncă într-o apă curgătoare câte puţin lapte, ca şi laptele vacii să curgă precum apa din râu - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.123-124). Se crede că vaca, dată de pomană la înmormântare, va da din laptele său până în al şaptelea neam şi că, prin urmare, va avea sufletul mortului neîntrerupt lapte pe lumea cealaltă - Bacău (3.MARIAN,III,p.192). Când mortul tânăr este scos pe poartă, se dă de pomană celuilalt tânăr, despre care se ştie că s-a cununat cu decedatul, o vacă sau un viţel, după care este scos sicriul afară (MUŞLEA,II,p.35). Va avea parte de un bun câştig cel care se visează mulgând o vacă şi vor rodi bogat semănăturile, când vacile visate sunt grase - Suceava (NOTE,Băncescu). Serii simbolice: salcie-apă-9-3; lapte-apă.

VALE
Este simbol feminin, întâlnit în toată lirica populară de dragoste; în acelaşi timp, valea (vâlceaua) adâncă este unul dintre obstacolele pe care trebuie să-l treacă, în drumul dorului, partenerii şi din care cauză acest drum are un caracter dramatic (EVSEEV,p. 102-103;135).

VAMĂ
Numai în înţelesul de taxă care trebuie plătită de către suflet, după moartea trupească, la trecerea sa prin fiecare dintre „popasurile" pe care le face în drumul purificator spre împărăţia cerurilor; numite şi vămile văzduhului, popasurile ar fi în număr de 7, 9, 24 etc. (ŞĂINEANU,V,p.443). Se crede că vămile sunt: 7 - Banat; 9 - Bihor,Satu Mare; 12 - Bucovina; 24 - Transilvania;Buzău; Vrancea;Bucovina; 99 - Munţii Apuseni;Sibiu; vămile sunt păzite de către vameşi (draci) şi au, în Bucovina, următoarele denumiri: vama tâlharilor, vama furtului (furtişagului), vama uciderii, vama omorului, vama beţiei, vama sudalmei (blestemului), vama desfrânării, vama lăcomiei, vama nedreptăţii, vama învrăjbirii, vama fermecătoriei, vama vrăjitoriei, vama tutunului sau a fumatului, vama minciunii etc., în conformitate cu păcatele, mai mari sau mai mici, pe care le săvârşesc oamenii, aşa cum sunt ele stabilite de codul moral tradiţional; sufletul este mai aspru căznit şi zăboveşte timp mai îndelungat la „popasul" care marchează păcatul cel mai mare de care se face vinovat „dalbul de pribeag"; ca formă concretă, vămile („popasurile") sunt concepute astfel: uşi de fier prin care trebuie să treacă sufletul; garduri înalte, succesiv aşezate, dar foarte depărtate unele de altele şi înşirate precum stâlpii între pământ şi cer; cele mai multe sunt amplasate pe malul unor ape mari, pe care sufletul trebuie să le treacă în drumul său spre Rai; cea mai de pe urmă şi totodată cea mai periculoasă vamă se crede că este o punte foarte lungă, de grosimea unei unghii şi lată cât muchia de cuţit, punte care este aşezată peste un iaz fără fund, în apa căruia mişună tot felul de animale fioroase (balauri, şerpi, şopârle, broaşte etc., vietăţi care formează şi fauna tablourilor apocaliptice din epica populară românească); această punte se mai numeşte şi Puntea Raiului, iar locul unde e aşezată este întunecos; dacă omul a păcătuit, cum pune piciorul pe ea cade în iaz şi se duce direct în iad; dar, dacă viaţa lui a fost dreaptă, sufletul merge pe punte cu „lumina" în mână şi se duce în Rai; cei mai mulţi oameni (înţelegând că omul este făcut din bine şi din rău, în proporţii diferite) merg cam până la jumătatea punţii, când le apare în faţă o pisică, iar din spate un câine; există pe această punte un moment de cumpănă, pisica încercând să arunce sufletul în iaz, iar câinele nu o lasă; până la urmă, apare un om care alungă pisica şi ajută sufletul să treacă dincolo, după ce i se plăteşte cu o monedă; dacă nu este plătit, sufletul este lăsat să cadă în iaz (1.MARIAN,p.286-288). Dracii de la vămi au cărţi negre scrise cu litere albe, în care sunt trecute toate faptele rele ale omului; mai au şi un cântar cu ajutorul căruia cântăresc faptele oamenilor după moarte; îngerii au însă o carte albă scrisă cu litere negre, în care sunt trecute faptele bune şi se încinge un dialog între draci şi îngeri asupra faptelor bune şi rele; dacă în balanţă sunt şi fapte bune şi rele, pe talere diferite, la paritate, atunci arhanghelul mai pune din cele bune, ca ele să tragă mai mult - Transilvania;Bucovina; în Transilvania, se mai crede că, la fiecare vamă, sunt diavoli şi hoţi cu dinţi rânjitori, care cer sufletul călător de la îngerul conducător, acuzându-l de grele vinovăţii pe care le-a comis în viaţa pământească; dar sufletul poate trece peste vămi mai uşor dacă scoate un colac şi un ban din cei daţi peste mormânt şi le dă dracilor ca plată - Suceava; dacă nu are din ce plăti şi este şi păcătos, atunci nu poate scăpa şi merge în iad; de aceea este bine ca fiecare om să-şi plătească vămile încă din viaţă, dând în acelaşi timp pentru morţi ceva de pomană - Sibiu (3.MARIAN,III,p.193-194;289-290). La trei zile de la înmormântare, se pune o punte peste o apă, de obicei într-un loc de trecere foarte circulat şi tot în această zi se dă de pomană un scaun - Banat (3.ANTONESCU,p.277).

VARĂ
Conform concepţiei tradiţionale româneşti, anotimpul verii începe în ziua Sfântului Onufrie cel Mare (12 iunie) şi ţine până la Naşterea Maicii Domnului (Sânta Maria Mică - 8 septembrie); miezul verii sau dricul verii este timpul când se înregistrează temperatura cea mai ridicată; Pintelei-călătoriul (Sfântul Mare Mucenic Pantelimon - 27 iulie) este ziua din care, cum spun românii, „vara călătoreşte spre toamnă" (2.MARIAN,I,p.72). Este anotimpul împlinirilor de toate felurile, în roadele de pe câmp şi în iubire; fetele dorm pe prispa caselor, nopţile sunt călduroase şi tinerii pot întârzia mai mult timp la întâlnirile lor de taină (EVSEEV,p.122). Se mai crede că vara începe în ziua în care sunt prăznuiţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena - 21 mai (PRESA). Copiii care se nasc vara vor fi oameni friguroşi - Tecuci; dacă va ploua în ziua Moşilor-de-Vară (sâmbăta dinaintea Duminicii Mari - Rusaliile, care cad în a 50-a zi de la Duminica Paştelui), înseamnă că anul va fi bogat în recolte - Tecuci; când înfloreşte în timpul verii strigoaia (praful-strigoilor, piedicuţă - Lycopodium clavatum - DLRM,p.614;ŞĂINEANU,V,p.218) se crede că iarna va fi călduroasă - Suceava (2.GOROVEI,p.19;92;209). Să nu se colinde în timpul verii în special, dar nici în altă perioadă care nu este destinată acestuia, pentru că acela care încalcă interdicţia va face bube pe şezut - Maramureş (BOGDAN,p.122).

VARVARA (BARBURA)
Ziua de 4 decembrie în care calendarul creştin ortodox prăznuieşte pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara sau Barbura (ŞĂINEANU,I,p.22). Dacă ramurile de pomi fructiferi, puse în vase în ziua Sfintei Mare Muceniţe Varvara (4 decembrie), înfloresc până în Duminica Floriilor, este semn de an bogat - Iaşi; se fac plăcinţele după câţi copii vii şi morţi sunt într-o familie şi se dau de pomană - Ţara Oltului; dar să nu se dea copiilor de mâncare în această zi pâine dospită (crescută) şi fasole, pentru că fac bube, crescute ca pâinea şi multe ca fasolea - Ţara Oltului (2.GOROVEI,p.87; GOLOPENŢIA,p.112). Este considerată şi zâna minerilor, din care pricină nimeni nu intră în mină; se crede că Varvarei îi plac petrecerile, glumele şi cântecul, pentru că un blestem o ţine închisă în cărbune şi numai o zi pe an răsuflă şi se bucură şi ea; se spune că una dintre cele trei stele care stau lângă lună este Sfânta Varvara, care, împreună cu celelalte, apără lumea de Antihârţ, acesta din urmă căutând să mănânce astrul nopţii provocând astfel întunecime; Sfânta Varvara ar fi sora Sfântului Nicolae, iar alte credinţe consideră că Sfântul Sava şi Sfânta Varvara ar fi părinţii Sfântului Nicolae; începând din 4 decembrie sunt ţinute Zilele bubatului (4-6 decembrie, adică Sfânta Varvara, Sfântul Sava şi Sfântul Nicolae), pentru ca femeilor să nu li se îmbolnăvească pruncii de vărsat; ziua este ţinută în special de femei, nepunându-se mâna pe nimic, pentru că acelea care lucrează în această zi nu se mai curăţă de bube tot anul, mai ales de cele dulci; ca să nu le iasă bube, dis-de-dimineaţă, pe nespălate şi nemâncate, toţi ai casei îşi fac semnul crucii pe faţă cu miere de albine; se spune că acela care munceşte în această zi se bubează; femeile care au copii fac două turte din care una se pune la streaşina casei, pentru ca Vărsatul, care trece pe uliţă, să se abată, să mănânce şi să plece mai departe; se mai crede că, dacă intră cineva în casă în această zi şi nu are gând bun, familiei îi va merge rău la vite, păsări, chiar este posibil să moară copiii; tot rău este dacă prima intrată în casă este o femeie (1.OLTEANU,p.512-513). v. DECEMBRIE.

VARZĂ (Brassica oleracea - DLRM,p.918)
La dureri de cap, se crede că este bine să se pună, pe frunte şi pe ceafă, frunze de varză crudă sau murată - Bucovina; se spune că nu este bine să se taie căpăţânile de varză şi nici să se mănânce varză înainte de 29 august (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul) - Bucovina (2.GOROVEI, p.42;71). Varza înseamnă supărare, amărăciune sau cel care o visează va cădea victima unor urzeli ascunse - Suceava (NOTE,Băncescu).
VAS
Femeia gravidă să nu dea vasul cu apă cu mâna ei, ci mai întâi să-l pună jos, de unde să fie ridicat de către solicitant, fiindcă va naşte copii gemeni - Ţara Oltului; dacă plesneşte cercul vreunui vas (butoi, poloboc etc.), este semn că în acea casă naşte o femeie - Suceava; din banii primiţi, ca dar la botez, să i se cumpere copilului o căldare, ca să trăiască mult - Muntenia; vasele de aramă, pe care urmează să le primească o fată ca zestre, până la încredinţarea lor trebuie să fie ţinute pline cu porumb, grâu, fasole etc., pentru ca fata să aibă noroc de un bărbat bogat şi bun - Muntenia; a doua zi după nuntă, tânăra nevastă se leagă la cap cu o basma, fiind aşezată pe un fedeleş (vas de lemn pentru lichide), ca să nască numai băieţi - Suceava; se îmbolnăveşte de urechi cine toarnă apă dintr-un vas prin locul unde îi este toarta - Argeş; este în pericol să se îmbolnăvească acela care se aşează pe o baniţă - Vâlcea; în general, un vas nu se pune în curte cu gura spre sat şi baza spre casă, pentru că familia va avea de suferit de pe urma clevetirilor care vor circula prin comunitatea respectivă - Suceava; dacă s-a luat oala de pe foc, să i se ia imediat şi capacul de pe ea, ca să nu moară vitele din pricina năduşelii - Tecuci; să nu se fiarbă bucatele într-o oală cu capac, atâta timp cât cloşca stă pe ouă, fiindcă pot să se înăbuşe puii - Tecuci; se leagă oborocul (vas de măsurat cereale) de piciorul patului, considerându-se că astfel nici cloşca nu-şi va neglija puii - Tecuci; ca să nu plece de pe cuibar, cloşca este mai întâi învârtită de trei ori într-un oboroc şi apoi pusă seara pe ouă - Tecuci; puii, proaspeţi ieşiţi din ouă, se pun într-o oală, apoi se imită tăierea gâtului fiecăruia dintre ei şi se aşează într-un ciur, care se cerne deasupra focului, apoi se pun în poală şi sunt duşi, cu ochii închişi, afară, ca să nu-i fure păsările răpitoare - Dolj;Teleorman; Vâlcea;Prahova;Suceava; nu are noroc la pui cine ţine oalele cu gura în jos, ori puse în parii gardului, ori lăsate nespălate - Tecuci; vasele, folosite la prepararea şi servitul bucatelor la masa din ajunul Crăciunului (24 decembrie), se lasă până a doua zi nespălate, apoi apa de la spălarea lor se strânge, se lasă să se aşeze toate suspensiile din ea, după care se spală cu ea vita deocheată - Suceava; să nu se ţină prin gospodărie cioburi şi alte hârburi de oale sparte, fiindcă vitele vor zăcea bolnave din cauza picioarelor - Tecuci; sau pentru că cioburile vaselor sparte sunt purtătoare de nenoroc, de ghinion - Muntenia; după ce moare un om şi este spălat, toate vasele din casă sunt aşezate cu gura în jos, în partea de răsărit a gospodăriei - Vâlcea; după ce cortegiul funerar s-a pus în mişcare spre biserică şi apoi spre cimitir, se ia oala, în care a fost apa folosită la scăldatul mortului, sau orice alt vas din ceramică sau caolină, şi se sparge în mijlocul casei, pentru ca tot aşa să se spargă toate necazurile şi supărările şi să nu mai moară cineva din casă - Muntenia; dacă i-a murit cuiva o rudă, pe care o visează mereu, să bea apă de pe fundul unei cofe întoarsă cu gura în jos şi nu va mai avea asemenea vise - Suceava; în caz că la păşunat se pierde o vacă, se iau trei cărbuni aprinşi şi se pune peste ei o oală, ca şi gura lupilor să rămână închisă la vederea vacii - Muntenia (2.GOROVEI, p.16;26;51;53-55;75;153-154;162;174;247;254;256;271;274;276; GOLOPENŢIA, p.89; NOTE,Antonescu). Apa folosită la spălarea unui mort se aruncă într-un loc retras, în grădină, la rădăcina pomilor, după care vasul este răsturnat peste locul respectiv, ca să nu calce nimeni pe acolo, pentru că este mare păcat - Buzău;Moldova; apa nu se varsă decât după înmormântare, iar vasul se răstoarnă cu gura în jos şi nu se mai întrebuinţează până după înmormântare, fiind rău de moarte şi pentru alţii - Muntenia;Buzău; vasul în care sunt spălate hainele mortului se spală în nouă ape şi apoi se pune în el apă sfinţită; oalele, atât cea în care se încălzeşte apa, cât şi cea din care se varsă apă peste trupul mortului nu se mai folosesc şi se îngroapă - Sibiu; aceste vase sunt sparte când este scos mortul din casă, pentru a nu mai muri şi alţii din familie - Muntenia; la scoaterea mortului din casă, pentru a fi petrecut spre cimitir, se sparge un vas de lut (oală, cană etc.), pentru ca tot aşa să se spargă şi toate relele din casă, iar în locul unde a stat vasul se pune o pâine, ca norocul să nu plece din casă - Banat (3.MARIAN,III,p. 42;311-313). Este ştiut că nu este bine ca un vas gol sau cu apă să fie adus în casă şi să rămână peste noapte neacoperit, fiindcă se crede că pot intra în el forţele răufăcătoare; de aici şi credinţa care determină ca moaşa să răstoarne covata în care a fost apa pentru spălarea pruncul, după ce o varsă la rădăcina unui pom, şi să se aşeze pe ea, după care femeile din casă se aşează roată şi încep să danseze în jurul pomului (4.POP,p.132). În unele sate vasluiene, se obişnuieşte să existe un singur vas pentru întreaga comunitate destinat spălării mortului, de obicei o copaie de mari dimensiuni; în Banat şi Muntenia, spălarea mortului se face pe paie sau pe o scândură (3.MARIAN, III,p.37;NOTE,Antonescu). În simbolica viselor, un vas cu jeratic înseamnă comoară (URSACHE,p.138).

VASILCĂ
Denumirea Vasilcă vine din diminutivarea numelui propriu Vasile-Vasilică şi este dat de către ursari animalelor domesticite şi dresate, pe care le obligă să joace prin sate şi prin oraşe, pe la târguri, răspântii de drumuri sau prin curţile oamenilor; dar prin Vasilcă, pronunţat şi Vasivă, Sivă, Silcă şi Puiul Sivei, se înţelege capul unul porc sacrificat, împodobit cu panglici, flori naturale şi artificiale şi verdeţuri comestibile, pe care ţiganii îl poartă pe la curţile oamenilor în ajun sau în ziua Anului Nou, urând gazdelor sănătate şi belşug în casele lor; uneori, capul porului poate fi împodobit grotesc cu mărgele, cercei, inele, brăţări, salbe, dându-i-se chipul unei fete; obiceiul este întâlnit cu deosebire în Muntenia (2.MARIAN,I,p.40). Obicei practicat de ţigani prin unele zone ale Munteniei şi Olteniei, mai rar în Dobrogea, constă în purtarea pe o tavă a unui cap de porc împodobit cu mărgele şi panglici şi în intonarea unei colinde specifice; pe alocuri, căpăţâna de porc este înlocuită cu o păpuşă (PRESA).

