           Bilanţul prospecţiunii şi explorării

           În ansamblu, au fost vizitate mai mult de 70 km de lucrări subterane, dintre care trei sferturi se găsesc în masivele Cârnic şi Cetate. Galeriile recente au permis recunoaşterea a peste 10 km de lucrări moderne şi a 3 km de lucrări vechi. Lucrările moderne constau din galerii de dimensiuni mici şi şantiere de exploatare de diferite tipuri: corănzi vaste, şantiere verticale, înclinate sau suborizontale, săli etc. Aceste lucrări se datează cu mai puţină precizie între secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XX-lea. Mai multe galerii prezintă şine de lemn aflate în diferite stadii de conservare. Unele dintre aceste lucrări merită investigaţii de principiu care să vizeze caracterizarea lor din punct de vedere arhitectural şi al tehnicilor miniere, coroborate cu o confruntare a arhivelor.

           - Vestigiile în suprafaţă ale lucrărilor vechi
           Harta lui Pošepny (1868) indică mai multe zeci de lucrări vechi la suprafaţă fără a preciza natura lor; poate fi vorba de lucrări vechi care nu sunt totuşi antice. În cursul prospecţiunilor s-au remarcat adesea urme de şanţuri sau de pâlnii de surpare, fără a se putea observa întotdeauna urmele de unelte, ceea ce ar fi putut da o primă indicaţie cronologică.

           - Vestigiile subterane ale exploatărilor vechi
           Lucrările vechi cuprind şantiere de exploatare, galerii, planuri înclinate şi puţuri care oferă o mare diversitate arhitecturală reţelei miniere, în funcţie de condiţiile gitologice. În cazul filoanelor verticale, lucrările sunt organizate sub formă de galerii suprapuse: ele posedă pereţi verticali, pe care se conservă destul de bine urmele uneltelor utilizate la săpare, cu frecvente întreruperi şi modificări de direcţie, după cum atestă fragmentele remanente ale fostelor tălpi, tavane sau fronturi de lucru. În cazul şantierelor înclinate şi largi, galeriile care au exploatat filoanele nu sunt paralele. De asemenea, tavanul şi pereţii sunt neregulaţi, păstrând vechile fronturi de lucru ale acestor galerii. În cazul şantierelor înclinate şi înguste (nivelul 998), urmele de unelte permit să se surprindă dinamica lucrărilor. În rocile cu duritate ridicată (zona Piatra Corbului), este omniprezentă deschiderea cu foc, tehnică minieră care conferă lucrărilor o arhitectură aparte, caracterizată prin tavane boltite şi pereţi rotunjiţi, înnegriţi. În lucrările vizitate amploarea sălilor săpate cu foc este uneori uimitoare.
           Galeriile, păstrate mai bine sau mai rău, în funcţie de reţea, prezintă în ansamblu o morfologie "clasică" de lucrări antice. Cu toate acestea, există diferenţe de detaliu notabile: forma precisă, înălţimea, nişele de lampă etc. Abordarea arheometrică este singura posibilitate de a surprinde aceste diferenţieri de detaliu şi de a le confrunta cu contextul exploatării şi al rezultatelor de datare.
           Planurile înclinate sunt echipate cu scări săpate direct în rocă, mai mult sau mai puţin marcante în funcţie de pantă. Marea lor majoritate este colmatată cu sedimente şi săpătura arheologică este necesară pentru a determina cu precizie morfologia lor. Ele par a avea un rol preponderent în organizarea la scară mare a exploatării miniere. Puţurile sunt rare şi au adâncimi reduse. Ele contribuie la o mai bună organizare pe verticală a exploatării din prisma abatajului şi mai puţin din considerente de transport a minereului şi/sau sterilului. Analiza evoluţiei lucrărilor poate confirma această ipoteză.
           Majoritatea lucrărilor vechi au făcut obiectul unor reluări moderne care le-au modificat, intersectat, uneori chiar le-au distrus. Analiza spaţială prin relevee de mare precizie poate permite reconstituirea aspectului iniţial al lucrărilor. În unele cazuri, lucrările vechi au fost doar intersectate de lucrările moderne sau recente. Din această cauză, ele sunt frecvent colmatate cu sedimente fine levigate din lucrări superficiale inaccesibile. Inundate pe parcursul mai multor secole, în aceste lucrări vechi se pot conserva elemente din lemn care pot fi studiate în cursul săpăturilor subterane.

           Săpăturile din reţeaua minieră Cârnic 1 în 2000
           În campania de săpături 2000 a fost ales un sector test din cadrul masivului Cârnic care a fost supus unor sondaje arheologice cu triplu scop:
           - determinarea unei cronologii (cercetarea vestigiilor databile conservate în umplutura sau rambleul lucrărilor);
           - evidenţierea arhitecturii lucrărilor;
           - înţelegerea dinamicii de săpare a vechilor mineri.
           Sectorul ales trebuia să fie accesibil şi situat în vecinătatea unor lucrări recente în care se puteau stoca debleurile săpăturii, întrucât lucrările vechi nu posedă căi de legătură directă cu suprafaţa. După întocmirea releveului topografic efectuat în sectorul Cârnic 1 şi 2 în 1999, au fost alese pentru testare şantierele nord-vestice ale reţelei Cârnic 1, care comunică nemijlocit cu o galerie de cercetare recentă a nivelului 958 (Fig. 22).
           Această galerie recentă intersectase un depilaj vechi situat la o intersecţie de lucrări vechi de cercetare care debuşa într-o vastă sală de exploatare. A fost aleasă această zonă deoarece era uşor accesibilă şi susceptibilă să furnizeze informaţii asupra strategiei (opţiunile de deschidere a lucrării), dinamicii exploatării (sensul de avansare) şi elementelor de datare din săpătură. S-au iniţiat săpături într-o galerie de cercetare - G1, într-o galerie de cercetare înaltă - G2 (de fapt două galerii suprapuse) şi într-un depilaj vertical - Dep.1, trunchiat de o galerie recentă a nivelului 958. În plus, a fost lansat un alt sondaj pornind de la un puţ - P1, care permitea trecerea la un nivel inferior unde se dezvoltă o cameră de exploatare - Ch1 (Fig. 16 şi 17).
           Lucrările vechi erau obturate pe trei sferturi cu material, ceea ce permitea vizitarea lor numai prin târâre. Luând în considerare îngustimea lucrărilor de cercetare şi grosimea redusă a umpluturii din unele lucrări miniere, săpătura a fost condusă până în talpă, prin degajarea completă a rambleului, deoarece dimensiunile reduse ale lucrărilor permiteau acest lucru (G1 de exemplu).

           Galeria de cercetare G1
           Această galerie de cercetare (Fig. 16), conservată pe o lungime de 4 m, cu lăţime medie de 1,25 m şi înălţime cuprinsă între 1,60 şi 1,90 m, prezintă un profil trapezoidal cu baza mare în talpă, morfologie caracteristică galeriilor de cercetare de la Roşia Montană. Ea a fost intersectată în talpă pe cca 0,30 m de galeria recentă a nivelului 958. La 1,15 m faţă de deschiderea iniţială, se păstrează în talpă o treaptă înaltă de 0,15 m care reduce astfel înălţimea galeriei la 1,60 m. Pe peretele nordic, la 0,75 m faţă de intrarea iniţială, se găseşte o nişă de lampă săpată în partea superioară a peretelui, imediat sub tavan, deasupra căreia se remarcă o zonă înnegrită de fum (Fig. 17).
           Această lucrare, orientată est-vest, a fost săpată cu dalta şi ciocanul, după cum arată câteva urme conservate pe pereţi şi forma generală de săpare cu unghiuri. Ea se termină printr-un front drept pe care se schiţează o mică fantă în extremitatea sud-vestică. Studiul geologic demonstrează că galeria a intersectat un filon vertical, vizibil încă pe peretele nordic la 1,25 m de intrarea iniţială. Această galerie de cercetare pare să fi fost prelungită pe câţiva metri cu scopul de a explora zona perifiloniană, areal în care s-a pus în evidenţă contactul dintre un dacit dur, silicifiat şi un dacit friabil, mai uşor de săpat.
           Galeria era obturată pe jumătate din înălţimea sa cu rambleu minier vechi, care prezenta o anumită omogenitate, astfel încât a fost distins un singur nivel stratigrafic. Această umplutură veche conţinea blocuri de dacit cu dimensiuni diferite (dimensiune medie 0,20-0,30 m, unele de cca. 0,40 m şi chiar mai mult) înglobate într-o matrice nisipoasă, uşor argiloasă, de culoare bej deschis, care conţinea numeroase fragmente angulare de dimensiuni mici. Umplutura extrem de aerată este tipică debleurilor miniere stocate rapid în cursul exploatării într-o lucrare condamnată a fi abandonată. Acest rambleu minier conţine rare resturi, unele mai mari, de cărbune de lemn (lemn de fag), care au putut fi încadrate cronologic (C14) într-o perioadă cuprinsă între începutul secolului al II-lea şi mijlocul secolului al III-lea, mai precis între 110 şi 245(cf. RM00 Cârnic1-G1; Fig. 15).
           La diferite înălţimi ale umpluturii au fost descoperite mai multe fragmente de lemn cu morfologie relativ constantă (lăţime cca. 0,04 m, grosime 0,15 m şi lungime variabilă de 0,10-0,22 m). Ele se găseau concentrate în cantităţi mai mari spre terminaţia galeriei, mai frecvent direct pe talpă. Toate aceste resturi de lemn prezintă aceeaşi particularitate - o extremitate calcinată -, ca şi cum ar fi servit ca torţe în partea mai obscură a exploatării. De fapt, în această galerie există o singură nişă de lampă şi aceasta situată aproape de intrare. Pe talpa galeriei au fost descoperite şi două scânduri, care nu prezentau nici o particularitate.
           În partea inferioară a umpluturii, pe toată lungimea sa, au fost descoperite fragmente ceramice provenind de la lămpi de mină (opaiţe). Acestea corespund unui cioc şi mai multor fragmente ale unei singure lămpi, al cărei profil a fost reconstituit; un graffiti în cruce era gravat pe marginea medalionului. Este vorba de un model de lampă cu canal deschis, fără anse, databil în secolul al II-lea (vezi tipologia detaliată infra).

           Galeria G2 şi bancheta înaltă
           Această a doua zonă de săpătură cuprinde mai multe lucrări interconectate care reflectă sugestiv modalitatea de urmărire a mineralizaţiilor de către minerii antici (Fig. 16). Accesul vechilor mineri în sectorul Cârnic 1 se făcea tocmai prin această lucrare orientată est-vest. Şantierul, cu o lungime de 3,50 m, o înălţime degajată de 3,85 până la 4,25 m şi o lăţime medie de 1,50 m, s-a format prin suprapunerea a două galerii de cercetare (Fig. 17). Această observaţie este atestată de mai multe indicii de săpare minieră care se observă pe pereţi. În campania 2000, galeria a fost cercetată doar pe 2 m lungime.
           Talpa galeriei G2 păstrează o anumită orizontalitate, în timp ce tavanul se ridică progresiv cu 0,50 m spre vest. Jumătatea superioară a lucrării corespunde unei prime faze de deschidere a acestei galerii de cercetare. Bancheta înaltă (0,85 x 1,10 m), păstrată în extremitatea vestică a lucrării, reprezintă un indiciu în acest sens (Fig, 17). O ramură a filonului vertical urmărit de G2 se regăseşte pe peretele nord-estic al galeriei recente (nivelul 958). Filonul principal urmărit în G2 plonjează spre sud după primii trei metri ai galeriei. Extremitatea vestică a G2 - bancheta înaltă - indică o avansare a lucrărilor miniere în această direcţie cu scopul verificării continuităţii spre vest a filonului.
           Minerii antici au practicat o adâncire est-vest a tălpii galeriei de cercetare G2 în tentativa de a regăsi mineralizaţia. La înălţimea banchetei înalte, ţinând cont de interesul redus în continuarea acestei lucrări din motivul pătrunderii într-o rocă foarte dură, silicifiată, şantierul a fost dirijat spre sud.

           Exploatarea (depilajul) Dep.1 şi bancheta joasă
           În această zonă a fost interceptat şi exploatat filonul vertical cu direcţie nord-sud, printr-un şantier săpat cu gradene inverse (Fig. 16). Din Dep.1 (2,80 x 4,00 m, înălţime 2,70 până la 4,00 m) interceptat de galeria recentă a nivelului 958, se păstrează numai bolta în coborâre săpată cu gradene şi o parte a peretelui estic, unde o decroşare (0,80 x 1,00 m) asigură legătura cu bancheta joasă (Fig. 17).
           În această decroşare mineralizaţia filoniană şi microbreciile silicifiate sunt foarte evidente. Ea corespunde unei zone mai bogate, cercetată şi exploatată mai insistent de către minerii antici. În acest sector, pe pereţii lucrărilor G2 şi Dep.1 se găsesc patru nişe de lampă, plasate la diferite înălţimi (dimensiuni medii 0,08 x 0,14 x 0,14 m). Ele sunt marcate în partea superioară de aureole de funingine.
           Rambleul minier vechi din acest sector a fost degajat în cursul deschiderii lucrărilor miniere recente ale nivelului 958, lucrări care au evidenţiat reţeaua antică. Deoarece rambleul rămas pe bancheta înaltă şi cea joasă, precum şi cel din G2 era omogen, a fost realizată o singură secţiune stratigrafică în G2. Au fost distinse două secvenţe stratigrafice. Stratul 1 constând într-o umplutură de blocuri cu dimensiuni variate cu o matrice argilo-nisipoasă, conţinea, ca şi în cazul lui G1, şipci de lemn dispersate în masa rambleului şi rare fragmente de cărbune, precum şi fragmente ceramice provenind de la opaiţe, descrise mai departe. Nivelul 2, fără inventar arheologic, consta dintr-un strat subţire de argilă albă depus direct pe talpa galeriei (Fig. 17).
           Principala descoperire a zonei a fost a unui opaiţ roman din lut ars, găsit practic intact (singura lipsă este o spărtură la nivelul ciocului, deteriorat se pare din vechime). Această piesă era pusă pe bancheta înaltă, în apropierea peretelui nordic şi probabil a fost uitată acolo de către vechiul său proprietar (Fig. 16). Acesta şi-a personalizat însă obiectul, gravând pe marginea medalionului numele "IVSLVC". Ciocul lămpii era înnegrit de funingine, iar în interiorul rezervorului se găsea un capăt de fitil ars la extremitate. Acest opaiţ cu canal deschis, fără anse, este de acelaşi tip cu cele găsite în G1, fiind de asemenea databil în secolul al II-lea (Fig. 18).
           În partea săpată a G2, alte fragmente de opaiţe de tip X Loeschcke (cf. infra) au fost găsite pe anumite segmente ale umpluturii. Este vorba de trei fragmente de cioc, ale căror două profiluri au putut fi reconstituite, două fragmente de medalioane şi un fragment de rezervor având gravat un graffiti.

           Graffiti-uri gravate
           Dintre cele şase lămpi (sau fragmente de lămpi) romane descoperite, trei au fost personalizate prin intermediul unor graffiti gravate fie pe marginea medalionului, fie pe fundul rezervorului:
           - Opaiţul întreg, descoperit pe bancheta înaltă, este marcat "IVS?VC" în latina cursivă, care poate fi citit IUSTUS.
           - Opaiţul incomplet găsit în G1 poartă un semn de recunoaştere în cruce.
           Pe fundul unui fragment de rezervor descoperit în G2 există o marcare ce ar putea să corespundă cu "? B", probabil AB în latina cursivă, cu dispariţia barei lui A, element comun în acest caz (Fig. 19).
           Aceste graffiti-uri, mai degrabă elemente de recunoaştere pentru mineri, sunt gravate în latina cursivă. Este vorba de o populaţie indigenă dacică, proaspăt romanizată, lucrători liberi iliro-dalmaţi sau proveniţi din regiunile Asiei Mici? În oricare din cazurile invocate mai sus, aceste populaţii erau de mult timp în contact cu civilizaţia latină. Dacia auriferă, nouă cucerire romană, a reprezentat la începutul secolului al II-lea un veritabil Eldorado pentru populaţiile balcanice care căutau de lucru în minele de aur.

           Tipologia opaiţelor descoperite
           Lampa de mină aproape completă şi fragmentele altor cinci exemplare descoperite în rambleul galeriilor G1 şi G2, presupuse a fi lucrări miniere romane ale reţelei Cârnic 1, aparţin tipului Firmalampen, foarte răspândit în lumea romană a secolului al II-lea. Ele corespund în tipologia de referinţă, următoarelor modele:
           5C de Dressel (CIL, XV);
           X de S. Loeschcke

;
IX de J. Deneauve

.
           Lămpile de mină descoperite se caracterizează printr-un cioc alungit, străbătut de un canal deschis care prelungeşte discul medalionului ce este subliniat printr-un ornament circular în relief, absenţa anselor şi prezenţa a două protuberanţe pătrate situate pe margini, de fiecare parte a opaiţului. În anumite cazuri apare şi o a treia protuberanţă în locul ansei. Medalionul este neted şi nici unul din fragmentele descoperite nu prezintă ornamente în relief sub formă de măşti sau de cap uman care se întâlnesc uneori la acest tip de opaiţe (ca la Sarmizegetusa, unde acest tip de decor este comun).
           Larga răspândire a acestui tip de lampă, începând din Italia, şi frecventele imitaţii în provincii, conferă acestor opaiţe un interval cronologic foarte larg, care acoperă tot secolul al II-lea. În lipsa unor informaţii arheologice precise, autorii nu sunt de acord nici asupra începutului, nici asupra finalului perioadei lor de fabricaţie. Este posibil ca prototipul lămpilor cu canal deschis să fie lampa cu canal închis şi cu cioc mai scurt care nu comunică cu medalionul, prevăzut de altfel cu o ansă. Acest nou tip începe să fie fabricat în ultimul sfert al secolului I şi este imposibil de apreciat în prezent, când a fost înlocuit de lampa cu canal deschis. Este cât se poate de probabil ca fabricarea celor două tipuri să se fi suprapus într-un anumit interval de timp, la începutul secolului al II-lea.
           Din această cauză, este dificil să indicăm o dată extrem de precisă pentru opaiţele găsite în reţeaua Cârnic 1

. Ele aparţin secolului al II-lea şi este normal să considerăm că ele şi-au făcut apariţia numai după cucerirea lui Traian, eveniment care a deschis calea unei exploatări intense şi sistematice a zăcămintelor aurifere din Munţii Apuseni.

           Puţul P1
           În această ultimă arie de săpătură a campaniei 2000, a fost deschis un simplu sondaj arheologic (1,50 x 5,00 m) în zona de contact dintre P1 şi Ch1 (Fig. 16). Se viza degajarea unei părţi a pasajului de legătură dintre cele două lucrări şi cercetarea tălpii camerei de exploatare pentru a determina adâncimea acesteia. Puţul apare ca o lucrare cu dimensiuni reduse (1,10 x 2,00 x 2,00 m), rectangulară, săpată cu dalta şi ciocanul. În partea superioară a puţului, pe peretele său estic, se evidenţiază două nişe cu dimensiuni mai mari decât cele pentru opaiţe. Ele puteau să fie echipate cu stâlpi de lemn utilizaţi, fie ca suport al unui dispozitiv gen troliu (?), fie pentru consolidarea lucrării. Peretele vestic, dispus vis-ŕ-vis de aceste amenajări, a fost distrus de intervenţiile recente, astfel încât nu se poate aprecia dacă exista şi pe acest perete o amenajare similară (Fig. 20).
           Această lucrare de talie mică permitea trecerea de la un nivel superior la unul inferior. Filonul exploatat în şantierul Dep.1 coboară spre sud, prin urmare minerii antici s-au decis să-l atace la un nivel inferior, săpând în acest sens puţul P1. Umplutura veche a puţului a fost în mare măsură remaniată de minerii "moderni" care au vizitat reţeaua cu scopul reluării anumitor lucrări. Din această cauză, atenţia noastră s-a concentrat prioritar asupra rambleului din Ch1.

           Camera de exploatare Ch1
           Această cameră de exploatare (Fig. 16) corespunde unei săli largi, deschise pe o suprafaţă mare (peste 200 m˛). Cu toate că talpa lucrării a fost degajată numai în perimetrul sondajului, înălţimea camerei poate fi estimată la cca 2,30 m. Şantierul este înclinat spre sud-est. O nişă de opaiţ săpată în tavanul lucrării, la 1 m de deschiderea puţului, permitea iluminarea sectorului superior al şantierului Ch1.
           În partea central-superioară a sălii Ch1 s-a păstrat un pilier de siguranţă (0,90 x 1,40 m), cu scopul asigurării securităţii lucrărilor de exploatare. Este evident că au primat normele de securitate, deoarece acest pilier este intens mineralizat şi exploatarea lui ar fi fost cu siguranţă atractivă. Studiul geologic al acestui pilier de siguranţă ne-a permis să obţinem detalii asupra minereului exploatat de minerii antici. În acest spaţiu larg au fost exploatate mai multe corpuri de minereu. Este vorba de o zonă de intersecţie între un filon orizontal şi un altul vertical, marcată în acelaşi timp şi de dezvoltarea unor microbrecii. Conform acestor observaţii gitologice se poate explica amploarea lucrărilor, cunoscându-se că astfel de zone de intersecţie sunt deosebit de bogate. Putem afirma că în astfel de săli se desfăşura adevărată exploatare a zăcământului. Lucrările miniere descrise până aici (G1, G2) corespundeau unor lucrări de cercetare, conduse cu scopul de a se intersecta corpuri de minereu bogat, care urmau a fi exploatate integral. Ch1 - un şantier de exploatare - se dezvoltă în toate direcţiile, astfel încât şi cele mai mici structuri mineralizate au fost exploatate (Fig. 16 şi 20).
           Degajarea rambleului din sondaj s-a realizat cu dificultate din cauza blocurilor mari desprinse din tavan sau stocate de minerii moderni în puţ, suplimentând astfel partea superioară a umpluturii. Mai mult, pereţii instabili ai sondajului se surpau cu regularitate, motiv pentru care, treptat, pe parcursul săpăturii, spaţiul sondat a fost redus pe paliere, pentru a se permite avansarea până la talpa camerei. Secţiunea stratigrafică efectuată surprinde trei secvenţe diferite care corespund unui rambleu minier cu blocuri de dimensiuni variabile. Nivelurile superioare au fost lipsite de inventar arheologic, fiind remaniate de către exploatarea modernă. Stratul inferior corespunde nivelului de circulaţie antic. În acest strat s-a descoperit un fragment ceramic cu o pastă similară cu cea a opaiţelor descrise anterior, deci poate fi vorba de un alt fragment de opaiţ roman.

           Geologia-metalogenia reţelelor antice din Cârnic
           - Reţeaua minieră Cârnic 1
           Este vorba de o reţea complexă în cuprinsul căreia pot fi surprinse diferite aspecte gitologice (Fig. 22). Partea superioară a reţelei antice, intersectată de nivelul 958, a urmărit structuri filoniene verticale subţiri care prezintă uneori zone de ramificare. Analiza mineralogică a acestor filoane a pus în evidenţă prezenţa sulfurilor comune (pirită, galenă argentiferă, blendă), tetraedrit, freibergit şi polibazit care dau pe ansamblu un conţinut mai redus de aur, dar mai consistent de argint (0,5 g/t Au, 11 g/t Ag).
           De la baza lui P1 se desfăşoară un sector vestic în care a fost urmărit un filon orizontal cu grosime redusă. În sectorul estic se păstrează încă vestigii ale unor filoane mai bine dezvoltate şi ale unor brecii, subliniate de dyke-uri de chingă (dyke-uri de matrice foarte fină), care păstrează urmele exploatării antice a acestui tip de minereu. În acest sector şi continuând spre adâncime, minereul se prezintă sub forma unei structuri de tip stockwerk ce înconjoară un nucleu constituit din brecii. Legătura stockwerk-brecii este foarte evidentă şi demonstrează interesul minerilor antici de a exploata în particular breciile. O atenţie deosebită a fost acordată şi filoanelor. Aceste structuri au fost urmărite selectiv şi exploatate, conferind părţii inferioare a reţelei alura unui labirint (Fig. 22).
           Analiza contextului geologic al reţelei Cârnic 1 evidenţiază particularităţile exploatării. Se disting trei zone de interes, cu lucrări mai bine dezvoltate, ce gravitează în jurul unor camere de exploatare. Pe ansamblul reţelei există o cameră superioară, o cameră mediană şi una inferioară (Fig. 22). Pentru toate camerele este evident că activitatea minieră s-a concentrat asupra zonelor de intersecţie a filoanelor verticale cu cele orizontale.
           Cum este de aşteptat, zonele de intersecţie a filoanelor (cunoscute în tradiţia minieră sub denumirea de cruci) prezintă întotdeauna conţinuturile cele mai importante. Aceste zone bogate au fost reperate de minerii antici, în primul rând pentru că prezentau o brecifiere mai intensă şi o fracturare anastomozată (zone de stockwerk) şi, în al doilea rând, pentru că ele sunt semnalate datorită dezvoltării mai ample a filoanelor de chingă. Din aceste considerente, breciile au fost cu siguranţă exploatate în primă fază, fiind minereul cel mai bogat din această parte a minei (Cârnic 1; Fig. 22).