VATRĂ
Cuvântul vatră cuprinde radicalul indo-european at(e)r, care are semnificaţia foc; este unul dintre cele mai vechi cuvinte ale fondului principal lexical românesc, făcând parte dintre acele cuvinte autohtone, comune şi în albaneză; el face parte dintr-o familie de cuvinte care, pentru neavizat, ar putea să pară destul de curioasă; este vorba de cuvintele gard, de la indo-europeanul gherdh, cu semnificaţiile a împleti, a răsuci, a îngrădi şi scrum, care cuprinde radicalul indo-european ker, cu semnificaţia a arde, a fi aprins, a încălzi; cuvântul vatră a intrat şi în compunerea toponimicelor (Vatra Dornei, Vatra Moldoviţei), sau în antroponimice (Vătra, Vatrea, Veatreş) şi se regăseşte identic şi în celelalte dialecte ale românei, în aromână, meglenoromână, istroromână; sensurile pe care le menţionează toate dicţionarele limbii române pe seama cuvântului vatră conduc la concluzia că aceasta este în fapt un locus, cu dimensiuni variabile, care tinde să se abstractizeze semantic, deoarece se depărtează de reprezentarea lui obiectuală, chiar pare că nu mai are nici o legătură cu focul, sau că, în orice caz, legătura aceasta a slăbit enorm; totuşi, în toate cele trei sintagme (vatra satului, vatra casei şi vatra focului), trimiterea la noţiunea de foc poate fi lesne explicată în plan istoric; alături de apă, pământ, aer, focul este al patrulea element din care se compune lumea în toate credinţele tradiţionale ale omului de pretutindeni; este considerat sfânt, pentru că este creaţia zeului suprem; Vulcan, zeul focului, îşi trage numele de la volca=foc, acesta venind din sanscritul ulkà, cu semnificaţia de incendiu; fiind un dar al lui Dumnezeu, focul este prezentat ca un „zeu viu şi gânditor", un erou civilizator, înrudit cu Ghilgameş şi Prometeu, în Asia purtând numele de Agni sau Athar, iar, la creştini, de Hristos, nume înrudit cu Krishna, pentru că primul înseamnă miruit, iar al doilea esenţă, parfum, ulei, dar şi pentru că ambele provin de la krio, care înseamnă miruiesc, ung, frec, ultimul sens fiind gestul esenţial prin care se obţine focul; după cum sintetizează Gilbert Durant, acum este lesne de explicat multe aspecte referitoare la foc, inclusiv legătura dintre acesta, sexualitate şi cruce; dincolo de toate acestea, rămâne aspectul esenţial al focului, acela de a purifica, însuşi cuvântul pur însemnând în sanscrită foc (7.ANTONESCU, p.32-33). Orice locuinţă are un centru, un „miez", acesta fiind vatra de foc şi cuptorul, ca sursă de lumină, de căldură şi de viaţă, comparabile, în plan cosmic, cu soarele, care este „miezul de lumină al bolţii cereşti"; la temelia cuptorului se îngroapă un vas de lut plin cu cărbuni, ca simbol al focului, al familiei şi al habitatului însuşi; în concordanţă cu acest simbol este şi acela al grâului, pus într-un alt vas de lut, care este şi el îngropat sub locul de amplasare al patului şi al leagănului, invocându-se astfel forţa de germinaţie a grâului, a fertilităţii lui asupra familiei; sacralizarea cuptorului o îndeplineşte soarele, transmiţându-i puterea prin „crucea luminii", dar semnul creştin, realizat fie ca ornament plastic, fie doar ca simplă umbră a reflectării cruciforme a ferestrelor, nu trebuie să lipsească; finisarea cuptorului, ornamentarea bolţii exterioare, prin colorare, incizare sau prin tehnica stucaturii, cu semnele cosmice (soarele, cununa), ori creştine (crucea, pâinea rituală), aprinderea primului foc, ca gesturi preliminare sau finale, sunt încredinţate persoanelor vârstnice, fiindcă „focul cere viaţă", după cum se crede în Bihor; vatra de foc şi cuptorul nu au numai sensuri benefice; în virtutea principiului dihotomic, ele pot dezlănţui secul, sterilul, seceta, uscăciunea, dacă ar fi alimentate cu seminţe de pomi roditori, sau cu resturi de mobilier şi obiecte de uz casnic, cum ar fi leagănul, doniţe etc.; în plan comportamental, memoria colectivă reţine numeroase interdicţii legate de activitatea în gospodărie, conform cărora nu se construieşte cuptorul şi nu se coace pâinea în sărbătorile creştineşti, dar nici în cele ţinute pentru paza holdelor împotriva trăsnetelor, grindinii şi furtunii, în miezul verii; de asemenea, vinerea nu se coace pâine, nici colaci, fiindcă nu sunt primiţi nici de morţi, nici de Dumnezeu ca ofrandă; noul-născut este închinat focului şi purificat prin introducerea lui, de trei ori, în „gura" cuptorului; tatăl ridică pruncul aşezat pe vatră, gestul său semnificând recunoaşterea paternităţii şi transmiterea forţei genetice şi magice asupra noului destin; gestul purificării, a profilaxiei magice este analog în practicile rituale cu luarea noului-născut pe fereastră, cumpărându-l cu un ban de argint, sau cu schimbarea numelui atribuit iniţial cu pseudonime derivate din elemente naturale: Fulger, Focu, Crenguţa etc., invocate pentru protecţia magică de-a lungul întregii existenţe; măsură de profilaxie magică este şi interdicţia de a se da vecinilor, în această zi, foc, apă, grâu, cenuşă din vatră, pentru a nu se da norocul şi sănătatea - Bihor; loc sacru, în care „se nasc" pâinile rituale cu prilejul sărbătorilor calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Mucenici, Paşte etc.), cuptorul este pregătit în mod deosebit, fiind curăţat în zori, când „cade pe bolta lui crucea soarelui", străjuit de mănunchiuri de plante magice sau aromate, pregătit de femei „curate" (care nu se află la ciclu menstrual), îmbrăcate în veşminte primenite - Bihor (6.BOCŞE, p.164-). Vatra este considerată centrul unei case, deoarece întreaga viaţă de familie se desfăşoară în jurul ei, ea asigurând hrana necesară traiului zilnic - Ţara Oltului; coşul vetrei nu trebuie măturat şi curăţat în zile de post, pentru că este pericol să se aprindă casa, dar acelaşi necaz se poate întâmpla şi dacă nu este curăţat în Duminica Paştelui - Vâlcea; cel ce mănâncă pe vatră trage a burlăcie, iar, dacă este căsătorit, trage a văduvie - Iaşi; mâncatul pe vatră aduce sărăcie - Iaşi; când intră în casa mirelui, mireasa să se uite imediat în vatră, ca să aibă copii frumoşi - Oltenia; când mireasa vine de la biserică, după slujba de cununie, se aşează în vatră, pe o şa, ţinând în braţe un băiat frumos, şi se uită pe coşul vetrei, pentru a avea copii sănătoşi şi frumoşi - Dolj (2.GOROVEI, p.62;133;164;251;GOLOPENŢIA,p. 72). Vatra focului nu este considerată numai o modalitate de încălzire şi pregătire a hranei, ci şi punctul central al casei, loc de concentrare a unor credinţe cu caracter supranatural; în locuinţa tradiţională, spaţiul vetrei este sinonim cu casa; hornul, căminul propriu-zis constituie locul preferat pentru oracole şi practici vrăjitoreşti; de asemenea, spaţiul vetrei este locul în care se îngropau morţii, fiind, în consecinţă, sediul cultului strămoşilor; dar, în acelaşi timp, este şi simbol al statorniciei - Galaţi; vatra atrage acasă omul la ceasul morţii - Hunedoara; când se zideşte o casă nouă, la locul unde urmează să fie amplasată vatra se face o gropiţă în pământ, se aşează în ea o oală nouă din lut, plină cu apă de râu, în care se pun trei peştişori vii, trei boabe de piper şi trei boabe de grâu curat, pentru ca membrii familiei care vor locui în casă să fie sănătoşi ca peştii în apă, iuţi ca piperul şi cinstiţi precum pâinea făcută din grâu curat - Arad; se descântă la vatră, la gura hornului, pentru ca vaca să aibă lapte - Hunedoara; pe gura hornului, la sărbătorile mari ale anului, fetele îşi strigă ursitul - Gorj,Vaslui; se crede că pe vatră se află norocul, soacrele pe vatră îşi văd ginerii şi tot în vatră fetele îşi caută viitorii soţi; totodată, vatra reprezintă şi drumul de acces pentru forţele supranaturale: când cineva strigă pe coş numele celui pe care îl doreşte, neapărat îl şi visează noaptea - Vrancea; pe vatră vine dracul, chemat de cei care fac farmece - Suceava; pe vatră se adună la taifas dracii, la miez de noapte, când cântă cocoşii - Vâlcea; pe vatră se scoate diavolul, la fiarele coşului - Constanţa; trăsnetul intră pe horn şi se crede că apoi chinuieşte fetele din casă - Mehedinţi; pe horn mai pot intra caii lui Sân-Toader, în ziua lui, adică în prima sâmbătă de după Lăsata Secului pentru Postul Paştelui - Bacău; dar vatra este şi loc de refugiu sau ascunzătoare sigură; astfel, banii sunt puşi într-o ulcică de lut şi apoi aceasta se îngroapă în vatra casei, crezându-se că aşa nu vor mai fi furaţi - Vâlcea, Neamţ; în general, vatra este considerată locul cel mai curat din gospodăria omului - Neamţ; din cauza celor de mai sus, este normal să fie atestate şi o serie destul de amplă de interdicţii: cenuşa nu se amestecă cu gunoiul, noaptea nu se priveşte pe horn, pentru că înţepeneşte imediat cel ce o face - Vaslui; miercurea şi vinerea nu se scoate cenuşa afară din vatră; după ce se ia oala de pe foc, urma acesteia din cenuşă se astupă, pentru că, la moarte, femeia care uită să facă acest lucru rămâne cu gura şi ochii deschişi - Vâlcea (2.CHELCEA,p.308-309). Vatra este considerată loc curat, purificat prin foc şi privit cu bunăvoinţă de duhurile pădurii (pe vatră se ard lemne) şi de cele legate de vânt; prin horn, care acoperă vatra, intră doar zmeul sau zburătorul, care pot fi opriţi înfigând un cuţit în vatră, şi ursitoarele, personaje a căror bunăvoinţă se încearcă a fi câştigată; tot pe aici umblă şi sufletul strigoiului de viu, împotriva căruia puţine lucruri se pot face, fără a-i periclita viaţa (CAPESIUS). În noaptea sau ziua de An Nou, pe vatra curăţată de cărbuni, cenuşă şi spuză, dar încinsă, sunt puşi perii de porc, ca să se ghicească soarta viitoarei căsătorii (2.MARIAN,I, p.54). La plecarea miresei din casa părintească, de altfel ca şi la plecarea mirelui la cununie, în Moldova se joacă „De trei ori pe după masă", dans pe care folcloriştii îl socotesc menit să marcheze despărţirea de vatra părintească; în formele străvechi, jocul se făcea în jurul vetrei care era în mijlocul casei; acelaşi dans se joacă şi când soseşte alaiul după cununie, cu mireasa la casa mirelui, marcând de data aceasta intrarea în noua familie (4.POP,p.152). În Banat, se crede că este bine ca muribundul să fie aşezat pe pământ, pe „vatra casei", lângă „vatra cuptorului", pentru a-şi da liniştit sufletul; forţa magică a celor două locuri majore, vatra casei şi vatra de foc, îi facilitează plecarea pe drumul ne-întoarcerii; de altfel, toate momentele importante ale vieţii sunt întâmpinate cu ritualuri complexe, în care elementele primordiale, pământul, apa, focul, constituie simboluri ale genezei, ale creaţiei divine, în fond ale vieţii (4.BOCŞE;p.348). Există un rit pentru statul sau statornicia vetrei, asemănător celui practicat în cazul statului casei, care asociază incantaţiei gestul de împodobire a cuptorului cu crenguţe de rug (măceş), busuioc, leuştean şi salcie, la sărbătorile din preajma echinocţiilor şi solstiţiilor, practic la toate marile sărbători de peste an, cu menţiunea că, în miezul verii, la gura cuptorului, pe bolta lui, se punea un mănunchi sau o cunună împletită din ultimele spice secerate, crezându-se în concentrarea valenţelor magice ale ultimelor boabe de grâu, ca forţă germinativă şi de regenerare, ceea ce subliniază importanţa de ansamblu al unui rit de fertilitate, practicat ca final al marii sărbători a recoltei - Bihor (3.BOCŞE, p. 165-166). Se crede că femeia este bine să nască pe vatră sau pe un pat, pentru că vatra este socotită loc curat, deoarece aici arde focul şi toate relele sunt astfel îndepărtate - Mehedinţi (CIOBANU,p.76). Serie simbolică: vatră-şa-băiat-horn; rug-busuioc-leuştean-salcie; oală-apă-peşte-piper-grâu-3.

VĂDUVĂ
Fetele nu merg la femei văduve, ca să le descânte de ursită sau de dragoste, considerând că vor avea parte şi ele de soţi care nu vor trăi mai mult - Tecuci (2.GOROVEI,p.82).

VĂL (al miresei)
Vălul semnifică nevinovăţia, puritatea, având totodată funcţia de a despărţi pe mireasă de spaţiul profan şi de a o situa în zona misterului şi sacrului care învăluie feminitatea încă de la începuturile civilizaţiei umane (EVSEEV,p.198). Femeile poartă văl, pentru că trebuie să le reamintească mereu ruşinea din care s-au născut primele căsătorii în lume, Dimitrie Cantemir scriind că mireasa este acoperită cu o pânză subţire de mătase, prinsă cu două bolduri, pe care, în final, când mireasa este dusă la culcare, fraţii sau rudeniile ei le înfig în perete deasupra capului mirilor (GOLBAN,p.73-74).

VĂTRAI
Obiect de uz casnic, din lemn sau din fier, de obicei în formă de cârlig lung sau de lopăţică, prin intermediul căruia se scormoneşte ori se trage jarul sau cenuşa (ŞĂINEANU,V,p.455). În ajunul Bobotezei (5 ianuarie), când preotul vine cu botezul, femeia, din familia căreia îi merge rău, pândeşte la plecare şi apucă de un picior, cu vătraiul, pe cantor (care duce căldăruşa cu apă sfinţită), în credinţa că suferinţele vor părăsi casa ei - Bucovina (2.MARIAN,I,p.132). Să nu se umble cu vătraiul (cleştele) în lături, pentru că nu se mai îngraşă porcii - Suceava (2.GOROVEI,p.199).

VÂLCEA v. VALE.

VÂLVĂ
Personaj imaginar, întruchipat ca o femeie care veghează asupra casei, pădurii etc. (ŞĂINEANU,V,p.496). Însă, în cele mai multe zone din ţară, vâlva este considerată un duh rău; în Ţara Moţilor, textele folclorice caracterizează vâlvele destul de confuz, cel mult ca nişte femei fabuloase, fără identitate precisă, peregrinând noaptea pe dealuri şi aducând cu ele maleficul; ele pot fi alungate doar cu fumul rezultat din arderea crenguţelor de cătină roşie (Lycium halimifolium - DLRM,p.129), pe care le aprind copiii în scop de a îndepărta duhurile rele; dintre aceste vâlve, una singură are caracter benefic, dispunând de o mare forţă şi controlând fenomenele atmosferice (trăsnet, grindină, furtună, ploi torenţiale) printr-o luptă corp la corp cu norii, pe care îi învinge, ferind astfel satele de calamităţi; tot în Ţara Moţilor, vâlvelor li se precizează un statut foarte extins, cu atribuţii de putere dintre cele mai diverse: Vâlva-Apei, Vâlva-Ciumei, Vâlva-Pădurii, vâlvele zilelor săptămânii, vâlvele vânturilor, Vâlva-Lupilor (o variantă moţească pentru Sânpetru - Sfântul Petru, ca păstor de lupi), Vâlva-Bucatelor (ca patroană agricolă), Vâlva-Băilor (a minelor, a minerilor), Vâlva-Comorii, Vâlva-Cetăţii (în fapt, un duh al ruinelor); vâlvele din Munţii Apuseni se împart în două mari categorii: benefice („vâlve albe") şi malefice („vâlve negre"), cele din urmă putându-se metamorfoza rapid de la ipostaza de motan negru la cea de moşneag (2.KERNBACH, p.221-222). În Ţara Almăjului, o legendă afirmă că, pe vremea uriaşilor, trăiau şi vâlvele, care erau ca toţi oamenii; după o vreme, fără să se cunoască pricina, vâlvele s-au luat la ceartă şi au început să se bată cu plugurile pe care le aveau; apoi s-au luat la bătaie cu copacii, scoţându-i din rădăcină, ca mai târziu ele însele să se transforme în nişte roţi mari de car; şi s-au rotit aşa până s-au făcut din nou oameni (DOLÂNGĂ,p.11). Se crede că fiecare casă are vâlva sa, care uneori se arată sub formă de şarpe, care, dacă este omorât, atrage moartea cuiva dintre membrii familiei; acestui şarpe i se atribuie caracteristici excepţionale: când iese de sub casă, el poartă pe grumaz o coroană din aur, cu diamante - Maramureş (2.CHELCEA,p.310). Sunt întruchipări fabuloase, prezente în credinţele oamenilor din Munţii Apuseni, unde vâlvele sunt stăpânele băilor (minelor) de aur; vâlvele apar sub formă de băieşi (mineri), fecioare îmbrăcate în alb, sau animale mici ascunse prin ungherele galeriilor; nimeni nu are voie să se atingă de ele, pentru că pot pricinui apoi multe rele; mulţi cred că baia care nu are vâlvă nu are aur (PRESA).

VÂNĂTOARE
În limbajul culturii tradiţionale, vânătoarea conotează valori precum virilitatea, curajul, prestigiul, consacrarea; analogia dintre vânătoare şi căsătorie are rădăcini adânci în gândirea arhaică, deoarece vânatul reprezenta ocupaţia de căpetenie a oamenilor din zorii istoriei, iar textele oraţiilor de nuntă dezvăluie această analogie (COMAN,I,p.133). Din mit, legendă sau basm, tema vânătorii rituale a trecut în componenţa ceremonialului de nuntă; la români, textele de nuntă, cu variantele zonale respective, redă forma alegorică a vânătoarei: mirele, în fruntea unei oşti de voinici fără seamăn, urmăreşte o căprioară; prezenţa imaginii ciutei, ca simbol al tinereţii şi purităţii feminine, poate fi lesne explicată prin prezenţa perechii cerb-căprioară, care reprezintă aproape o emblemă zoomorfă a diadei fecior-fată (EVSEEV,p.206-207). De fapt, cercetătorii consideră că, în textele colindelor şi în cele de nuntă, vânătoarea şi alaiul ostăşesc constituie un simbol al căsătoriei (4.POP,p.59).

VÂNT
Aerul (vântul) este reprezentat ca suflare divină, dar mai cu seamă ca vânt; naşterea lui este închipuită în felurite moduri: a fost făcut de Dumnezeu, pentru a rupe pânza ţesută de păianjen printre copaci, ca oamenii să nu vadă soarele; este copil făcut de o fată de împărat, fără bărbat, „numai aşa, din vis"; a fost creat de diavol, ca să nu-l ardă soarele etc.; se spune că vântul este om, care stă în al treilea scaun, în jos de la Dumnezeu şi Dumnezeu îi dă voie când să fie vânt şi cât de tare; singur, de capul lui, nu munceşte; ar mai fi văr cu focul şi cu Sfântul Ilie; alteori, ar fi Sfântul Ioan, chiar şi „gândul lui Dumnezeu" sau „duhul" lui, ori vine de la „duhul sfânt"; ar locui fie într-o peşteră, fie în cer, fie în iad, fie într-un butoi, unde este ţinut de Simion Stâlpnicul (1 septembrie - Cuviosul Simeon Stâlpnicul şi mama sa Marta); acolo unde stă, este flăcău, sau moşneag singuratic, ori sfânt, ori om cu gospodărie, cu femeie şi copii; este sfânt mai cu seamă vântul bun, pentru că acela devastator este al necuratului; din această cauză, vântul bun nu trebuie blestemat; cine o face fie se îmbolnăveşte, fie va bate vântul când moare; totuşi este neantropomorfizat, când este „duh", „suflare" sau când alcătuieşte „creierii omului", fiindcă nimic nu poate fi mai iute ca gândul decât „vârtejul"; Dumnezeu ia în stăpânire fărâma de pământ adusă de diavol din adâncuri, suflând asupra ei; tot suflare divină este aceea care dă viaţă omului, creat de diavol ca lucru inert; legenda este sincretică, alăturând unei viziuni naiv-realiste pe cea creştină, antropomorfismului primar pe cel religios; de aici şi caracterul compozit, contradictoriu, ceea ce anulează însă gândul originar că omul şi prin suflet - un aer mai subtil - face parte din marele univers, fiind co-natural acestuia şi că, prin suflare, aerul participă la geneză, având în consecinţă valoare constitutivă şi parţial determinantă; între aer şi vânt este greu de făcut distincţie, deşi pe alocuri ea apare, pentru că se caută o individualizare; cel mai frecvent mod este de a face aerul suflare divină şi suflet al omului, dar în aceste roluri având subtilitate sporită; această concepţie coincide cu o credinţă universală, care situează în aerul respirat partea privilegiată şi purificată a persoanei, adică sufletul; dar cel mai adesea, vântul (aerul) se comportă omeneşte; în unele basme, trăieşte, împreună cu mama sa, pe tărâmuri depărtate; având miros fin, adulmecă repede omul, se aşează la masă, mâncând cu predilecţie lapte dulce de căprioară şi bând apă de micşunele; chiar dacă are chip de om, este subtil, invizibil: „Ce zboară pe sus şi nu-l vezi?"; „Ce-i în mână/ şi-i minciună?"; „Ce trece pe la poartă/Şi câinii la el nu latră?"; vântul este de mai multe feluri: cel al nostru, care poartă norii, vântul turbat şi „şoimul", sau vântul de sus, de dincolo de lumea noastră; vântul turbat s-ar fi iscat în timpul luptei dintre diavol şi omul pornit în căutarea lui Dumnezeu, care se depărtase de pământ, pentru că o femeie aruncase cârpa murdară a copilului pe cerul aflat, la începuturi, mai jos; acest vânt ar avea morbul turbării, de aceea ciocârlia, care urcă până la el, cade moartă la pământ, este mâncată de un animal şi acesta turbează; o legendă spune că Dumnezeu i-a dat drumul vântului, dar înainte l-a rupt în bucăţi, ca să fie numai cât trebuie, să nu fie aşa de tare cum avea el putere, încât năruia ziduri şi case; oamenilor le-a venit însă ideea să-i dea ceva şi diavolului de vânt, ca să-i lase în pace, şi de aceea se pune la temelia podurilor şi caselor, ca să ţină, suflete(VLĂDUŢESCU,p.80-82;231;COMAN,II,p.41-42). Este una din cele patru stihii ale cosmogoniei româneşti; este un demiurg, considerându-se că el ar fi creat prima femeie de pe pământ; dar este în acelaşi timp şi forţă creatoare şi forţă distrugătoare, din moment ce sfârşitul lumii va veni odată cu un vânt ucigător; totodată, el asistă la naşteri şi este un agent fecundător de tip masculin; umblă după fata iubită, până când obosit cade jos şi se potoleşte; este flăcăul care o iubeşte pe Ileana Cosânzeana; vântul şi norii sunt curieri rapizi ai dorului, mult mai rapizi decât soarele şi luna (EVSEEV,p.86;88-89). Vântul turbat ar fi o fiinţă fantastică, având chip de şarpe monstruos, care sălăşluieşte la mari înălţimi, provocând cele mai straşnice furtuni (3.GOROVEI,p.499). Despre vânt se crede că el este un balaur mare, care suflă numai pe o nară a nasului, fiindcă ar prăpădi tot pământul, dacă ar sufla pe amândouă nările deodată - Banat; când bate vântul tare şi este vijelie, înseamnă că s-a sinucis cineva (fie s-a împuşcat, fie s-a spânzurat, fie s-a aruncat într-o apă adâncă), adică şi-a luat viaţa cu mâna lui - Bihor; vijeliile care încep ziua sunt de mai mare intensitate şi cu durată mai mare în timp decât cele care se declanşează în cursul nopţii - Botoşani; când bate vântul tare, iarna, să nu se umble pe câmp, deoarece acestea sunt vânturi rele, care culcă pe om la pat - Tecuci; când bate vântul tare, nu se pun ouă la clocit, pentru că ies ouăle limpezi - Tecuci;Iaşi; când se fac vârtejuri de vânt este semn că vremea va fi secetoasă - Suceava; vântul tare dinspre răsărit aduce întotdeauna ninsoare viscolită - Dolj;Suceava (2.GOROVEI,p.54;100;249-250;262;270). Nu se pun cloşti pe ouă când bate vântul puternic, pentru că ouăle sunt limpezi, fără rod - Bârlad (BĂLĂNEANU,p.261). Când vântul bate la înălţime este semn că vremea se va strica - Teleorman (1.CHIVU,p.247). Se crede că este semn de ciumă, când bate vântul în ajunul Crăciunului, şi că va fi război, dacă vântul bate în ziua de 14 ianuarie (PRESA). Trebuie să se ferească de duşmani cel ce visează că în jurul lui bate vânt cu negură, dar va avea parte de bucurie, când visează că bate vânt luminos; va avea parte de frică, de stricăciuni şi va fi în primejdie cine visează furtună pe mare; şi va fi ceartă pentru cel care visează că bate vântul - Suceava (NOTE,Băncescu).

VÂRCOLAC
Vârcolacii sunt duhuri ale văzduhului, dacii luptându-se des cu ei (PRESA). Fiinţă fabuloasă, imaginată ca un balaur, ca un lup etc., despre care se crede că ar lua naştere dintr-un copil mort nebotezat, şi care ar înghiţi Soarele şi Luna, provocând fazele Lunii sau eclipsele; pricolici; strigoi (ŞĂINEANU,V,p.499). În mentalitatea tradiţională, se crede că vârcolacii ar fi nişte pocitanii, care încearcă să mănânce Soarele şi Luna şi, ajungând la aceştia, rup din ei bucăţi mai mici sau mai mari, drept pentru care aştrii se întunecă; sunt dihănii asemănătoare lupilor şi câinilor, care se fac din copii nebotezaţi născuţi din părinţi necununaţi; se mai pot face pur şi simplu din văzduh, numai din pricina femeilor care torc noaptea, fără lumânare, cu deosebire la miezul nopţii, cu gândul de a face vrăji cu firul tors astfel; aceste fire se fac de la sine în calea vârcolacilor şi, atâta vreme cât nu se rup, de pe ele vârcolacii, sprijiniţi cu putere, se reped şi prind cu dinţii din aştri bucăţi mari; aşa mănâncă din Lună şi o prefac în sânge, de se vede înroşită în întregime; uneori mănâncă atât de mult, că nu mai rămâne din ea decât o dungă foarte subţire; dar mâncând prea mult, ei devin grei şi firul pe care stau se rupe, pierzându-şi astfel toată puterea; în acest fel, Luna scapă din gura lor, îşi recapătă vlaga, se luptă cu ei, îi înfrânge şi, în cele din urmă, redevine pură ca înainte; se spune că, dacă vârcolacii ar reuşi să înghită toată Luna sau tot Soarele, atunci lumea s-ar sfârşi; tocmai pentru a nu se petrece o asemenea catastrofă, oamenii încearcă să ajute aştrii împotriva acestor dihănii, făcând un zgomot asurzitor, bătând în tot felul de obiecte metalice, slobozind armele, trăgând clopotele şi rostind descântece, pentru ca să-i înspăimânte şi să-i alunge; în mentalitatea populară, există şi vârcolaci vii, adică oameni cu însuşirile acestor fiinţe fabuloase şi care pot fi recunoscuţi de locuitorii din comunitatea în care ei trăiesc după figura lor uscată şi palidă, după somnul lor adânc, timp în care sufletul le iese pe gură, merge la Lună şi începe să o mănânce; aceşti oameni nu mănâncă din Lună numai în timpul întunecării acesteia, ci şi când aceasta are discul roşu-arămiu; în acele momente, sângele Lunii curge pe la colţurile gurii vârcolacului şi se revarsă pe toată suprafaţa corpului ceresc; semn că sufletului de vârcolac îi este poftă să mănânce puţin din Lună sau din Soare este dorinţa omului de a adormi imediat, începând să picotească, timp în care sufletul lui zboară spre Lună şi el rămâne ca mort; dacă îl mişcă cineva sau vrea să-l scoale, atunci el rămâne mort pentru vecie, pentru că sufletul, la întoarcere, nu mai găseşte gura pe unde a ieşit în acelaşi loc, rătăcind în jurul casei până ce o ia pe drumul cel fără de întoarcere al sufletelor moarte (PRESA). Vârcolacii se fac din copii nebotezaţi, din părinţii necununaţi, ori se fac din văzduh, numai din cauză că torc femeile fără lumânare noaptea, mai ales la miezul nopţii, pentru ca să facă vrăji cu firul tors astfel; pe acele fire stau vârcolacii şi acele fire se fac de la sine în calea unui vârcolac; cât timp aceste fire nu se rup, vârcolacii, rezemaţi de ele sunt puternici şi merg încotro vor; atunci ei se reped la corpurile cereşti şi le rup cu dinţii (OLINESCU,p.317). Se transformă în vârcolaci toţi copiii nebotezaţi - Ialomiţa; se spune că vârcolacii sunt câinii lui Dumnezeu, care vor să mănânce luna, unde se află Cain şi Abel - Galaţi; copiii nebotezaţi merg în iad, dar Dumnezeu are milă de ei şi îi transformă în vârcolaci şi numai aşa pot merge ei prin aer, până ajung la Lună, ca să mănânce din ea - Transilvania; unii cred că vârcolacii se urcă la lună sau la soare pe aţa răsucită într-o zi de duminică, sau pe aţa toarsă noaptea, la lună - Botoşani; vârcolacii au formă de lup şi trăiesc în haite, dar, dacă se întâmplă ca vreun câine să muşte până la sânge un vârcolac din haită, acesta se face om, doar că are păr pe tot trupul - Teleorman; când luna este mâncată de vârcolaci (este eclipsă) este prevestire de răscoale şi războaie în lume - Suceava (2.GOROVEI, p.250).

VÂRTEJ
Se crede că vârtejurile de aer sunt ridicate de duhurile necurate, iar oamenii prinşi în mijlocul lor sărăcesc - Suceava; pe cine l-a apucat vârtejul, până anul viitor moare - Tecuci; este sluţit cel peste care trece vârtejul - Muntenia; înnebuneşte cel care zăreşte vârtejul şi nu fuge din calea lui - Suceava; vârtejul se opreşte, dacă i se strigă Ho!, cu sensul de „opreşte-te" - Ialomiţa; sau pur şi simplu este izgonit verbal - Dolj; dar să nu-l scuipe cel ce vede vârtej, pentru că el nu este altceva decât concretizarea unui pariu făcut de către Maica Domnului cu diavolul, după care acesta din urmă nu va găsi apă şi cine scuipă se dăruieşte în fapt necuratului - Tecuci (2.GOROVEI,p.250-251). Vârtejurile de aer sunt făcute de draci şi cine este prins de vârtej sau se duce în locul unde s-a răsucit un vârtej rămâne damblagiu, paralizat; de aceea oamenii, când văd un vârtej, scuipă, se închină şi se întorc cu spatele la el - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.117).

VÂSC (Viscum album - DLRM,p.937)
Vâscul nu trebuie să lipsească din nici o casă în noaptea Anului Nou, considerându-se că el aduce liniştea şi înţelegerea în familie de-a lungul întregului an; se crede că, dacă în noaptea de An Nou este vâsc în casă, atârnat de grindă sau prins chiar la intrare, şi perechile de îndrăgostiţi trec pe sub el şi se sărută, acestora le va merge bine tot anul (PRESA).

VERDE
Se crede că ramura verde apără casa şi gospodăria de forţele răufăcătoare; în Transilvania, ramuri verzi se pun la porţile curţilor, şoproanelor, grajdurilor, coteţelor, la uşile şi ferestrele caselor (4.POP,p.92). La fiecare gospodărie, primăvara se prind în poartă ramuri verzi, uneori se fac şi coroniţe, care se pun pe cap; sunt împodobite şi căruţele care merg apoi la câmp, unde se încinge hora, nu înainte de a se opri la capătul ogorului semănat cu grâu, unde se face o horă, apoi trec cu căruţele peste lanul de grâu verde; la fel, animalele mici sunt trecute printr-un cerc de ramuri verzi, iar cele mari sunt puse să păşească peste un cerc din ramuri verzi împletite; prin acelaşi cerc sunt mulse vacile şi oile (ENACHE,p.118). Simbolizează sentimentul de împământenire - Ţara Oaşului (PRESA). Este simbolul reînnoirii naturii, al prospeţimii, al rodniciei şi al speranţei (ZAHACINSCHI,p.18). Verdele sau verdeţele se fac, în Suceava, din dediţă- Anemone pulsatila; sămânţă şi sâmburi de floarea-soarelui - Helianthus annuus; brânduşă - Crocus vernus; ruja neagră - Paeonia officinalis; urzici (2.MARIAN,I,p.137).

VERGELUL v. IANUARIE (noaptea Anului Nou; Boboteaza)
VEŞMÂNT v. HAINĂ.

VEVERIŢĂ (Sciurus vulgaris - DLRM,p.927)
Se crede că, dacă veveriţele coboară din zonele de deal şi de munte spre şes şi intră în livezile oamenilor ca să mănânce fructe, va fi secetă şi foamete mare - Bucovina (2.MARIAN,I,p.85). Cine întâlneşte peste noapte o veveriţă este convins că a doua zi îi va merge rău - Suceava (2.GOROVEI,p.251).

VICLEIM (VIFLAIM)
Vechi nume românesc al Bethleemului (ŞĂINEANU,I,p.349). Totodată este numele unei forme de teatru popular medieval, cu subiect inspirat din viaţa Mântuitorului, piesa jucându-se de către flăcăi (pentru personajele feminine, în travesti) în zilele Crăciunului (25-27 decembrie), de Anul Nou (1 ianuarie) şi, pe alocuri, de Bobotează (6 ianuarie); ca arie de răspândire, Vifleimul (Viflaimul) poate fi întâlnit în toată partea nordică a ţării, cu deosebire în Bihor şi în Maramureş; în perioada totalitară, piesa a fost interzisă, din care cauză câteva personaje groteşti (irozi, draci) au trecut, împreună cu recuzita lor, în alte colinde sau manifestări augurale, de exemplu în colindele „de capră", fără însă ca textul folcloric să le justifice prezenţa (4.ANTONESCU,p.434; HERŢEA, p.157;PRESĂ).

VIDMĂ-DE-PĂDURE v. MUMA-PĂDURII.

VIDRĂ (Lutra vulgaris - DLRM,p.929)
În folclorul românesc, teritoriul acvatic stăpânit de vidră, adică „Vidrosul", este descris ca o imagine la superlativ a vâltorilor de ape, ca o groapă fără fund, plină de taine şi puteri ascunse, sălbatică şi de nestăpânit prin virtuţile omului, fiind un fel de echivalent al codrilor întunecoşi sau comunicând cu tărâmul de dincolo; figura vidrei poate fi întâlnită numai în trei genuri ale literaturii orale: în cântecele funerare, în colinde şi în cântecele bătrâneşti; ea apare în strânsă legătură cu un topos fundamental al geografiei locale: pragul de ape, loc considerat „al vidrei", uneori purtând numele animalului tutelar; deci ea este considerată ca o adevărată stăpână a apelor şi cu deosebire a apelor primordiale, a apelor mitice; de altfel, numele ei, redus la rădăcina sa indo-europeană, provine dintr-un etimon care desemna chiar apa; unele cântece funerare aşează vidra la pragul de trecere dintre lumea de aici şi tărâmul de dincolo, ca paznic al acestei intrări, ca stăpân al căilor infernale, ca ghid şi protector al celui aflat pe calea fără întoarcere; spre deosebire de mitologiile mediteraneene, în care „marea trecere" are loc, cel mai adesea, pe căile pământene şi subpământene, în cultura tradiţională românească pragurile către lumea cealaltă au un caracter prin excelenţă acvatic; ca şi Cerberul, stând la graniţa dintre două lumi, vidra funcţionează ca un simbol al morţii; cu această încărcătură semantică apare în cântecele bradului; „dalbul de pribeag" trebuie să accepte înfrăţirea cu animalul sacru, pentru că numai astfel poate depăşi pragurile ce separă diversele nivele ale fiinţei, pentru că numai aşa poate ajunge la locul desprinderii totale de viaţă şi de amintirile ei, de condiţia omenească, de spaima de moarte, de dor şi de suferinţă; pentru că păzeşte o poartă, pentru că are acces la alte lumi, vidra este, în mod firesc, puternică şi atotştiutoare; în toate aceste situaţii, vidra apare ca un operator mitologic, intervenind într-un act de transcendere a condiţiei umane, fie prin trecerea în lumea de dincolo, fie prin dobândirea unei cunoaşteri ce depăşeşte cunoaşterea obişnuită; un descântec evocă figura vidrei nu ca un agent al vrăjii, ci ca un model al sănătăţii şi purităţii; vieţuitoarea apelor nu relevă aici funcţii actanţiale, ci numai rosturi strict decorative; fata care vrea să fie iubită adună roua şi „dragostea" de pe flori şi apoi se scaldă în această apă fermecată, ceea ce declanşează analogia cu vidra; în acest caz, vidra este văzută ca un simbol al purităţii şi curăţeniei; stând tot timpul în contact cu elementul primordial, ea se împărtăşeşte din puterile acestuia şi participă la sacralitatea lui; identificându-se cu vidra, protagonista descântecului speră să beneficieze de acelaşi statut (COMAN,I,p.197-202). Se crede că este indicat ca bolnavii de plămâni să mănânce inimă de vidră - Neamţ (2.GOROVEI,p.251).