           - Reţeaua minieră Cârnic 2
           În reţeaua minieră Cârnic 2 au fost evidenţiate mai multe filoane, precum şi o importantă structură de brecii şi limitele sale sub formă de stockwerk (Fig. 22). Filoanele orizontale predomină în sectorul sud-sud-vestic al reţelei, fiind exploatate preferenţial. În restul reţelei, exploatarea minieră a urmărit o structură de brecie (Brecia Cârnic 2). Această structură de brecie masivă este înconjurată de un sistem de fisuri care o limitează, fiind mărginită în acelaşi timp de un set de fracturi care afectează roca gazdă, un dacit fisurat de tip stockwerk.
           Brecia Cârnic 2 are o origine freatomagmatică, dar ea prezintă evidente manifestări freatice suprapuse

. În zonele reprelucrate de explozii freatice târzii, fragmentele de rocă din corpul de brecie sunt înglobate într-un ciment de cuarţ şi minerale metalice. Studiul mineralogic aprofundat a pus în evidenţă prezenţa sporadică a sulfurilor comune (pirită, galenă, blendă, calcopirită), dar mai ales o asociaţie complexă de minerale de argint: acantit-argentit, argyrodit-canfieldit, proustit-pyrargirit, pearceit-polibazit, stefanit şi argint nativ (Fig. 23). Prezenţa electrumului bogat în aur a fost confirmată prin mai multe metode de analiză. Mai mult, analizele efectuate în laboratoarele S.C. Roşia Montană Gold Corporation pe eşantioane provenite din brecia Cârnic 2 au confirmat conţinuri deosebite de metale preţioase: cca 9 g/t Au şi 220 g/t Ag.
           Considerăm că reţeaua minieră Cârnic 2 s-a dezvoltat având două obiective: sistemul filonian sub-orizontal împreună cu zonele de intersecţii filoniene, în partea inferioară şi respectiv corpul de brecie Cârnic 2 în partea superioară. Minereul cel mai căutat a fost brecia, care a avut cele mai mari conţinuturi de aur, dar mai ales de argint.

           Însemnătatea săpăturilor din 2000
           În final, luând în considerare lămpile de mină descoperite şi datările C14 obţinute pentru G1, s-a degajat o parte a unei reţele miniere de epocă romană, exploatată în cursul secolului al II-lea. Minerii antici foloseau pentru iluminare opaiţe cu ulei (sau grăsime?) şi de asemenea, fără îndoială, torţe cu vârful făcut din şipci de lemn.
           Partea studiată a reţelei Cârnic 1 a fost în întregime deschisă cu unelte metalice (săpare cu dalta şi ciocanul). Sectorul nordic (G2, G1, Dep.1 şi P1) corespunde unor lucrări de cercetare. Sectorul sudic, cu marea sală Ch1, reprezintă un vast şantier de exploatare a metalelor preţioase, aur şi argint, pe care minerii antici le-au descoperit şi exploatat. Subliniem organizarea remarcabilă a acestui spaţiu minier în care lucrările de cercetare au fost conduse metodic, păstrându-se constant secţiuni calibrate-profil trapezoidal, secţiuni înguste pentru cercetările mai prelungite, toate acestea permiţând evitarea la maximum a utilizării unor armături de susţinere. Chiar şi cele mai mici zone mineralizate au fost sondate şi exploatate! Putem afirma că s-a urmărit în mod sistematic păstrarea în stare bună a minei, prelungindu-se astfel timpul de viaţă al exploatării, prin păstrarea unor pilieri de siguranţă, chiar dacă acest lucru implica anumite pierderi de minereu: securitatea minei era mult mai importantă.
           Studierea pereţilor lucrărilor a permis să se surprindă sensul de avansare şi detalierea dinamicii de deschidere a diferitelor şantiere în mai multe faze de lucru, ale căror etape sunt totuşi posibil de identificat (Fig. 21). În schimb, modalităţile de abataj antic cu unelte şi arhitectura lucrărilor sunt similare pe ansamblul reţelei studiate, ca practică desfăşurată în spiritul aceleiaşi tradiţii miniere. Reluările moderne cu pulberi explozive (dinamită) sunt reperabile prin prezenţa găurilor de burghie. În cazul adâncirii sau lărgirii lucrărilor miniere în cursul exploatării antice, tehnica de deschidere cu unelte sau morfologia şantierelor nu permit situarea cronologică strictă a fazelor de exploatare. Acest obiectiv poate fi realizat numai prin intermediul datărilor obţinute fie pe inventarul descoperit, fie pe baza rezultatelor analizelor izotopice C14 făcute pe cărbune sau lemn.
           În campania 2002 au fost reluate şi finalizate săpăturile din partea superioară a reţelei Cârnic1. Ele au permis descoperirea altor fragmente de opaiţe romane de secol II în Ch1, dar în aceeaşi măsură şi fragmente de lemn, printre care o scândură care se afla pe talpa lucrării. Această piesă de lemn a fost datată radiocarbon, indicând o datare mult mai veche, care se încadrează între mijlocul secolului al III-lea şi începutul secolului I a.Chr. (cf. RM02 Cârnic1-Ch1 G3US4; Fig. 15). Această a doua datare dacică obţinută pe resturi de lemn descoperite în inima reţelelor miniere de la Roşia Montană trebuie luată în considerare în logica de ansamblu privitoare la cronologia exploatărilor miniere din masivul Cârnic. Această concepţie interpretativă este prezentată în finalul contribuţiei noastre, cu atât mai mult cu cât, în cursul campaniei 2002, au fost obţinute mai multe noi datări ale secolului I p.Chr. (Fig. 15).
           Problemele referitoare la drenajul apelor de mină şi aerajul acestor şantiere miniere nu au fost abordate, deoarece, pentru moment a fost cercetată numai o parte redusă a minei. S-a putut totuşi observa că prelungirea estică a G2 se continuă după încă câţiva metri de galerie printr-un puţ (poate un suitor?). În ceea ce priveşte sistemul de drenaj global, acesta trebuie căutat cu precădere în părţile cele mai profunde ale reţelelor Cârnic 1 şi 2.

           Săpăturile din reţeaua minieră Cetate în 2001
           Prospecţiunea preliminară realizată în anul 2001 în masivul Cetate, acţiune ce a pregătit săpăturile, a permis localizarea a două ansambluri de lucrări antice, accesibile de la suprafaţă şi parţial acoperite. Mai mult, cele două ansambluri, Zeus şi Găuri, ilustrau foarte bine două tehnici miniere vechi, antice şi medievale de abataj: săpare cu unelte metalice (târnăcop: percuţie lansată; ciocan şi daltă: percuţie aşezată) şi săpare cu foc. În timpul misiunii din 2001, obiectivul săpăturilor a fost finalizarea studiul principalelor reţele miniere antice din masivul Cetate, prima zonă ameninţată de reamenajarea viitoarei exploatări în carieră. În acest sector al Roşiei Montane au fost săpate şi studiate trei reţele sau grupări de reţele: ansamblul Zeus, cel mai vast, alcătuit din mai multe şantiere etajate pe două niveluri şi sistematizat în trei sectoare-sudic, central şi vestic; reţeaua Găuri, două exploatări (depilaje) deschise cu foc şi situate una deasupra alteia; reţeaua La Studentu, o lungă galerie antică reluată intens de "moderni".

           Sectorul minier Zeus
           Sectorul minier Zeus (Fig. 24), situat în partea nord-vestică a masivului Cetate, este cunoscut în tradiţia locală sub numele Fereastra Cetăţii. Această denumire se datorează unei galerii vechi, parţial rambleiată, care traversează un mic masiv dacitic şi se deschide în ambele extremităţi. Vestigiile miniere din sectorul Zeus cuprind două şantiere de exploatare verticală (Dep.1 şi Dep.2) şi mai multe galerii sau şantiere de suprafaţă (G1 la G16).
           În pofida propriilor impresii preliminare şi a convingerii minerilor din prezent, care lăsau să se întrevadă că acest perimetru minier este steril, investigaţiile desfăşurate ulterior au pus în evidenţă prezenţa minereului auro-argintifer în sectorul Zeus. Este vorba de o structură mineralizată centrală, dykeul de brecie Zeus, exploatată prin şantierele Dep.1 şi Dep.2, însoţită de numeroase alte structuri mineralizate mai mici care au fost urmărite şi exploatate sau doar explorate prin lucrări miniere de mai mică anvergură (G1 la G16). Unele dintre ele au rămas în stare de cercetări stopate rapid (G2 şi G3). Toate lucrările miniere ale sectorului Zeus au fost studiate în timpul campaniei din anul 2001, dar în această primă descriere a sitului, ne limităm la prezentarea unor date geologice şi metalogenetice sumare.

           - Zona sud-estică
           De pe drumul care coboară din carieră către zona Zeus este vizibilă o primă lucrare, o galerie pe jumătate rambleiată, observabilă în partea vestică a versantului. Deschisă la zi în ambele extremităţi, Fereastra Cetăţii traversează integral o culme reziduală ascuţită a masivului Cetate.

           Galeria G1
           Această galerie orizontală, denumită G1, prezintă o talpă şi un tavan plat. Ea a fost săpată cu dalta şi ciocanul respectând un profil cvadrangular, cu secţiune trapezoidală. Galeria intersecta cu siguranţă în partea vestică şantiere deschise pe aflorimente cu mineralizaţii, astăzi surpate. Se mai păstrează încă vestigiile, pereţi cu urme de unelte, care apar sub forma unor blocuri cu dimensiuni metrice, în partea inferioară a versantului sud-vestic al masivului dacitic din sectorul Zeus. Dimensiunile medii ale G1 sunt: lungimea: - 10,60 m, lăţimea medie: - 1,60 m şi înălţimea între 1,70-1,80 m (Fig. 24).
           Galeria a intersectat în partea sa centrală un filon orizontal care se ramifică spre extremitatea sud-vestică în mai multe ramuri sub-orizontale. În această parte mai bogată, vechii mineri au dezvoltat un şantier de exploatare de tip depilaj. Urmele de unelte (daltă) sunt vizibile pe pereţii şi plafonul galeriei, mai ales în extremitatea sa sud-vestică. În această galerie nu a fost identificată nici o urmă de burghiu, ceea ce confirmă că avem de-a face cu o lucrare deschisă în antichitate, niciodată reluată de moderni.
           În schimb, umplutura sa antică a fost parţial evacuată, cu precădere în extremitatea sa sud-vestică, unde talpa lucrării era vizibilă. Cealaltă extremitate, înspre drum, era astupată de o umplutură sub formă de movilă, care obtura trei sferturi din gura galeriei cât şi lucrările de amenajare de la intrare. Partea inferioară a acestei umpluturi datează din epoca romană, după cum o dovedeşte stratigrafia şi materialul descoperit (Fig. 25). La intrarea acestei galerii de coastă, utilizată ulterior cu funcţionalitatea de galerie de circulaţie şi de evacuare a debleurilor miniere, se păstrează zona de început a unor depilaje la zi, perpendiculare pe galerie. În acest caz este vorba de lucrări de cercetare modernă (urme de perforare cu burghiul) care au testat potenţialul unui filon sub-vertical cantonat în dacit (Fig. 25).
           Inventarul de epocă romană descoperit în straturile inferioare ale umpluturii G1 (Fig. 25) cuprinde:
           - fragmente de ceramică romană comună cu pastă portocalie (bol ovoidal sau ulcioare globulare mici, anse de ulcioare, fund de farfurie);
           - fragmente de sticlă suflată, de culoare albastru deschis (sticle cu pereţi drepţi, cu şase feţe decorate);
           - vas/platou alimentar din gresie de culoare bej, aproape complet; o piesă de calitate dar dificil de datat (Fig. 26);
           - cuie de fier;
           - piatră de ascuţit;
           - fragmente de ţigle plate (tegulae) şi cărămizi.
           Nivelurile superioare ale umpluturii conţineau fragmente de ceramică modernă smălţuită. Inventarul roman nu ne permite propunerea unei cronologii fine. În completare au fost obţinute două date radiocarbon pe cărbune de lemn recoltat din umplutura G1. Datarea cea mai veche, obţinută pe un eşantion din baza secţiunii stratigrafice, indică un interval cronologic între începutul secolului I-începutul secolului al II-lea p.Chr. (cf. RM01 Cetate-Zeus G1 US11; Fig. 15). Un nivel intermediar, corespunzând straturilor cu inventar roman, a oferit o datare cuprinsă între începutul secolului al III-lea şi începutul secolului al V-lea p.Chr. Acest nivel stratigrafic corespunde, fără îndoială, etapei de umplere a G1 după abandonarea zonei.

           Contextul geologic al galeriei G1
           G1 a fost săpată într-un dacit de Cetate friabil. Situată în extremitatea sud-vestică a sectorului minier Zeus, ea traversează în întregime pintenul dacitic. La intrarea dinspre est apar două fisuri mineralizate, apoi se traversează o zonă de falie şi mai departe un filon orizontal (2,5 g/t Au şi 20 g/t Ag) înconjurat de o zonă de rocă gazdă silicifiată. Extremitatea vestică/sud-vestică se deschide spre un perete vertical care reprezintă fără îndoială peretele unei vechi fisuri mineralizate cantonate în dacit. Este cât se poate de clar că această parte a peretelui, cu expunere vestică/sud-vestică nu este naturală; activitatea minieră veche la zi a provocat un dezechilibru al masivului care în cele din urmă a cedat, prăbuşindu-se. Mai precis, ceea ce se observă astăzi ca G1, reprezintă numai o parte a galeriei iniţiale. Opinăm, analizând indicii gitologici care aflorează pe versantul vestic, că G1 a avut ca scop explorarea şi exploatarea unui sector minier care ulterior a fost decapat integral printr-o exploatare la zi, iar morfologia actuală se datoreşte suprapunerii transformărilor antropice cu cele naturale accelerate de lucrările miniere.
           În galerie şi pe versanţii pintenului Zeus, au fost observate o serie de structuri mineralizate. Este vorba de filoane subţiri (grosime mai mică de 0,03 m) cu cădere, atât verticală, cât şi orizontală. Traseul fiecărei structuri mineralizate este subliniat printr-o silicifiere peri-filoniană cu o grosime medie de 0,15-0,20 m. Studiul macroscopic al filoanelor a evidenţiat prezenţa cristalelor de cuarţ hirotermal (ametist) care au lungimi maxime de până la 0,03 m şi diametrul de 0,003-0,004 m. Au mai fost observate şi cristalele macroscopice adular (adular II). Studiul microscopic a confirmat silicifierea peri-filoniană şi de asemenea prezenţa adularului II.

           - Zona central superioară
           Ea cuprinde pe de-o parte, un grup de trei galerii cu dimensiuni reduse care sunt situate la est de Dep.1. Aceste galerii - G2, G3 şi G4 -, au fost săpate fiind dirijate înspre Dep.1 şi reprezintă lucrări de cercetare (Fig. 27). Aceste lucrări erau aproape pline cu material, singurul indiciu asupra prezenţei lor fiind tavanele galeriilor G2 şi G4 care ieşeau în relief. Pe de altă parte, această zonă include şantierele de exploatare G5 şi Dep.1. G5 a fost săpată în direcţia unei zone bogat mineralizate care a fost în consecinţă organizată sub forma unei exploatări de proporţii - Dep.1 -, un şantier alungit, adânc şi relativ îngust care a permis exploatarea minereului cel mai bogat din sectorul minier Zeus.
           Alte şantiere miniere nu au putut fi degajate decât parţial. Este cazul depilajului Dep3, ai cărui pereţi s-au prăbuşit spre interior (dimensiuni L - 13 m, l - cca 1,50 m ). Din această cauză săpătura nu a putut fi coborâtă sub adâncimea de cca 2 m datorită absenţei unor utilaje corespunzătoare necesare pentru degajarea fragmentelor foarte mari de pereţi. Problemele de securitate a muncii, datorate riscului ridicat de prăbuşire a pereţilor de rocă, au impus sistarea lucrărilor de cercetare în partea de nord a zonei, la nivelul şantierelor G14 şi G15.

           Galeriile G2 şi G3
           G2 (Fig. 27) corespunde unui început de galerie, fără îndoială un şantier de cercetare, cu secţiune cvadrangulară, cu talpa plată şi tavanul conservat (L: 1,70 m; l: 1,30-1,60 m; h: 1,60 m). Ea a fost săpată într-o rocă foarte alterată, în care s-au păstrat estompat pe pereţi şi pe tavan urmele de unelte. Această galerie era umplută pe trei sferturi şi umplutura sa, constituită dintr-o alternanţă de debleuri miniere rapid acumulate (de unde şi golurile mari constatate), nu a oferit inventar arheologic.
           G3 (Fig. 27) reprezintă o altă galerie de cercetare scurtă, cu talpa plată şi secţiune pătrată (L: 2,60 m; l: 1,50-1,70 m; h: 1,40 m). În această lucrare urmele uneltelor miniere sunt încă vizibile pe pereţi, în timp ce tavanul este prăbuşit încă de la intrare. La începutul cercetării această deschidere nici nu se schiţa, fiind în întregime acoperită de halde. Umplutura sa nu a furnizat inventar arheologic. În aceste două galerii, în care sensul de avansare este clasic, dinspre exteriorul spre interiorul masivului, nu există urme de perforare, deci ele nu au fost reexploatate în perioadele recente.

           Galeria G4 şi Şantierul G14
           G4 (Fig. 24) este o lucrare scurtă, cu secţiune relativ cvadrangulară (L: 2 m; l: 1,20-1,40 m; h: 2 m). După primul metru în care talpa lucrării este orizontală, şantierul prezintă o adâncire importantă care măsoară 2,80 m până la o treaptă largă de 0,80 m, după care şantierul se continuă în adâncime, pentru a intersecta în cele din urmă depilajul G14. În secţiune, G4 apare exploatată în gradene înalte. G4 în ansamblu este marcată de numeroase fante neregulate practicate la diferite niveluri pe pereţi. Ele corespund unor cercetări de amploare minoră a unor filonaşe sau buzunare mineralizate. La jumătatea înălţimii peretelui vestic se găseşte o nişă de armătură. O extindere a lucrării în partea de vest intersectează prelungirea Dep.1 (cercetarea părţii de nord). Spre est o altă deschidere corespunde exploatării pe direcţie a unei falii mineralizate (0,40 x 1,80 m).
           Pe pereţii acestei galerii se păstrează urmele de unelte folosite la săpare. Sensul de avansare este normal, de la exteriorul spre interiorul masivului. O gaură de perforator pe tavan indică reluarea lucrării în epoca modernă, cu scopul întăririi tavanului. Această galerie era parţial obturată, din înălţimea ei totală fiind deschisă numai o porţiune de 1,00 m sub tavan. De cealaltă parte a drumului care coboară dinspre cariera Cetate se deschide şantierul de exploatare G14 (Fig. 24), care a fost numai parţial cercetat. Cea mai mare parte a umpluturii lucrării G4 s-a format prin degradarea şi prăbuşirea pereţilor şi a tavanului lucrării săpaţi într-o rocă foarte friabilă, intens alterată. Din umplutură nu a fost recuperat inventar arheologic.
           Pe verticala unui stâlp dacitic şi în prelungirea estică a G4 se deschide un ultim şantier care ia proporţii mai mari transformând-se într-un depilaj: G14 (Fig. 24). În umplutura acestei lucrări s-a efectuat o singură secţiune stratigrafică. Lucrarea, cu pereţi sub-verticali, măsoară 5,40 m lungime şi are o 1ăţime de 1,90 m în maximă extensie, pe cei 3,20 m de adâncime degajată. Acest şantier a început să fie cercetat, dar el se găseşte într-o zonă extrem de fracturată, situaţie ce a determinat abandonarea săpăturilor. De fapt, acest sector instabil ameninţa să se surpe în orice moment, astfel încât, pentru asigurarea securităţii lui, am fost nevoiţi să prăbuşim stâlpul dacitic izolat care limita aria săpăturii. Această amenajare, efectuată la cererea noastră de către minerii de la Mininvest cu ajutorul unui buldozer, a intervenit mult prea târziu, la sfârşitul perioadei de săpătură, ceea ce a condamnat reluarea cercetării în G14. Totuşi, partea superioară a umpluturii a putut fi urmărită stratigrafic, însă aceasta nu a oferit inventar arheologic, nici cărbune de lemn databil.

           Galeria G5 şi Exploatarea Dep.1
           G5 (Fig. 24) se prezenta la începutul săpăturilor pe jumătate rambleiată. Ea a fost săpată în partea superioară a versantului sudic, zonă în care se deschide şi exploatarea Dep.1 (Fig. 28). Urmele uneltelor miniere (daltă) sunt vizibile numai în partea inferioară a frontului şi pe peretele estic. Sensul de săpare este sud-nord, avansând firesc spre interiorul masivului. În mod evident şantierul a demarat printr-o galerie cu secţiune trapezoidală (L = 3,20 m; l medie = 1,70 m; h = 1,65-2,60 m), dar după aproape 3,00 m, săparea lucrării a fost decalată spre est şi transformată într-un şantier de exploatare mai îngust, dar adânc (depilaj). Umplutura G5 a fost lipsită de inventar arheologic.
           Exploatarea de proporţii Dep.1 era în întregime umplută cu rambleu minier steril (nu s-a descoperit inventar arheologic). Lucrarea Dep 1, un şantier adânc, lung şi îngust, a demarat iniţial ca o lucrare de cercetare deschisă prin tăierea transversală masivului, de la sud la nord. În total această lucrare măsoară la partea superioară, în majoritate la suprafaţă, 15,00 metri lungime. Sectorul nordic, rămas până azi în stadiul de cercetare, măsoară 7,80 m lungime, 0,50 m lăţime şi o adâncime maximă de 0,40-0,50 m. Profilul are o secţiune trapezoidală cu o talpă plată, care se adaptează pantei masivului, în partea de nord, printr-o succesiune de salturi bruşte în formă de trepte şi mici planuri înclinate.
           Partea sudică, cu o mineralizaţie mai interesantă, după un început de galerie (G5), se adânceşte rapid într-un şantier de exploatare vertical pe 7,20 m lungime, respectiv exploatarea Dep.1. Acest şantier este îngust şi adânc (0,80-2,00 m lăţime şi o adâncime maximă de 6,50 m). În partea mediană profundă iese în evidenţă o proeminenţă de rocă de 1,20 m lungime care compartimentează talpa lucrării în două cuvete, separate printr-un perete înalt de 1,40 m. Profilul longitudinal al exploatării are o pantă de 10 grade.
           În partea nordică a exploatării Dep.1 talpa este relativ plană. În zona superioară a pereţilor sunt vizibile patru nişe săpate pentru armături din lemn, dispuse faţă în faţă, două câte două. În partea inferioară a pereţilor nu există astfel de urme de încastrare de armături de lemn. Golurile care se văd ici-colo în pereţi corespund unor cavităţi din brecie sau unor fragmente ale breciei care s-au desprins, prăbuşindu-se. Urmele de unelte sunt vizibile în talpa lucrării, marcând sensul de avansare preponderent sud-nord (mai frecvent) sau mai rar nord-sud. Alte urme apar la 1,00 m de front, în partea de jos a exploatării. Nu există urme de perforare, deci nu există reluări moderne.
           În partea sudică talpa depilajului se îngustează, fiind chiar străpunsă în zona cuvetei sudice pe o suprafaţă de 0,40 x 2,60 m, deschizându-se astfel în plafonul exploatării Dep.2. Această a doua lucrare minieră prelungeşte în adâncimea masivului dacitic exploatarea Dep.1.

           Date geologice şi de zăcământ pentru exploatările Dep.1 şi Dep.2
           La prima vedere se părea că prin Dep.1 şi Dep.2 a fost exploatată o structură filoniană, dar în fapt, o structură mineralizată vizată de exploatare este o structură de brecie, de tip breccia dyke. Mai mult, toate celelalte lucrări miniere gravitau în jurul acestui corp de brecie. Geneza breciei Zeus (breccia dyke) a fost controlată tectonic. Structura de control (falie) este cantonată în dacitul de Cetate. Dacitul se prezintă într-un facies marginal indicat prin existenţa a numeroase fragmente de rocă (fliş cretacic, micaşisturi şi gneise) prinse în masa fundamentală a rocii. Falia de control, ca şi brecia exploatată în şantierele Dep.1 şi Dep.2, au o direcţie nord-sud.
           Brecia Zeus are formă de dyke vertical. Extinderea orizontală a breciei este vizibilă pe 20 m lungime, dar au fost reperate o serie de indicii care sugerează că această structură se prelungeşte, atât spre nord, cât şi spre sud. Brecia are o grosime care variază de la minimum 0,10-0,20 m la maximum 2,00 m. Urmărirea pe verticală a corpului de brecie s-a realizat pe 15 m adâncime după degajarea lucrării. Corpul de minereu brecios continuă evident în adâncime. El a fost exploatat integral de către vechii mineri, aşa cum ne arată azi lucrările miniere.
           Structura de brecie Zeus este şi în prezent vizibilă în mai mulţi pilieri, dar parţial şi în pereţii exploatării. Examinarea pereţilor lucrării a permis identificarea zonei de contact dintre corpul de brecie şi roca gazdă. Mai precis, este vorba de un pasaj de trecere de tip brecie intermediară, un facies de tranziţie între corpul de brecie mineralizată şi roca gazdă nebrecifiată. Uneori contactul este net, dar şi în acest caz în cadrul rocii gazdă există frecvent buzunare de brecii care ies în evidenţă printr-o fisurare mai pregnantă.
           Fragmentele de roci care se găsesc în corpul de brecie sunt angulare la subangulare, găsindu-se în contact direct unele cu altele. A fost separat un facies de brecii de tip clast supported (brecie susţinută de claste) cu spaţii libere (cavităţi). Nu au fost puse în evidenţă fragmente de roci rotunjite. În ceea ce priveşte compoziţia petrografică a fragmentelor de roci care constituie brecia, confirmăm caracterul aproape mono-litologic, dacitic al structurii. Studiul microscopic (secţiuni subţiri) a condus la identificarea unor microfragmente de origine exotică care sunt fără îndoială enclave în dacit, fiind eliberate în timpul brecifierii dacitului. Dimensiunile fragmentelor nu depăşesc 0,10-0,15 m diametru. S-a observat următoarea distribuţie selectivă a fragmentelor: fragmentele mai mari se acumulează în axul structurii, în timp ce fragmentele mai mici spre extremitatea dyke-ului breciei. Această dispunere dă implicit frecvenţa şi dimensiunile cavităţilor.
           Brecia conţine o cantitate foarte redusă de matrice. Local a fost observată o peliculă subţire de ciment mineral (cuarţ, adular) care sudează fragmentele de roci, cimentându-le. Spre părţile laterale ale structurii breccia dyke poate fi observată uneori o participare redusă de matrice. Această situaţie apare în zona de brecie în care fragmentele au dimensiuni mai reduse. Din cauza cvasi-absenţei matricei, adică a unui material mai fin care poate obtura cavităţile, structura de brecie Zeus posedă o porozitate foarte mare.
           Studiul microscopic confirmă alteraţia hidrotermală în facies adular-sericit. În secţiuni subţiri se distinge adular I (format prin metasomatoza fenocristalelor de feldspaţi potasici) şi adular II (adular idiomorf de a doua generaţie, depus concomitent cu cuarţul hidrotermal). În lungul filoanelor şi fisurilor care traversează corpul de brecie a fost pusă în evidenţă macroscopic o silicifiere peri-filoniană intensă, transformare hidrotermală confirmată şi microscopic.
           După cum menţionam mai sus, la începutul săpăturilor ne puneam întrebarea dacă nu cumva brecia Zeus este sterilă. Primele date asupra potenţialului metalogenic al acestei structuri au fost analizele de conţinuturi: Au între 1 şi 4,2 g/t, iar Ag între 3 şi 42 g/t). Studiul detaliat al breciei în teren (pilieri) a pus în evidenţă mai multe fisuri care o traversau longitudinal sau transversal. Studiul microscopic (secţiuni subţiri şi secţiuni lustruite) confirmă intensificarea silicifierii în lungul fisurilor, precum şi concentrarea selectivă a mineralelor metalice (sulfuri comune, sulfosăruri de argint şi aur).
           Concluzia metalogenetică ce se impune este următoarea: pe fondul unui corp de brecie cu conţinuturi mai modeste se suprapun mai multe fisuri şi filoane tardive, mai bogat mineralizate, care ridică pe ansamblu conţinutul total al corpului de minereu.
           Caracteristicile genetice ale breciei Zeus confirmă natura sa tectonică. Duritatea redusă a rocii a permis o exploatare relativ facilă cu dalta şi ciocanul, parţial la suprafaţă, parţial în subteran, a unui minereu cu conţinuturi mici la medii.

           - Zona Central inferioară
           Galeria G9 şi Exploatarea Dep.2
           G9 (Fig. 24) era complet acoperită, fiind descoperită în timpul săpăturilor. Dimensiunile sale sunt: L = 4,00 m, l = 2,00 m la intrare, h = 2,80 m la intrare, reducându-se la 1,70 m după o treaptă. Ea are o secţiune cvadrangulară, cu o talpă orizontală, etajată pe două platforme. Ca şi G5, în Dep.1 ea se continuă, transformându-se într-o lucrare de exploatare: şantierul Dep.2.
           Această lucrare mineră reprezintă un mare şantier de exploatare alungit, îngust şi adânc, care continuă spre adâncime exploatarea Dep.1. Dimensiunile sale sunt: lungime maximă: 13,40 m, din care 5,00 m la suprafaţă şi 8,40 m în subteran, lăţime: 0,80-0,90 m la suprafaţă şi 1,60-2,30 m în subteran şi înălţime maximă degajată: 6,40 m în partea de lucrare la zi şi 4,00 m în partea subterană. Şantierul Dep.2 comunică în partea sa superioară cu baza exploatării Dep.1 (Fig. 29).
           Pe pereţii vestici şi estici se păstrează urme de unelte (daltă), care indică un sens de săpare sud-nord. Nu au fost identificate găuri de perforator, deci lucrarea nu a suferit reluări moderne. La nivelul intrării în G9 şi Dep.2, în spatele peretelui estic se găseşte un sector intens faliat şi destabilizat, cu goluri mari. Pentru continuarea săpăturilor în adâncime a fost necesară armarea în lemn a lucrării. În nivelul US 10 al G9 a fost descoperit un fragment dintr-un vas de ceramică comună, nedecorat, deci dificil de datat. De altfel, datarea radiocarbon (sfârşitul secolului al XIV-lea-sfârşitul secolului al XV-lea obţinută pentru nivelul US1) indică rambleierea acestui şantier minier în perioada secolelor XIV-XV (cf. RM01 Cetate-Zeus G9 US1; Fig. 15).

           Dep.2: zona sudică deschisă la zi
           Zona deschisă la zi a şantierului se găseşte la est de perimetrul "Treptelor". Acest sector al Dep.2 apare sub forma unui unui şanţ îngust care coboară spre est sub forma unui plan înclinat cu o pantă de 20 de grade faţă de verticală. Atât peretele estic, cât şi cel vestic sunt marcaţi de numeroase nişe pentru armare cu bârne de lemn, cu precădere pe primii trei metri de la suprafaţă spre adâncime: opt nişe în peretele estic şi patru nişe şi un palier în formă de treaptă în peretele vestic (Fig. 29). Diferitele amenajări pentru armături nu sunt situate cu rigurozitate faţă în faţă, ceea ce sugerează că grinzile de lemn folosite la armare au fost calate într-o primă fază într-o nişă şi ulterior rigidizate în forţă contra celuilalt perete. Această tehnică de susţinere a fost de altfel utilizată şi de echipa de mineri care ne-a asistat în munca de teren, asigurând astfel securitatea muncii.
           Nişele pentru armare au talpă plată şi au fost săpate prin lovituri de daltă calculate (urme încă vizibile). Ele au profil cvadrangular, cu o uşoară rotunjire a părţii superioare. Dimensiunile medii sunt: 0,18 m lăţime, 0,10-0,14 m înălţime şi 0,08 m adâncime. Pe peretele estic se găsesc două nişe cu dimensiuni mai mari, respectiv una de 0,22 m şi alta de 0,32 m. În general, extremitatea armăturii care era fixată iniţial într-o nişă de armare este uşor ascuţită, ceea ce reduce implicit şi dimensiunile ce trebuiau atinse la săparea locaşurilor de susţinere. În acest caz, o nişă de armare prea mare determină mişcarea unei armături mai subţiri în interiorul ei. S-a observat că locaşurile de armare se concentrează în zona centrală şi superioară a depilajului săpat la zi (Fig. 29). Această zonă era bineînţeles partea cea mai vulnerabilă a lucrării şi necesita ca atare o armare suplimentară.
           Pe peretele estic, în surplombă de 1,40 m deasupra peretelui vestic, se schiţează o deschidere cu secţiune pătrată (1,10 x 1,10 m), cu o adâncime de câţiva zeci de centimetri care conturează perfect zona de plecare a unei galerii rapid abandonate (Fig. 29). Pereţii de est şi de vest din sudul sectorului deschis la zi al Dep.2 sunt relativ regulaţi, urmărind o cădere spre est. În partea mediană a peretelui de vest, la 4,80 m adâncime faţă de marginea (bordura) vestică a depilajului Dep.2 se deschide ieşirea galeriei G16, cu secţiune trapezoidală, care va fi descrisă mai departe (Fig. 24).
           Partea sudică a exploatării la zi a deschis o zonă intens faliată care a ridicat probleme de securitate minieră încă din antichitate. Continuarea exploatării miniere spre adâncime în acest sector a Dep.1 a fost condiţionată de montarea unei armături în lemn. Instabilitatea terenului este şi mai accentuată în zilele noastre, după mai mulţi ani de exploatare modernă şi explozii succesive în cariera din masivul Cetate. În aceste condiţii s-a impus ca o necesitate stringentă armarea Dep.2, pe măsura aprofundării săpăturilor, acţiune care a dus la încetinirea cercetărilor. Aceasta este cauza principală pentru care în campania 2001 nu a putut fi degajată talpa lucrării Dep.2, care se găseşte la cel puţin 1,00 m adâncime sau chiar mai mult sub nivelul atins la finalul săpăturilor.

           Dep.2: zona nordică subterană
           În zona nordică subterană a Dep.2, şantierul îsi păstrează profilul cvadrangular, cu pereţi relativ rectilinii, pentru început sub-verticali la înălţimea galeriei G9 şi teşiţi în raport cu G9 spre extremitatea nordică a şantierului. În extremitatea nordică a Dep.2 se produce o oarecare lărgire înspre est şi o mică decroşare în partea de vest, astfel încât lăţimea lucrării atinge 2,20 m. Capătul exploatării se restrânge în partea vestică atingând 1,20 m lăţime şi 1,60 m adâncime. Această parte rambleiată complet cu blocuri de rocă a fost cercetată numai pe o înălţime de 1,10 m.
           Pe măsura conturării exploatării, Dep.1 începe să aibă o uşoară înclinare estică la est de G9. Porţiunea subterană a Dep.2 este mai largă (1,20-1,40 m) decât porţiunea sa deschisă la zi. Tavanul şantierului este săpat cu gradene inversate plate (patru gradene mari şi două paliere intermediare mici), coborând spre adâncime în partea de nord. Se remarcă anumite amenajări săpate în peretele vestic, cum este cazul unei trepte mari (0,20 x 1,20 m) săpate la 1,60 m sub tavan, în spatele gradenelor galeriei G9, precum şi a unei mici treapte (0,22 x 0,50 m), situată dedesubtul gradenei inferioare a G9, spre sud.
           În partea mediană a acestui perete este practicată o singură nişă de armătură cu profil rectangular, mai mult înaltă decât largă (0,22 x 0,30 m, adâncime 0,18 m), situată la 3,20 m adâncime faţă de tavan (Fig. 29). Aceste diferite amenajări au putut fi utilizate pentru a fixa armături de lemn în partea mediană a acestei exploatări largi şi adânci, fiind poziţionate probabil la jumătatea adâncimii sale. Aceste diferite paliere, ca şi gradenele reziduale, reprezintă mărturii ale deschiderii iniţiale a G9 şi puteau servi, de asemenea, ca trepte pentru circulaţia personalului în lungul peretelui vestic sau ca platforme (gradenele din G9) pentru depozitarea de material sau de minereu.
           Spre sud, peretele estic subteran al Dep.2 deschide o zonă de falie cu dislocaţii profunde. Din această cauză s-a menţinut o anumită cantitate de rambleu în această parte a lucrării pentru a se evita creşterea presiunilor în rocă şi prăbuşirea pereţilor. Se obseră că Dep.2 este o lucrare mai bine dezvoltată comparativ cu Dep.1, situată doar la câţiva zeci de centimetri deasupra. După cum s-a menţionat anterior, între aceste două şantiere exista un pasaj de legătură format prin străpungerea pilierului orizontal ce reprezintă de fapt talpa Dep.1 şi tavanul Dep.2, la nivelul părţii sudice a Dep.1 şi a părţii centrale a Dep.2. Dep.1 avansează spre nord cu aproximativ 1,00 m mai mult decât Dep.2, după cum se poate observa şi pe planurile cumulate (Fig. 29). Secţiunile cumulate scot în evidenţă grosimea redusă a pilierului orizontal (0,30-0,80 m) care separă în partea de sud cele două lucrări de exploatare.

           Geometria şi geologia depilajelor
           Sectorul nordic al lucrărilor se prezintă diferit deoarece tavanul Dep.2 coboară spre adâncime, în timp ce talpa Dep.1 rămâne orizontală (Fig. 29). Spre sud, cele două exploatări au putut fi uşor unificate, prin extragerea planşeului subţire rămas între şantiere. Minerii antici au preferat totuşi să păstreze pe loc această masă de rocă care servea ca pilier orizontal, necesar atât pentru susţinerea masivului, cât şi pentru asigurarea stabilităţii pereţilor celor două şantiere. Dep.1 prezintă aproape 6,00 m de pereţi verticali subterani. Partea superioară a Dep.1 este în mare măsură situată la suprafaţă, ca de altfel şi partea sudică a Dep.2, însă datorită căderii importante spre est a şantierului, ansamblul lucrării este izolat de suprafaţă prin propriul său tavan, deci în condiiţii de subteran în raport cu decalajul spre vest al deschiderii miniere.
           Săpăturile subterane din sudul Dep.2 au eliberat aproape 4,00 m din paramentul lucrării, respectiv al peretelui cel mai înalt. Coborârea în patru gradene din sectorul nordic al Dep.2 reduce adâncimea degajată a lucrării la sfârşitul campaniei din 2001 la doar 1,40 m în extremitatea de nord. Deschiderea cvasi-continuă în Dep.1, apoi în Dep.2, care se poate observa bine în secţiunile cumulate ale celor două depilaje (Fig. 29), dezvăluie o lucrare de ansamblu de peste 10,00 m lungime, cu o lăţime de 0,80-1,50 m şi o adâncime ce depăşeşte 10,00 m. Adâncimea Dep.2, degajată doar pe 6,00 m în partea sudică şi pe 4,00 m în partea nordică, poate atinge în total cel puţin 6,00 m în partea subterană (ca în cazul Dep.1) şi 8,00 m în partea de sud a Dep.2.
           Acest şantier compus din lucrările Dep.1-Dep.2 are o formă de tranşee înclinată, cu o adâncime totală de cel puţin 12,00 m. Cele două depilaje au exploatat o structură mineralizată sub-verticală cu cădere spre sud-est. Peretele estic al şantierului a fost reluat cu dalta şi ciocanul, sensul de înaintare fiind vest-est. În sectorul estic, foarte faliat al Dep.2, peretele se deschide şi comunică cu un alt şantier dispus paralel, Dep.3 (Fig. 24), care trece prin faţa intrărilor galeriilor de cercetare G2 şi G3. Această lucrare de exploatare îngustă a unor aflorimente mineralizate se continuă spre est în direcţia G4 şi a stâlpului dacitic situat în imediata apropiere a acestei ultime galerii. Un singur fragment ceramic, greu databil, a fost identificat în umplutura Dep.2. Săpătura nu a putut fi finalizată până în talpa Dep.2 din cauza lipsei de timp.

           Treptele
           Sectorul Treptelor corespunde unui spaţiu de cca 30 m2 (5,00 x 6,00 m) săpat la suprafaţă în terase etajate în trei gradene succesive (Fig. 24):
           - gradena superioară: 0,60-1,20 x 4,00 m; h: 1,40 m
           - gradena intermediară: 1,20 x 1,60-2,40m; h: 0,70 m
           - gradena inferioară: 0,80 x 2,20m; h: 1,40 m.
           O falie orientată nord-vest-sud-est traversează şi dislocă zona în partea sa sudică. Ea apare mai pregnant la nivelul extremităţii sudice a Dep.2. De-a lungul peretelui sudic al Treptelor, la nivelul gradenei inferioare, o tranşee cu secţiune cvadrangulară a întretăiat adânc gradenele pe o lăţime de 1,00 m şi o adâncime de 1,20 m. Pe flancul sudic al acestei amenajări se găsesc trei nişe, plate în partea inferioară şi boltite în partea superioară (trepte?).
           Paramentul nordic care se găseşte suspendat deasupra zonei Treptelor şi în care se deschid G9 şi Dep.2 (partea subterană) în partea estică, respectiv G13 în partea vestică, este marcat de urmele a trei galerii cu secţiune pătratică sau trapezoidală. Aceste urme de lucrări, de maximum 0,10-0,20 m adâncime, pe care le putem denumi galerii incipiente, amintesc de vestigiile similare identificate pe peretele estic al Dep.2 (porţiunea deschisă la suprafaţă). Această succesiune de fronturi de galerie formează de fapt peretele vertical nordic al sectorului Treptele. Pe această faţadă de rocă sunt vizibile, de la caz la caz, zonele de înrădăcinare sau prelungirile inferioare ale structurilor mineralizate urmărite prin galeriile de la nivelul superior. Cercetările geologice de teren confirmă încă o dată interesul mare al vechilor mineri pentru zonele de intersecţie ale filoanelor sau de suprapunere brecii-filoane.

           - Zona vestică superioară
           Grupul de lucrări din zona vestică superioară, realizate în unghiul nord-vestic al versantului Zeus, formează un înalt parament vertical în partea de est (mai mult de 5,00 m înălţime) şi prezintă o etajare a şantierelor în paliere, în partea de vest şi sud a falezei (Fig. 29).
           Galeriile şi şantierele G6 şi G16 reunesc lucrările miniere situate la vestul exploatării Dep.1. Acest ansamblu de galerii sau şantiere de suprafaţă, se deschide pe două niveluri:
           la nivelul superior: galeriile, intrarea galeriilor sau a marilor exploatări G6, G7, G11, G12 şi G8-G13; la nivelurile inferioare: G10 şi G16 străpung galeria orizontală care leagă G10 de partea adâncă a Dep.2.
           Acest grup de lucrări (Fig. 31) a fost săpat într-o rocă încastrată dacitică relativ friabilă, de culoare alb-cenuşie cu zone gălbui. Acest sector este tăiat de două sisteme de fisură: verticală (direcţia nord-sud), şi uşor înclinată (direcţia est-vest). Intersecţia celor două sisteme dă o alură de tip stockwerk destul de caracteristică. În această arie, mai multe zone de brecii aflorează. Este vorba de o brecie cu goluri (până la 0,10 m diametru) cu fragmente angulare în contact direct (clast supported breccias). Mai multe fisuri verticale taie brecia.
           La o primă vedere, se pare că exploatarea a vizat toată zona de brecii tăiate de fisuri (de exemplu G7 şi G11). Fisurile şi filoanele sunt subliniate de pelicule de limonit din cauza alterărilor de sulfuri. Părăsind breciile, rocile încastrate traversează prin fisuri vizibil brecifiate şi silicifiate.

           Şantierele G8-G13 şi G12
           Micul şantier minier G8-G13 a fost săpat în marginea falezei şi la suprafaţă în trepte (G8 partea de vest, G13 partea de est), după un plan în echer. Era în întregime acoperit de debleuri miniere moderne: sensul de săpare este unul nord-sud şi orientarea generală a şantierului este sud-est-nord-vest. Sola este plată pe o porţiune orientată nord-sud (1,80 x 2,80 m; adâncime: 0,80 m) traversată de un filon pe direcţia sud-vest-nord-est. Mica porţiune de şantier din vest a solei săpată în cuvetă (1,40 x 1,80 m; adâncime: 0,70 m). Urmele uneltelor ascuţite sunt vizibile la extremitatea nordică a lucrării. Nu a fost constatată prezenţa nici unei urme de străpungere cu sfredelul, deci nu a fost reluată exploatarea în epoca modernă. Din umplutură nu a fost recoltat material arheologic.
           Şantierul G12 era în întregime acoperit de debleuri. El a fost deschis în suprafaţă după un plan rectangular (1,40 x 4,00 m) şi cu o orientare sud-sud-vest-nord-nord-est. Această lucrare formează o suprafaţă plană supraînălţată în raport cu lucrările care o înconjoară: 0,80 m deasupra G12 şi 0,60 m deasupra G6. Se observă urmele uneltelor miniere pe paramentul nord-vestic şi avansarea est-vest (fără urme de sfredel). Un fragment ceramic modern a fost găsit în stratul US 4 al umpluturii.
           În sola şantierului şi în punctul de tăiere, un filon de mică grosime (0,01-0,02 m) este vizibil într-o încastrare în dacit fisurat. Este conturat printr-o zonă de alterări peri-filoniene (0,20-0,30 m). Filonul continuă spre punctul de tăiere la est de G12. Pe peretele estic există o fisură subliniată printr-o zonă de brecii aflorate. Pe peretele vestic urma unei alte fisuri verticale este încă vizibilă în prelungirea filonului exploatat prin G11. Zona de intersecţie a acestui filon cu filonul care este vizibil în solă a fost lucrată preferenţial, de unde o zonă de săpare în acest sector (G8). În sectorul vestic brecia mineralizată continuă prin săpăturile est-vest în G12 şi G7.
           Partea vestică a şantierului G12 conţine o zonă de brecii mineralizate care se continuă spre G7. Punctul de tăiere estic ne arată prezenţa breciei şi adesea prelungirea filonului expus în sola galeriei G13. Brecia este compusă din fragmente angulare de 0,10-0,15 m diametru în contact direct. Sub microscop (lame şlefuite), se observă prezenţa piritei, sărurilor de argint şi aur în brecie, adesea pe lungimea filonului.

           Şantierul G7 şi galeria G6 şi G11
           Micul şantier G7 a fost deschis la suprafaţă (1,40 x 2,00 m). El era în întregime astupat la descoperire şi apărea ca o alveolare săpată în cuvetă (0,60 m adâncime). Este traversat în partea estică de o tăiere alungită (0,50 x 2,20 m), adâncă de câţiva centimetri, orientată nord-nord-vest-sud-sud-est. Această alveolare surplomba baza şantierului G12 la 0,55 m, în partea de nord-vest. Urmele lucrării cu unelte miniere nu se remarcă pe toţi pereţii, deoarece roca este foarte alterată în această zonă (fără urme de sfredel).
           G6 reprezintă o galerie scurtă, pe jumătate astupată la începutul săpăturilor. Dimensiunile sale sunt: L: 3,20 m; l: 1,40 m; h: 0,90 m. Urmele uneltelor miniere de tăiere sunt vizibile în apropierea solei, sensul de săpare este sud-nord (fără urme de sfredel). Secţiunea sa cvadrangulară, sola relativ plană. Ea a fost adâncită în partea dinspre G11, după un ax decalat spre vest.
           Galeria era astupată o treime la începutul săpăturii. Ea cuprinde o scurtă lucrare antică (urme de tăiere cu unelte miniere vizibile în boltă), prelungită printr-o zonă îngustă în epoca modernă. Ansamblul măsoară de la sud spre nord 6,60 m lungime pentru o înălţime mediede 1,20-1,80 m. Partea veche are secţiune cvadrangulară (L: 2,30 m; l: 1,80 m). Prelungirea modernă este îngustă şi deschisă cu pulbere (urma sfredelului în parament şi în boltă), apoi finisată cu târnăcopul (L: 4,30 m; l: 0,60 m). Şantierul antic prezintă un profil larg şi cvadrangular, reluarea modernă este foarte îngustă cu o solă plată şi o boltă rotunjită. Sola G11 este mai coborâtă cu 0,40 m în raport cu cea din G6. Nici un inventar arheologic nu a fost găsit în umplutura celor trei lucrări.
           G6 şi G11 au fost săpate într-o brecie mineralizată. Controlul tectonic al acestui corp de brecie este foarte spectaculos (Fig. 32). Pentru fiecare dintre aceste două galerii, s-au pus în evidenţă fisuri şi filoane (trei pentru G6 şi unul pentru G11) care retaie brecia. Lungimea acestor fisuri/filoane şi apropierea de cavităţi din brecie au determinat o silicificare de intensitate medie, însoţite de depozit adular (adular II). Examenul microscopic a pus în evidenţă prezenţa sulfurilor comune (pirită, blendă, galenă, calcopirită), sulfuri de argint şi aur nativ.
           Mulţumită observaţiilor şi rezultatelor studiului geologic, se evidenţiază "profesionalismul" în gestionarea minieră antică a sectorului Zeus. Pe lângă Dep.1 şi Dep.2, care reprezintă lucrări de exploatare mai importante, alte lucrări miniere au fost exploatate sau identificate în zonele laterale. Aceste alte lucrări miniere au fost posibile datorită ramificaţiilor corpurilor de brecie exploatate prin Dep.1 şi Dep.2, orizontal şi de asemenea în profunzime. Legătura între exploatarea minieră, tratarea minereului şi dinamica lucrărilor miniere este evidentă în aceeaşi măsură ca gestiunea minieră, ţinând cont că exploatarea a urmărit toate zonele în care filonul taie brecia. Aceste observaţii sunt subliniate de urmele vizibile din sectoarele G6, G7, G11, G12, G13.

           - Zona vestică inferioară
           Grupul de lucrări din ultimul sector studiat în punctul Zeus, zona vestică inferioară, se deschide în partea opusă a şantierelor G6, G7, G11 la G13, cu un decalaj de 1,00 m spre interiorul masivului. El cuprinde galeriile subterane G10 şi G16. G16 străpunge galeria orizontală, după un ax vest-est şi sub zona Scărilor, făce legătura între G10 şi baza exploatării Dep.2. Punctul a fost intens cercetat în cadrul zonei Zeus în anul 2001. Ansamblul celor două grupe de şantier este aliniat în plan vertical fiind revelator în prezenţa tăieturii longitudinale care traversează cele două niveluri (Fig. 30).