VIERME
Credinţele populare nu fac diferenţiere între viermii feluritelor specii, pe care îi privesc unitar în aproape toate cazurile; astfel, dacă, la arat, se găsesc sub brazde mulţi viermi şi râme este semn că porumbul va creşte frumos în acel an - Tecuci; viermii găsiţi toamna în ghinda de stejar arată că anul viitor va fi caracterizat prin recolte bogate - Suceava; ca viermii să nu mănânce ceapa, este suficient ca unul dintre ei să fie înţepat în vârful unui băţ şi aşezat la capătul stratului, astfel scăpându-se de ei - Vâlcea; viermii de mătase trebuie să fie ascunşi de vederea oamenilor, pentru că altfel se deoache şi mor - Muntenia (2.GOROVEI,p.19;47;75;185). Ca să aibă copii, femeile mănâncă viermişorii ce se află în pălămida (Cirsium arvense - DLRM,p.594) care creşte vara în lanurile de grâu - Banat (3.MARIAN,II,p.178). În Muntenia, pentru a scăpa de viermele-merelor (Carpocapsa pomonella), unul dintre cei mai mari dăunători ai pomilor fructiferi, în special al merilor, oamenii aveau obiceiul să-i dedice o zi anume din an; aceasta se ţine în marţea din săptămâna întâia a Postului Paştelui (Postul Mare; Păresimi) şi se numeşte Ziua Viermilor sau Marţea Viermilor, zi în care nu se lucrează nimic în casă sau în grădină, pentru că altfel, peste vară, cel ce lucrează va avea parte de mari stricăciuni aduse pomilor de către viermi (BURNAZ,p.42). Cine visează viermi înseamnă că averea sa va spori; cine visează gogoşi de viermi de mătase (Bombyse mori - DLRM,p.929) înseamnă că va avea parte de bogăţie - Suceava (NOTE,Băncescu).

VIESPE (Vespa vulgaris - DLRM,p.929)
În sistemul de opoziţii cu care operează mentalitatea tradiţională, viespea este exact opusul albinei; unele legende narează că viespea s-ar trage din fiul matricid, care a fost blestemat să se metamorfozeze într-o muscă cu ghimpi veninoşi; alte legende afirmă că viespea a vrut să-l păcălească pe Creator în momentul când acesta a chemat la el toate vieţuitoarele, ca să vadă ce au reuşit, fiecare în parte, să muncească, să făurească; dar viespea, care lenevise în tot acest timp, i-a adus o bucată de mucava şi nu un fagure; de aceea a fost blestemată ca munca ei să se transforme totdeauna în hârtie, adică să aibă mereu un cuib slab întocmit, să fure şi să nu aibă parte niciodată de nimic, oamenii fiind cei care îi vor distruge cu insistenţă „casa"; aura ei malefică îi rezervă atribute în consecinţă: este leneşă, hoaţă, păcătoasă şi rea; înţepătura ei este veninoasă şi se crede că poate produce chiar moartea; în plan simbolic, viespea este situată în aceeaşi zonă cu păianjenul (COMAN,II,p.138). Se crede că viespea aduce răul la casa omului şi, din această cauză, trebuie să i se distrugă cuibul şi să fie gonită - Vaslui;Botoşani (2. GOROVEI,p.281). v. ALBINĂ.

VIEZURE v. BURSUC.

VIN
Platon afirmă, în Legile,I,637, că „Sciţii şi tracii beau vin neamestecat deloc, atât femeile, cât şi bărbaţii, şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire"; în Argeş, cel ce stoarce strugurii îşi împrăştie prima cană de must pe şorţul care îi acoperă pieptul şi picioarele, urând cu glas tare: „Să fie fericire!"; tot aşa, mesenii invitaţi la nuntă îşi varsă, înainte de a bea, câte un strop de vin pe căptuşeală, urând: „Să aibă tinerii fericire, viaţă bogată, copii o gloată şi casă de piatră!"; vinul este simbolul vieţii veşnice (2.CHELCEA,p.33-34). Vinul este numit „sângele lui Hristos" (VLĂDUŢESCU,p.141). În mentalitatea tradiţională, vinul este considerat ca o băutură căreia trebuie să i se acorde toată atenţia; în caz că, în budane şi căzi, unde este pus „la fiert", cade un obiect sau un animal necurat care spurcă vinul, este neapărat nevoie ca preotul să sfinţească vasele şi butoaiele spurcate, după ce a fost golit conţinutul şi au fost spălate pe dinăuntru şi pe dinafară, apoi să toarne în ele puţină apă sfinţită de la Bobotează; dacă, în vinul de împărtăşanie, aflat în potirul de pe masa sfântă din altar, cade o vietate, preotul este obligat să bea conţinutul potirului, drept canon pentru neglijenţa sa (PRESA;NOTE, Antonescu). În Oltenia, vinul este privit, ca şi apa, ca instrument al purificării; astfel, se stropeşte cu el bradul gătit pentru nuntă, după ce iniţial a fost stropit cu apă; se consumă de către mire şi mireasă, asociat cu alţi purtători de efecte magice, precum turta şi azima, considerate şi ele ca având caracter purificator (1.LARIONESCU,p.449;452). În localităţile din Gorj, bărbieritul mirelui se face în seara dinaintea cununiei, faţa umezindu-i-se mai întâi cu vin şi apoi cu apă, socotindu-se că astfel tânărul va fi rumen şi frumos la faţă (CĂRĂBIŞ,p.69). Când se varsă întâmplător paharul cu vin la masă, este semn de veselie - Muntenia;Teleorman; sau este semn de bucurie şi câştig bun - Mehedinţi;Ialomiţa; dacă îşi varsă cineva vin pe haine, este semn că-şi va face altele noi - Muntenia; în ziua de Armindeni (Sf. Irimia; 1 mai) să se bea vin roşu, pentru că se înnoieşte sângele; tot aşa trebuie să se facă de-a lungul întregii luni, ca să se înnoiască şi luna mai - Suceava; să bea vin cel ce are, la masă, de mâncare supă, ca să nu fie împuns de vreun bou - Muntenia; în locul unde a murit un om, trei seri consecutive după înhumare, se pun o cană cu vin, alta cu apă, o bucată de pâine şi o lumânare aprinsă, care se dau de pomană, chiar în acel loc, unui bărbat sau unei femei dintre participanţii la ceremonialul înmormântării, crezându-se că bărbatul sau femeia reprezintă persoana decedată, care timp de trei seri revine acasă, obosită şi flămândă, şi trebuie să mănânce şi să bea, iar lumânarea este dusă apoi la biserică, la icoana Maicii Domnului şi, în cele din urmă, se aşează aprinsă la mormântul celui mort - Muntenia; în caz că, din vinul primit ca pomană, se varsă puţin pe jos, înseamnă că mortului pomenit i-a fost sete - Muntenia (2.GOROVEI, p.13;113;135;151;153;252;1.CHIVU,p.245). De Anul Nou, pentru aflarea destinului şi anume ca să ştie dacă viitorul soţ le va fi beţiv sau nu şi ce fel de băutură vor bea, omul care este gazdă umple mai multe ulcele cu vin, rachiu şi apă, le duce pe toate afară din casă, iar fetele ies una câte una pe întuneric şi aleg câte o ulcea şi se crede că felul de băutură găsit acela va fi preferat de soţii lor, iar fata care alege ulcica cu apă nu va avea bărbatul beţiv (2.MARIAN,I,p.56). În unele părţi ale Moldovei, cât timp stă mortul în casă, celor ce vin să-l vadă li se dă câte un pahar de vin şi o bucată de pâine - Bucovina; tot în Bucovina, morţii care au decedat fără să fi fost spovediţi şi împărtăşiţi sunt spălaţi cu vin (3.MARIAN,III,p.41;126). Vinul trebuie băut până a nu înflori via, pentru că face şi el flori - Maramureş (BOGDAN,p.73). Pentru a naşte mai uşor, femeia trebuie să bea vin încălzit; ulcele cu vin se pun şi la picioarele mortului, ca să-şi poată stinge setea pe drumul pe care urmează să-l facă (GOLBAN,p. 87;80). Pausul, numit apaus în Moldova, este sticla cu vin sau apă, cu un colac aşezat pe gâtul ei şi o lumânare, pregătită pentru a fi stropit mortul în momentul înhumării lui; în Suceava, în această sticlă se pune numai agheasmă, sau numai apă curată îndulcită cu puţină miere; în Bucovina se pune vin amestecat cu mied; în Transilvania, paus i se spune vinului folosit la stropirea mortului înainte de a fi acoperit; în Munţii Apuseni şi în zona Năsăudului, paus se numeşte apa care este dusă pe la case şi se dă de pomană, sau este pusă la drumuri unde nu există fântâni; această apă poate să fie şi cea dată de băut oamenilor însetaţi dintr-un târg; în Muntenia, pausul se face din vin amestecat cu puţin untdelemn, dar tot paus este şi vinul cu colac duse la biserică şi date de pomană în unele sâmbete ale morţilor; se mai obişnuieşte ca, la Schimbarea la Faţă (6 august), să se ducă la biserică must şi pomană de struguri, care poartă numele generic paus; semnificaţia acestui vin este următoarea: în Bucovina, pentru „spălarea" decedatului şi curăţirea lui de păcate, ca să fie curat la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu sau ca să aibă din ce gusta şi cu ce se îndulci dalbul de pribeag pe lumea cealaltă; ridicarea pausului, împreună cu colacii sau coliva, şi prinderea asistenţei unul de altul simbolizează că, pe lumea cealaltă, să fie toţi la un loc; termenul paus vine din lat. Pausum, iar apaus din ad pausum = pentru odihnă (3.MARIAN,III, p.107-108;NOTE,Antonescu). Serii simbolice: apă-vin-pâine-lumânare; apă-untdelemn.


VINERI
Este o zi fastă, cea mai sfântă zi dintre zilele lucrătoare ale săptămânii; se posteşte şi se fac rugăciuni; nu se coase, nu se spală, nu se mătură prin casă, nu se dă gunoiul afară, fiindcă mănâncă uliul găinile; este ziua în care a fost răstignit Mântuitorul, dar credinţele populare o personifică, făcând din ea o sfântă care ajută, în basme, pe Făt-Frumos şi pe Ileana Cosânzeana să treacă peste o serie de obstacole apărute în calea lor, spre biruinţa forţelor binelui; Sfânta Vineri este considerată a fi soră cu Sfânta Duminică, fiind o femeie bună, împărăteasă a văzduhului şi zeiţă a frumuseţii morale; se crede că locuieşte într-o pădure, la marginea pământului, sau uneori la poarta Raiului; ea vindecă diferite boli, fereşte oamenii de răutăţile vieţii, aduce bucurii oamenilor şi le iartă păcatele; are în stăpânire toate vietăţile pământului, pe care le hrăneşte şi le îngrijeşte; pedepseşte pe cei care nu o respectă, dar se roagă „în genunchi pentru creştini"; fiind zeiţa frumuseţii, le dă femeilor frumuseţe şi face ca fetele mari să se mărite şi să devină şi ele frumoase (BODIU,p.419). Vinerea este cea mai sfântă zi din săptămână; cine poate să postească şi să nu mănânce nimic îi va merge bine; postesc în special fetele, ca să fie frumoase şi să le crească părul, iar nevestele postesc, pentru că aşa au apucat încă de când erau fete; nu este bine să se lucreze, pentru că Sfânta Vineri se supără rău şi pedepseşte ce cea care o nesocoteşte; nu se coase, nu se croieşte, nu se spală cămăşi, nu se mătură prin casă şi nu se dă cu mătura pe vatră, nici nu se dă gunoiul afară, pentru că ar mânca uliul găinile - Bucovina; vinerea, femeile mănâncă doar o singură dată, seara, după apusul soarelui, fiindu-le mai frică de Vineri decât de Duminică, pentru că ar fi lovite numai de nenorociri - Muntenia; cine coase în zi de vineri va suferi de ochi - Ialomiţa; se crede că orice lucru început vinerea nu are un sfârşit bun, de asemenea, nu se lucrează la munci grele (săpat, cosit, tăiat lemne etc.) - Banat; ziua de vineri din cadrul Săptămânii Luminate (prima săptămână după Paşte) se ţine pentru ca roadele pământului să se lege bine şi să nu le bată grindina; în această zi nu este bine să se lucreze şi mai ales: nu se ţese la războiul de ţesut, pentru că aşa cum „bat vatalele în bătătura pânzei", tot aşa va bate şi grindina; nu se deapănă, fiindcă aşa cum se învârteşte vârtelniţa, tot aşa se vor învârti şi vânturile, care vor aduce ploi şi furtună; nu se coase, pentru că aşa cum acul sparge pânza, aşa şi piatra va sparge holdele; nu se fierb rufe, cămăşi, alte pânzeturi, fiindcă aşa cum clocoteşte apa, tot aşa va clocoti şi grindina; nu este bine să se arunce apă către uşa casei, pentru că se udă sufletul morţilor din acea casă şi asta nu le face plăcere; singurul lucru care poate fi făcut este să se pună păsările cloşcă pe ouă, ca să iasă puii bine - Bucovina (2.MARIAN,I,p.77; 91;II,p.233). Vinerea sau Sfânta Vineri este ziua în care femeile se abţin să efectueze multe din muncile gospodăreşti, precum pieptănatul lânii sau cânepei, măturatul prin casă, preparatul leşiei, nu se toarce, nu se coase, nu se spală rufe, nu se face pâine etc., în credinţa că s-ar putea să li se întâmple ceva rău, o boală grea, un accident, sau numai şi pentru faptul că s-ar putea să aibă apoi ghinion în tot ceea ce vor face - Transilvania; Muntenia;Iaşi;Suceava; mai mult, nu se scoate cenuşa din vatră şi nici gunoiul din casă, pentru că nu este bine, nu se face pâine, decât dacă este mare nevoie, crezându-se că astfel este ars trupul lui Iisus, nu este bine să se toarcă, dar fuse se pot depăna, nu se ţese pânză de bumbac deasă, pentru că se crede că sunt puşi zimţi şi împunsă Sfânta Vineri în obraz; de asemenea, nu se coase (nu se împunge) în zi de vineri, fiindcă se crede că este împunsă în ochi Sfânta Vineri; să nu se facă leşie, să nu se spele rufe şi nici să nu se spoiască în zi de vineri; mai cu seamă coptul pâinii şi spălatul sunt interzise, pentru că Sfânta Vineri stă cu mătura în mână şi păzeşte femeia, aplecată peste vatră pentru pregătirea hranei, de văpăile focului şi de stropii leşiei; de aceea ziua ei trebuie respectată cu străşnicie - Ţara Oltului; femeile nu cos vinerea ca să nu rămână oarbe - Moldova; nu se coase în zi de vineri nici pentru copii, fiindcă îl vor durea ochii pe acesta, sau pentru că se crede că, în fapt, sunt împunşi cu acul ochii Maicii Domnului - Ţara Oltului; nu se spală rufe, deoarece este primejdie să se opărească acela care o face - Suceava; dacă o femeie se spală pe cap în zi de vineri, îi va muri bărbatul - Suceava; capătă răni la degete femeia care toarce vinerea - Suceava; nu se coase, nu se spală haine, nu se coace pâine, pentru că vine Vinerea, considerată aici ca o zână bună, dar neiertătoare faţă de cele care nu ascultă - Bihor; nu se toarce şi nu se coase de la miezul nopţii de joi spre vineri, pentru că le apucă Vinerea - Bihor; femeia care coase în zi de vineri se îmbolnăveşte de ochi - Ialomiţa; dar copiii născuţi în zi de vineri vor avea noroc în viaţă - Suceava; este de rău augur pentru cine dă gunoiul afară din casă în zi de vineri - Tecuci; este bine să fie înţărcaţi copiii în zi de vineri - Tecuci; este ferit de furtuni cel ce respectă ziua de vineri şi se abţine de la o serie de munci - Moldova; fetele care postesc vinerea se vor mărita mai repede - Suceava; în zi de vineri, unele fete mănâncă numai o singură dată, ca să aibă noroc în viaţă - Muntenia; în zi de vineri, nu se mătură prin casă, nu se mătură de cenuşă vatra şi nu se dă gunoiul afară, ca să nu atace şi să mănânce uliul găinile din gospodărie - Suceava; de asemenea, nu se mătură în podul casei şi nici nu se zugrăveşte în casă, pentru că se fac greieri - Ţara Oltului; nu se iau ouăle din cuibar în zi de vineri - Suceava; vasele, în care este pus laptele la închegat, trebuie fierte în zi de vineri - Tecuci; îi cresc multe bălării şi buruieni în grădină aceluia care se spală în zi de vineri - Tecuci; dar, ca să-i treacă durerile de cap, este bine ca acel care suferă să se spele pe cap într-o zi de vineri, până a nu răsări soarele, într-o apă care curge mai la vale decât locul unde îi este construită casa - Transilvania; nu se coase în zilele de vineri din Postul Paştelui şi nici în cele din Postul Adormirii Maicii Domnului (15 august), în credinţa că vor fi cusute toate necazurile şi gospodăria femeilor va fi ferită de rele - Iaşi; mai ales în zi de vineri, să nu se dea seara, cu împrumut, sare şi foc, fiindcă este rău de pagubă - Vâlcea; i se îmbolnăvesc vitele celui care dă altcuiva balegă în zi de vineri - Suceava; castraveţii nu se pun în pământ în zi de vineri, pentru că se fac amari - Mehedinţi;Ilfov; şi nici nu trebuie să se rupă din cei ieşiţi primii, fiindcă se amărăsc ceilalţi - Mehedinţi; se crede însă că este bine ca lucrurile să fie începute în această zi, ca să fie duse la bun sfârşit - Suceava; dar este considerată ca zi păgubitoare pentru încheierea de logodne - Muntenia; să nu se cârpească nici un fel de obiect textil în zi de vineri, pentru că lucrul nu va avea trăinicie - Tecuci; în zi de vineri să nu se lucreze la acoperişul nici unei construcţii (casă, acareturi), pentru că păsările cerului îşi vor face în ele cuiburile lor - Bihor (2.GOROVEI,p.9;15;32;42;44-46;99; 106;119;123;143;168;178;182;193;201;235; 253;GOLOPENŢIA,p.72-73;108;137). Dacă vinerea este vreme rea, duminica va fi bună - Teleorman (2.CHIVU,p.265). Unele femei, vinerea, nu lucrează nimic din ceea ce înseamnă „lucru de mână" (cusut, împletit etc.), ca să le meargă bine în casă - Bucovina (NOTE,Băncescu). Vineri este cea mai primejdioasă zi din săptămână, cu deosebire pentru femeile care nu o respectă, pentru că Sfânta Vineri le poate pedepsi crunt; cine toarce lână vinerea pe cealaltă lume i se va răsuci gâtul drept caznă; face râie cel ce mănâncă vinerea peşte; nu se mătură în casă şi nu se scoate gunoiul afară din casă, pentru că mănâncă uliul găinile - Banat;Maramureş;Dolj;Teleorman;Dobrogea;Suceava (PRESA). În toate zilele de vineri din Postul Paştelui nu se coase, fiindcă se crede că se cos şi necazurile de gospodărie (2.BERDAN,p. 6). Nu se lucrează nici înspre şi nici în ziua de vineri, pentru că este mare păcat, şi nici nu se umple borş, fiindcă nu se acreşte - Bârlad (BĂLĂNESCU,p.261-262).
Vinerea Mare; Vinerea Seacă; Vinerea Patimilor; Vinerea Paştilor - Conform circularei emisă la 6 decembrie 1786 de către Episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, în urma consultării şi la cererea expresă a lui Franz Iosef, se adaugă la capitolul „Sfinţii naţionali" şi sărbătorile „nefixe" care se ţin, dintre acestea rămânând să fie sărbătorită de către românii ortodocşi din imperiu numai „Vinerea cea mare din săptămâna Patimilor" (GRAMA,p.72). Este ultima zi de vineri din Postul Mare sau Păresimi şi ziua în care a fost răstignit pe cruce Mântuitorul pentru răscumpărarea păcatelor tuturor oamenilor de pe pământ; în toate bisericile, seara, se oficiază Denia Sfântului Prohod; nu se mai trag clopotele până la Înviere; este ziua celui mai aspru post din întregul an (PRESA). Este ultima vineri din Păresimi şi i se spune Vinerea Mare pentru că are însemnătate de 12 vineri, sau pentru că între Vinerea Mare şi Vinerea Rusaliilor pot fi numărate 12 zile de vineri - Banat; în această seară, se cântă în toate bisericile Prohodul Mântuitorului, cea mai frumoasă şi impresionantă melodie din câte sunt interpretate în cadrul cultului ortodox; seara, când se face ocolirea bisericii într-o amplă procesiune religioasă, la care participă toţi credincioşii, femeile pun lumânări la crucile mormintelor din cimitir, după care îşi bocesc morţii din familie; se pleacă de la biserică având lumânarea aprinsă şi păzind să nu se stingă până acasă şi se înconjoară cu ea de trei ori casa, desenând semnul crucii pe pereţii celor patru laturi, pentru a fi ferită de foc, trăsnet şi de boli - Gorj;Moldova; se înconjoară casa şi pomii din grădină cu tămâie sau se afumă şi cu o pânză pentru ca nici o sălbăticiune să nu se apropie de casă şi de porci şi nici o insectă să nu atace pomii şi să strice fructele - Suceava; florile duse la biserică în această zi şi aşezate pe „Mormântul Domnului" (masa din mijlocul bisericii, pe care se pune epitaful) sunt luate la sfârşitul slujbei şi duse acasă, apoi uscate, pentru că sunt bune să fie afumaţi copiii, când se îmbolnăvesc - Iaşi; dacă sunt şi flori aduse cu rădăcină, acestea sunt luate şi puse în ghivece, considerându-se bune ca leac pentru multe boli; sămânţa din busuiocul dus în această zi la biserică şi apoi luat acasă şi însămânţat este bun contra frigurilor; tineretul se spovedeşte la preot, pentru iertarea tuturor păcatelor, iar unii merg la o apă şi se bagă repede în ea de trei ori, considerând că astfel vor fi sănătoşi tot anul, iar cei bolnavi deja se vor însănătoşi; unii se scaldă începând chiar din ziua de miercuri din Săptămâna Patimilor, iar alţii o fac şi în Joia Mare şi în Sâmbăta Mare, ba chiar şi în ziua de Paşte - Muntenia;Galaţi;Suceava; se caută ca scăldatul să fie făcut într-o apă care curge înspre răsărit - Banat;Transilvania;Valea Jiului; în special tinerii, dar şi ceilalţi se scaldă într-un lac sau într-o apă curgătoare, pentru ca Învierea să-i prindă curaţi; cine se scaldă în Vinerea Seacă, înainte de răsăritul soarelui, nu va mai fi bolnav în tot restul anului - Suceava; în Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, cine vrea să fie sănătos peste tot anul să meargă la o fântână sau la o apă curgătoare, în zori de ziuă, şi să-şi toarne trei cofe cu apă pe cap - Muntenia;Moldova; se crede că acela care se scaldă în Vinerea Mare va fi sănătos tot anul - Suceava; fetele şi femeile tinere fură lumânările puse la cimitir pe morminte şi le folosesc apoi pentru: 1. cu ceara din ele se fac farmece de dragoste, adică iubirea tinerilor „să se lipească" de ele precum se lipeşte ceara; 2. asemenea ceară se pune în stupii albinelor, pentru ca rodul acestora în ceară să fie mai mare în acel an; cu toate că la biserică nu se mai trag clopotele până la Înviere, ci doar poate să se bată toaca, unele fete se furişează în clopotniţă şi trag totuşi clopotele, ca să le crească spornică şi frumoasă cânepa - Suceava; îi zice Vinerea Seacă, pentru că foarte mulţi români, în special femeile, ajunează în această zi, adică nu mănâncă şi nu beau nimic până după apusul soarelui, unii nepunând nimic în gură începând chiar de cu joi seara până duminică, după Înviere - Năsăud;Bucovina; în această zi se ţine post negru, fără nici un fel de mâncare şi băutură, pentru a fi sănătos tot anul şi a fi ferit de boli şi de necazuri; cel ce va posti în această zi va şti cu trei zile mai devreme când va muri; se ajunează, pentru ca omul să fie ferit de toate bolile şi necazurile - Vaslui;Suceava; sau ca să trăiască mulţi ani în sănătate, să-i meargă bine şi să fie ajutat de Dumnezeu în toate nevoile de peste an; se mai spune că în această zi este bine să se ţină „post negru", ca pe om să nu-l doară niciodată capul - Suceava; nu se pune borş la acrit în această zi, pentru că vine necuratul şi se scaldă în el - Bucovina; nu se coase pentru că acela care o face va orbi şi nici nu se ţese, nu se toarce, nu se pregăteşte apă de spălat, leşie şi nici nu se spală cămăşi, fiindcă Sfânta Vineri ar putea să pricinuiască multe necazuri femeilor păcătoase - Sibiu; nu se ţese, nu se toarce, nu se spală şi nu spală rufe, nu se pregăteşte leşie, nu se albeşte lenjerie, în general nu se face nimic, pentru că altminteri s-ar supăra rău Sfânta Vineri pe femei şi le-ar pedepsi aspru; dacă ar îndrăzni cineva să coacă pâine, aceasta ar ieşi atât de rea la gust, încât, aruncată în mare, nici peştii nu ar fi capabili să o mănânce; nu se dă nimic afară din ogradă, fiindcă nu este bine - Moldova; singurele activităţi permise sunt înroşirea ouălor şi prepararea pascăi; în Vinerea Paştelui, se îngroapă un ou în vie contra grindinii - Vaslui; cei cărora le curge des sânge din nas să se radă, iar cei care au dureri de cap să se spele pe cap, pentru că se vor vindeca - Muntenia; unii, bărbaţi şi femei, respectă ziua de post negru şi pentru ca animalele sălbatice să nu le aducă pagubă în vite - Bucovina; bărbaţii nu seamănă, pentru că, se zice, s-ar usca şi nu ar creşte nimic şi chiar dacă ar răsări ceva, nu ar fi cu rod; se mai ţine ziua de către cei care au tot felul de bube, pentru ca ele să se usuce şi să se vindece - Suceava; ziua este ţinută şi pentru a se usca şi a se vindeca bubele de pe trupurile celor ce suferă; cine este bolnav de guşă sau de vreo altă maladie care conduce la inflamarea unor zone ale corpului, se scoală în această zi, înainte de răsăritul soarelui, se duce pe imaşul satului şi caută trei oase, pe care le apasă pe locul bolnav imediat ce le găseşte, apoi trebuie să le pună în acelaşi loc unde le-a găsit şi în aceeaşi poziţie, rostind totodată: „Vinerea Seacă/Guşă seacă!" - Suceava; sau se ia apă neîncepută, înainte de răsăritul soarelui, şi se spală cu ea pe guşă, sperând că va da înapoi - Moldova; în Vinerea Mare, este bine ca, în momentul când se scoală din pat, omul să calce mai întâi pe o bucată sau pe un mic obiect din fier, ca să nu se mai lovească tot anul; ploaia căzută în această zi dă semn oamenilor că anul va fi îmbelşugat - Vaslui;Suceava (2.MARIAN,II,p.109-112;114;116-117;2.GOROVEI,p.9;19;41;123;210; 253;CĂRĂBIŞ,p.24;PRESA). În zorii acestei zile, femeile duc la cimitire cărbuni aprinşi pentru tămâiere, pâine, apă sau vin şi sare, pe care le lasă acolo, crezând că sufletele rătăcitoare ale morţilor vor veni să se înfrunte - Bihor (ŞTEFĂNESCU, p.1). Se crede că nu este bine ca femeile să pună la copt cozonaci sau alte copturi, pentru că asta ar însemna că sunt arse mâinile Maicii Domnului, care în această zi se roagă - Bucovina (NOTE, Băncescu). Serie simbolică: cărbune-tămâie-pâine-apă-vin-sare.
Izvorul Tămăduirii - cade întotdeauna în prima zi de vineri de după Duminica Învierii Domnului sau în vinerea din Săptămâna Luminată; în această zi, preoţii scot icoanele şi fac slujbe la câmp pentru ploaie şi împotriva molimelor; unele femei fac pască şi ouă roşii, iar a doua zi, în Sâmbăta Tomei, le duc la biserică, pentru a fi slujite, şi apoi le duc la cimitir şi pun lângă fiecare cruce de pe mormântul răposaţilor din neam câte un ou şi o pască, aprinzând şi câte o lumânare, pentru a face şi morţilor „rânduială" - Moldova; se însănătoşeşte bolnavul care se scaldă în această zi, sau măcar bea apă, pentru că toate apele sunt sfinţite - Transilvania (2.MARIAN,II,p.233). Unii săteni caută izvoare de apă şi sapă fântâni în acele locuri sau curăţă un izvor ori o fântână de pe câmp, credinţa fiind că izvorul sau fântâna făcută sau curăţată în această zi nu va mai seca niciodată; ziua este cunoscută şi sub denumirea de Fântâniţa şi marchează în acest areal sfârşitul sărbătorilor de primăvară - Bacău (ICHIM,p.141). În această zi, se sfinţeşte apă, care se păstrează, ca şi Agheasma Mare într-o sticluţă, lângă icoană, fiind bună ca leac pentru orice fel de afecţiune; se crede că apa izvoarelor şi agheasma au puteri miraculoase, vindecând boli grele, răni, curmând suferinţe; preoţii scot icoanele cele mai de preţ din biserici şi săvârşesc slujbe pentru ploi şi vindecarea celor bolnavi; se spune că toate apele de fapt sunt sfinţite şi vindecătoare şi că apa de izvor poate vindeca de boli pe cei care se scaldă în ea (PRESA).
Vinerea Mare - Sfânta Cuvioasa Parascheva de la Iaşi. Cu toate că, în calendarul creştin-ortodox, prăznuirea acestei zile are dată certă (14 octombrie) şi, în consecinţă, poate să cadă în oricare din zilele săptămânii, poporul totuşi numeşte această zi Vinerea Mare.

VIOARĂ
Copilul venit de la botez este scăldat cu apă adusă cu o oală nouă, iar în apă se pune şi o strună de vioară, ca în viaţă el să cânte frumos - Muntenia; fetele fură strune de la vreo vioară şi le înfăşoară la încheietura mâinii, ca să fie iubite cum sunt sunetele scoase de vioară - Suceava (2.GOROVEI, p.81;213). Multe greutăţi va întâmpina cel care se visează acordând strunele unei viori - Suceava (NOTE,Băncescu).

VIOLET
Culoarea violet simbolizează stăpânirea de sine, răbdarea, încrederea în dreptate şi adevăr (ZAHACINSCHI,p.18;DIACONESCU,p.25).

VIS (A VISA)
Se crede că visele sunt o transpunere a diferitelor planuri ale vieţii reale şi, din această cauză, cântăreşte foarte mult cum se visează, ce se visează, în ce perioadă de timp se visează; astfel, toate visele avute în noaptea de sâmbătă spre duminică se împlinesc - Buzău, dar se crede şi că nu se împlinesc - Suceava; ca să nu se mai viseze, este bine să nu se povestească visele - Galaţi;Moldova; se spune că, dacă visează cineva ceva care are semnificaţie malefică, să povestească altei persoane ceea ce a visat, iar aceasta să dea o interpretare bună visului; în acest caz, visul va avea cu siguranţă un deznodământ benefic - Bucovina (2.GOROVEI,p.253;254). În Mehedinţi, se crede că ursitoarele se arată numai în vis mamei şi moaşei copilului; din această cauză, ambele se scoală dimineaţa cu faţa la perete (şi nu cu faţa la fereastră), ca să nu uite ceea ce au visat; dacă visează câmpuri înverzite, păduri înfrunzite, ape limpezi, cer senin, copilul va avea o viaţă lungă, fericită şi ferită de boli; dacă visează ape tulburi, drumuri întortocheate, prăpastii, copilul va fi mereu bolnăvicios şi nu va trăi foarte mult; iar dacă visează că le-a luat cineva copilul sau le-a fost cerut spre creştere înseamnă că el va muri în curând (CIOBANU,p.76-77). În textele folclorice, dragostea aflată la mare distanţă reprezintă pentru partener un vis (EVSEEV,p.101).

VISCERE
În limba română medievală, cuvântul maţ avea şi sensul de pântece („Cum a fost Iona în maţele chitului"), adânc, străfund („Din maţele iadului strigarea mea auzit-ai"), inimă, suflet, adâncul fiinţei omeneşti („râuri vor curăţa din maţele lui ape vii"); cu acest ultim sens, se păstrează şi astăzi în limbajul familial, în expresia „îţi curg maţele", rostită pentru a exprima mirarea pentru o zgârietură a pielii, din care curge puţin sânge, primind astfel şi această semnificaţie; textele folclorice atestă importanţa intestinelor, în acest context fiind probative variantele baladei „Toma Alimoş" (în care lupta celor doi eroi sfârşeşte numai când adversarului i se taie în bucăţi mărunte maţele şi apoi i se răspândesc pe câmpii), povestirile despre fetele (femeile) pedepsite pentru că au încălcat interdicţiile impuse de ziua Sântoaderului şi au tors (li se înşiră maţele cum se înşiră firul din furcă după fus; măruntaiele le-au fost aruncate pe acoperişul morii; sau li se înşiră maţele pe garduri), sau în basmul „Înşir-te mărgăritare", în care se narează metamorfoza a doi copii năzdrăvani, care devin succesiv meri, scânduri în patul împăratului, scântei, două fire de busuioc, doi miei, care vor fi sacrificaţi, maţele lor spălate cu atenţie, dar, dintr-un fragment rupt întâmplător, vor reveni la viaţă; deci nu inima, nu creierul, nu ficatul sau orice altă parte anatomică a corpului uman trebuie păzită cu mare grijă, ci intestinele, pentru că ele sunt purtătoarele principiului vital, apte de regenerare magică; maţele cârlanilor sacrificaţi se pun la rădăcina pomilor care nu rodesc (PRESĂ).

VIŞIN (Prunus cerasus - DLRM,p.933)
Pe crenguţele pomilor, în special la vişini, se găsesc un fel de umflături asemănătoare inelelor, cărora sătenii le spun somn şi care se culeg şi se pun la leagănul copiilor mici, pentru a dormi liniştiţi - Ţara Oltului (GOLOPENŢIA,p.103).