           Galeria G10
           Această galerie se deschide în unghiul sud-vestic al zonei Scări fiind colmatată până la 1,00 m faţă de boltă. Intrarea lucrării este precedată de o deschidere de suprafaţă tăiată în tranşee orientată sud-est-nord-vest (0,70 x 3,30 m; 1,40 m adâncime). Ea corespunde în partea inferioară gradenei din zona Scări. Urmele de tăiere cu unelte miniere sunt prezente pe paramenţii est-vest şi nord, cu un sens de săpare sud-nord.
           G10 a fost iniţial săpată în gradene după o direcţie sud-est-nord-vest, în rând cu tranşeea de acces şi pe 2,70 m adâncime. Această parte a lucrării prezintă o secţiune cvadrangulară trapezoidală (1,30 x 2,20 m). Ea rămâne o lucrare în unghi în partea nord-estică, cu bolta plată şi sola dotată cu patru mari încastrări care coboară spre profunzimea părţii nord-vestice.
           În continuare, deschiderea ia o direcţie nord-vest-sud-est, bine marcată cu un decalaj spre nord-vest, pentru a forma un nou şantier cu secţiune de asemenea cvadrangulară până la trapezoidală (1,40 x 2,60 m; h: 2,60 m). Sola relativ plană este retăiată de o mică scobitură centrală. Această parte adânceşte şantierul iniţial cu 2,00 m. O mică săpătură în unghiul sud-vestic al lucrării lasă o gradenă înaltă de 1,65 m. În sfârşit, avansarea în G10 a schimbat complet direcţia luând un ax vest-est. Această nouă orientare a retăiat sola G10 cu 0,65 m pentru a începe să contureze, pe 2,00 m lungime, baza unei noi lucrări, G16, de proporţii regulate şi secţiune trapezoidală, în direcţia exploatării Dep.2.
           Nu există stratigrafie realizată în G10, deoarece majoritatea umpluturii acestei galerii era constituită din pietriş recent (bucăţile de deasupra erau acoperite cu muşchi), foarte curat, practic fără matrice. G10 pare să fi fost golită în epoca modernă, apoi reumplută rapid de halde recente cu blocuri de dacit de diverse dimensiuni.

           Galeria G16
           G16, descoperită în cursul săpăturilor, era astupată până la boltă în extremităţi şi mai puţin colmatată în partea centrală. Ea corespunde nivelului inferior al lucrărilor miniere degajate în punctul Zeus şi face legătura între galeria elicoidală G10 şi marea exploatare Dep.2, la 4,00 m adâncime, sub gradena superioară a sectorului Scări. Urmele de tăiere cu unelte ascuţite sunt puţin vizibile, dar se remarcă totuşi sensul de săpare vest-est. Galeria prezintă o secţiune trapezoidală caracteristică lucrărilor antice de la Roşia Montană. (dimensiunile sale sunt: L: 5,60 m; l: 1,40-1,50 m; h: 1,80 m) (Fig. 33). Nu există nici o nişă de opaiţ săpată în pereţi. La extremitatea lucrării, la contactul cu Dep.2, sola este marcată printr-o amenajare în rocă, constând într-o mică margine stâncoasă care prezintă o crestătură în partea de sud. Aceasta formează o ieşire în jgheab săpată pentru drenaj de la G10 şi G16 spre Dep.2.
           Prezenţa câtorva cărbuni de lemn în umplutură a permis prelevarea de probe pentru analiza C14. Datarea radiocarbon a oferit un interval cronologic cuprins între 1245 AD până la 1400 AD (mijlocul secolului al XIII-lea-sfârşitul secolului al XIV-lea). Această datare sugerează că reţeaua cercetată, a cărei arhitectură se reia în toate punctele (secţiunea trapezoidală a G10 şi G16, şantier adâncit în gradene G10) lucrărilor miniere antice, de tipul celor din săpăturile din anul 2000 de la Cârnic, par să fi fost golite de umplutura antică în epoca medievală. De aici prezenţa cărbunilor de lemn, care datează în general din secolul al XIV-lea în G16, dar în aceeaşi măsură în G9 (vezi mai sus în text). O reluare în epoca modernă nu s-a observat în arhitectura reţelei studiate care se distribuie armonios în funcţie de continuarea mineralizării.

           - Interpretarea sectorului Zeus
           Ansamblul lucrărilor G10 şi G16 apare mai curând ca un ansamblu de lucrări de cercetare a unei mari structuri mineralizate exploatată în sectorul de vest de la Zeus, decât ca şantier de exploatare. Galeria orizontală G16 a permis cercetarea prin deschidere a terenurilor din sectorul Scări. Slaba dezvoltare a sectorului de vest, superior şi inferior, indică faptul că minerii antici nu au redeschis aici o mare structură de tipul celor exploatate în partea de est în Dep 1- Dep 2 şi Dep 3. Zona de vest, în ciuda numeroaselor lucrări de cercetare în şantier de suprafaţă sau cu mici galerii, nu a fost vizibil relevantă pentru mineri. De asemenea, slaba tentativă de reluare modernă, vizibilă la înaintarea spre nord în adâncimea G11, nu a fost urmată în ansamblul acestui sector menţinut în timp la dimensiunile antice.
           Prezenţa câtorva fragmente de cărbune de pământ găsite în G9 şi G16 şi databile în Evul mediu (secolele XIV-XV) nu e suficientă pentru atribuirea deschiderii acestor şantiere în această epocă târzie, în orice caz anterior introducerii pulberii în mine (în cursul secolului al XVII-lea). În schimb, prezenţa inventarului arheologic roman, întărită şi de datarea cu C14 a cărbunilor de lemn, în primele niveluri ale umpluturii G1 (la sud-est de Zeus) atestă aceste lucrări încă din antichitate. Marea similitudine tipologică pe de-o parte, între G1 şi G16 (mica galerie, secţiunea trapezoidală) şi pe de altă parte, galeriile de cercetare săpate în 2000 şi datate în secolul al II-lea p.Chr. în masivul Cârnic, pledează pentru supoziţia că ansamblul reţelelor din Sectoarele Central şi Vestic de la Zeus, deschise cu unelte miniere, este de asemenea de epocă antică şi asta în ciuda absenţei inventarului databil pentru a o confirma.
           Studiul sectorului Zeus a relevat două mari tipuri de lucrări miniere deschise cu unelte specifice, lucrările de cercetare şi lucrări de exploatare. Aceste două tipuri de lucrări permit reconstituirea modurilor (tehnicilor) de avansare a vechilor mineri şi cum se făcea trecerea de la cercetare la exploatare. Lucrările de cercetare se repartizează pe mici şantiere de suprafaţă - puncte de tăiere etajate în gradene sau intrări de galerii - şi scurte galerii străpunse prin retăiere (1 până la 3 m lungime medie: în cazuri speciale aproape 6 m pentru G16). În aceste lucrări subterane, săpate adesea cu secţiune cvadrangulară până la trapezoidală, punctele de tăiere urmăresc diferitele ramificări ale filoanelor pe măsura avansării sau în adâncimea axelor şantierelor pentru golirea mineralizării (ca în G10).
           Lucrările de exploatare iau forma filoanelor lungi, strâmte şi adânci (L: 7,00 până la 8,00 m, l: până la 2,00 m, adâncime: 7,00 până la 8,00 m în medie), verticale sau înclinate, în urmărirea cât mai apropiată a structurii mineralizate. Aceste şantiere puteau să se deschidă chiar în suprafaţă (Dep.1, partea sudică a Dep.2, Dep3) sau la un al doilea nivel al lucrărilor adânci, ca în partea de nord a exploatării Dep 2. Şantierele au pereţi drepţi şi rectilinii şi au fost marcaţi cu scobituri pentru bârnele din lemn. Acestea erau calate transversal, blocate în "încastrări" de-o parte şi de alta, în forţă, contra celuilalt perete. Apropierea de suprafaţă nu a permis conservarea lemnului, dar prezenţa urmelor săpate dovedeşte existenţa acestuia.
           S-au observat nişe de opaiţe în zonele degajate. Dar prezenţa mai multor scări, răsfrânte sau plate, tăiate în policioară, oferă de asemenea posibilitatea punerii unei lămpi pentru iluminat în părţile subterane. Nu s-a observat nici un dispozitiv de aerare şi de drenaj specific în această reţea, cu excepţia unui mic dren identificat la extremitatea estică a G16, la nivelul de contact cu exploatarea Dep.2.
           O parte a sectorului minier Zeus a fost adâncită prin reluări succesive ale exploatării de-a lungul timpului. Este cazul zonei de lucrări care se găseşte în sud-vestul G1, astăzi inundată pe 10 m lungime, izolată în peisaj (Fig. 23). Tehnicile de abataj similare (deschideri cu unelte miniere) şi profiluri de lucrări comparabile între galeriile de cercetare cu secţiune cvadrangulară până la trapezoidală şi şantierele de exploatare înguste şi alungite fac ca sectorul Zeus să fie explorat în 2001 în ansamblu. Bineînţeles că elementele de datare au fost rare pentru acest sector, datele acumulate din umplutura intrării de est a G1 (ceramică, inventar - datări C14), relevă o acumulare de rambleuri post-exploatare ale acestei reţele de secol II p.Chr. cu o continuare până la sfârşitul secolului al IV-lea, apoi în cursul epocii moderne. Este atestat deci un ansamblu de lucrări miniere deschise cel mai adesea în epocă romană chiar de la începutul secolului al II-lea, chiar puţin anterioare (secolul I a.Chr.?).
           Studiul acestui segment de lucrări miniere romane de pe masivul Cetate nu a putut fi încheiat în totalitate. De fapt, din cauza lipsei de timp şi utilajelor mecanice (excavator) nu a fost posibilă epuizarea săpăturii până la baza exploatării Dep.2, nici avansarea semnificativă în adâncimile marii exploatări Dep3, efectuându-se doar în suprafaţă. Nu este exclus ca baza acestor două şantiere să se deschidă spre reţele antice mai profunde.
           În 2001 sectorul Zeus a dat vestigii miniere de la începutul exploatării romane: cercetări de suprafaţă - secţiuni, puncte de tăiere în gradene, scurte galerii şi deschiderea marilor exploatări verticale adâncite încă de la suprafaţă care se adâncesc pe etaje spre interiorul masivului. Morfologia generală a şantierelor de exploatare în lungul abatajului îngust este caracteristic lucrărilor romane efectuate pe structuri filoniene. Se cunosc mai multe exemple în Europa, în lumea romană, cum ar fi mina polimetalică de la Aljustrel, antica Vipasca, situată în sudul Portugaliei

. În schimb atacul sistematic în mici galerii de cercetare cu secţiune trapezoidală rămâne o particularitate a Roşiei Montane şi nu se regăseşte des în lumea romană.

           Sectorul minier Găuri
           Sectorul minier Găuri se situează pe versantul sud-vestic al masivului Cetate, o colină tăiată pe toată înălţimea sa de lucrări miniere din diferite epoci, a cărei vastă carieră de suprafaţă a decapitat vârful. Abundenţa lucrărilor miniere care străpung din toate părţile acest masiv (Fig. 34) a dat numele acestei zone (trou/perce = gaură în română, deci Găuri = Les Trous). Este vorba de un şantier vertical, deschis mai ales cu foc după un ax S-N. Această lucrare era etajată pe cel puţin două niveluri în stadiul final al săpăturii din 2001. Peretele estic al şantierului se prelungeşte printr-o faleză de vreo zece metri înălţime prezentând urme de săpare - urme de sfredel şi câteva nişe -, dar fără urme evidente de deschidere cu foc.
           Ansamblul nivelurilor 1 şi 2 ale şantierului se etajează pe 18,40 m înălţime totală degajată. Sola şantierului inferior (nivelul 2) nu a putut fi degajată în totalitate în timpul săpăturii. În plus, înălţimea rambleurilor a impus construirea unei impozante armături din lemn, pe trei niveluri de palisade, pentru a permite avansarea în siguranţă a săpăturii şi legătura cu galeria recentă modernă subiacentă (galeria nivelului 855)

.

           - Nivelul 1 (nivelul superior)
           Pentru a accede la sola Nivelului 1, a fost nevoie de săparea unui şanţ în rambleul şantierului; dimensiunile săpăturii: L: 12,00 m; l: 2,00 m; h: 4,00 m în medie. Acest nivel a fost săpat după o direcţie generală N13°, urmând o fisură variind de la 0,05 m la câţiva metri lărgime cu o înclinare de 30° spre nord-vest.

           Topografia Nivelului 1
           Luând în considerare forma complexă a acestui tip de lucrare, nivelul 1 a fost relevat pe trei planuri, etajate la diferite înălţimi remarcabile: Plan 1 - ridicat la mică înălţime, 3,60 m, a solei; Plan 2 - ridicat la 0,80 m de la solă; Plan 3 - ridicat la 0,80 m de la solă în partea de nord, adâncită cu pulbere în epoca modernă. Pornind de la sola suspendată până la punctul de tăiere inferior, şantierul Nivelului 1 se întinde pe mai mult de 9,00 m lungime. Dimensiunile sale sunt: lungime medie 9,80 până la 10,80 m cu o prelungire spre nord pe aproape 2,00 m din nivelul planului 3; lăţimea medie la jumătatea înălţimii 1,30 până la 1,40 m (în afara extinderii moderne din partea de nord). Această lăţime se păstrează spre sola de 0,50 până la 1,00/1,20 m la nivelul planului 2. Înălţimea maximă observată este de 9,40 m.
           Primii şase metri ai lucrării prezintă o solă practicată cu foc pe 1,00 până la 1,50 m adâncime. Ultimii 3 m prezintă o solă micşorată şi se pare că nu a fost adâncită decât cu explozibil. Pe ansamblul nivelului, urmele de sfredel sugerează folosirea unor unelte cu diametrul de la 0,020 la 0,025 m. Pe o înălţime medie de 2 m, săpătura arată o umplutură modernă realizată din debleuri tipice abatajului cu exploziv. Sunt vizibile câteva fragmente de rocă roşiatică putând proveni din deschiderea cu foc, dar nu a fost găsit nici un cărbune de lemn în acest sector. În partea superioară, şantierul are aspectul unei exploatări deschise cu foc într-o încastrare în dacit foarte dur, puternic silicifiat, cu o succesiune de alveole şi o bucată de perete foarte netedă. Este vorba de vestigii în mijlocul profilului general efectuate cu explozibil (străpunse cu sfredelul). Urmele de sfredel sunt numeroase, dar nu într-atât încât să ascundă prima epocă de exploatare. Bolta şi pereţii de est şi vest, la 4,00 m deasupra solei păstrează o urmă tipică tăierii cu foc.
           Capătul prezintă două deschideri suprapuse, cea mai înaltă fiind în mod evident efectuată cu pulbere. Cealaltă este relativ şlefuită, poate indica o deschidere prin foc, dar este străpunsă de mai multe găuri de sfredel. Forma şi aspectul se datorează probabil faptului că spre deosebire de ansamblul şantierului, deschiderile au fost tăiate într-o brecie vulcanică grosieră. Un planşeu pietros suspendat a fost conservat între cele două niveluri ale şantierului. Grosimea sa variază de la 0,28 la 0,40 m cu o proeminenţă mediană de maxim 1,30 m. Sola nivelului 1 este relativ rectilinie. Bolta se etajează în trei mari curbe săpate, cu excepţia celei care avansează spre nord, perforată cu explozibil. Începând de la solă până la cca. 2,20 m înălţime, nu există nici o urmă evidentă de amenajare pentru armătură.

           Tehnica abatajului cu foc
           Tehnica abatajului cu foc lasă urme caracteristice: pereţi rotunjiţi, şlefuiţi, înroşiţi sau înnegriţi de foc şi bolţi tăiate în secţiuni ovale (Fig. 35). Paramentul are aspect de coajă (spărturi cu aspect de coajă de ou, perete stâncos spart în plăcuţe subţiri). Urma acestui tip de tehnică se observă pe ansamblul şantierului la bolta nivelului 1 (partea din faţă spre sud) şi la baza nivelului 2 unde tăietura este fasonată în trei cupole. Aceasta dă o secţiune de la 1 până la 1,20 m diametru.
           Ansamblul şantierului pare să fi fost săpat printr-o succesiune de culoare cu secţiune ovală deschise cu foc unele sub altele, din partea înaltă spre partea joasă a şantierului. Partea superioară deja exploatată era abandonată pe măsura avansării în adâncime a şantierului sau când două galerii juxtapuse pe un plan vertical se întâlneau. Din această cauză, nu erau necesare căi de acces în partea superioară a şantierului, de unde şi absenţa structurilor lemnoase.
           Această aglomerare de excavaţii în tuneluri ovoidale se observă bine pe secţiunea 1 a nivelului 1 unde se întâlnesc cel puţin patru niveluri de săpătură, exceptând deschiderea superioară practicată cu pulbere în bolta vechiului şantier şi adâncirea bazei nivelului 1 făcută cu explozibil. La fel, în secţiunea 2 a nivelului 1. În ciuda găurilor practicate în pereţi, putem număra cel puţin trei niveluri de săpătură.
           Degajarea umpluturii care astupă baza nivelului 1 n-a scos la iveală inventar arheologic şi nici reziduuri de lemn (cărbune sau fragmente de lemn conservat) susceptibile de a aduce elemente de datare. Această umplutură era de dată recentă, realizată prin reluarea părţii joase a solei acestui nivel. Singurele plăcuţe de piatră găsite la bază, la înălţimea secţiunii efectuate, atestă deschiderea iniţială prin foc la nivelul 1.

           - Nivelul 2 (nivelul inferior)
           Este vorba de o parte a şantierului vertical care se întinde sub sola nivelului 1. El a fost tăiat de lucrări recente ale orizontului 855 de la Găuri. Prin aceste lucrări moderne s-a început degajarea nivelului 2, prin înlăturarea rambleurilor de la nivelul subteran. În a doua etapă, tranşeea săpăturii a străpuns în nivelul 2 extremitatea solei suspendate Există încă pâlnia care servea pentru debleurile nivelului 1 înainte de a fi săpat acest nivel. Debleurile săpăturii au fost stocate în galeriile nivelului modern 855.

           Topografia nivelului 2
           Ne aflăm în faţa unui şantier vertical urmând o direcţie sensibil identică cu cea a nivelului 1, dominant în nord. Cei doi pereţi demonstrează lărgirea cu explozibil a şantierului, dar există de o parte şi de alta importante dovezi ale exploatării cu foc.
           Două niveluri au fost practicate în acest şantier inferior. Planul 4 a fost ridicat la jumătatea Nivelului 2, Planul 5 la înălţimea bolţii care avansează spre nord (partea inferioară a nivelului 2). La această înălţime se conturează trei cupole, dovezi ale abatajului cu vetre succesive. Dimensiunile nivelului 2 la înălţimea Planului 4 (jumătatea înălţimii): lungimea maximă a bazei: 9,30 m; lăţimea medie: 1,30 până la 2,00 m; înălţimea maximă măsurată: în jur de 8,00 m. Dimensiunile nivelului 2, la înălţimea Planului 5 (avansarea părţii de jos): lăţimea medie 0,80 până la 0,85 m; lungimea cca. 3 m; înălţimea maximă cca. 1,40 până la 1,80 m (cu excepţia retăierii moderne din nivelul 855).
           De la palisada de susţinere care marchează începutul săpăturii la Nivelul 2 până la susţinerea intermediară, pereţii nu păstrează decât în mică măsură urmele de foc, cu excepţia unui front suspendat pe peretele de vest (o suprafaţă de 1,00 m înălţime pe 3,00 m lăţime). Peretele de est este foarte fracturat cu numai două alveole, semn al săpăturii iniţiale. De la susţinerea intermediară până la săparea galeriei recente, peretele vestic este foarte neted şi păstrează urmele descuamării în plachete caracteristice focului. Pe tavan se observă "clopote sau cupole" remarcabil de netede, ovale, aproape rotunde, cu diametrul între 0,80-1,00 m.
           Apoi, la nivelul rambleurilor lăsate de săpătură până la 6,00-7,00 m înălţime, peretele estic a fost foarte modificat de exploatări moderne. Doar ultimul metru şi jumătate păstrează urme de foc cu alveole şi mici fronturi suspendate. Pe verticală, deasupra tăieturii, există un front suspendat purtând urme de foc, după cum o atestă pereţii netezi şi forma ovală până la aproximativ 1,50 m deasupra solei. Ultimii 3,00-4,00 m poartă în mod evident urmele redeschiderii cu pulbere. Plafonul păstrează încă urmele primei exploatări cu foc. Spre deosebire de Nivelul 1, se pot observa aici o mulţime de fisuri şi săpături susceptibile de a ghida minerii. Ele sunt de la câţiva milimetri la cinci sau şase centimetri grosime, înclinate şi cu orientări diferite.

           Dovezi ale tehnicii de avansare cu foc
           Bolta nivelului 2 este adesea străpunsă de săpături de formă ovoidală, "cupolele" caracteristice avansării prin foc. Mai ales la partea de jos a nivelului 2, avansarea spre nord marchează o veche adâncime pe aproape 3,00 m lungime, încă fasonată printr-o serie de fronturi de tăiere săpate de vetre succesive în boltă şi pe pereţi. Se observă dovezile unui punct de lucru frontal prin tăieri multiple, abandonate adesea pentru a face să dispară diferitele puncte de atac cu aprofundarea laterală a lucrării.
           De remarcat, de asemenea, la acest nivel inferior, amorsarea unui planşeu în curs de amenajare, între înălţimile planurilor 4 şi 5, adică între partea înaltă a nivelului 2 şi cea de la al treilea nivel (Nivelul 3) mai jos, în curs de străpungere. S-a avansat ideea unui post de abataj situat la baza şantierului (zonă traversată de săpături moderne), dar în parte acoperit de rambleuri lăsate pe loc în 2001. Totuşi, pe o mică suprafaţă, sola acestei părţi joase a Nivelului 2 a fost identificată în partea de sud, la nivelul deschiderilor moderne. Aceasta dă o înălţime de maxim 1,80 m şi o lăţime de 0,80 m pentru acest punct de tăiere la baza marelui ansamblu.
           Dealtfel, ca şi la nivelul 1, Secţiunea 3 arată clar juxtapunerea în înălţime a culoarelor de săpare ovoidale lăsate de deschiderea la foc (Fig. 36). Dealtfel, la bolta acestei părţi de şantier se pot observa vestigiile unui dublu atac în două fronturi de tăiere separate încă printr-o limbă de piatră. În sfârşit, pe această secţiune 3, se observă cele două nivele ale abatajului distincte, dar reunite prin boltă (nivelul inferior) şi solă (nivelul superior) în timpul reluării moderne care a străpuns roca şi a lărgit spaţiul dintre cele 2 niveluri.

           Prelevările de cărbune de lemn şi fragmente de lemn conservat
           Se constată absenţa inventarului arheologic databil din umplutură, constituită din pietriş aerat şi instabil. Totuşi, prezenţa câtorva rare fragmente de cărbune de lemn (prelevat integral) şi lemn conservat în proastă stare (din care scoarţa de mesteacăn este identificabilă) a permis efectuarea datărilor radiocarbon.
           Nici un punct de deschidere cu foc, existent la nivelele 1 şi 2, nu a furnizat rambleuri vechi în loc (contemporane cu abatajul prin foc), cu excepţia punctului suspendat în partea superioară a tăierii moderne de la nivelul 855. Cercetarea acestui sector nu a furnizat însă nici un element de datare. Această parte a lucrării a fost probabil curăţată, într-o primă fază în perioadă modernă, apoi umplută cu resturile redeschiderii cu exploziv.
           Nu a fost posibil să se efectueze sondaje stratigrafice la nivelul zonei săpate a nivelului 2 din cauza naturii umpluturii: bucăţi centimetrice până la decimetrice (rar metrice) permiţând o coeziune minimă a umpluturii. De fapt, acest strat cu elemente mari era imposibil de menţinut în tăietură verticală mai mult de 0,40-0,50 m înălţime. Totuşi, s-a putut observa că săpătura a scos la iveală o umplutură omogenă pe ansamblul nivelului 2, fără diferenţe notabile între orizonturile stratigrafice. În această umplutură s-au efectuat prelevările 3-5 unde urmele de cărbune de lemn erau destul de abundente. Prelevările CB2, CB3, CB4, lemn 3 şi lemn 4 au fost analizate pentru radiocarbon (Fig. 15).
           Datările radiocarbon obţinute relevă o activitate modernă, chiar foarte recentă (secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea). Pentru moment nu am obţinut datări anterioare secolului al XV-lea în acest şantier de la Găuri. Totuşi este interesat de observat că datarea obţinută pe eşantionul CB 2 relevă o ocupare a locurilor între secolele al XV-lea şi al XVII-lea. Or, introducerea în mine a abatajului cu pulbere se face în Europa în cursul sec XVII, reluarea vechilor şantiere (antice sau medievale?) deschise prin foc la Găuri a putut să se facă cel mai devreme în secolul al XVII-lea, prin adoptarea acestei noi tehnici de străpungere. Aceasta ne furnizează cel puţin un terminus ante quem pentru partea veche a şantierului.