VITĂ
Se crede că vitele pot vorbi în serile şi nopţile din ajunul Crăciunului, Sfântului Vasile (Anul Nou), Bobotezei şi Paştelui, destăinuindu-se una alteia unde se află comori ascunse în pământ - Suceava; vita neagră cu pete albe pe spinare trebuie păstrată, pentru că este aducătoare de noroc - Tecuci; vitele căpătate de pomană sunt aducătoare de belşug şi nu trebuie înstrăinate - Galaţi; copilul, scos afară din casă, să nu fie de faţă la plecarea sau la venirea vitelor de la păşune, pentru că le poate lua mugetele şi nu mai doarme toată noaptea - Muntenia; în ziua Anului Nou, fata nemăritată se duce în grajd şi loveşte cu piciorul într-o vită culcată şi, la a câta lovitură se va ridica animalul, peste atâţi ani se va mărita fata - Suceava; când vita se scarpină de zidul casei, fata sau flăcăul din acea familie se va căsători curând - Tecuci; este semn de noroc pentru casa în curtea căreia vin vite străine - Tecuci; când vitele tac este semn de foamete pentru mulţi ani - Vaslui; când gospodarul a hotărât să vândă una dintre vitele sale, ea trebuie dată cât mai repede, în caz contrar proprietarul putând avea pagubă în animale - Tecuci; dacă vita, care urmează a fi vândută, îşi face nevoile în curte, la plecare, este semn că ea va fi înstrăinată destul de repede - Vâlcea; vita cumpărată în vederea sacrificării este socotită ca fiind cu noroc - Suceava; vita bolnavă nu trebuie lăsată să moară, ci trebuie imediat sacrificată, crezându-se că, pentru ea, cuţitul este ca lumânarea pentru om - Muntenia; când moare o vită, se crede că, de fapt, morţii familiei cer să li se facă pomană - Ţara Oltului; dacă moare o vită în gospodărie şi este găsită cu ochii deschişi, este semn că vor muri şi alte animale - Suceava; se crede că este spurcat din clipa în care cineva vede pentru prima dată, pe nemâncate, primăvara, animal tocmai atunci fătat, precum mânz, viţel etc. - Muntenia; este semn de sărăcie, când vitele, venind seara de la păscut, trag în ocoale străine şi nu la casa lor - Iaşi; când zburdă vitele, când vin de la păşune, sau prin ogradă este semn că vremea se va face friguroasă - Suceava; când vitele mugesc şi se uită în sus, este semn că va fi furtună puternică - Moldova;Suceava; când vitele se aleargă în timp ce sunt mânate la apă, sau la întoarcerea de la adăpat, este semn de furtună mare - Suceava; dacă vreo vită boncăne cu copitele în podeaua grajdului este semn rău, fie moare cineva, fie se va petrece un fenomen natural distrugător, cum ar fi furtună, cutremur etc. - Suceava (2. GOROVEI, p.9;20;60;88;170;172;254-256;258;261;264; 2.MARIAN,I,p.88;GOLOPEN-ŢIA, p.165; NOTE,Băncescu). Cine are numai o vită în curte şi mai cumpără una îi trece coada uneia dintre ele prin gura celeilalte şi apoi le dă tărâţe cu sare pe o masă rotundă, joasă, în mijlocul bătăturii, ca să se întovărăşească amândouă: „Cum trag amândouă la tărâţe, aşa să tragă şi la jug" - Gorj (CĂRĂBIŞ,p.29). Când aleargă vitele ca şi cum s-ar întrece în curând se va strica vremea; când se ling boii înjugaţi este semn de vreme bună - Teleorman (2.CHIVU,p.247). Când vitele în grajd se agită şi se lovesc unele de altele este semn de primejdie, de cutremur - Maramureş (BOGDAN,p. 14). Cine se visează că a pierdut o vită este semn că-i va muri dintre prieteni; înseamnă defăimare şi dispreţ pentru cel care visează că se luptă cu o vită - Suceava (NOTE,Băncescu).

VIŢĂ DE VIE (Vitis vinifera - DLRM,p.934)
Trecerea viţei de vie, ca simbol, din cultul dionisiac în cel creştin şi reprezentarea chiar a patimilor lui Hristos sub forma ciorchinelui de struguri zdrobit, precum şi regăsirea acestui motiv în aproape întreg spaţiul fostului Imperiu Roman demonstrează vigoarea conservării sensurilor sale primare (PETRESCU,p.42). Este simbol al femeii şi considerată plantă înzestrată cu puteri sacrale, care pot fi augmentate prin purtarea unui brâu de coarde de viţă la jugul a doi boi gemeni (EVSEEV,p.139; 150). Viţa de vie şi strugurele, ca motive decorative, au fost identificate pe cămăşile purtate de Junii Braşovului, reminiscenţă a străvechiului fond de credinţe indo-europene, perpetuate în cultul dionisiac şi apoi în cel creştin, din care cauză le regăsim pe icoane, pe crucile de sat şi pe unele piese de ceramică şi din lemn (PRESA;NOTE,Antonescu). Cel ce doreşte să aibă vie roditoare, să o sădească din butaşi furaţi - Muntenia; cine are bube la cap să nu intre în vie, pentru că boala se înrăutăţeşte - Vâlcea; să nu se mănânce cârceii de la viţa de vie, fiindcă cel ce o face va avea lesne cârcei - Tecuci (2.GOROVEI,p.29;44;257). În Maramureş, se crede că nu este bine să se pună pe foc viţă de vie, pentru că îl vor durea măselele pe cel care o face (BOGDAN,p.99). Cine visează butuc de viţă de vie va primi veste bună, iar cel ce visează cârcei de viţă va fi păgubit de către un hoţ - Bucovina (NOTE,Băncescu).

VIŢEL
Când vaca fată numai bouţi este semn de noroc în gospodărie - Suceava; dar dacă fată doi viţei gemeni este semn rău - Tecuci; când moare viţelul unei vaci, înseamnă că acesteia i s-a luat mana (laptele) - Tecuci (2.GOROVEI,p.169;246;248). După ce se face curăţenie în casă pentru Anul Nou, unii bărbaţi aduc înăuntru un viţel gras sau un miel, pentru ca semănătorii „să semene" pe el, crezând că astfel le va merge bine peste an - Suceava (2.MARIAN,I,p.114).


VOCE
Dacă se va auzi în vis glas plăcut şi dulce este semn că şi în realitate se va auzi, cât de curând, o veste care va provoca bucurie - Suceava (NOTE,Băncescu).

VOLBURĂ (Convolvulus arvensis - DLRM,p.939)
Plantă erbacee agăţătoare, cu tulpina subţire şi frunze ovale, având flori albe sau roz, plăcut mirositoare, cu corola în formă de pâlnie, cunoscută şi sub denumirea de rochiţa-rândunicii (ŞĂINEANU,V,p.507). Se crede că, în anii când răsare mai multă volbură decât în mod obişnuit, va fi secetă şi foamete - Vâlcea (2.GOROVEI,p.277).

VOLUTĂ v. SPIRALĂ

VORBĂ (A VORBI)
Cuvântul face parte dintre mijloacele cele mai vechi prin intermediul cărora este declanşată magia şi potenţate puterile acesteia; prin mijlocirea cuvântului rostit sau cântat este apelată divinitatea, i se invocă intervenţia spre binele oamenilor; Sfântului Ioan i se spune : „Sai în vânt, sai în pământ", iar lui Dumnezeu: „Scoală, Doamne, nu dormi!", pentru că este nevoie ca Demiurgul să aducă „mană câmpului"; de remarcat tonul poruncitor al invocaţiilor, care stabileşte un raport de la egal la egal între om şi divinitate; spunând, impunând chiar, ce să facă, cum să facă, vorba spusă în împrejurări speciale, ele însele încărcate cu magie, devine o provocare, o dezlănţuire de energii; cuvântul este însăşi facerea, zămislirea; binecuvântarea se transformă, pe cale magică, în binefacere (HERSENI,p.263). Folclorul evidenţiază cel mai bine importanţa vorbelor (cuvintelor), indiferent de specia literară cărora aparţin; de pildă, dragostea este făcută din vorbe, locvacitatea fiind esenţială în erotism; absenţa acesteia aduce urâtul, în sensul de partener cu fizionomie neplăcută, dar şi în sensul de singurătate, silă de viaţă (EVSEEV,p.142). Ca să nu se mai amintească de rolul magico-ritual pe care îl îndeplineşte vorba în descântece; de aici, interdicţiile de a vorbi în anumite situaţii, de exemplu când se aşează ouă în foc, ca să se coacă, pentru că în caz contrar ele ar plesni - Teleorman; sau pentru că trage a sărăcie - Muntenia; de asemenea, când păsările de curte au puii mici, nu este bine să se vorbească despre ele, pentru că se crede că le-ar mânca furnicile puii - Mehedinţi; dacă primul cuvânt rostit de un copil este „tată", mama lui va mai naşte un băiat, iar, dacă zice „mamă", va mai naşte o fată - Muntenia; nu se vorbeşte în timp ce sunt semănate legumele în grădină, pentru că viermii vor mânca rădăcinile plantei, şi nici când este semănat grâul, fiindcă vrăbiile vor mânca seminţele - Ţara Oltului (2. OROVEI,p.163;211; GOLOPENŢIA, p.140-141;180;190). Când două persoane rostesc simultan aceleaşi vorbe, se crede că „a mai crăpat un drac"; cine visează că este necinstit, ocărât cu vorbe grele de către cineva este semn că va avea supărare în casă - Suceava (NOTE,Băncescu).

VOVEDENIE
Sărbătoare religioasă celebrată de către biserica creştin-ortodoxă la 21 noiembrie, în amintirea zilei când Fecioara Maria a fost însoţită de părinţii săi în templul din Ierusalim (ŞĂINEANU,V,p.514).

VRABIE (Passer domesticus - DLRM,p.941)
Agreabilă orăşeanului pentru firea ei gureşă, vrabia nu este însă privită cu aceeaşi simpatie de către omul civilizaţiei tradiţionale, deoarece, aflată în permanentă căutare de hrană, îi aduce gospodarului pagube serioase, stricând grâul, ovăzul, floarea-soarelui, cânepa şi mâncarea păsărilor domestice; nu este doar hulpavă, ci şi o mare hoţomană; în consecinţă, tot sistemul de simboluri gravitează în jurul ideii de lăcomie; se spune că se trage dintr-o copilă rea, căreia nimeni nu-i putea intra în voie cu mâncarea; blestemată de demiurg, ea s-a prefăcut într-o pasăre care „strică" pâinea şi cânepa în câmp, cum nu o face nici o altă pasăre; se mai spune că rachiul a fost făcut de vrăbioi, care a luat câte puţin grâu şi secară şi le-a pus într-o groapă; apoi a luat din ce rezultase şi a băut, s-a îmbătat şi stătea pe jos beat, tăvălit în glod; pornind de la pâine (aliment consacrat) şi de la cereale (plante cu virtuţi sacre), aruncându-le în pământ şi „stricându-le" printr-un proces natural de fermentaţie, pasărea hulpavă a obţinut o licoare nehrănitoare, cu acţiune degradatoare; deci, vrăbioiul este definit de acest cod (crud, fermentat, putred) ca fiind negativ, un „pervertitor" al substanţelor bune în substanţe rele; ca să-i explice lăcomia, se spune că vrabia ar fi obligată să hrănească un personaj (de sorginte sacrală), aflat într-un tărâm „de dincolo"; în această ipostază, pasărea este absolvită de păcatul „lăcomiei", pentru că ea nu ar strânge pentru sine, ci pentru o fiinţă (aparent) neajutorată; ziua în care se face acest pelerinaj este de Sfântul Simion Stâlpnicul (1 septembrie), când vrăbiile „iau toate pâinile în plisc şi merg nu se ştie unde"; în alte povestiri, vrăbiile nu ar duce hrană, ci s-ar oferi pe ele însele drept hrană în această zi; „undeva, într-o vizunie de munte sau codru este o babă, împărăteasa tuturor paserilor; în ziua aceea, vin toate paserile la dânsa şi ea le măsoară cu dimerlia, numai vârful îl rade şi acela se întoarce înapoi, iar celelalte rămân să-i fie de hrană peste an"; de aceea, în ziua Sfântului Simion „nu vei găsi o vrabie, să dai un galben"; se mai spune că odinioară vrăbiile erau mult mai mari, dar, pentru că nu i-au dat pace lui Iisus, când era pe cruce, au fost blestemate să se hrănească numai cu firimituri, să fie mici şi neputincioase, să fie prinse mereu în laţurile copiilor; anumite practici magice cer ca, în anumite zile consacrate, să se adune resturile de la masă şi să fie dăruite vrăbiilor; acestea, astfel îndestulate, vor ocoli holdele; de asemenea, la semănat, li se oferă o mână de grâu, ca să nu se atingă de restul lanului; alteori, prin sistemul analogiei simbolice, vrăbiile sunt legate, orbite, încremenite etc., în speranţa că vor ocoli bunurile gospodarului şi îi vor pricinui cât mai puţine pagube; din multe puncte de vedere, prin acţiunea păgubitoare, se aseamănă cu şoarecele (COMAN,II,p.32-35). Simbolizează ataşamentul, credinţa în partener şi în prietenie (ZAHACINSCHI,p.43). Cine, în zi de Crăciun, va mânca întâi carne de vrabie, acela va fi, peste vară, uşor la muncă şi plin de putere precum vrabia - Vlaşca;Iaşi; vara, înainte de primul scăldat, este bine să se mănânce carne de vrabie, pentru a nu se suferi de friguri - Mehedinţi; când cineva vorbeşte seara de pui de vrabie, pe acela îl vor mânca furnicile - Argeş; prevesteşte ceartă în familie ciripitul îndelung al vrăbiilor în faţa casei - Tecuci; când vrăbiile se scaldă în colb este semn de vreme frumoasă; dar tot în această zonă se crede că este semn de ploaie - Suceava; dacă vrăbiile cântă toamna este semn că va ploua - Vaslui; când vrăbiile ciripesc gălăgios sau ciocănesc la ferestre este semn că vremea se va strica - Muntenia;Suceava; va viscoli dacă vrăbiile se aşează multe pe grămezile de gunoi şi ciripesc - Vaslui; este semn că va ninge, dacă vrăbiile se strâng mai multe la un loc şi zboară toate din loc în loc, sau stau multe în copaci şi ciripesc zgomotos - Suceava; dacă, iarna, vrăbiile îşi caută loc de cuib pe sub streşini este semn că va fi ger - Vaslui; Suceava (2.GOROVEI,p.92;96;262;264;257;266;283). În Oltenia, există obiceiul ca, în ajunul Anului Nou, să se mănânce o vrabie, pentru ca tinerii să fie uşori, sprinteni peste an, iar bătrânii să poată ajunge mai uşor în lumea umbrelor (ENACHE,p.125). Iarna, când se adună vrăbiile la un loc şi ciripesc, înseamnă că va ninge - Bucovina (2.MARIAN,I,p. 88).

VRACI v. DOCTOR.

VRĂJITOARE
Vrăjitoarele sunt femei care, după moarte, nu putrezesc - Suceava; ele apar întotdeauna printre oameni sub formă de pasăre - Tecuci (2.GOROVEI,p.260;286).

VREASC
În Moldova şi nord-estul Munteniei, în dimineaţa Anului Nou, se strâng mai multe fete la casa uneia dintre ele, unde li se leagă, pe rând, ochii şi astfel legate trebuie să meargă la butucul unde se taie lemne, să apuce un braţ de vreascuri, cât pot să ducă; numărate vreascurile aduse, dacă sunt la număr cu soţ, fata respectivă se va mărita în anul acela (2.MARIAN,II,p.102). Se crede că nu este bine ca primăvara să se pună mâna mai întâi pe lemne, beţe, vreascuri, pentru că, peste vară, cel ce o face va avea de-a face cu şerpii - Maramureş (BOGDAN,p.45). Este bine ca apa pentru scalda copilului să fie încălzită cu vreascuri adunate de pe drum - Banat;Bihor; pe mormântul unui spânzurat, fiecare trecător pune câte un vreasc, beţe sau găteje, până se strânge o grămadă mai mare, căreia un altul îi dă foc, spunându-se că aceasta este lumânarea mortului - Suceava (2.GOROVEI, p.154; 213). v. LEMN.

VREME
Deosebit de bogată în sensuri, noţiunea vreme îşi circumscrie aria semantică pe două zone: una se referă la durata în timp, de la infinit la etape temporale din ce în ce mai scurte, dar oricum neprecizate, până la a însemna chiar intervalul de un an; cea de a doua zonă se orientează către contexte a căror semnificaţie nominalizează starea momentului sau al unui interval de timp trăit efectiv („vremuri bune"; „vremuri rele"), precum şi situaţia meteorologică a momentului despre care se discută; cu toate acestea, ultimele două conotaţii semantice acroşează şi semnificaţii care ţin de noţiuni precum soartă, destin, ursită, aspect pe care dicţionarele nu îl pun suficient în lumină; astfel, după cum este vremea la naşterea copilului, tot aşa va fi şi viaţa lui - Teleorman; la fel, se crede că starea vremii în timpul nunţii dă seama de cum va evolua căsnicia celor doi tineri - Teleorman;Iaşi (2.GOROVEI,p.231;1.CHIVU,p.245). Operând permanent cu opoziţii, în mentalitatea tradiţională se evidenţiază şi o Vreme de Apoi, numită şi Sfârşitul Lumii sau Coada Veacului; semnele prevestitoare ale acestui moment sunt de ordin social şi moral: procese între părinţi şi copii, incesturi, căsătorii între parteneri de vârste foarte diferite, un accentuat spor al populaţiei, invenţii tehnice şi, în general, o evoluţie tehnologică pusă pe seama forţelor diavoleşti, apariţia unei realităţi nefireşti (râuri care curg la deal), frecvenţa mare a războaielor, foamete cuprinzătoare a multor populaţii, cutremure; sub influenţă biblică, se crede că Vremea de Apoi este concomitentă cu apariţia lui Antichrist (care însă va domni doar trei ani), numit, în Moldova, şi Antihârţ; venirea lui va fi anunţată de un vânt distrugător, sau de o ploaie de foc, a cărui flacără se crede că ar proveni din sângele lui Sântilie (Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul - prăznuit la 20 iulie), ucis de Antichrist; sau ar avea sorgintea în căldarea Lunii, umplută cu sângele lui Abel; drept urmare, pământul se va topi, munţii vor curge precum răşina, iar ploaia şi vântul vor purifica totul; după acest şir de dezastre şi după Judecata de Apoi, lumea se va regenera în urma unui nou potop (de data asta având rol purificator), care va readuce pământul la starea lui primordială, cu o altă vegetaţie, dar populat de oameni mai mici, lipsiţi de necesitatea de a munci şi a se hrăni, adică un fel de îngeri; în cântecele bătrâneşti şi în colindele româneşti, se păstrează aceeaşi imagine escatologică, dar cu o structură compusă din doar două-trei elemente (2.KERNBACH,p.198). Uneori, Vremea de Apoi ne este înfăţişată în tablouri idilice, precum ar fi bunăoară prezenţa morilor şi a cârciumilor pe la toate vadurile şi răspântiile - Neamţ; sau faptul că se vor face arături şi împrejurul satelor - Suceava; oamenii trăitori atunci vor avea dimensiuni aşa de mărunte, încât 12 astfel de indivizi vor fi necesari pentru rostogolirea unui ou de găină - Iaşi (2.GOROVEI, p.270).