           Date geologice şi de zăcământ de la Găuri
           Au fost studiate mai multe puncte interesante în suprafaţă şi în subteran. Datorită considerabilei sale dezvoltări, exploatarea Zeus a fost în final aleasă pentru a caracteriza din punct de vedere geologic şi al zăcămintelor acest sector minier vechi. Structura mineralizată exploatată de minerii antici în şantierul de la Găuri se găseşte în dacitul de la Cetate de o foarte mare duritate, deci este puternic silicifiată. Filonul de la Găuri este compus dintr-un fascicul de filoane de la câţiva milimetri până la câţiva centimetri lăţime, care formează un mini-stockwerk. Examenul microscopic atestă puternica adularizare (adular I şi adular II) şi silicificarea rocii (Fig. 38). Pe lamele şlefuite au fost identificate pirită, sulfosăruri de argint şi aur. Analizele Au-Ag au dat următoarele rezultate: 2,20 g/t Au şi 28,50 g/t Ag.
           Cu excepţia acestui filon, care fost pus în evidenţă pe toată înălţimea exploatării, s-a găsit spre al treilea terminal al punctului de tăiere de nord o importantă masă de brecii aflorante. Această brecie posedă o matrice neagră (gri-albăstruie) care cuprinde fragmente sub-angulare aproape rotunde, de dimensiuni variind între 0,01-0,02 m şi 0,10-0,15 m. Se observă caracterul matricei dominante (matrix supported) şi absenţa golurilor. Se poate ca brecia, din cauza matricei sale fine (argiloase) să reprezinte o barieră pentru circulaţia fluidelor hidrotermale şi deci pentru dezvoltarea filonului. Această concluzie este luată în considerare la scăderea constantă a conţinutului filonului obţinut în avansarea în brecie spre punctul de secţiune al exploatării.
           În partea sa inferioară, structura prezintă o puternică îngustare. Grosimea filonului în extremitatea sa inferioară nu depăşeşte 0,03 m, dar el rămâne totuşi puternic silicifiat. Luând în considerare parametrii dimensionali ai filonului, el a fost exploatat preferenţial la scară mică în trei puncte (cupole) rotunjite, vizibile încă la nivelul modern 855.
           Tehnica minieră utilizată este cea a deschiderii cu foc. Această tehnică a fost impusă de marea duritate a rocii din această zonă a masivului Cetate, cauzată de silicificarea foarte intensă a rocii. În acelaşi timp s-a descoperit o altă faţadă a relaţiei brecie-filon. La Zeus filoanele care au tăiat breciile au determinat o îmbogăţire a corpului minereului pre-existent, deci a breciei. În schimb, la Găuri breciile tăiate de filoane care secţionează dacitul nu au favorizat îmbogăţirea în metale preţioase (aur, argint). Din contră, breciile sunt foarte diferite în raport cu breciile de origine tectonică de la Zeus şi au determinat subţierea filoanelor. Graţie analizelor de conţinut se pot aprecia sigur compoziţiile limită de exploatare a vechilor mineri, astfel: 1 g/t Au şi 10 g/t Ag.

           - Interpretarea sectorului Găuri
           Săparea sectorului Găuri a permis studierea unui vast şantier deschis cu foc şi a pus în evidenţă dinamica de avansare prin culoare ovoide orizontale, suprapuse unele deasupra altora pe un ax vertical. Punctele de tăiere ale bolţii în formă de cupolă dovedesc o pătrundere cu foc prin vetre suspendate, cu flacăra menţinută în partea superioară.
           Studiul detaliat al pereţilor reţelei a permis distingerea dovezilor de abataj la foc, se pare anterioare secolului al XVII-lea şi reluarea posterioară cu exploziv. Aceasta demonstrează că nu este suficient să existe şantiere miniere cu profil general rotunjit pentru a putea vorbi de o deschidere cu foc. Unele atacuri multidirecţionale cu pulbere pot de asemenea da acest profil caracteristic în formă de ou. Dar urmele de sfredel nu se pot şterge şi dovedesc singure reluările moderne. Astfel că, toate lucrările subterane vizitate în 1999 şi 2000 din masivul Văidoaia sunt moderne, în orice caz nu înainte de secolul al XVII-lea, deci deschise cu exploziv.
           Aceste reluări moderne au făcut din nefericire să dispară cărbunii de lemn care constituiau inventarul databil pentru stabilirea perioadei de săpare a acestei lucrări. Dar prezenţa cărbunilor atribuie o cronologie cuprinsă între secolele XV-XVII, după cum indică o reluare cu pulbere destul de timpurie. Aceasta nu permite o datare precisă a marelui şantier Găuri care a putut fi exploatat în antichitatea romană, dar şi în evul mediu, tehnica abatajului cu foc fiind perpetuată dincolo de epoca antică.
           Totuşi, cunoştinţele acumulate în urma cercetărilor din punctul Găuri ar trebui să ne permită pe viitor efectuarea unor comparaţii utile cu alte mari şantiere deschise cu foc pe alte situri, ca de exemplu în interiorul masivului Cârnic.

           Galeria La Studentu
           În documentele de arhivă, galeria "La Studentu" a fost tot timpul semnalată ca o reţea de "lucrări vechi". Astfel, în cadrul prospecţiei noastre în ansamblul zonei Cetate am încercat să regăsim accesul. Graţie vechii documentaţii, acesta a putut fi localizat chiar dacă intrarea sa a fost total surpată. Galeria a fost redeschisă cu ajutorul unui excavator.
           În interior, explorarea era posibilă pe o lungime de aproximativ 40 m. Această galerie orientată nord-sud are dimensiunile următoare: lărgimea medie de 1,70 m (de la 1,60 la 2,40 m la intrare); lungimea accesibilă 45 m, dincolo de umplutura reţelei; înălţimea medie 1,93 m. Coroana este boltită, sola aplatizată şi pereţii relativ rectilinii. O armătură din lemn a fost pusă în loc în epoca modernă pe ultimii 17 m către baza părţii vizitate. De asemenea, rămân două şine în loc pe solă, vestigii ale lucrărilor moderne (Fig. 38).
           La 2,50 m faţă de intrare, o mică exploatare deschisă în formă de boltă, a permis urmărirea unei săpături de şase filoane de cuarţ, de orientare dominantă SV-NE, slab mineralizate. Galeria a fost săpată într-o rocă cu duritate redusă, adică un dacit puternic alterat. Mai multe lucrări de acces au trebuit să fie practicate pentru a refula către exterior afluenţa apelor de infiltraţie venind din mină şi pentru a evita o posibilă prăbuşire a acestei galerii foarte fragile. În ciuda prezenţei şinelor de fier pe toată lungimea galeriei, mai multe sectoare cu urme de unelte miniere bine conservate confirmă exploaterea înainte de secolul al XVII-lea, atunci când utilizarea pulberii se generalizează în Europa (Fig. 39).
           Vechiul parament, peretele de vest, este bine păstrat până la solă pe 2 m lungime şi până la înălţimea secţiunii C (Fig. 39). În schimb, de la intrare şi până la 15 m în interiorul galeriei, paramentul de est este puternic afectat şi a suferit importante reluări moderne pentru a elimina peretele. Punctul de intrare poartă mai multe urme foarte clare de lovituri cu unelte miniere în boltă pe 0,30 m lungime. De asemenea, toată bolta poartă urme de abataj cu unelte ascuţite, de la intrare până la primele armături din lemn moderne, situate la cca. 19 m faţă de intrare. Armătura din lemn este discontinuă şi un pasaj din piatră de 2,50 m lungime apare spre baza părţii explorate. În acest loc, al paramentului vestic, se regăsesc urme foarte clare de unelte ascuţite în bolta solei. Din contră, paramentul estic poartă marca utilizării târnăcopului şi un stâlp a fost încastrat în perete pentru a consolida pasajul.
           Această rapidă explorare a arătat prezenţa a numeroase urme de abataj cu unelte (tehnică veche) care permit atestarea unei origini vechi, chiar antice a lucrării. Vestigiile de abataj vechi sunt încă vizibile pe o mare parte din pereţi în ciuda afectărilor moderne, a montării şinelor şi armăturilor din lemn. Această reţea ar merita o explorare mai amănunţită pentru a verifica dacă există şi alte lucrări vechi în legătură cu galeria mai adâncă din interiorul masivului. Pentru aceasta ar trebui să fie scoasă afară apa din reţea prin drenaj sau chiar prin pompare şi să se avanseze prin degajare până la partea surpată dinspre sud.
           Redeschiderea galeriei vechi "La Studentu"a permis relevarea unor lucrări efectuate cu unelte miniere şi un profil de lucru caracteristic lucrărilor antice (Fig. 40). Tot acolo, o reluare modernă cu pulbere a provocat pagube, agravate de montarea armăturii şi şinelor de fier în solă. Dar această reţea se poate deschide spre niveluri şi mai interesante, dacă explorarea sectorului se organizează cu mijloace de pompare şi utilaje pentru degajarea părţii astupate.

Cuprins
Reţelele miniere antice. Misiunile arheologice franceze 1999-2001
Béatrice Cauuet , Bruno Ancel , Christian Rico , Călin Tămaş
Cadrul cercetării	Sectoarele Orlea-Ţarina-Carpeni
Cadrul geologic	Sectorul Coş
Contextul geologic de la Roşia Montană	Bilanţul prospecţiunii şi explorării
Masivul Cârnic	Însemnătatea săpăturilor
Masivul Cetate	Lista ilustraţiilor
Sectorul Hăbad
Bilanţul prospecţiunii şi explorării În ansamblu, au fost vizitate mai mult de 70 km de lucrări subterane, dintre care trei sferturi se găsesc în masivele Cârnic şi Cetate. Galeriile recente au permis recunoaşterea a peste 10 km de lucrări moderne şi a 3 km de lucrări vechi. Lucrările moderne constau din galerii de dimensiuni mici şi şantiere de exploatare de diferite tipuri: corănzi vaste, şantiere verticale, înclinate sau suborizontale, săli etc. Aceste lucrări se datează cu mai puţină precizie între secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XX-lea. Mai multe galerii prezintă şine de lemn aflate în diferite stadii de conservare. Unele dintre aceste lucrări merită investigaţii de principiu care să vizeze caracterizarea lor din punct de vedere arhitectural şi al tehnicilor miniere, coroborate cu o confruntare a arhivelor. - Vestigiile în suprafaţă ale lucrărilor vechi Harta lui Pošepny (1868) indică mai multe zeci de lucrări vechi la suprafaţă fără a preciza natura lor; poate fi vorba de lucrări vechi care nu sunt totuşi antice. În cursul prospecţiunilor s-au remarcat adesea urme de şanţuri sau de pâlnii de surpare, fără a se putea observa întotdeauna urmele de unelte, ceea ce ar fi putut da o primă indicaţie cronologică. - Vestigiile subterane ale exploatărilor vechi Lucrările vechi cuprind şantiere de exploatare, galerii, planuri înclinate şi puţuri care oferă o mare diversitate arhitecturală reţelei miniere, în funcţie de condiţiile gitologice. În cazul filoanelor verticale, lucrările sunt organizate sub formă de galerii suprapuse: ele posedă pereţi verticali, pe care se conservă destul de bine urmele uneltelor utilizate la săpare, cu frecvente întreruperi şi modificări de direcţie, după cum atestă fragmentele remanente ale fostelor tălpi, tavane sau fronturi de lucru. În cazul şantierelor înclinate şi largi, galeriile care au exploatat filoanele nu sunt paralele. De asemenea, tavanul şi pereţii sunt neregulaţi, păstrând vechile fronturi de lucru ale acestor galerii. În cazul şantierelor înclinate şi înguste (nivelul 998), urmele de unelte permit să se surprindă dinamica lucrărilor. În rocile cu duritate ridicată (zona Piatra Corbului), este omniprezentă deschiderea cu foc, tehnică minieră care conferă lucrărilor o arhitectură aparte, caracterizată prin tavane boltite şi pereţi rotunjiţi, înnegriţi. În lucrările vizitate amploarea sălilor săpate cu foc este uneori uimitoare. Galeriile, păstrate mai bine sau mai rău, în funcţie de reţea, prezintă în ansamblu o morfologie "clasică" de lucrări antice. Cu toate acestea, există diferenţe de detaliu notabile: forma precisă, înălţimea, nişele de lampă etc. Abordarea arheometrică este singura posibilitate de a surprinde aceste diferenţieri de detaliu şi de a le confrunta cu contextul exploatării şi al rezultatelor de datare. Planurile înclinate sunt echipate cu scări săpate direct în rocă, mai mult sau mai puţin marcante în funcţie de pantă. Marea lor majoritate este colmatată cu sedimente şi săpătura arheologică este necesară pentru a determina cu precizie morfologia lor. Ele par a avea un rol preponderent în organizarea la scară mare a exploatării miniere. Puţurile sunt rare şi au adâncimi reduse. Ele contribuie la o mai bună organizare pe verticală a exploatării din prisma abatajului şi mai puţin din considerente de transport a minereului şi/sau sterilului. Analiza evoluţiei lucrărilor poate confirma această ipoteză. Majoritatea lucrărilor vechi au făcut obiectul unor reluări moderne care le-au modificat, intersectat, uneori chiar le-au distrus. Analiza spaţială prin relevee de mare precizie poate permite reconstituirea aspectului iniţial al lucrărilor. În unele cazuri, lucrările vechi au fost doar intersectate de lucrările moderne sau recente. Din această cauză, ele sunt frecvent colmatate cu sedimente fine levigate din lucrări superficiale inaccesibile. Inundate pe parcursul mai multor secole, în aceste lucrări vechi se pot conserva elemente din lemn care pot fi studiate în cursul săpăturilor subterane. Săpăturile din reţeaua minieră Cârnic 1 în 2000 În campania de săpături 2000 a fost ales un sector test din cadrul masivului Cârnic care a fost supus unor sondaje arheologice cu triplu scop: - determinarea unei cronologii (cercetarea vestigiilor databile conservate în umplutura sau rambleul lucrărilor); - evidenţierea arhitecturii lucrărilor; - înţelegerea dinamicii de săpare a vechilor mineri. Sectorul ales trebuia să fie accesibil şi situat în vecinătatea unor lucrări recente în care se puteau stoca debleurile săpăturii, întrucât lucrările vechi nu posedă căi de legătură directă cu suprafaţa. După întocmirea releveului topografic efectuat în sectorul Cârnic 1 şi 2 în 1999, au fost alese pentru testare şantierele nord-vestice ale reţelei Cârnic 1, care comunică nemijlocit cu o galerie de cercetare recentă a nivelului 958 (Fig. 22). Această galerie recentă intersectase un depilaj vechi situat la o intersecţie de lucrări vechi de cercetare care debuşa într-o vastă sală de exploatare. A fost aleasă această zonă deoarece era uşor accesibilă şi susceptibilă să furnizeze informaţii asupra strategiei (opţiunile de deschidere a lucrării), dinamicii exploatării (sensul de avansare) şi elementelor de datare din săpătură. S-au iniţiat săpături într-o galerie de cercetare - G1, într-o galerie de cercetare înaltă - G2 (de fapt două galerii suprapuse) şi într-un depilaj vertical - Dep.1, trunchiat de o galerie recentă a nivelului 958. În plus, a fost lansat un alt sondaj pornind de la un puţ - P1, care permitea trecerea la un nivel inferior unde se dezvoltă o cameră de exploatare - Ch1 (Fig. 16 şi 17). Lucrările vechi erau obturate pe trei sferturi cu material, ceea ce permitea vizitarea lor numai prin târâre. Luând în considerare îngustimea lucrărilor de cercetare şi grosimea redusă a umpluturii din unele lucrări miniere, săpătura a fost condusă până în talpă, prin degajarea completă a rambleului, deoarece dimensiunile reduse ale lucrărilor permiteau acest lucru (G1 de exemplu). Galeria de cercetare G1 Această galerie de cercetare (Fig. 16), conservată pe o lungime de 4 m, cu lăţime medie de 1,25 m şi înălţime cuprinsă între 1,60 şi 1,90 m, prezintă un profil trapezoidal cu baza mare în talpă, morfologie caracteristică galeriilor de cercetare de la Roşia Montană. Ea a fost intersectată în talpă pe cca 0,30 m de galeria recentă a nivelului 958. La 1,15 m faţă de deschiderea iniţială, se păstrează în talpă o treaptă înaltă de 0,15 m care reduce astfel înălţimea galeriei la 1,60 m. Pe peretele nordic, la 0,75 m faţă de intrarea iniţială, se găseşte o nişă de lampă săpată în partea superioară a peretelui, imediat sub tavan, deasupra căreia se remarcă o zonă înnegrită de fum (Fig. 17). Această lucrare, orientată est-vest, a fost săpată cu dalta şi ciocanul, după cum arată câteva urme conservate pe pereţi şi forma generală de săpare cu unghiuri. Ea se termină printr-un front drept pe care se schiţează o mică fantă în extremitatea sud-vestică. Studiul geologic demonstrează că galeria a intersectat un filon vertical, vizibil încă pe peretele nordic la 1,25 m de intrarea iniţială. Această galerie de cercetare pare să fi fost prelungită pe câţiva metri cu scopul de a explora zona perifiloniană, areal în care s-a pus în evidenţă contactul dintre un dacit dur, silicifiat şi un dacit friabil, mai uşor de săpat. Galeria era obturată pe jumătate din înălţimea sa cu rambleu minier vechi, care prezenta o anumită omogenitate, astfel încât a fost distins un singur nivel stratigrafic. Această umplutură veche conţinea blocuri de dacit cu dimensiuni diferite (dimensiune medie 0,20-0,30 m, unele de cca. 0,40 m şi chiar mai mult) înglobate într-o matrice nisipoasă, uşor argiloasă, de culoare bej deschis, care conţinea numeroase fragmente angulare de dimensiuni mici. Umplutura extrem de aerată este tipică debleurilor miniere stocate rapid în cursul exploatării într-o lucrare condamnată a fi abandonată. Acest rambleu minier conţine rare resturi, unele mai mari, de cărbune de lemn (lemn de fag), care au putut fi încadrate cronologic (C14) într-o perioadă cuprinsă între începutul secolului al II-lea şi mijlocul secolului al III-lea, mai precis între 110 şi 245(cf. RM00 Cârnic1-G1; Fig. 15). La diferite înălţimi ale umpluturii au fost descoperite mai multe fragmente de lemn cu morfologie relativ constantă (lăţime cca. 0,04 m, grosime 0,15 m şi lungime variabilă de 0,10-0,22 m). Ele se găseau concentrate în cantităţi mai mari spre terminaţia galeriei, mai frecvent direct pe talpă. Toate aceste resturi de lemn prezintă aceeaşi particularitate - o extremitate calcinată -, ca şi cum ar fi servit ca torţe în partea mai obscură a exploatării. De fapt, în această galerie există o singură nişă de lampă şi aceasta situată aproape de intrare. Pe talpa galeriei au fost descoperite şi două scânduri, care nu prezentau nici o particularitate. În partea inferioară a umpluturii, pe toată lungimea sa, au fost descoperite fragmente ceramice provenind de la lămpi de mină (opaiţe). Acestea corespund unui cioc şi mai multor fragmente ale unei singure lămpi, al cărei profil a fost reconstituit; un graffiti în cruce era gravat pe marginea medalionului. Este vorba de un model de lampă cu canal deschis, fără anse, databil în secolul al II-lea (vezi tipologia detaliată infra). Galeria G2 şi bancheta înaltă Această a doua zonă de săpătură cuprinde mai multe lucrări interconectate care reflectă sugestiv modalitatea de urmărire a mineralizaţiilor de către minerii antici (Fig. 16). Accesul vechilor mineri în sectorul Cârnic 1 se făcea tocmai prin această lucrare orientată est-vest. Şantierul, cu o lungime de 3,50 m, o înălţime degajată de 3,85 până la 4,25 m şi o lăţime medie de 1,50 m, s-a format prin suprapunerea a două galerii de cercetare (Fig. 17). Această observaţie este atestată de mai multe indicii de săpare minieră care se observă pe pereţi. În campania 2000, galeria a fost cercetată doar pe 2 m lungime. Talpa galeriei G2 păstrează o anumită orizontalitate, în timp ce tavanul se ridică progresiv cu 0,50 m spre vest. Jumătatea superioară a lucrării corespunde unei prime faze de deschidere a acestei galerii de cercetare. Bancheta înaltă (0,85 x 1,10 m), păstrată în extremitatea vestică a lucrării, reprezintă un indiciu în acest sens (Fig, 17). O ramură a filonului vertical urmărit de G2 se regăseşte pe peretele nord-estic al galeriei recente (nivelul 958). Filonul principal urmărit în G2 plonjează spre sud după primii trei metri ai galeriei. Extremitatea vestică a G2 - bancheta înaltă - indică o avansare a lucrărilor miniere în această direcţie cu scopul verificării continuităţii spre vest a filonului. Minerii antici au practicat o adâncire est-vest a tălpii galeriei de cercetare G2 în tentativa de a regăsi mineralizaţia. La înălţimea banchetei înalte, ţinând cont de interesul redus în continuarea acestei lucrări din motivul pătrunderii într-o rocă foarte dură, silicifiată, şantierul a fost dirijat spre sud. Exploatarea (depilajul) Dep.1 şi bancheta joasă În această zonă a fost interceptat şi exploatat filonul vertical cu direcţie nord-sud, printr-un şantier săpat cu gradene inverse (Fig. 16). Din Dep.1 (2,80 x 4,00 m, înălţime 2,70 până la 4,00 m) interceptat de galeria recentă a nivelului 958, se păstrează numai bolta în coborâre săpată cu gradene şi o parte a peretelui estic, unde o decroşare (0,80 x 1,00 m) asigură legătura cu bancheta joasă (Fig. 17). În această decroşare mineralizaţia filoniană şi microbreciile silicifiate sunt foarte evidente. Ea corespunde unei zone mai bogate, cercetată şi exploatată mai insistent de către minerii antici. În acest sector, pe pereţii lucrărilor G2 şi Dep.1 se găsesc patru nişe de lampă, plasate la diferite înălţimi (dimensiuni medii 0,08 x 0,14 x 0,14 m). Ele sunt marcate în partea superioară de aureole de funingine. Rambleul minier vechi din acest sector a fost degajat în cursul deschiderii lucrărilor miniere recente ale nivelului 958, lucrări care au evidenţiat reţeaua antică. Deoarece rambleul rămas pe bancheta înaltă şi cea joasă, precum şi cel din G2 era omogen, a fost realizată o singură secţiune stratigrafică în G2. Au fost distinse două secvenţe stratigrafice. Stratul 1 constând într-o umplutură de blocuri cu dimensiuni variate cu o matrice argilo-nisipoasă, conţinea, ca şi în cazul lui G1, şipci de lemn dispersate în masa rambleului şi rare fragmente de cărbune, precum şi fragmente ceramice provenind de la opaiţe, descrise mai departe. Nivelul 2, fără inventar arheologic, consta dintr-un strat subţire de argilă albă depus direct pe talpa galeriei (Fig. 17). Principala descoperire a zonei a fost a unui opaiţ roman din lut ars, găsit practic intact (singura lipsă este o spărtură la nivelul ciocului, deteriorat se pare din vechime). Această piesă era pusă pe bancheta înaltă, în apropierea peretelui nordic şi probabil a fost uitată acolo de către vechiul său proprietar (Fig. 16). Acesta şi-a personalizat însă obiectul, gravând pe marginea medalionului numele "IVSLVC". Ciocul lămpii era înnegrit de funingine, iar în interiorul rezervorului se găsea un capăt de fitil ars la extremitate. Acest opaiţ cu canal deschis, fără anse, este de acelaşi tip cu cele găsite în G1, fiind de asemenea databil în secolul al II-lea (Fig. 18). În partea săpată a G2, alte fragmente de opaiţe de tip X Loeschcke (cf. infra) au fost găsite pe anumite segmente ale umpluturii. Este vorba de trei fragmente de cioc, ale căror două profiluri au putut fi reconstituite, două fragmente de medalioane şi un fragment de rezervor având gravat un graffiti. Graffiti-uri gravate Dintre cele şase lămpi (sau fragmente de lămpi) romane descoperite, trei au fost personalizate prin intermediul unor graffiti gravate fie pe marginea medalionului, fie pe fundul rezervorului: - Opaiţul întreg, descoperit pe bancheta înaltă, este marcat "IVS?VC" în latina cursivă, care poate fi citit IUSTUS. - Opaiţul incomplet găsit în G1 poartă un semn de recunoaştere în cruce. Pe fundul unui fragment de rezervor descoperit în G2 există o marcare ce ar putea să corespundă cu "? B", probabil AB în latina cursivă, cu dispariţia barei lui A, element comun în acest caz (Fig. 19). Aceste graffiti-uri, mai degrabă elemente de recunoaştere pentru mineri, sunt gravate în latina cursivă. Este vorba de o populaţie indigenă dacică, proaspăt romanizată, lucrători liberi iliro-dalmaţi sau proveniţi din regiunile Asiei Mici? În oricare din cazurile invocate mai sus, aceste populaţii erau de mult timp în contact cu civilizaţia latină. Dacia auriferă, nouă cucerire romană, a reprezentat la începutul secolului al II-lea un veritabil Eldorado pentru populaţiile balcanice care căutau de lucru în minele de aur. Tipologia opaiţelor descoperite Lampa de mină aproape completă şi fragmentele altor cinci exemplare descoperite în rambleul galeriilor G1 şi G2, presupuse a fi lucrări miniere romane ale reţelei Cârnic 1, aparţin tipului Firmalampen, foarte răspândit în lumea romană a secolului al II-lea. Ele corespund în tipologia de referinţă, următoarelor modele: 5C de Dressel (CIL, XV); X de S. Loeschcke ; IX de J. Deneauve . Lămpile de mină descoperite se caracterizează printr-un cioc alungit, străbătut de un canal deschis care prelungeşte discul medalionului ce este subliniat printr-un ornament circular în relief, absenţa anselor şi prezenţa a două protuberanţe pătrate situate pe margini, de fiecare parte a opaiţului. În anumite cazuri apare şi o a treia protuberanţă în locul ansei. Medalionul este neted şi nici unul din fragmentele descoperite nu prezintă ornamente în relief sub formă de măşti sau de cap uman care se întâlnesc uneori la acest tip de opaiţe (ca la Sarmizegetusa, unde acest tip de decor este comun). Larga răspândire a acestui tip de lampă, începând din Italia, şi frecventele imitaţii în provincii, conferă acestor opaiţe un interval cronologic foarte larg, care acoperă tot secolul al II-lea. În lipsa unor informaţii arheologice precise, autorii nu sunt de acord nici asupra începutului, nici asupra finalului perioadei lor de fabricaţie. Este posibil ca prototipul lămpilor cu canal deschis să fie lampa cu canal închis şi cu cioc mai scurt care nu comunică cu medalionul, prevăzut de altfel cu o ansă. Acest nou tip începe să fie fabricat în ultimul sfert al secolului I şi este imposibil de apreciat în prezent, când a fost înlocuit de lampa cu canal deschis. Este cât se poate de probabil ca fabricarea celor două tipuri să se fi suprapus într-un anumit interval de timp, la începutul secolului al II-lea. Din această cauză, este dificil să indicăm o dată extrem de precisă pentru opaiţele găsite în reţeaua Cârnic 1 . Ele aparţin secolului al II-lea şi este normal să considerăm că ele şi-au făcut apariţia numai după cucerirea lui Traian, eveniment care a deschis calea unei exploatări intense şi sistematice a zăcămintelor aurifere din Munţii Apuseni. *Puţul P1* În această ultimă arie de săpătură a campaniei 2000, a fost deschis un simplu sondaj arheologic (1,50 x 5,00 m) în zona de contact dintre P1 şi Ch1 (Fig. 16). Se viza degajarea unei părţi a pasajului de legătură dintre cele două lucrări şi cercetarea tălpii camerei de exploatare pentru a determina adâncimea acesteia. Puţul apare ca o lucrare cu dimensiuni reduse (1,10 x 2,00 x 2,00 m), rectangulară, săpată cu dalta şi ciocanul. În partea superioară a puţului, pe peretele său estic, se evidenţiază două nişe cu dimensiuni mai mari decât cele pentru opaiţe. Ele puteau să fie echipate cu stâlpi de lemn utilizaţi, fie ca suport al unui dispozitiv gen troliu (?), fie pentru consolidarea lucrării. Peretele vestic, dispus vis-ŕ-vis de aceste amenajări, a fost distrus de intervenţiile recente, astfel încât nu se poate aprecia dacă exista şi pe acest perete o amenajare similară (Fig. 20). Această lucrare de talie mică permitea trecerea de la un nivel superior la unul inferior. Filonul exploatat în şantierul Dep.1 coboară spre sud, prin urmare minerii antici s-au decis să-l atace la un nivel inferior, săpând în acest sens puţul P1. Umplutura veche a puţului a fost în mare măsură remaniată de minerii "moderni" care au vizitat reţeaua cu scopul reluării anumitor lucrări. Din această cauză, atenţia noastră s-a concentrat prioritar asupra rambleului din Ch1. *Camera de exploatare Ch1* Această cameră de exploatare (Fig. 16) corespunde unei săli largi, deschise pe o suprafaţă mare (peste 200 m˛). Cu toate că talpa lucrării a fost degajată numai în perimetrul sondajului, înălţimea camerei poate fi estimată la cca 2,30 m. Şantierul este înclinat spre sud-est. O nişă de opaiţ săpată în tavanul lucrării, la 1 m de deschiderea puţului, permitea iluminarea sectorului superior al şantierului Ch1. În partea central-superioară a sălii Ch1 s-a păstrat un pilier de siguranţă (0,90 x 1,40 m), cu scopul asigurării securităţii lucrărilor de exploatare. Este evident că au primat normele de securitate, deoarece acest pilier este intens mineralizat şi exploatarea lui ar fi fost cu siguranţă atractivă. Studiul geologic al acestui pilier de siguranţă ne-a permis să obţinem detalii asupra minereului exploatat de minerii antici. În acest spaţiu larg au fost exploatate mai multe corpuri de minereu. Este vorba de o zonă de intersecţie între un filon orizontal şi un altul vertical, marcată în acelaşi timp şi de dezvoltarea unor microbrecii. Conform acestor observaţii gitologice se poate explica amploarea lucrărilor, cunoscându-se că astfel de zone de intersecţie sunt deosebit de bogate. Putem afirma că în astfel de săli se desfăşura adevărată exploatare a zăcământului. Lucrările miniere descrise până aici (G1, G2) corespundeau unor lucrări de cercetare, conduse cu scopul de a se intersecta corpuri de minereu bogat, care urmau a fi exploatate integral. Ch1 - un şantier de exploatare - se dezvoltă în toate direcţiile, astfel încât şi cele mai mici structuri mineralizate au fost exploatate (Fig. 16 şi 20). Degajarea rambleului din sondaj s-a realizat cu dificultate din cauza blocurilor mari desprinse din tavan sau stocate de minerii moderni în puţ, suplimentând astfel partea superioară a umpluturii. Mai mult, pereţii instabili ai sondajului se surpau cu regularitate, motiv pentru care, treptat, pe parcursul săpăturii, spaţiul sondat a fost redus pe paliere, pentru a se permite avansarea până la talpa camerei. Secţiunea stratigrafică efectuată surprinde trei secvenţe diferite care corespund unui rambleu minier cu blocuri de dimensiuni variabile. Nivelurile superioare au fost lipsite de inventar arheologic, fiind remaniate de către exploatarea modernă. Stratul inferior corespunde nivelului de circulaţie antic. În acest strat s-a descoperit un fragment ceramic cu o pastă similară cu cea a opaiţelor descrise anterior, deci poate fi vorba de un alt fragment de opaiţ roman. Geologia-metalogenia reţelelor antice din Cârnic - Reţeaua minieră Cârnic 1 Este vorba de o reţea complexă în cuprinsul căreia pot fi surprinse diferite aspecte gitologice (Fig. 22). Partea superioară a reţelei antice, intersectată de nivelul 958, a urmărit structuri filoniene verticale subţiri care prezintă uneori zone de ramificare. Analiza mineralogică a acestor filoane a pus în evidenţă prezenţa sulfurilor comune (pirită, galenă argentiferă, blendă), tetraedrit, freibergit şi polibazit care dau pe ansamblu un conţinut mai redus de aur, dar mai consistent de argint (0,5 g/t Au, 11 g/t Ag). De la baza lui P1 se desfăşoară un sector vestic în care a fost urmărit un filon orizontal cu grosime redusă. În sectorul estic se păstrează încă vestigii ale unor filoane mai bine dezvoltate şi ale unor brecii, subliniate de dyke-uri de chingă (dyke-uri de matrice foarte fină), care păstrează urmele exploatării antice a acestui tip de minereu. În acest sector şi continuând spre adâncime, minereul se prezintă sub forma unei structuri de tip stockwerk ce înconjoară un nucleu constituit din brecii. Legătura stockwerk-brecii este foarte evidentă şi demonstrează interesul minerilor antici de a exploata în particular breciile. O atenţie deosebită a fost acordată şi filoanelor. Aceste structuri au fost urmărite selectiv şi exploatate, conferind părţii inferioare a reţelei alura unui labirint (Fig. 22). Analiza contextului geologic al reţelei Cârnic 1 evidenţiază particularităţile exploatării. Se disting trei zone de interes, cu lucrări mai bine dezvoltate, ce gravitează în jurul unor camere de exploatare. Pe ansamblul reţelei există o cameră superioară, o cameră mediană şi una inferioară (Fig. 22). Pentru toate camerele este evident că activitatea minieră s-a concentrat asupra zonelor de intersecţie a filoanelor verticale cu cele orizontale. Cum este de aşteptat, zonele de intersecţie a filoanelor (cunoscute în tradiţia minieră sub denumirea de cruci) prezintă întotdeauna conţinuturile cele mai importante. Aceste zone bogate au fost reperate de minerii antici, în primul rând pentru că prezentau o brecifiere mai intensă şi o fracturare anastomozată (zone de stockwerk) şi, în al doilea rând, pentru că ele sunt semnalate datorită dezvoltării mai ample a filoanelor de chingă. Din aceste considerente, breciile au fost cu siguranţă exploatate în primă fază, fiind minereul cel mai bogat din această parte a minei (Cârnic 1; Fig. 22). - Reţeaua minieră Cârnic 2 În reţeaua minieră Cârnic 2 au fost evidenţiate mai multe filoane, precum şi o importantă structură de brecii şi limitele sale sub formă de stockwerk (Fig. 22). Filoanele orizontale predomină în sectorul sud-sud-vestic al reţelei, fiind exploatate preferenţial. În restul reţelei, exploatarea minieră a urmărit o structură de brecie (Brecia Cârnic 2). Această structură de brecie masivă este înconjurată de un sistem de fisuri care o limitează, fiind mărginită în acelaşi timp de un set de fracturi care afectează roca gazdă, un dacit fisurat de tip stockwerk. Brecia Cârnic 2 are o origine freatomagmatică, dar ea prezintă evidente manifestări freatice suprapuse . În zonele reprelucrate de explozii freatice târzii, fragmentele de rocă din corpul de brecie sunt înglobate într-un ciment de cuarţ şi minerale metalice. Studiul mineralogic aprofundat a pus în evidenţă prezenţa sporadică a sulfurilor comune (pirită, galenă, blendă, calcopirită), dar mai ales o asociaţie complexă de minerale de argint: acantit-argentit, argyrodit-canfieldit, proustit-pyrargirit, pearceit-polibazit, stefanit şi argint nativ (Fig. 23). Prezenţa electrumului bogat în aur a fost confirmată prin mai multe metode de analiză. Mai mult, analizele efectuate în laboratoarele S.C. Roşia Montană Gold Corporation pe eşantioane provenite din brecia Cârnic 2 au confirmat conţinuri deosebite de metale preţioase: cca 9 g/t Au şi 220 g/t Ag. Considerăm că reţeaua minieră Cârnic 2 s-a dezvoltat având două obiective: sistemul filonian sub-orizontal împreună cu zonele de intersecţii filoniene, în partea inferioară şi respectiv corpul de brecie Cârnic 2 în partea superioară. Minereul cel mai căutat a fost brecia, care a avut cele mai mari conţinuturi de aur, dar mai ales de argint. Însemnătatea săpăturilor din 2000 În final, luând în considerare lămpile de mină descoperite şi datările C14 obţinute pentru G1, s-a degajat o parte a unei reţele miniere de epocă romană, exploatată în cursul secolului al II-lea. Minerii antici foloseau pentru iluminare opaiţe cu ulei (sau grăsime?) şi de asemenea, fără îndoială, torţe cu vârful făcut din şipci de lemn. Partea studiată a reţelei Cârnic 1 a fost în întregime deschisă cu unelte metalice (săpare cu dalta şi ciocanul). Sectorul nordic (G2, G1, Dep.1 şi P1) corespunde unor lucrări de cercetare. Sectorul sudic, cu marea sală Ch1, reprezintă un vast şantier de exploatare a metalelor preţioase, aur şi argint, pe care minerii antici le-au descoperit şi exploatat. Subliniem organizarea remarcabilă a acestui spaţiu minier în care lucrările de cercetare au fost conduse metodic, păstrându-se constant secţiuni calibrate-profil trapezoidal, secţiuni înguste pentru cercetările mai prelungite, toate acestea permiţând evitarea la maximum a utilizării unor armături de susţinere. Chiar şi cele mai mici zone mineralizate au fost sondate şi exploatate! Putem afirma că s-a urmărit în mod sistematic păstrarea în stare bună a minei, prelungindu-se astfel timpul de viaţă al exploatării, prin păstrarea unor pilieri de siguranţă, chiar dacă acest lucru implica anumite pierderi de minereu: securitatea minei era mult mai importantă. Studierea pereţilor lucrărilor a permis să se surprindă sensul de avansare şi detalierea dinamicii de deschidere a diferitelor şantiere în mai multe faze de lucru, ale căror etape sunt totuşi posibil de identificat (Fig. 21). În schimb, modalităţile de abataj antic cu unelte şi arhitectura lucrărilor sunt similare pe ansamblul reţelei studiate, ca practică desfăşurată în spiritul aceleiaşi tradiţii miniere. Reluările moderne cu pulberi explozive (dinamită) sunt reperabile prin prezenţa găurilor de burghie. În cazul adâncirii sau lărgirii lucrărilor miniere în cursul exploatării antice, tehnica de deschidere cu unelte sau morfologia şantierelor nu permit situarea cronologică strictă a fazelor de exploatare. Acest obiectiv poate fi realizat numai prin intermediul datărilor obţinute fie pe inventarul descoperit, fie pe baza rezultatelor analizelor izotopice C14 făcute pe cărbune sau lemn. În campania 2002 au fost reluate şi finalizate săpăturile din partea superioară a reţelei Cârnic1. Ele au permis descoperirea altor fragmente de opaiţe romane de secol II în Ch1, dar în aceeaşi măsură şi fragmente de lemn, printre care o scândură care se afla pe talpa lucrării. Această piesă de lemn a fost datată radiocarbon, indicând o datare mult mai veche, care se încadrează între mijlocul secolului al III-lea şi începutul secolului I a.Chr. (cf. RM02 Cârnic1-Ch1 G3US4; Fig. 15). Această a doua datare dacică obţinută pe resturi de lemn descoperite în inima reţelelor miniere de la Roşia Montană trebuie luată în considerare în logica de ansamblu privitoare la cronologia exploatărilor miniere din masivul Cârnic. Această concepţie interpretativă este prezentată în finalul contribuţiei noastre, cu atât mai mult cu cât, în cursul campaniei 2002, au fost obţinute mai multe noi datări ale secolului I p.Chr. (Fig. 15). Problemele referitoare la drenajul apelor de mină şi aerajul acestor şantiere miniere nu au fost abordate, deoarece, pentru moment a fost cercetată numai o parte redusă a minei. S-a putut totuşi observa că prelungirea estică a G2 se continuă după încă câţiva metri