VULPE (Vulpes vulpes - DLRM,p.943)
Se spune că Dumnezeu „îi dădu vulpii vicleşugul, iar omului meşteşugul"; această antiteză dintre „vicleşug" şi „meşteşug" sintetizează esenţa profilului folcloric al vulpii; animalul „roşcovan şi codat" reprezintă perfidia deplină, perfidia în stare nativă, ca produs al instinctului şi al luptei oarbe pentru supravieţuire; la Păcală, vicleşugul este un joc subtil, pe când la vulpe viclenia reprezintă un mod biologic de a fi, o reacţie necesară pentru salvarea vieţii sau pentru dobândirea hranei; în folclorul românesc, întâlnirea cu vulpea funcţionează ca un semn rău: „când îţi ies înainte vulpe sau iepuri, este bine să te întorci înapoi, că nu-ţi merge deloc bine; vulpea şi iepurii sunt animale sărăntoace", în consecinţă au atribute malefice; dar, în restul culturii populare, nu există nici legende, nici povestiri, nici practici magice în care vulpea să fie o prezenţă activă, dotată cu atribute malefice; de asemenea, nu sunt atestări conform cărora dracul, pricolicii, strigoii, alte făpturi infernale să ia chipul vulpii; ea nu este invocată nici în blesteme, nici în descântece şi nu este folosită în magie ori în jocurile şi riturile cu măşti; atributele benefice sunt şi ele puţine la număr, vulpea figurând ca animal psihopomp în unele bocete şi ca sfătuitor şi ghid al eroului în basmul fantastic; figura ei domină atât cantitativ, prin frecvenţă, cât şi calitativ, prin varietatea întâmplărilor şi semnificaţia lor, în basmul despre animale; în unele bocete, ea se substituie lupului, ivindu-se la vămile lumii de dincolo; în cântecul „Zorile", sufletul călător este sfătuit să nu se teamă de vulpe, ci să „o prindă drept soră"; funcţia psihopompă se transformă, la trecerea din contextul ritului funerar în spaţiul altor forme de cultură, în aceea de animal-ghid sau adjuvant; în basmul fantastic, vulpea figurează printre „câinii" eroului: pentru că le înţelege păsul şi le cruţă, pe ele sau pe puii lor, acesta primeşte de la animalele recunoscătoare câte un pui de iepure, de vulpe, de lup şi de urs, având deci patru „căţeluşi", ultimul termen exprimând fidelitatea ajutoarelor, însoţitori care îl vor sfătui mereu, îl vor apăra şi îl vor sprijini în aventurile sale; cele patru animale ajutătoare sunt reprezentări funerare, pentru că, în „Cântecul Zorilor", ursul, lupul şi vulpea conduc mortul pe căile întortocheate din tărâmul celălalt, iar iepurele este şi el o fiinţă infernală, care poartă sufletul celui decedat, dacă îl urmează către lumea de dincolo (COMAN, I,p.138-142). Îi va merge bine celui care îi iese în cale o vulpe - Suceava; când o femeie gravidă se sperie de ceva şi este gata să piardă sarcina, se afumă cu nări de vulpe - Moldova; cine îşi pierde auzul este bine să-şi pună în urechi, pentru câtva timp, genele unui vulpoi - Suceava (2.GOROVEI,p.191;242;279).

VULTUR
Simbolizează soarele în momentul răsăririi lui; sau este personificarea vederii pătrunzătoare a acestei păsări de cer înalt, fiind precum raza care răsare mai întâi şi atinge turmele, cirezile, casele şi oamenii; de regulă, culoarea care îl însoţeşte este cea a aurului (BUHOCIU,p.124). Despre el se spune că este „împăratul păsărilor"; credinţele populare susţin că vulturul este nemuritor, pentru că, o dată la 30 de ani, merge la fântâna lui Iordan, se scaldă acolo şi întinereşte; pentru că înfruntă puterea morţii şi se bucură de o viaţă veşnică, vulturul poate fi un simbol al sufletului, al eternităţii acestuia; în această ipostază îl întâlnim frecvent pe monumentele funerare din Dacia şi chiar în străvechea artă traco-getică; vulturii s-au ivit în această lume în urma unor întâmplări legate de o trecere de la un tărâm la altul; astfel, ei se trag dintr-o fată de împărat, care a fost răpită şi dusă în altă lume, unde, bând apa dintr-un izvor fermecat, s-a transformat în vultur; sau ei provin din împăratul şi împărăteasa care au plecat să-şi caute feciorul dispărut; o altă legendă spune că doi copii sunt părăsiţi în pădure, unde întâlnesc o „vulturoaie", care se rătăcise în lumea aceasta şi nu găsea drumul spre cea de dincolo; copiii o hrănesc şi, drept răsplată, ea îi scoate din pădure şi îi duce la „lumea cu oameni"; copiii devin împărat şi împărăteasă, iar din puii vulturoaiei din celălalt tărâm se naşte neamul vulturilor de pe această lume; este pasăre mesager sau călăuză, cu acest rol apărând în basme şi în balade, unde cel mai adesea este o apariţie de rău augur; el este trimis de voinic să ducă mamei sau iubitei sale mâna cu inelul său, ca semn al pierzaniei; sau este trimis să găsească iubita voinicului şi să i-o aducă; în unele basme, vulturul apare însă ca o fiinţă năzdrăvană, venită de pe tărâmul celălalt; este un fel de auxiliar al eroului pe care îl ajută, îl sfătuieşte sau îl înlocuieşte la îndeplinirea unor sarcini; frecvent, voinicul este scos în lumea de sus de pajura recunoscătoare, pentru că i-a salvat puii de atacul unui şarpe; descântecele preiau atributele de pasăre-călătoare, utilizând vulturul ca un adjuvant al celui care rosteşte textul, fiind chemat să ia răul, boala de la cel descântat şi să le ducă la acela care le-a trimis; apare şi în colinde, într-o ipostază derivată tot din funcţia lui de pasăre-mesager, accentul căzând însă pe pana de vultur, care este un dar preţios, vulturul fiind junele „ca un vultur", iar gazda, fetele şi alţi juni sunt beneficiarii obiectului fermecat; într-o povestire se spune că vulturul este metamorfoza unui băiat lacom; acesta nu a avut răbdare să aştepte până ce mama lui coace pâinea şi a mâncat aluatul crud; de aceea a fost blestemat să se prefacă într-o pasăre hulpavă şi să umble numai prin locuri pustii (COMAN,II,p.84-87). Când vulturii zboară lin este semn că se schimbă vremea - Galaţi;Tulcea (2.GOROVEI, p.264;270).


Z

ZADIE v. FUSTĂ

ZAHĂR
Se crede că este bine ca mireasa, în timp ce merge la cununie, să-şi pună în sân o mică oglindă şi o bucată de zahăr şi apoi să pună zahărul acela în bucatele ce le va mânca soacra ei, pentru ca nora cea tânără să fie văzută bine în noua casă - Bucovina; (2.GOROVEI,p.70). În cadrul practicilor de sondare a viitorului pe care le fac fetele în ziua Anului Nou, indicarea vasului sub care se află zahăr înseamnă că viaţa tinerei va fi dulce (2.MARIAN,I,p.67). Serie simbolică: oglindă-zahăr.

ZĂPADĂ
Este bine ca, în ziua în care a nins prima oară în acea toamnă sau iarnă, în aceeaşi zi a săptămânii să se semene dovleci primăvara şi atunci se vor face nesperat de mulţi - Iaşi; se spune că zăpada, căzută primăvara, este a mieilor şi a păsărilor - Suceava; sau numai a mieilor - Muntenia; se crede că este bine să se strângă puţină zăpadă, din cea care cade prima în primăvară, să se topească şi cu apa rezultată să fie stropite răsadurile, ca să nu facă purici - Suceava (2.GOROVEI,p.25;175; 179; 209;NOTE,Antonescu). Când ninge primăvara târziu, după câteva zile însorite, uneori chiar după Paşte, se spune că aceea este Zăpada Mieilor; în partea de sud a Transilvaniei, se crede că neaua respectivă ar fi stropii de lapte care se preling de la boturile mieilor din cer când ei sug, iar mieii ar aparţine Ciobanului cu Oile şi Câinii, constelaţie care se iveşte pe bolta cerească în Noaptea Oilor, adică în noaptea din ajunul prăznuirii Sfântului Gheorghe (23 aprilie), dând semnalul de pornire a turmelor spre păşunile montane; în Moldova, se crede că fulgii târzii de omăt sunt scamele de lână din fuiorul Maicii Domnului, care îi pregăteşte lui Iisus veşmintele împărăteşti pentru Înălţare; în Oltenia şi în Teleorman, această ultimă zăpadă ar reprezenta lacrimile Maicii Îndurerate sau ale îngerilor pentru suferinţele pe care Mântuitorul le suportă în Săptămâna Patimilor; în unele sate transilvănene, se spune că ar fi fulgii din pernele pe care Maica Precista le-ar pregăti pentru odihna Fiului Ei în Palatul Ceresc; în alte sate, se spune că ar fi făina care se cerne în Rai pentru pasca şi cozonacii preparaţi pentru Paşte; în Valea Ialomiţei, aceşti fulgi ar proveni din petalele florilor care se scutură prin livezile Raiului, sau din pulberea de pe aripile fluturilor care zboară prin grădinile cerului; în Vrancea, fulgii târzii de zăpadă ar fi cocardele fetelor moarte necununate, pe care le aruncă pe pământ pentru a-şi ademeni mirii; în satele din Câmpia Bărăganului, fulgii sunt zalele îngerilor-ostaşi, conduşi de către Arhanghelul Mihail în timpul războiului cu dracii; alţi săteni afirmă însă că ar fi zalele ielelor; în multe ţinuturi, Zăpada Mieilor este considerată mai sfântă şi mai bună de leac decât agheasma şi, din acest motiv, este strânsă în ulcioare noi pentru vindecarea diferitelor boli; fetele se spală cu apa provenită din topirea acestei zăpezi, ca să aibă părul lucios şi pielea albă, sau pun în ea şi urzici, spălându-se apoi cu această apă pentru a fi frumoase şi drăgăstoase peste an (PRESA). Cine se visează ca fiind pe timp de iarnă cu zăpadă multă înseamnă că va avea un an roditor, dar cine visează că ninge are semn că, aşa cum a câştigat, aşa va risipi - Suceava (NOTE,Băncescu). v. APĂ.

ZÂNĂ
Termen generic prin care, în mentalitatea tradiţională, sunt denumite creaturile feminine închipuite, fiind concepute cu o siluetă serafică, imponderabilă, înveşmântate mai totdeauna în voaluri albe, apărând mai ales noaptea şi dansând în cerc; în cele mai dese cazuri sunt binevoitoare, dar pot avea şi accente de răutate atunci când nu sunt ascultate sau nu li se respectă cu sfinţenie regulile de viaţă; poporul le numeşte zâne, crăiese, iele, rusalii, şoimane, vântoase etc.; sunt în număr de şapte sau nouă, au fire răzbunătoare şi pedepsesc pe cei care lucrează în zilele de Rusalii sau în joile dintre Strodul Rusaliilor şi Duminica Mare (Rusaliile); se crede că, pentru a-i speria pe oameni, ele iau chip de cal, de unde şi denumirea bolii „luatul din căluş", calul fiind considerat, printre altele, şi demonul sănătăţii; protectoare ale lacurilor limpezi, ale florilor şi pomilor, zânele sunt înfăţişate, de regulă, ca nişte femei frumoase, cu puteri supranaturale; sunt descrise ca având o fire bună, îngăduitoare, dar, la nevoie, pot pedepsi cu asprime pe cei care le încalcă interdicţiile sau care nu le iau în serios şi le ironizează - Maramureş (PRESA).
Zâna (Crăiasa) Zăpezilor. O legendă din Ialomiţa povesteşte că, la începuturile lumii, când nu exista iarnă, ci numai o vară continuă, cu pomi roditori şi câmpii veşnic verzi, zânele erau binevoitoare cu oamenii, mai ales cu copiii şi chiar îşi aveau case prin sate, unde locuiau uneori; această armonie a durat până când un tânăr străjer, care fusese pus să păzească temniţa în care erau închise duhurile rele, s-a adăpostit de ploaie într-o colibă de lemn, printre încheieturile căreia creştea planta numită somnoroasă; ploaia a trecut repede, dar tânărul a dormit o săptămână întreagă, timp în care duhurile cele rele au scăpat, fugind prin pădurile întunecate, prin scorburile copacilor, prin smârcuri şi prăpăstii, prin cimitire şi prin tot felul de ascunzişuri ale pământului; ca să nu poată fi urmărite, cea mai rea dintre aceste creaturi l-a prefăcut pe tânăr în Copacul Dalb, adică în mesteacăn; logodnica flăcăului, care era fată de împărat, l-a aşteptat pe tânăr şi l-a jelit până i s-au albit cosiţele; cuprinse de duioşie, zânele au trecut fata în rândul lor şi au dăruit-o cu aripi, dar, pentru că apucase să se îmbrace în mireasă, acelaşi veşmânt îl poartă şi astăzi; ea este Zâna sau Crăiasa Zăpezilor şi locuieşte într-un palat de cleştar şi pietre preţioase, aşezat deasupra norilor; la acest palat sosesc toţi flăcăii şi fetele care au murit nenuntiţi; toate aceste duhuri nevinovate încep, din noaptea Sfântului Andrei (spre 30 noiembrie), un dans care ţine până la venirea primăverii, în timpul mişcărilor unduitoare din aripile lor desprinzându-se fulgi care se aştern pe pământ sub formă de zăpadă; în curtea palatului se află şi uriaşa Biserică de Gheaţă, unde se fac slujbe şi se înalţă rugăciuni pentru ca Dumnezeu să aducă pacea veşnică pe Pământ; se spune că, dintre toate zânele, numai Crăiasa Zăpezilor coboară din când în când pe pământ ca să-şi caute mirele printre copacii cei dalbi (PRESA).

ZBOR (A ZBURA)
Dacă se visează cineva zburând înseamnă că popularitatea şi onoarea lui vor atinge cote mai ridicate - Moldova (2.GOROVEI,p.254).

ZBURĂTOR
Se crede că Zburătorul trăieşte în scorburile copacilor bătrâni din lunci sau poiene; el este foarte gras, pentru că se hrăneşte numai din trupurile atâtor îndrăgostiţi, dar se poate schimba şi micşora, încât să încapă în scorbură, sau să se transforme într-un şarpe subţire, sau într-un june zvelt şi frumos; dacă cineva ştie scorbura în care se ascunde zmeul care îl chinuieşte noaptea, poate să scape de el dând foc ziua scorburii, dar, îndată ce a dat foc, să fugă, fără să se uite înapoi, fiindcă zmeul, văzând că arde, îl strigă pe nume şi, în caz că omul se întoarce, atunci Zburătorul îl schilodeşte sau îl omoară; dacă însă este destul de tare şi nu se întoarce, zmeul plesneşte de necaz şi moare, arzând cu scorbură cu tot (OLINESCU,p.295-296). Este un spirit răufăcător, care coboară noaptea în casele oamenilor şi chinuieşte fetele şi nevestele (3.GOROVEI,p.499). Cunoscut în popor şi sub denumirile de zmeu, lipitură, lipici, ceasul-rău, crasnic, el este un strigoi, o fantomă care nu vine din lumea oamenilor, unde vieţuieşte dragostea adevărată, ci dintr-o realitate unde dorul este prefăcut în tristeţe şi cântec; Zburătorul este reprezentant al haosului şi al morţii, care numai în momentul scurtcircuitării voinţei şi intelectului, sub presiunea instinctelor erotice incontestabile, poate fi luat drept fiinţa iubită şi dorită; este o ipostază a balaurilor, adică a pericolelor ce stau în calea pelerinilor dragostei; demon al Erosului neîmblânzit, Zburătorul apare când echilibrul instabil dintre dorinţă şi reţinere, dintre voinţă şi instinct e încălcat de invazia inconştientului, dominat de pulsaţiile biologice primare; ca şi alţi reprezentanţi ai lumii de dincolo (moroii, strigoii, ştimele, ielele etc.), Zburătorul pătrunde în hotarele cosmosului uman numai dacă se formează o breşă în structura personalităţii; ca orice demon, el preferă să se transfigureze în chip uman; deşi împrumută chipul fiinţei iubite, el rămâne un strigoi, căci tot ceea ce îl caracterizează ţine de ne-viaţă şi ne-moarte; poate apare, cum se spune în popor, în „forma unui sul de foc lung,, având cap de om"; acţionează numai noaptea şi intră în casă prin horn; dezlănţuirile sale erotice ţin de pură animalitate: muşcă, lasă vânătăi, chinuieşte, chiar omoară; Zburătorul se asociază cu moartea, deoarece poporul crede că fata, care a suportat agresivitatea erotică a Lipiturii, se îmbolnăveşte şi moare; chiar şi atunci când acest lucru nu se întâmplă, dragostea acelui spirit erotic nu poartă în ea germenele vieţii, ci pe cel al morţii; Zburătorul chinuieşte toată noaptea femeia sau fata care are lipitură, căci simte pe corp ca o mare greutate, muşcături, ciupeli, gâdilături; femeia măritată naşte copil mort; medicina magică foloseşte, pentru izgonirea lui din corpul fetei, puterea catartică a cuvântului; descântecele de Zburător nu diferă stilistic şi compoziţional de cele folosite împotriva bolilor de tot felul, care sunt exorcizate din organismul uman şi trimise în lumea nefiinţei şi dezordinii; se crede că se poate scăpa de Zburătorul, care a apărut cuiva în vis, dacă acesta îşi povesteşte visul altcuiva; sau se poartă baier de zmeu, un brâu din viţă sălbatică, care trebuie să stea 40 de zile, prins la jugul a doi boi „fraţi dintr-o mamă"; baierul de zmeu nu este altceva decât brâul feciorilor, simbol vestimentar al castităţii feminine (EVSEEV,p.147-149). Zburătorul este un spirit rău, ca un zmeu, care intră noaptea în casele oamenilor, pe coş sau pe horn, sub formă de şarpe, cu aparenţă de flacără, şi care chinuieşte noaptea femeia sau fata, care au lipitură, adică pe aceea care se scoală dimineaţa vlăguită, zdrobită de oboseală şi cu vineţele pe corp; dacă a fost vizitată de Zburător şi are lipitură, cheamă într-o zi de marţi sau de vineri pe moaşă sau o altă babă ştiutoare, ca să o descânte şi să o vindece, cu apă neîncepută în care se pun nouă feluri de plante: avrămeasă, cristineasă, leuşteanu, odoleanu, mătrăgună, sânge de nouă fraţi, iarba ciutei, mama pădurii, înşiruite consecutiv în textul descântecului, cu menţiunea că enumerarea cuprinde numai opt denumiri de buruieni de leac; după ce se amestecă aceste plante (culese în luna mai, din pădure) în apă neîncepută, se pune căldarea pe foc şi fierbe şi, cam pe timpul când „se sparge târgul" (în Bucureşti, oborul), bolnava se scaldă, într-o albie, în această apă; după ce se scaldă, moaşa sau altcineva care o asistă pe femeie ia apa într-o oală nouă şi o aruncă la răspântii, în trei zile consecutive, pronunţând textul descântecului fără enumerarea denumirilor plantelor; se mai fac şi hapuri, combinând: tămâie, smirnă, mir mare, târnoseală, praf de foi sfinţite, care se pun la icoane pe timpul cât o femeie este însărcinată - Muntenia (3.MARIAN, I.p.46;II,p.21-22).