de galerie printr-un puţ (poate un suitor?). În ceea ce priveşte sistemul de drenaj global, acesta trebuie căutat cu precădere în părţile cele mai profunde ale reţelelor Cârnic 1 şi 2. Săpăturile din reţeaua minieră Cetate în 2001 Prospecţiunea preliminară realizată în anul 2001 în masivul Cetate, acţiune ce a pregătit săpăturile, a permis localizarea a două ansambluri de lucrări antice, accesibile de la suprafaţă şi parţial acoperite. Mai mult, cele două ansambluri, Zeus şi Găuri, ilustrau foarte bine două tehnici miniere vechi, antice şi medievale de abataj: săpare cu unelte metalice (târnăcop: percuţie lansată; ciocan şi daltă: percuţie aşezată) şi săpare cu foc. În timpul misiunii din 2001, obiectivul săpăturilor a fost finalizarea studiul principalelor reţele miniere antice din masivul Cetate, prima zonă ameninţată de reamenajarea viitoarei exploatări în carieră. În acest sector al Roşiei Montane au fost săpate şi studiate trei reţele sau grupări de reţele: ansamblul Zeus, cel mai vast, alcătuit din mai multe şantiere etajate pe două niveluri şi sistematizat în trei sectoare-sudic, central şi vestic; reţeaua Găuri, două exploatări (depilaje) deschise cu foc şi situate una deasupra alteia; reţeaua La Studentu, o lungă galerie antică reluată intens de "moderni". *Sectorul minier Zeus* Sectorul minier Zeus (Fig. 24), situat în partea nord-vestică a masivului Cetate, este cunoscut în tradiţia locală sub numele Fereastra Cetăţii. Această denumire se datorează unei galerii vechi, parţial rambleiată, care traversează un mic masiv dacitic şi se deschide în ambele extremităţi. Vestigiile miniere din sectorul Zeus cuprind două şantiere de exploatare verticală (Dep.1 şi Dep.2) şi mai multe galerii sau şantiere de suprafaţă (G1 la G16). În pofida propriilor impresii preliminare şi a convingerii minerilor din prezent, care lăsau să se întrevadă că acest perimetru minier este steril, investigaţiile desfăşurate ulterior au pus în evidenţă prezenţa minereului auro-argintifer în sectorul Zeus. Este vorba de o structură mineralizată centrală, dykeul de brecie Zeus, exploatată prin şantierele Dep.1 şi Dep.2, însoţită de numeroase alte structuri mineralizate mai mici care au fost urmărite şi exploatate sau doar explorate prin lucrări miniere de mai mică anvergură (G1 la G16). Unele dintre ele au rămas în stare de cercetări stopate rapid (G2 şi G3). Toate lucrările miniere ale sectorului Zeus au fost studiate în timpul campaniei din anul 2001, dar în această primă descriere a sitului, ne limităm la prezentarea unor date geologice şi metalogenetice sumare. - Zona sud-estică De pe drumul care coboară din carieră către zona Zeus este vizibilă o primă lucrare, o galerie pe jumătate rambleiată, observabilă în partea vestică a versantului. Deschisă la zi în ambele extremităţi, Fereastra Cetăţii traversează integral o culme reziduală ascuţită a masivului Cetate. *Galeria G1* Această galerie orizontală, denumită G1, prezintă o talpă şi un tavan plat. Ea a fost săpată cu dalta şi ciocanul respectând un profil cvadrangular, cu secţiune trapezoidală. Galeria intersecta cu siguranţă în partea vestică şantiere deschise pe aflorimente cu mineralizaţii, astăzi surpate. Se mai păstrează încă vestigiile, pereţi cu urme de unelte, care apar sub forma unor blocuri cu dimensiuni metrice, în partea inferioară a versantului sud-vestic al masivului dacitic din sectorul Zeus. Dimensiunile medii ale G1 sunt: lungimea: - 10,60 m, lăţimea medie: - 1,60 m şi înălţimea între 1,70-1,80 m (Fig. 24). Galeria a intersectat în partea sa centrală un filon orizontal care se ramifică spre extremitatea sud-vestică în mai multe ramuri sub-orizontale. În această parte mai bogată, vechii mineri au dezvoltat un şantier de exploatare de tip depilaj. Urmele de unelte (daltă) sunt vizibile pe pereţii şi plafonul galeriei, mai ales în extremitatea sa sud-vestică. În această galerie nu a fost identificată nici o urmă de burghiu, ceea ce confirmă că avem de-a face cu o lucrare deschisă în antichitate, niciodată reluată de moderni. În schimb, umplutura sa antică a fost parţial evacuată, cu precădere în extremitatea sa sud-vestică, unde talpa lucrării era vizibilă. Cealaltă extremitate, înspre drum, era astupată de o umplutură sub formă de movilă, care obtura trei sferturi din gura galeriei cât şi lucrările de amenajare de la intrare. Partea inferioară a acestei umpluturi datează din epoca romană, după cum o dovedeşte stratigrafia şi materialul descoperit (Fig. 25). La intrarea acestei galerii de coastă, utilizată ulterior cu funcţionalitatea de galerie de circulaţie şi de evacuare a debleurilor miniere, se păstrează zona de început a unor depilaje la zi, perpendiculare pe galerie. În acest caz este vorba de lucrări de cercetare modernă (urme de perforare cu burghiul) care au testat potenţialul unui filon sub-vertical cantonat în dacit (Fig. 25). Inventarul de epocă romană descoperit în straturile inferioare ale umpluturii G1 (Fig. 25) cuprinde: - fragmente de ceramică romană comună cu pastă portocalie (bol ovoidal sau ulcioare globulare mici, anse de ulcioare, fund de farfurie); - fragmente de sticlă suflată, de culoare albastru deschis (sticle cu pereţi drepţi, cu şase feţe decorate); - vas/platou alimentar din gresie de culoare bej, aproape complet; o piesă de calitate dar dificil de datat (Fig. 26); - cuie de fier; - piatră de ascuţit; - fragmente de ţigle plate (tegulae) şi cărămizi. Nivelurile superioare ale umpluturii conţineau fragmente de ceramică modernă smălţuită. Inventarul roman nu ne permite propunerea unei cronologii fine. În completare au fost obţinute două date radiocarbon pe cărbune de lemn recoltat din umplutura G1. Datarea cea mai veche, obţinută pe un eşantion din baza secţiunii stratigrafice, indică un interval cronologic între începutul secolului I-începutul secolului al II-lea p.Chr. (cf. RM01 Cetate-Zeus G1 US11; Fig. 15). Un nivel intermediar, corespunzând straturilor cu inventar roman, a oferit o datare cuprinsă între începutul secolului al III-lea şi începutul secolului al V-lea p.Chr. Acest nivel stratigrafic corespunde, fără îndoială, etapei de umplere a G1 după abandonarea zonei. *Contextul geologic al galeriei G1* G1 a fost săpată într-un dacit de Cetate friabil. Situată în extremitatea sud-vestică a sectorului minier Zeus, ea traversează în întregime pintenul dacitic. La intrarea dinspre est apar două fisuri mineralizate, apoi se traversează o zonă de falie şi mai departe un filon orizontal (2,5 g/t Au şi 20 g/t Ag) înconjurat de o zonă de rocă gazdă silicifiată. Extremitatea vestică/sud-vestică se deschide spre un perete vertical care reprezintă fără îndoială peretele unei vechi fisuri mineralizate cantonate în dacit. Este cât se poate de clar că această parte a peretelui, cu expunere vestică/sud-vestică nu este naturală; activitatea minieră veche la zi a provocat un dezechilibru al masivului care în cele din urmă a cedat, prăbuşindu-se. Mai precis, ceea ce se observă astăzi ca G1, reprezintă numai o parte a galeriei iniţiale. Opinăm, analizând indicii gitologici care aflorează pe versantul vestic, că G1 a avut ca scop explorarea şi exploatarea unui sector minier care ulterior a fost decapat integral printr-o exploatare la zi, iar morfologia actuală se datoreşte suprapunerii transformărilor antropice cu cele naturale accelerate de lucrările miniere. În galerie şi pe versanţii pintenului Zeus, au fost observate o serie de structuri mineralizate. Este vorba de filoane subţiri (grosime mai mică de 0,03 m) cu cădere, atât verticală, cât şi orizontală. Traseul fiecărei structuri mineralizate este subliniat printr-o silicifiere peri-filoniană cu o grosime medie de 0,15-0,20 m. Studiul macroscopic al filoanelor a evidenţiat prezenţa cristalelor de cuarţ hirotermal (ametist) care au lungimi maxime de până la 0,03 m şi diametrul de 0,003-0,004 m. Au mai fost observate şi cristalele macroscopice adular (adular II). Studiul microscopic a confirmat silicifierea peri-filoniană şi de asemenea prezenţa adularului II. - Zona central superioară Ea cuprinde pe de-o parte, un grup de trei galerii cu dimensiuni reduse care sunt situate la est de Dep.1. Aceste galerii - G2, G3 şi G4 -, au fost săpate fiind dirijate înspre Dep.1 şi reprezintă lucrări de cercetare (Fig. 27). Aceste lucrări erau aproape pline cu material, singurul indiciu asupra prezenţei lor fiind tavanele galeriilor G2 şi G4 care ieşeau în relief. Pe de altă parte, această zonă include şantierele de exploatare G5 şi Dep.1. G5 a fost săpată în direcţia unei zone bogat mineralizate care a fost în consecinţă organizată sub forma unei exploatări de proporţii - Dep.1 -, un şantier alungit, adânc şi relativ îngust care a permis exploatarea minereului cel mai bogat din sectorul minier Zeus. Alte şantiere miniere nu au putut fi degajate decât parţial. Este cazul depilajului Dep3, ai cărui pereţi s-au prăbuşit spre interior (dimensiuni L - 13 m, l - cca 1,50 m ). Din această cauză săpătura nu a putut fi coborâtă sub adâncimea de cca 2 m datorită absenţei unor utilaje corespunzătoare necesare pentru degajarea fragmentelor foarte mari de pereţi. Problemele de securitate a muncii, datorate riscului ridicat de prăbuşire a pereţilor de rocă, au impus sistarea lucrărilor de cercetare în partea de nord a zonei, la nivelul şantierelor G14 şi G15. *Galeriile G2 şi G3* G2 (Fig. 27) corespunde unui început de galerie, fără îndoială un şantier de cercetare, cu secţiune cvadrangulară, cu talpa plată şi tavanul conservat (L: 1,70 m; l: 1,30-1,60 m; h: 1,60 m). Ea a fost săpată într-o rocă foarte alterată, în care s-au păstrat estompat pe pereţi şi pe tavan urmele de unelte. Această galerie era umplută pe trei sferturi şi umplutura sa, constituită dintr-o alternanţă de debleuri miniere rapid acumulate (de unde şi golurile mari constatate), nu a oferit inventar arheologic. G3 (Fig. 27) reprezintă o altă galerie de cercetare scurtă, cu talpa plată şi secţiune pătrată (L: 2,60 m; l: 1,50-1,70 m; h: 1,40 m). În această lucrare urmele uneltelor miniere sunt încă vizibile pe pereţi, în timp ce tavanul este prăbuşit încă de la intrare. La începutul cercetării această deschidere nici nu se schiţa, fiind în întregime acoperită de halde. Umplutura sa nu a furnizat inventar arheologic. În aceste două galerii, în care sensul de avansare este clasic, dinspre exteriorul spre interiorul masivului, nu există urme de perforare, deci ele nu au fost reexploatate în perioadele recente. *Galeria G4 şi Şantierul G14* G4 (Fig. 24) este o lucrare scurtă, cu secţiune relativ cvadrangulară (L: 2 m; l: 1,20-1,40 m; h: 2 m). După primul metru în care talpa lucrării este orizontală, şantierul prezintă o adâncire importantă care măsoară 2,80 m până la o treaptă largă de 0,80 m, după care şantierul se continuă în adâncime, pentru a intersecta în cele din urmă depilajul G14. În secţiune, G4 apare exploatată în gradene înalte. G4 în ansamblu este marcată de numeroase fante neregulate practicate la diferite niveluri pe pereţi. Ele corespund unor cercetări de amploare minoră a unor filonaşe sau buzunare mineralizate. La jumătatea înălţimii peretelui vestic se găseşte o nişă de armătură. O extindere a lucrării în partea de vest intersectează prelungirea Dep.1 (cercetarea părţii de nord). Spre est o altă deschidere corespunde exploatării pe direcţie a unei falii mineralizate (0,40 x 1,80 m). Pe pereţii acestei galerii se păstrează urmele de unelte folosite la săpare. Sensul de avansare este normal, de la exteriorul spre interiorul masivului. O gaură de perforator pe tavan indică reluarea lucrării în epoca modernă, cu scopul întăririi tavanului. Această galerie era parţial obturată, din înălţimea ei totală fiind deschisă numai o porţiune de 1,00 m sub tavan. De cealaltă parte a drumului care coboară dinspre cariera Cetate se deschide şantierul de exploatare G14 (Fig. 24), care a fost numai parţial cercetat. Cea mai mare parte a umpluturii lucrării G4 s-a format prin degradarea şi prăbuşirea pereţilor şi a tavanului lucrării săpaţi într-o rocă foarte friabilă, intens alterată. Din umplutură nu a fost recuperat inventar arheologic. Pe verticala unui stâlp dacitic şi în prelungirea estică a G4 se deschide un ultim şantier care ia proporţii mai mari transformând-se într-un depilaj: G14 (Fig. 24). În umplutura acestei lucrări s-a efectuat o singură secţiune stratigrafică. Lucrarea, cu pereţi sub-verticali, măsoară 5,40 m lungime şi are o 1ăţime de 1,90 m în maximă extensie, pe cei 3,20 m de adâncime degajată. Acest şantier a început să fie cercetat, dar el se găseşte într-o zonă extrem de fracturată, situaţie ce a determinat abandonarea săpăturilor. De fapt, acest sector instabil ameninţa să se surpe în orice moment, astfel încât, pentru asigurarea securităţii lui, am fost nevoiţi să prăbuşim stâlpul dacitic izolat care limita aria săpăturii. Această amenajare, efectuată la cererea noastră de către minerii de la Mininvest cu ajutorul unui buldozer, a intervenit mult prea târziu, la sfârşitul perioadei de săpătură, ceea ce a condamnat reluarea cercetării în G14. Totuşi, partea superioară a umpluturii a putut fi urmărită stratigrafic, însă aceasta nu a oferit inventar arheologic, nici cărbune de lemn databil. *Galeria G5 şi Exploatarea Dep.1* G5 (Fig. 24) se prezenta la începutul săpăturilor pe jumătate rambleiată. Ea a fost săpată în partea superioară a versantului sudic, zonă în care se deschide şi exploatarea Dep.1 (Fig. 28). Urmele uneltelor miniere (daltă) sunt vizibile numai în partea inferioară a frontului şi pe peretele estic. Sensul de săpare este sud-nord, avansând firesc spre interiorul masivului. În mod evident şantierul a demarat printr-o galerie cu secţiune trapezoidală (L = 3,20 m; l medie = 1,70 m; h = 1,65-2,60 m), dar după aproape 3,00 m, săparea lucrării a fost decalată spre est şi transformată într-un şantier de exploatare mai îngust, dar adânc (depilaj). Umplutura G5 a fost lipsită de inventar arheologic. Exploatarea de proporţii Dep.1 era în întregime umplută cu rambleu minier steril (nu s-a descoperit inventar arheologic). Lucrarea Dep 1, un şantier adânc, lung şi îngust, a demarat iniţial ca o lucrare de cercetare deschisă prin tăierea transversală masivului, de la sud la nord. În total această lucrare măsoară la partea superioară, în majoritate la suprafaţă, 15,00 metri lungime. Sectorul nordic, rămas până azi în stadiul de cercetare, măsoară 7,80 m lungime, 0,50 m lăţime şi o adâncime maximă de 0,40-0,50 m. Profilul are o secţiune trapezoidală cu o talpă plată, care se adaptează pantei masivului, în partea de nord, printr-o succesiune de salturi bruşte în formă de trepte şi mici planuri înclinate. Partea sudică, cu o mineralizaţie mai interesantă, după un început de galerie (G5), se adânceşte rapid într-un şantier de exploatare vertical pe 7,20 m lungime, respectiv exploatarea Dep.1. Acest şantier este îngust şi adânc (0,80-2,00 m lăţime şi o adâncime maximă de 6,50 m). În partea mediană profundă iese în evidenţă o proeminenţă de rocă de 1,20 m lungime care compartimentează talpa lucrării în două cuvete, separate printr-un perete înalt de 1,40 m. Profilul longitudinal al exploatării are o pantă de 10 grade. În partea nordică a exploatării Dep.1 talpa este relativ plană. În zona superioară a pereţilor sunt vizibile patru nişe săpate pentru armături din lemn, dispuse faţă în faţă, două câte două. În partea inferioară a pereţilor nu există astfel de urme de încastrare de armături de lemn. Golurile care se văd ici-colo în pereţi corespund unor cavităţi din brecie sau unor fragmente ale breciei care s-au desprins, prăbuşindu-se. Urmele de unelte sunt vizibile în talpa lucrării, marcând sensul de avansare preponderent sud-nord (mai frecvent) sau mai rar nord-sud. Alte urme apar la 1,00 m de front, în partea de jos a exploatării. Nu există urme de perforare, deci nu există reluări moderne. În partea sudică talpa depilajului se îngustează, fiind chiar străpunsă în zona cuvetei sudice pe o suprafaţă de 0,40 x 2,60 m, deschizându-se astfel în plafonul exploatării Dep.2. Această a doua lucrare minieră prelungeşte în adâncimea masivului dacitic exploatarea Dep.1. *Date geologice şi de zăcământ pentru exploatările Dep.1 şi Dep.2* La prima vedere se părea că prin Dep.1 şi Dep.2 a fost exploatată o structură filoniană, dar în fapt, o structură mineralizată vizată de exploatare este o structură de brecie, de tip breccia dyke. Mai mult, toate celelalte lucrări miniere gravitau în jurul acestui corp de brecie. Geneza breciei Zeus (breccia dyke) a fost controlată tectonic. Structura de control (falie) este cantonată în dacitul de Cetate. Dacitul se prezintă într-un facies marginal indicat prin existenţa a numeroase fragmente de rocă (fliş cretacic, micaşisturi şi gneise) prinse în masa fundamentală a rocii. Falia de control, ca şi brecia exploatată în şantierele Dep.1 şi Dep.2, au o direcţie nord-sud. Brecia Zeus are formă de dyke vertical. Extinderea orizontală a breciei este vizibilă pe 20 m lungime, dar au fost reperate o serie de indicii care sugerează că această structură se prelungeşte, atât spre nord, cât şi spre sud. Brecia are o grosime care variază de la minimum 0,10-0,20 m la maximum 2,00 m. Urmărirea pe verticală a corpului de brecie s-a realizat pe 15 m adâncime după degajarea lucrării. Corpul de minereu brecios continuă evident în adâncime. El a fost exploatat integral de către vechii mineri, aşa cum ne arată azi lucrările miniere. Structura de brecie Zeus este şi în prezent vizibilă în mai mulţi pilieri, dar parţial şi în pereţii exploatării. Examinarea pereţilor lucrării a permis identificarea zonei de contact dintre corpul de brecie şi roca gazdă. Mai precis, este vorba de un pasaj de trecere de tip brecie intermediară, un facies de tranziţie între corpul de brecie mineralizată şi roca gazdă nebrecifiată. Uneori contactul este net, dar şi în acest caz în cadrul rocii gazdă există frecvent buzunare de brecii care ies în evidenţă printr-o fisurare mai pregnantă. Fragmentele de roci care se găsesc în corpul de brecie sunt angulare la subangulare, găsindu-se în contact direct unele cu altele. A fost separat un facies de brecii de tip clast supported (brecie susţinută de claste) cu spaţii libere (cavităţi). Nu au fost puse în evidenţă fragmente de roci rotunjite. În ceea ce priveşte compoziţia petrografică a fragmentelor de roci care constituie brecia, confirmăm caracterul aproape mono-litologic, dacitic al structurii. Studiul microscopic (secţiuni subţiri) a condus la identificarea unor microfragmente de origine exotică care sunt fără îndoială enclave în dacit, fiind eliberate în timpul brecifierii dacitului. Dimensiunile fragmentelor nu depăşesc 0,10-0,15 m diametru. S-a observat următoarea distribuţie selectivă a fragmentelor: fragmentele mai mari se acumulează în axul structurii, în timp ce fragmentele mai mici spre extremitatea dyke-ului breciei. Această dispunere dă implicit frecvenţa şi dimensiunile cavităţilor. Brecia conţine o cantitate foarte redusă de matrice. Local a fost observată o peliculă subţire de ciment mineral (cuarţ, adular) care sudează fragmentele de roci, cimentându-le. Spre părţile laterale ale structurii breccia dyke poate fi observată uneori o participare redusă de matrice. Această situaţie apare în zona de brecie în care fragmentele au dimensiuni mai reduse. Din cauza cvasi-absenţei matricei, adică a unui material mai fin care poate obtura cavităţile, structura de brecie Zeus posedă o porozitate foarte mare. Studiul microscopic confirmă alteraţia hidrotermală în facies adular-sericit. În secţiuni subţiri se distinge adular I (format prin metasomatoza fenocristalelor de feldspaţi potasici) şi adular II (adular idiomorf de a doua generaţie, depus concomitent cu cuarţul hidrotermal). În lungul filoanelor şi fisurilor care traversează corpul de brecie a fost pusă în evidenţă macroscopic o silicifiere peri-filoniană intensă, transformare hidrotermală confirmată şi microscopic. După cum menţionam mai sus, la începutul săpăturilor ne puneam întrebarea dacă nu cumva brecia Zeus este sterilă. Primele date asupra potenţialului metalogenic al acestei structuri au fost analizele de conţinuturi: Au între 1 şi 4,2 g/t, iar Ag între 3 şi 42 g/t). Studiul detaliat al breciei în teren (pilieri) a pus în evidenţă mai multe fisuri care o traversau longitudinal sau transversal. Studiul microscopic (secţiuni subţiri şi secţiuni lustruite) confirmă intensificarea silicifierii în lungul fisurilor, precum şi concentrarea selectivă a mineralelor metalice (sulfuri comune, sulfosăruri de argint şi aur). Concluzia metalogenetică ce se impune este următoarea: pe fondul unui corp de brecie cu conţinuturi mai modeste se suprapun mai multe fisuri şi filoane tardive, mai bogat mineralizate, care ridică pe ansamblu conţinutul total al corpului de minereu. Caracteristicile genetice ale breciei Zeus confirmă natura sa tectonică. Duritatea redusă a rocii a permis o exploatare relativ facilă cu dalta şi ciocanul, parţial la suprafaţă, parţial în subteran, a unui minereu cu conţinuturi mici la medii. - Zona Central inferioară Galeria G9 şi Exploatarea Dep.2 G9 (Fig. 24) era complet acoperită, fiind descoperită în timpul săpăturilor. Dimensiunile sale sunt: L = 4,00 m, l = 2,00 m la intrare, h = 2,80 m la intrare, reducându-se la 1,70 m după o treaptă. Ea are o secţiune cvadrangulară, cu o talpă orizontală, etajată pe două platforme. Ca şi G5, în Dep.1 ea se continuă, transformându-se într-o lucrare de exploatare: şantierul Dep.2. Această lucrare mineră reprezintă un mare şantier de exploatare alungit, îngust şi adânc, care continuă spre adâncime exploatarea Dep.1. Dimensiunile sale sunt: lungime maximă: 13,40 m, din care 5,00 m la suprafaţă şi 8,40 m în subteran, lăţime: 0,80-0,90 m la suprafaţă şi 1,60-2,30 m în subteran şi înălţime maximă degajată: 6,40 m în partea de lucrare la zi şi 4,00 m în partea subterană. Şantierul Dep.2 comunică în partea sa superioară cu baza exploatării Dep.1 (Fig. 29). Pe pereţii vestici şi estici se păstrează urme de unelte (daltă), care indică un sens de săpare sud-nord. Nu au fost identificate găuri de perforator, deci lucrarea nu a suferit reluări moderne. La nivelul intrării în G9 şi Dep.2, în spatele peretelui estic se găseşte un sector intens faliat şi destabilizat, cu goluri mari. Pentru continuarea săpăturilor în adâncime a fost necesară armarea în lemn a lucrării. În nivelul US 10 al G9 a fost descoperit un fragment dintr-un vas de ceramică comună, nedecorat, deci dificil de datat. De altfel, datarea radiocarbon (sfârşitul secolului al XIV-lea-sfârşitul secolului al XV-lea obţinută pentru nivelul US1) indică rambleierea acestui şantier minier în perioada secolelor XIV-XV (cf. RM01 Cetate-Zeus G9 US1; Fig. 15). *Dep.2: zona sudică deschisă la zi* Zona deschisă la zi a şantierului se găseşte la est de perimetrul "Treptelor". Acest sector al Dep.2 apare sub forma unui unui şanţ îngust care coboară spre est sub forma unui plan înclinat cu o pantă de 20 de grade faţă de verticală. Atât peretele estic, cât şi cel vestic sunt marcaţi de numeroase nişe pentru armare cu bârne de lemn, cu precădere pe primii trei metri de la suprafaţă spre adâncime: opt nişe în peretele estic şi patru nişe şi un palier în formă de treaptă în peretele vestic (Fig. 29). Diferitele amenajări pentru armături nu sunt situate cu rigurozitate faţă în faţă, ceea ce sugerează că grinzile de lemn folosite la armare au fost calate într-o primă fază într-o nişă şi ulterior rigidizate în forţă contra celuilalt perete. Această tehnică de susţinere a fost de altfel utilizată şi de echipa de mineri care ne-a asistat în munca de teren, asigurând astfel securitatea muncii. Nişele pentru armare au talpă plată şi au fost săpate prin lovituri de daltă calculate (urme încă vizibile). Ele au profil cvadrangular, cu o uşoară rotunjire a părţii superioare. Dimensiunile medii sunt: 0,18 m lăţime, 0,10-0,14 m înălţime şi 0,08 m adâncime. Pe peretele estic se găsesc două nişe cu dimensiuni mai mari, respectiv una de 0,22 m şi alta de 0,32 m. În general, extremitatea armăturii care era fixată iniţial într-o nişă de armare este uşor ascuţită, ceea ce reduce implicit şi dimensiunile ce trebuiau atinse la săparea locaşurilor de susţinere. În acest caz, o nişă de armare prea mare determină mişcarea unei armături mai subţiri în interiorul ei. S-a observat că locaşurile de armare se concentrează în zona centrală şi superioară a depilajului săpat la zi (Fig. 29). Această zonă era bineînţeles partea cea mai vulnerabilă a lucrării şi necesita ca atare o armare suplimentară. Pe peretele estic, în surplombă de 1,40 m deasupra peretelui vestic, se schiţează o deschidere cu secţiune pătrată (1,10 x 1,10 m), cu o adâncime de câţiva zeci de centimetri care conturează perfect zona de plecare a unei galerii rapid abandonate (Fig. 29). Pereţii de est şi de vest din sudul sectorului deschis la zi al Dep.2 sunt relativ regulaţi, urmărind o cădere spre est. În partea mediană a peretelui de vest, la 4,80 m adâncime faţă de marginea (bordura) vestică a depilajului Dep.2 se deschide ieşirea galeriei G16, cu secţiune trapezoidală, care va fi descrisă mai departe (Fig. 24). Partea sudică a exploatării la zi a deschis o zonă intens faliată care a ridicat probleme de securitate minieră încă din antichitate. Continuarea exploatării miniere spre adâncime în acest sector a Dep.1 a fost condiţionată de montarea unei armături în lemn. Instabilitatea terenului este şi mai accentuată în zilele noastre, după mai mulţi ani de exploatare modernă şi explozii succesive în cariera din masivul Cetate. În aceste condiţii s-a impus ca o necesitate stringentă armarea Dep.2, pe măsura aprofundării săpăturilor, acţiune care a dus la încetinirea cercetărilor. Aceasta este cauza principală pentru care în campania 2001 nu a putut fi degajată talpa lucrării Dep.2, care se găseşte la cel puţin 1,00 m adâncime sau chiar mai mult sub nivelul atins la finalul săpăturilor. *Dep.2: zona nordică subterană* În zona nordică subterană a Dep.2, şantierul îsi păstrează profilul cvadrangular, cu pereţi relativ rectilinii, pentru început sub-verticali la înălţimea galeriei G9 şi teşiţi în raport cu G9 spre extremitatea nordică a şantierului. În extremitatea nordică a Dep.2 se produce o oarecare lărgire înspre est şi o mică decroşare în partea de vest, astfel încât lăţimea lucrării atinge 2,20 m. Capătul exploatării se restrânge în partea vestică atingând 1,20 m lăţime şi 1,60 m adâncime. Această parte rambleiată complet cu blocuri de rocă a fost cercetată numai pe o înălţime de 1,10 m. Pe măsura conturării exploatării, Dep.1 începe să aibă o uşoară înclinare estică la est de G9. Porţiunea subterană a Dep.2 este mai largă (1,20-1,40 m) decât porţiunea sa deschisă la zi. Tavanul şantierului este săpat cu gradene inversate plate (patru gradene mari şi două paliere intermediare mici), coborând spre adâncime în partea de nord. Se remarcă anumite amenajări săpate în peretele vestic, cum este cazul unei trepte mari (0,20 x 1,20 m) săpate la 1,60 m sub tavan, în spatele gradenelor galeriei G9, precum şi a unei mici treapte (0,22 x 0,50 m), situată dedesubtul gradenei inferioare a G9, spre sud. În partea mediană a acestui perete este practicată o singură nişă de armătură cu profil rectangular, mai mult înaltă decât largă (0,22 x 0,30 m, adâncime 0,18 m), situată la 3,20 m adâncime faţă de tavan (Fig. 29). Aceste diferite amenajări au putut fi utilizate pentru a fixa armături de lemn în partea mediană a acestei exploatări largi şi adânci, fiind poziţionate probabil la jumătatea adâncimii sale. Aceste diferite paliere, ca şi gradenele reziduale, reprezintă mărturii ale deschiderii iniţiale a G9 şi puteau servi, de asemenea, ca trepte pentru circulaţia personalului în lungul peretelui vestic sau ca platforme (gradenele din G9) pentru depozitarea de material sau de minereu. Spre sud, peretele estic subteran al Dep.2 deschide o zonă de falie cu dislocaţii profunde. Din această cauză s-a menţinut o anumită cantitate de rambleu în această parte a lucrării pentru a se evita creşterea presiunilor în rocă şi prăbuşirea pereţilor. Se obseră că Dep.2 este o lucrare mai bine dezvoltată comparativ cu Dep.1, situată doar la câţiva zeci de centimetri deasupra. După cum s-a menţionat anterior, între aceste două şantiere exista un pasaj de legătură format prin străpungerea pilierului orizontal ce reprezintă de fapt talpa Dep.1 şi tavanul Dep.2, la nivelul părţii sudice a Dep.1 şi a părţii centrale a Dep.2. Dep.1 avansează spre nord cu aproximativ 1,00 m mai mult decât Dep.2, după cum se poate observa şi pe planurile cumulate (Fig. 29). Secţiunile cumulate scot în evidenţă grosimea redusă a pilierului orizontal (0,30-0,80 m) care separă în partea de sud cele două lucrări de exploatare. Geometria şi geologia depilajelor Sectorul nordic al lucrărilor se prezintă diferit deoarece tavanul Dep.2 coboară spre adâncime, în timp ce talpa Dep.1 rămâne