ZER
Găinilor să nu li se dea să bea din zer, fiindcă laptele vacii din gospodărie va deveni apos - Iaşi (2.GOROVEI,p.221).

ZESTRE
În înţelesul de totalitate a bunurilor (mobile şi imobile) pe care le primeşte o fată când se mărită; se crede că, dacă părinţii nu respectă întocmai promisiunile făcute cu ocazia logodnei, le va merge rău şi lor, şi tinerei perechi - Tecuci; când, din întâmplare, se răstoarnă în casă lucrurile pregătite ca zestre pentru fată este semn de măritiş apropiat - Iaşi;Suceava (2.GOROVEI,p.123;271).

ZI
În timpul celor 24 de ore câte are o zi, există şase momente importante: dimineaţă, prânz, amiază, vecernie, seară şi miezul-nopţii; dimineaţa este după ce răsare soarele, prânzul este pe la ora 8, amiaza este pe la ora 12, vecernia este pe la ora 4 după amiază, seara este pe la ora 19-20, iar miezul-nopţii este la ora 24; acestea se subîmpart în: când cocoşii cântă, i se spune acestui moment dinspre ziuă, când se desprinde lumina de întuneric atunci mijeşte, când se arată roşeaţă pe cer atunci este răsăritul, iar după aceea este dimineaţă; când întunericul începe să ţeasă în lumina crepusculară atunci este seară; apoi urmează un moment căruia i se spune pre-nnoptat şi mai apoi noaptea, care este în continuă creştere până la miezul-nopţii; în vorbirea populară, se păstrează zi sau zile albe, adică zi sau zile bune, în contrast cu zile negre, înţelese ca zile cu necazuri şi suferinţe, precum în versul „Am trăit tot zile negre" (PRESA). Ciobanii maramureşeni, la stână, obişnuiesc să se scoale la 3 dimineaţa, întotdeauna înainte de răsăritul soarelui, pentru a avea putere, spun ei, asupra zilei şi nu ziua asupra lor (BOGDAN,p.109). De-a lungul unui ciclu de 365 de zile (366 în anii bisecţi), există patru zile unice, echinocţiile de primăvară şi de toamnă şi solstiţiile de vară şi de iarnă, ale căror răsărituri şi asfinţituri de soare sunt considerate momente critice pentru călătoria aparentă a astrului în jurul Pământului; punctele de unde apare şi dispare Soarele de pe cer la echinocţii şi solstiţii sunt repere nu numai pentru aprecierea timpului diurn, ci şi pentru calculul timpului anual şi sezonal, motiv pentru care aceste zile se celebrează pretutindeni cu mare fast; în Ţara Moţilor, împărţirea zilei cuprinde următoarele momente: zoritul de ziuă sau revărsatul de ziuă, adică răsăritul soarelui; soarele de o suliţă de deal sau la prânzuţ; prânzul bun sau amiază; la cina mică; sfinţitul soarelui sau amurgul serii (când se luptă ziua cu noaptea) sau la întunecat; cina (vara, între orele 20 şi 21) şi cina bună (între orele 21 şi 22); miezul-nopţii sau primul cântat al cocoşilor; apoi al doilea cântat al cocoşilor; timpul diurn este antropomorfizat, pentru că se crede că zilele au fost oameni care mergeau pe pământ, dar acum nu mai umblă, fiindcă oamenii sunt păcătoşi; zilele se împart în bărbaţi (lunea, marţea şi joia) şi femei (miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica); adesea, zilele devin reprezentări divine, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, sau primesc un sfânt-patron (Sântilie sau Sântion pentru marţi, Maica Precesta pentru miercuri, Sfântul Nicolae pentru joi şi Sfântul Lazăr pentru sâmbătă; legende de pe Valea Jiului mai vorbesc şi de Ion şi Ileana, fraţi gemeni, care sunt fiii Zânei Ziua şi care li se prevesteşte de către Zâna Muntelui că ei vor întemeia un neam care va dăinui veşnic la poalele Parângului (12.GHINOIU,p.6;45-47;PRESA). În Bucovina, momentele zilei sunt următoarele: răsăritul soarelui, răsărirea sau soare răsare, adică timpul când răsare soarele; în general, răstimpul de la răsăritul soarelui şi până la amiază sau răstimpul înainte de amiază se numeşte dimineaţă, iar aceasta se împarte în dis-dimineaţă şi dimineaţă; de la amiază sau după ce a trecut de amiază şi până ce sfinţeşte soarele sau până la soare apune se numeşte după-amiază; când soarele este drept la amiază, adică la ora 12, se spune că este crucea-amiezii; este ora la care nu se vede umbra omului care stă în picioare; momentul răsăritului de soare are mai multe denumiri: revărsatul zorilor, zori, în zori, pe la zori, în zori de zi sau în zori de ziuă, revărsatul zilei, se zoreşte sau se zăreşte de ziuă, când se mijeşte de zi, se revarsă ziua; în faptul zilei, la ziuă, nemijlocit după ce a răsărit soarele şi s-a făcut ziuă sau când soarele e de o suliţă de deal; prânz mic, prânzuţ, prânzişor, când soarele e de trei suliţe, adică pe la ora 8-9; amproor, împror, împrour, năprăor, năproor, pe la ora 9-10; prânz mare, timpul dejunului sau al ospăţului înainte de amiază; prânz bun, uneori amiază-zi, când este ora 12; cina mică, adică pe la ora 16; cina sau timpul ospăţului de seară, adică vara pe la ora 20-21, cina bună pe la ora 21-22 şi cina mare pe la ora 22-23; cuvintele prool, proor, prour, amproor, înprour, năprăor şi năproor înseamnă: 1. o parte a zilei şi anume înainte de amiază, când pământul este acoperit de rouă; până la ora 8 dimineaţa se spune până la împror în Banat; până la ora 9 se spune năprăor; la ora 12, ciobanii din Mehedinţi spun năprorât; 2. ajunul zilei de 23 aprilie când este prăznuit Sfântul Gheorghe, când se poate găsi „iarba fiarelor", zi pe care poporul o numeşte, în Galaţi şi Bacău, înprour sau proor, adică ziua de 22 aprilie, când Sfântul Gheorghe porneşte călare pentru a străbate toţi codrii, fâneţele şi toată verdeaţa câmpului; tot în această zi de 22 aprilie, se crede că există femei care, prin vrăji şi descântece, iau mana vacilor; 3. rourare, udare, de unde apoi şi derivatele împroorat, împrăurat, împrourat şi năprorât, precum şi verbele împrăura, împreora şi împroora, care înseamnă a se roura şi a roura pe cineva sau a uda pe cineva, a se uda la Sângeorz; în Ţara Haţegului, la Sângeorz, oamenii se udă cu apă, zicându-se că se împreoră sau se împrooră; 4. cu acest cuvânt este denumită şi un gen de stropitoare, folosită la udatul grădinilor(2.MARIAN,I,p.80;307). Unele descântece se fac numai în zile de post, adică luni, miercuri şi vineri, la sfârşitul lunii, cum ar fi descântecele „de pocitură"; în unele părţi, se descântă în cele trei zile de post, dar numai dimineaţa; „de bube dulci" se descântă miercurea şi vinerea, pe nespălate; „de răul copiilor" se descântă lunea, până a nu răsări soarele; descântecul „de pază" se face totdeauna marţea; sâmbăta, la asfinţit de soare, se descântă pentru moroi; bătrânele spun că este păcat să se descânte de sărbători şi în Săptămâna Patimilor; în schimb, descântecul de deochi la copii se face în orice zi şi la orice oră, pentru că un copil nu poate fi lăsat să sufere urmările deochiului până va sosi vremea prielnică de descântat; farmecele se fac înainte de revărsatul zorilor, când toate spiritele necurate au dispărut de pe faţa pământului şi când natura este mai plăcută şi mai atrăgătoare; descântecele şi desfacerile se fac oricând, de când se face ziuă şi până se înnoptează; vrăjile se fac de cum începe a se însera şi până la miezul-nopţii, adică atunci când toată natura se află în cea mai mare linişte şi când doar spiritele rele umblă pentru a face rău (3.GOROVEI,p.122-123;133-134). Este bine să se însemne în ce zi a săptămânii a căzut prima zăpadă şi tot în acea zi să se iasă la semănat în primăvară, ca să fie rod bogat - Muntenia; este bine ca hainele noi să înceapă a fi purtate într-o zi de post (miercuri, vineri) - Galaţi; unei vite i se pune, în mod obişnuit, numele zilei în care a fost fătată, ca să fie sănătoasă şi să trăiască - Muntenia; este mai bine când omul moare noaptea, pentru că ziua ciripitul păsărilor nu-l lasă să se odihnească - Suceava; dacă o fată visează zile frumoase, cu soare, este semn că se va mărita curând - Suceava; când plouă în zilele unor mari sărbători este semn că anul va fi roditor - Argeş (2.GOROVEI,p.112; 114;207;232;257;259).
Miezul-zilei; Miază-zi. În înţelesul de punct cardinal (sud), simbolizează lumină, căldură, vară, puterea vieţii; la mijlocul distanţei dintre Răsărit şi Apus, dintre punctele care indică intrarea şi ieşirea soarelui din microcosmosul diurn, se situează Puterea zilei sau Miezul-zilei (12.GHINOIU, p.5). Se crede că înmormântările trebuie făcute la amiază, ca sufletul mortului să aibă destulă lumină în timpul călătoriei lui spre Rai - Suceava; se crede că atunci când cerul este senin spre miază-zi va fi vreme frumoasă - Suceava; iarna, de va sufla vântul dinspre sud, vremea se va înmoina şi zăpezile se vor topi - Iaşi (2.GOROVEI,p.224;263-264).Sau, mai bine spus, amiază; este punctul zilei cel mai încărcat de demoni, din cauza lipsei umbrei şi a vântului şi are origine stihială; această axă, adică miezul-nopţii - amiază, este un fel de hău, unde domneşte lucrul-slab, compus din demoni ce sug puterile creatoare, soarele, ca element dominant al stihiei focului şi al luminii, trebuind să-l depăşească, fiindcă forţele slabe, cum ar fi „Fata sălbatică" şi Balaurul din cântul lui „Iorgovan", pot secătui lumea şi să o lase uscată, pustie; dar, pentru oamenii care trăiesc în natură, plopul şi teiul sunt copacii ale căror frunze sunt permanent în mişcare, chiar şi pe un timp calm, cum este în luna august, or tocmai mişcarea, „fiorii" frunzelor, învinge tendinţa spre imobilitate a puterilor slabe, după cum magia verbului, în descântece, poate transforma maladia în sănătate - Ţara Oltului(BUHOCIU,p.27-28). În Ţara Haţegului, se crede că un copil care se naşte după amiaza, până spre miezul-nopţii, nu va trăi mult; dacă pruncul plânge mereu, atunci seara trebuie să i se descânte de „Muma-Pădurii", ca să-i treacă (CLOPOTIVA,p.408).
Zilele Babelor sau Babele nu încep în toate ţinuturile la 1 martie, ci fie înainte de această dată, fie după; unde zilele Babei Dochia sunt în număr de douăsprezece, mai ales în părţile Moldovei, se spune că, dacă acestea cad înainte de 1 martie, primăvara va fi bună şi oamenii pot ieşi cu plugul în brazdă şi pot semăna mai devreme; dacă însă cade după data de 1 martie, vremea va fi urâtă, iar agricultorii vor ieşi mai târziu în câmp; în unii ani, deşi Babele încep în ziua Dochiei (1 martie), nu durează numai douăsprezece zile, ci trec peste acest număr, uneori până în aprilie, zilele în plus numindu-se Zile Împrumutate sau Împrumutări; prima împrumutată este Ziua Sturzului, a doua este Ziua Mierlei, a treia este Ziua Cocostârcului, a patra este Ziua Ciocârliei, a cincia este Ziua Cucului, a şasea este Ziua Rândunicii; ultima dintre aceste zile, dar fără să se precizeze a câta, se numeşte Omătul, Ţurţurii sau Ziua Mieilor; este evident că denumirile de mai sus sugerează reîntoarcerea păsărilor migratoare şi vremea fătării mieilor (PRESA). Fiecare om îşi alege o zi dintre cele 12 ale Babei Dochia (1 martie) şi, dacă în acea zi vremea este frumoasă, este semn că viaţa acelui om va fi uşoară şi norocoasă în acel an - Muntenia;Iaşi; la 1 martie, rudele şi prietenii îşi aleg o zi dintre cele nouă consecutive, numite generic babe, şi, cum va fi acea zi (senină, noroasă, ploioasă, friguroasă etc.), aşa va fi tot anul şi sufletul celui care şi-a ursit ziua respectivă - Muntenia; Ilfov (2.GOROVEI,p.119;151; NOTE,Antonescu).

ZID v. PERETE

ZMEU
Este cea mai rea întruchipare fantastică: stă ascuns în scorburi de nuc sau de alun, pentru că a fost blestemat de Dumnezeu să nu vadă lumina soarelui; iese din acele lăcaşuri numai seara, în amurg, şi zboară în lume pentru a face oamenilor numai necazuri; trupul lui este acoperit cu solzi, ca la peşti, de culoare albă, şi care nu ard niciodată în foc - Banat (2.GOROVEI,p.271). Zmeii sunt un fel de oameni cu unul până la douăsprezece capete care locuiesc în construcţii frumoase, ridicate în vârful munţilor, în cer sau în pustiuri, unde nu pot ajunge pământenii, ci doar vitejii din basme; umblă călare pe animale sălbatice sau pe cai fabuloşi, având câte douăsprezece inimi; arma lor cea mai des întâlnită este buzduganul, iar pasiunea lor cea mai mare este de a răpi tinerele fete şi a le duce la casele lor, unde sunt urmăriţi de Feţi-Frumoşi, care îi înving şi le iau prada înapoi; fetele de zmei sunt frumoase, fermecătoare şi drăgăstoase; în schimb, zmeoaicele bătrâne sunt urâte, rele şi caută să atragă vitejii cu farmecele şi vrăjile lor, dar sunt şi ele învinse în cele din urmă; se mai crede că zmeii care locuiesc în cer, atunci când vor să fure câte o fată, coboară odată cu norii pe pământ (1.MARIAN,p.115). Zmeul, balaurul, dulful de mare, întruchipări prezente în epica populară, reprezintă simboluri ale unor fenomene ostile, care finalmente sunt învinse în urma unor întâmplări date ca fiind reale (URSACHE,p.222).

ZORI
În cadrul ritualului de înmormântare, atât timp cât mortul stă acasă, în fiecare dimineaţă, un grup de femei cântă afară prima parte a cântecului „Zorile" (Ziorile), care descrie ceremonia de înmormântare reală; apoi femeile intră în casă, se aşează lângă sicriu şi se adresează mortului, cântându-i sub formă de sfaturi pentru marea călătorie până în lumea cealaltă, când se va integra în neamul celor morţi; „Zorile" păstrează în folclorul românesc, sub formă de cântec, mitul marii treceri; prin fidelitatea descrierii, cântecul este aproape un document etnografic; în prima parte, sunt prezentate mâncărurile care se pregătesc mortului sub formă de pomană; turtiţa de ceară din partea a doua este toiagul menit să lumineze calea mortului pe lumea cealaltă; valul de peşchire şi de pânză care acoperă sicriul şi se întinde peste drum, la „poduri", apoi se dă de pomană; pentru marea călătorie a dalbului de pribeag, se pregăteşte un car cu boi; lumea spre care călătoreşte sufletul este, în această reprezentare populară, o altă ţară, în care nu este dor, durere în sens etimologic, dar nici milă; este o lume dezumanizată, care are la bază înţelepciunea populară tradiţională (4.POP,p.165-166).