orizontală (Fig. 29). Spre sud, cele două exploatări au putut fi uşor unificate, prin extragerea planşeului subţire rămas între şantiere. Minerii antici au preferat totuşi să păstreze pe loc această masă de rocă care servea ca pilier orizontal, necesar atât pentru susţinerea masivului, cât şi pentru asigurarea stabilităţii pereţilor celor două şantiere. Dep.1 prezintă aproape 6,00 m de pereţi verticali subterani. Partea superioară a Dep.1 este în mare măsură situată la suprafaţă, ca de altfel şi partea sudică a Dep.2, însă datorită căderii importante spre est a şantierului, ansamblul lucrării este izolat de suprafaţă prin propriul său tavan, deci în condiiţii de subteran în raport cu decalajul spre vest al deschiderii miniere. Săpăturile subterane din sudul Dep.2 au eliberat aproape 4,00 m din paramentul lucrării, respectiv al peretelui cel mai înalt. Coborârea în patru gradene din sectorul nordic al Dep.2 reduce adâncimea degajată a lucrării la sfârşitul campaniei din 2001 la doar 1,40 m în extremitatea de nord. Deschiderea cvasi-continuă în Dep.1, apoi în Dep.2, care se poate observa bine în secţiunile cumulate ale celor două depilaje (Fig. 29), dezvăluie o lucrare de ansamblu de peste 10,00 m lungime, cu o lăţime de 0,80-1,50 m şi o adâncime ce depăşeşte 10,00 m. Adâncimea Dep.2, degajată doar pe 6,00 m în partea sudică şi pe 4,00 m în partea nordică, poate atinge în total cel puţin 6,00 m în partea subterană (ca în cazul Dep.1) şi 8,00 m în partea de sud a Dep.2. Acest şantier compus din lucrările Dep.1-Dep.2 are o formă de tranşee înclinată, cu o adâncime totală de cel puţin 12,00 m. Cele două depilaje au exploatat o structură mineralizată sub-verticală cu cădere spre sud-est. Peretele estic al şantierului a fost reluat cu dalta şi ciocanul, sensul de înaintare fiind vest-est. În sectorul estic, foarte faliat al Dep.2, peretele se deschide şi comunică cu un alt şantier dispus paralel, Dep.3 (Fig. 24), care trece prin faţa intrărilor galeriilor de cercetare G2 şi G3. Această lucrare de exploatare îngustă a unor aflorimente mineralizate se continuă spre est în direcţia G4 şi a stâlpului dacitic situat în imediata apropiere a acestei ultime galerii. Un singur fragment ceramic, greu databil, a fost identificat în umplutura Dep.2. Săpătura nu a putut fi finalizată până în talpa Dep.2 din cauza lipsei de timp. Treptele Sectorul Treptelor corespunde unui spaţiu de cca 30 m2 (5,00 x 6,00 m) săpat la suprafaţă în terase etajate în trei gradene succesive (Fig. 24): - gradena superioară: 0,60-1,20 x 4,00 m; h: 1,40 m - gradena intermediară: 1,20 x 1,60-2,40m; h: 0,70 m - gradena inferioară: 0,80 x 2,20m; h: 1,40 m. O falie orientată nord-vest-sud-est traversează şi dislocă zona în partea sa sudică. Ea apare mai pregnant la nivelul extremităţii sudice a Dep.2. De-a lungul peretelui sudic al Treptelor, la nivelul gradenei inferioare, o tranşee cu secţiune cvadrangulară a întretăiat adânc gradenele pe o lăţime de 1,00 m şi o adâncime de 1,20 m. Pe flancul sudic al acestei amenajări se găsesc trei nişe, plate în partea inferioară şi boltite în partea superioară (trepte?). Paramentul nordic care se găseşte suspendat deasupra zonei Treptelor şi în care se deschid G9 şi Dep.2 (partea subterană) în partea estică, respectiv G13 în partea vestică, este marcat de urmele a trei galerii cu secţiune pătratică sau trapezoidală. Aceste urme de lucrări, de maximum 0,10-0,20 m adâncime, pe care le putem denumi galerii incipiente, amintesc de vestigiile similare identificate pe peretele estic al Dep.2 (porţiunea deschisă la suprafaţă). Această succesiune de fronturi de galerie formează de fapt peretele vertical nordic al sectorului Treptele. Pe această faţadă de rocă sunt vizibile, de la caz la caz, zonele de înrădăcinare sau prelungirile inferioare ale structurilor mineralizate urmărite prin galeriile de la nivelul superior. Cercetările geologice de teren confirmă încă o dată interesul mare al vechilor mineri pentru zonele de intersecţie ale filoanelor sau de suprapunere brecii-filoane. - Zona vestică superioară Grupul de lucrări din zona vestică superioară, realizate în unghiul nord-vestic al versantului Zeus, formează un înalt parament vertical în partea de est (mai mult de 5,00 m înălţime) şi prezintă o etajare a şantierelor în paliere, în partea de vest şi sud a falezei (Fig. 29). Galeriile şi şantierele G6 şi G16 reunesc lucrările miniere situate la vestul exploatării Dep.1. Acest ansamblu de galerii sau şantiere de suprafaţă, se deschide pe două niveluri: la nivelul superior: galeriile, intrarea galeriilor sau a marilor exploatări G6, G7, G11, G12 şi G8-G13; la nivelurile inferioare: G10 şi G16 străpung galeria orizontală care leagă G10 de partea adâncă a Dep.2. Acest grup de lucrări (Fig. 31) a fost săpat într-o rocă încastrată dacitică relativ friabilă, de culoare alb-cenuşie cu zone gălbui. Acest sector este tăiat de două sisteme de fisură: verticală (direcţia nord-sud), şi uşor înclinată (direcţia est-vest). Intersecţia celor două sisteme dă o alură de tip stockwerk destul de caracteristică. În această arie, mai multe zone de brecii aflorează. Este vorba de o brecie cu goluri (până la 0,10 m diametru) cu fragmente angulare în contact direct (clast supported breccias). Mai multe fisuri verticale taie brecia. La o primă vedere, se pare că exploatarea a vizat toată zona de brecii tăiate de fisuri (de exemplu G7 şi G11). Fisurile şi filoanele sunt subliniate de pelicule de limonit din cauza alterărilor de sulfuri. Părăsind breciile, rocile încastrate traversează prin fisuri vizibil brecifiate şi silicifiate. *Şantierele G8-G13 şi G12* Micul şantier minier G8-G13 a fost săpat în marginea falezei şi la suprafaţă în trepte (G8 partea de vest, G13 partea de est), după un plan în echer. Era în întregime acoperit de debleuri miniere moderne: sensul de săpare este unul nord-sud şi orientarea generală a şantierului este sud-est-nord-vest. Sola este plată pe o porţiune orientată nord-sud (1,80 x 2,80 m; adâncime: 0,80 m) traversată de un filon pe direcţia sud-vest-nord-est. Mica porţiune de şantier din vest a solei săpată în cuvetă (1,40 x 1,80 m; adâncime: 0,70 m). Urmele uneltelor ascuţite sunt vizibile la extremitatea nordică a lucrării. Nu a fost constatată prezenţa nici unei urme de străpungere cu sfredelul, deci nu a fost reluată exploatarea în epoca modernă. Din umplutură nu a fost recoltat material arheologic. Şantierul G12 era în întregime acoperit de debleuri. El a fost deschis în suprafaţă după un plan rectangular (1,40 x 4,00 m) şi cu o orientare sud-sud-vest-nord-nord-est. Această lucrare formează o suprafaţă plană supraînălţată în raport cu lucrările care o înconjoară: 0,80 m deasupra G12 şi 0,60 m deasupra G6. Se observă urmele uneltelor miniere pe paramentul nord-vestic şi avansarea est-vest (fără urme de sfredel). Un fragment ceramic modern a fost găsit în stratul US 4 al umpluturii. În sola şantierului şi în punctul de tăiere, un filon de mică grosime (0,01-0,02 m) este vizibil într-o încastrare în dacit fisurat. Este conturat printr-o zonă de alterări peri-filoniene (0,20-0,30 m). Filonul continuă spre punctul de tăiere la est de G12. Pe peretele estic există o fisură subliniată printr-o zonă de brecii aflorate. Pe peretele vestic urma unei alte fisuri verticale este încă vizibilă în prelungirea filonului exploatat prin G11. Zona de intersecţie a acestui filon cu filonul care este vizibil în solă a fost lucrată preferenţial, de unde o zonă de săpare în acest sector (G8). În sectorul vestic brecia mineralizată continuă prin săpăturile est-vest în G12 şi G7. Partea vestică a şantierului G12 conţine o zonă de brecii mineralizate care se continuă spre G7. Punctul de tăiere estic ne arată prezenţa breciei şi adesea prelungirea filonului expus în sola galeriei G13. Brecia este compusă din fragmente angulare de 0,10-0,15 m diametru în contact direct. Sub microscop (lame şlefuite), se observă prezenţa piritei, sărurilor de argint şi aur în brecie, adesea pe lungimea filonului. *Şantierul G7 şi galeria G6 şi G11* Micul şantier G7 a fost deschis la suprafaţă (1,40 x 2,00 m). El era în întregime astupat la descoperire şi apărea ca o alveolare săpată în cuvetă (0,60 m adâncime). Este traversat în partea estică de o tăiere alungită (0,50 x 2,20 m), adâncă de câţiva centimetri, orientată nord-nord-vest-sud-sud-est. Această alveolare surplomba baza şantierului G12 la 0,55 m, în partea de nord-vest. Urmele lucrării cu unelte miniere nu se remarcă pe toţi pereţii, deoarece roca este foarte alterată în această zonă (fără urme de sfredel). G6 reprezintă o galerie scurtă, pe jumătate astupată la începutul săpăturilor. Dimensiunile sale sunt: L: 3,20 m; l: 1,40 m; h: 0,90 m. Urmele uneltelor miniere de tăiere sunt vizibile în apropierea solei, sensul de săpare este sud-nord (fără urme de sfredel). Secţiunea sa cvadrangulară, sola relativ plană. Ea a fost adâncită în partea dinspre G11, după un ax decalat spre vest. Galeria era astupată o treime la începutul săpăturii. Ea cuprinde o scurtă lucrare antică (urme de tăiere cu unelte miniere vizibile în boltă), prelungită printr-o zonă îngustă în epoca modernă. Ansamblul măsoară de la sud spre nord 6,60 m lungime pentru o înălţime mediede 1,20-1,80 m. Partea veche are secţiune cvadrangulară (L: 2,30 m; l: 1,80 m). Prelungirea modernă este îngustă şi deschisă cu pulbere (urma sfredelului în parament şi în boltă), apoi finisată cu târnăcopul (L: 4,30 m; l: 0,60 m). Şantierul antic prezintă un profil larg şi cvadrangular, reluarea modernă este foarte îngustă cu o solă plată şi o boltă rotunjită. Sola G11 este mai coborâtă cu 0,40 m în raport cu cea din G6. Nici un inventar arheologic nu a fost găsit în umplutura celor trei lucrări. G6 şi G11 au fost săpate într-o brecie mineralizată. Controlul tectonic al acestui corp de brecie este foarte spectaculos (Fig. 32). Pentru fiecare dintre aceste două galerii, s-au pus în evidenţă fisuri şi filoane (trei pentru G6 şi unul pentru G11) care retaie brecia. Lungimea acestor fisuri/filoane şi apropierea de cavităţi din brecie au determinat o silicificare de intensitate medie, însoţite de depozit adular (adular II). Examenul microscopic a pus în evidenţă prezenţa sulfurilor comune (pirită, blendă, galenă, calcopirită), sulfuri de argint şi aur nativ. Mulţumită observaţiilor şi rezultatelor studiului geologic, se evidenţiază "profesionalismul" în gestionarea minieră antică a sectorului Zeus. Pe lângă Dep.1 şi Dep.2, care reprezintă lucrări de exploatare mai importante, alte lucrări miniere au fost exploatate sau identificate în zonele laterale. Aceste alte lucrări miniere au fost posibile datorită ramificaţiilor corpurilor de brecie exploatate prin Dep.1 şi Dep.2, orizontal şi de asemenea în profunzime. Legătura între exploatarea minieră, tratarea minereului şi dinamica lucrărilor miniere este evidentă în aceeaşi măsură ca gestiunea minieră, ţinând cont că exploatarea a urmărit toate zonele în care filonul taie brecia. Aceste observaţii sunt subliniate de urmele vizibile din sectoarele G6, G7, G11, G12, G13. - Zona vestică inferioară Grupul de lucrări din ultimul sector studiat în punctul Zeus, zona vestică inferioară, se deschide în partea opusă a şantierelor G6, G7, G11 la G13, cu un decalaj de 1,00 m spre interiorul masivului. El cuprinde galeriile subterane G10 şi G16. G16 străpunge galeria orizontală, după un ax vest-est şi sub zona Scărilor, făce legătura între G10 şi baza exploatării Dep.2. Punctul a fost intens cercetat în cadrul zonei Zeus în anul 2001. Ansamblul celor două grupe de şantier este aliniat în plan vertical fiind revelator în prezenţa tăieturii longitudinale care traversează cele două niveluri (Fig. 30). *Galeria G10* Această galerie se deschide în unghiul sud-vestic al zonei Scări fiind colmatată până la 1,00 m faţă de boltă. Intrarea lucrării este precedată de o deschidere de suprafaţă tăiată în tranşee orientată sud-est-nord-vest (0,70 x 3,30 m; 1,40 m adâncime). Ea corespunde în partea inferioară gradenei din zona Scări. Urmele de tăiere cu unelte miniere sunt prezente pe paramenţii est-vest şi nord, cu un sens de săpare sud-nord. G10 a fost iniţial săpată în gradene după o direcţie sud-est-nord-vest, în rând cu tranşeea de acces şi pe 2,70 m adâncime. Această parte a lucrării prezintă o secţiune cvadrangulară trapezoidală (1,30 x 2,20 m). Ea rămâne o lucrare în unghi în partea nord-estică, cu bolta plată şi sola dotată cu patru mari încastrări care coboară spre profunzimea părţii nord-vestice. În continuare, deschiderea ia o direcţie nord-vest-sud-est, bine marcată cu un decalaj spre nord-vest, pentru a forma un nou şantier cu secţiune de asemenea cvadrangulară până la trapezoidală (1,40 x 2,60 m; h: 2,60 m). Sola relativ plană este retăiată de o mică scobitură centrală. Această parte adânceşte şantierul iniţial cu 2,00 m. O mică săpătură în unghiul sud-vestic al lucrării lasă o gradenă înaltă de 1,65 m. În sfârşit, avansarea în G10 a schimbat complet direcţia luând un ax vest-est. Această nouă orientare a retăiat sola G10 cu 0,65 m pentru a începe să contureze, pe 2,00 m lungime, baza unei noi lucrări, G16, de proporţii regulate şi secţiune trapezoidală, în direcţia exploatării Dep.2. Nu există stratigrafie realizată în G10, deoarece majoritatea umpluturii acestei galerii era constituită din pietriş recent (bucăţile de deasupra erau acoperite cu muşchi), foarte curat, practic fără matrice. G10 pare să fi fost golită în epoca modernă, apoi reumplută rapid de halde recente cu blocuri de dacit de diverse dimensiuni. *Galeria G16* G16, descoperită în cursul săpăturilor, era astupată până la boltă în extremităţi şi mai puţin colmatată în partea centrală. Ea corespunde nivelului inferior al lucrărilor miniere degajate în punctul Zeus şi face legătura între galeria elicoidală G10 şi marea exploatare Dep.2, la 4,00 m adâncime, sub gradena superioară a sectorului Scări. Urmele de tăiere cu unelte ascuţite sunt puţin vizibile, dar se remarcă totuşi sensul de săpare vest-est. Galeria prezintă o secţiune trapezoidală caracteristică lucrărilor antice de la Roşia Montană. (dimensiunile sale sunt: L: 5,60 m; l: 1,40-1,50 m; h: 1,80 m) (Fig. 33). Nu există nici o nişă de opaiţ săpată în pereţi. La extremitatea lucrării, la contactul cu Dep.2, sola este marcată printr-o amenajare în rocă, constând într-o mică margine stâncoasă care prezintă o crestătură în partea de sud. Aceasta formează o ieşire în jgheab săpată pentru drenaj de la G10 şi G16 spre Dep.2. Prezenţa câtorva cărbuni de lemn în umplutură a permis prelevarea de probe pentru analiza C14. Datarea radiocarbon a oferit un interval cronologic cuprins între 1245 AD până la 1400 AD (mijlocul secolului al XIII-lea-sfârşitul secolului al XIV-lea). Această datare sugerează că reţeaua cercetată, a cărei arhitectură se reia în toate punctele (secţiunea trapezoidală a G10 şi G16, şantier adâncit în gradene G10) lucrărilor miniere antice, de tipul celor din săpăturile din anul 2000 de la Cârnic, par să fi fost golite de umplutura antică în epoca medievală. De aici prezenţa cărbunilor de lemn, care datează în general din secolul al XIV-lea în G16, dar în aceeaşi măsură în G9 (vezi mai sus în text). O reluare în epoca modernă nu s-a observat în arhitectura reţelei studiate care se distribuie armonios în funcţie de continuarea mineralizării. - Interpretarea sectorului Zeus Ansamblul lucrărilor G10 şi G16 apare mai curând ca un ansamblu de lucrări de cercetare a unei mari structuri mineralizate exploatată în sectorul de vest de la Zeus, decât ca şantier de exploatare. Galeria orizontală G16 a permis cercetarea prin deschidere a terenurilor din sectorul Scări. Slaba dezvoltare a sectorului de vest, superior şi inferior, indică faptul că minerii antici nu au redeschis aici o mare structură de tipul celor exploatate în partea de est în Dep 1- Dep 2 şi Dep 3. Zona de vest, în ciuda numeroaselor lucrări de cercetare în şantier de suprafaţă sau cu mici galerii, nu a fost vizibil relevantă pentru mineri. De asemenea, slaba tentativă de reluare modernă, vizibilă la înaintarea spre nord în adâncimea G11, nu a fost urmată în ansamblul acestui sector menţinut în timp la dimensiunile antice. Prezenţa câtorva fragmente de cărbune de pământ găsite în G9 şi G16 şi databile în Evul mediu (secolele XIV-XV) nu e suficientă pentru atribuirea deschiderii acestor şantiere în această epocă târzie, în orice caz anterior introducerii pulberii în mine (în cursul secolului al XVII-lea). În schimb, prezenţa inventarului arheologic roman, întărită şi de datarea cu C14 a cărbunilor de lemn, în primele niveluri ale umpluturii G1 (la sud-est de Zeus) atestă aceste lucrări încă din antichitate. Marea similitudine tipologică pe de-o parte, între G1 şi G16 (mica galerie, secţiunea trapezoidală) şi pe de altă parte, galeriile de cercetare săpate în 2000 şi datate în secolul al II-lea p.Chr. în masivul Cârnic, pledează pentru supoziţia că ansamblul reţelelor din Sectoarele Central şi Vestic de la Zeus, deschise cu unelte miniere, este de asemenea de epocă antică şi asta în ciuda absenţei inventarului databil pentru a o confirma. Studiul sectorului Zeus a relevat două mari tipuri de lucrări miniere deschise cu unelte specifice, lucrările de cercetare şi lucrări de exploatare. Aceste două tipuri de lucrări permit reconstituirea modurilor (tehnicilor) de avansare a vechilor mineri şi cum se făcea trecerea de la cercetare la exploatare. Lucrările de cercetare se repartizează pe mici şantiere de suprafaţă - puncte de tăiere etajate în gradene sau intrări de galerii - şi scurte galerii străpunse prin retăiere (1 până la 3 m lungime medie: în cazuri speciale aproape 6 m pentru G16). În aceste lucrări subterane, săpate adesea cu secţiune cvadrangulară până la trapezoidală, punctele de tăiere urmăresc diferitele ramificări ale filoanelor pe măsura avansării sau în adâncimea axelor şantierelor pentru golirea mineralizării (ca în G10). Lucrările de exploatare iau forma filoanelor lungi, strâmte şi adânci (L: 7,00 până la 8,00 m, l: până la 2,00 m, adâncime: 7,00 până la 8,00 m în medie), verticale sau înclinate, în urmărirea cât mai apropiată a structurii mineralizate. Aceste şantiere puteau să se deschidă chiar în suprafaţă (Dep.1, partea sudică a Dep.2, Dep3) sau la un al doilea nivel al lucrărilor adânci, ca în partea de nord a exploatării Dep 2. Şantierele au pereţi drepţi şi rectilinii şi au fost marcaţi cu scobituri pentru bârnele din lemn. Acestea erau calate transversal, blocate în "încastrări" de-o parte şi de alta, în forţă, contra celuilalt perete. Apropierea de suprafaţă nu a permis conservarea lemnului, dar prezenţa urmelor săpate dovedeşte existenţa acestuia. S-au observat nişe de opaiţe în zonele degajate. Dar prezenţa mai multor scări, răsfrânte sau plate, tăiate în policioară, oferă de asemenea posibilitatea punerii unei lămpi pentru iluminat în părţile subterane. Nu s-a observat nici un dispozitiv de aerare şi de drenaj specific în această reţea, cu excepţia unui mic dren identificat la extremitatea estică a G16, la nivelul de contact cu exploatarea Dep.2. O parte a sectorului minier Zeus a fost adâncită prin reluări succesive ale exploatării de-a lungul timpului. Este cazul zonei de lucrări care se găseşte în sud-vestul G1, astăzi inundată pe 10 m lungime, izolată în peisaj (Fig. 23). Tehnicile de abataj similare (deschideri cu unelte miniere) şi profiluri de lucrări comparabile între galeriile de cercetare cu secţiune cvadrangulară până la trapezoidală şi şantierele de exploatare înguste şi alungite fac ca sectorul Zeus să fie explorat în 2001 în ansamblu. Bineînţeles că elementele de datare au fost rare pentru acest sector, datele acumulate din umplutura intrării de est a G1 (ceramică, inventar - datări C14), relevă o acumulare de rambleuri post-exploatare ale acestei reţele de secol II p.Chr. cu o continuare până la sfârşitul secolului al IV-lea, apoi în cursul epocii moderne. Este atestat deci un ansamblu de lucrări miniere deschise cel mai adesea în epocă romană chiar de la începutul secolului al II-lea, chiar puţin anterioare (secolul I a.Chr.?). Studiul acestui segment de lucrări miniere romane de pe masivul Cetate nu a putut fi încheiat în totalitate. De fapt, din cauza lipsei de timp şi utilajelor mecanice (excavator) nu a fost posibilă epuizarea săpăturii până la baza exploatării Dep.2, nici avansarea semnificativă în adâncimile marii exploatări Dep3, efectuându-se doar în suprafaţă. Nu este exclus ca baza acestor două şantiere să se deschidă spre reţele antice mai profunde. În 2001 sectorul Zeus a dat vestigii miniere de la începutul exploatării romane: cercetări de suprafaţă - secţiuni, puncte de tăiere în gradene, scurte galerii şi deschiderea marilor exploatări verticale adâncite încă de la suprafaţă care se adâncesc pe etaje spre interiorul masivului. Morfologia generală a şantierelor de exploatare în lungul abatajului îngust este caracteristic lucrărilor romane efectuate pe structuri filoniene. Se cunosc mai multe exemple în Europa, în lumea romană, cum ar fi mina polimetalică de la Aljustrel, antica Vipasca, situată în sudul Portugaliei . În schimb atacul sistematic în mici galerii de cercetare cu secţiune trapezoidală rămâne o particularitate a Roşiei Montane şi nu se regăseşte des în lumea romană. *Sectorul minier Găuri* Sectorul minier Găuri se situează pe versantul sud-vestic al masivului Cetate, o colină tăiată pe toată înălţimea sa de lucrări miniere din diferite epoci, a cărei vastă carieră de suprafaţă a decapitat vârful. Abundenţa lucrărilor miniere care străpung din toate părţile acest masiv (Fig. 34) a dat numele acestei zone (trou/perce = gaură în română, deci Găuri = Les Trous). Este vorba de un şantier vertical, deschis mai ales cu foc după un ax S-N. Această lucrare era etajată pe cel puţin două niveluri în stadiul final al săpăturii din 2001. Peretele estic al şantierului se prelungeşte printr-o faleză de vreo zece metri înălţime prezentând urme de săpare - urme de sfredel şi câteva nişe -, dar fără urme evidente de deschidere cu foc. Ansamblul nivelurilor 1 şi 2 ale şantierului se etajează pe 18,40 m înălţime totală degajată. Sola şantierului inferior (nivelul 2) nu a putut fi degajată în totalitate în timpul săpăturii. În plus, înălţimea rambleurilor a impus construirea unei impozante armături din lemn, pe trei niveluri de palisade, pentru a permite avansarea în siguranţă a săpăturii şi legătura cu galeria recentă modernă subiacentă (galeria nivelului 855). - Nivelul 1 (nivelul superior) Pentru a accede la sola Nivelului 1, a fost nevoie de săparea unui şanţ în rambleul şantierului; dimensiunile săpăturii: L: 12,00 m; l: 2,00 m; h: 4,00 m în medie. Acest nivel a fost săpat după o direcţie generală N13°, urmând o fisură variind de la 0,05 m la câţiva metri lărgime cu o înclinare de 30° spre nord-vest. *Topografia Nivelului 1* Luând în considerare forma complexă a acestui tip de lucrare, nivelul 1 a fost relevat pe trei planuri, etajate la diferite înălţimi remarcabile: Plan 1 - ridicat la mică înălţime, 3,60 m, a solei; Plan 2 - ridicat la 0,80 m de la solă; Plan 3 - ridicat la 0,80 m de la solă în partea de nord, adâncită cu pulbere în epoca modernă. Pornind de la sola suspendată până la punctul de tăiere inferior, şantierul Nivelului 1 se întinde pe mai mult de 9,00 m lungime. Dimensiunile sale sunt: lungime medie 9,80 până la 10,80 m cu o prelungire spre nord pe aproape 2,00 m din nivelul planului 3; lăţimea medie la jumătatea înălţimii 1,30 până la 1,40 m (în afara extinderii moderne din partea de nord). Această lăţime se păstrează spre sola de 0,50 până la 1,00/1,20 m la nivelul planului 2. Înălţimea maximă observată este de 9,40 m. Primii şase metri ai lucrării prezintă o solă practicată cu foc pe 1,00 până la 1,50 m adâncime. Ultimii 3 m prezintă o solă micşorată şi se pare că nu a fost adâncită decât cu explozibil. Pe ansamblul nivelului, urmele de sfredel sugerează folosirea unor unelte cu diametrul de la 0,020 la 0,025 m. Pe o înălţime medie de 2 m, săpătura arată o umplutură modernă realizată din debleuri tipice abatajului cu exploziv. Sunt vizibile câteva fragmente de rocă roşiatică putând proveni din deschiderea cu foc, dar nu a fost găsit nici un cărbune de lemn în acest sector. În partea superioară, şantierul are aspectul unei exploatări deschise cu foc într-o încastrare în dacit foarte dur, puternic silicifiat, cu o succesiune de alveole şi o bucată de perete foarte netedă. Este vorba de vestigii în mijlocul profilului general efectuate cu explozibil (străpunse cu sfredelul). Urmele de sfredel sunt numeroase, dar nu într-atât încât să ascundă prima epocă de exploatare. Bolta şi pereţii de est şi vest, la 4,00 m deasupra solei păstrează o urmă tipică tăierii cu foc. Capătul prezintă două deschideri suprapuse, cea mai înaltă fiind în mod evident efectuată cu pulbere. Cealaltă este relativ şlefuită, poate indica o deschidere prin foc, dar este străpunsă de mai multe găuri de sfredel. Forma şi aspectul se datorează probabil faptului că spre deosebire de ansamblul şantierului, deschiderile au fost tăiate într-o brecie vulcanică grosieră. Un planşeu pietros suspendat a fost conservat între cele două niveluri ale şantierului. Grosimea sa variază de la 0,28 la 0,40 m cu o proeminenţă mediană de maxim 1,30 m. Sola nivelului 1 este relativ rectilinie. Bolta se etajează în trei mari curbe săpate, cu excepţia celei care avansează spre nord, perforată cu explozibil. Începând de la solă până la cca. 2,20 m înălţime, nu există nici o urmă evidentă de amenajare pentru armătură. Tehnica abatajului cu foc Tehnica abatajului cu foc lasă urme caracteristice: pereţi rotunjiţi, şlefuiţi, înroşiţi sau înnegriţi de foc şi bolţi tăiate în secţiuni ovale (Fig. 35). Paramentul are aspect de coajă (spărturi cu aspect de coajă de ou, perete stâncos spart în plăcuţe subţiri). Urma acestui tip de tehnică se observă pe ansamblul şantierului la bolta nivelului 1 (partea din faţă spre sud) şi la baza nivelului 2 unde tăietura este fasonată în trei cupole. Aceasta dă o secţiune de la 1 până la 1,20 m diametru. Ansamblul şantierului pare să fi fost săpat printr-o succesiune de culoare cu secţiune ovală deschise cu foc unele sub altele, din partea înaltă spre partea joasă a şantierului. Partea superioară deja exploatată era abandonată pe măsura avansării în adâncime a şantierului sau când două galerii juxtapuse pe un plan vertical se întâlneau. Din această cauză, nu erau necesare căi de acces în partea superioară a şantierului, de unde şi absenţa structurilor lemnoase. Această aglomerare de excavaţii în tuneluri ovoidale se observă bine pe secţiunea 1 a nivelului 1 unde se întâlnesc cel puţin patru niveluri de săpătură, exceptând deschiderea superioară practicată cu pulbere în bolta vechiului şantier şi adâncirea bazei nivelului 1 făcută cu explozibil. La fel, în secţiunea 2 a nivelului 1. În ciuda găurilor practicate în pereţi, putem număra cel puţin trei niveluri de săpătură. Degajarea umpluturii care astupă baza nivelului 1 n-a scos la iveală inventar arheologic şi nici reziduuri de lemn (cărbune sau fragmente de lemn conservat) susceptibile de a aduce elemente de datare. Această umplutură era de dată recentă, realizată prin reluarea părţii joase a solei acestui nivel. Singurele plăcuţe de piatră găsite la bază, la înălţimea secţiunii efectuate, atestă deschiderea iniţială prin foc la nivelul 1. - Nivelul 2 (nivelul inferior) Este vorba de o parte a şantierului vertical care se întinde sub sola nivelului 1. El a fost tăiat de lucrări recente ale orizontului 855 de la Găuri. Prin aceste lucrări moderne s-a început degajarea nivelului 2, prin înlăturarea rambleurilor de la nivelul subteran. În a doua etapă, tranşeea săpăturii a străpuns în nivelul 2 extremitatea solei suspendate Există încă pâlnia care servea pentru debleurile nivelului 1 înainte de a fi săpat acest nivel. Debleurile săpăturii au fost stocate în galeriile nivelului modern 855. *Topografia nivelului 2* Ne aflăm în faţa unui şantier vertical urmând o direcţie sensibil identică cu cea a nivelului 1, dominant în nord. Cei doi pereţi demonstrează lărgirea cu explozibil a şantierului, dar există de o parte şi de alta importante dovezi ale exploatării cu foc. Două niveluri au fost practicate în acest şantier inferior. Planul 4 a fost ridicat la jumătatea Nivelului 2, Planul 5 la înălţimea bolţii care avansează spre nord (partea inferioară a nivelului 2). La această înălţime se conturează trei cupole, dovezi ale abatajului cu vetre succesive. Dimensiunile nivelului 2 la înălţimea Planului 4 (jumătatea înălţimii): lungimea maximă a bazei: 9,30 m; lăţimea medie: 1,30 până la 2,00 m; înălţimea maximă măsurată: în jur de 8,00 m. Dimensiunile nivelului 2, la înălţimea Planului 5 (avansarea părţii de jos): lăţimea medie 0,80 până la 0,85 m; lungimea cca. 3 m; înălţimea maximă cca. 1,40 până la 1,80 m (cu excepţia retăierii moderne din nivelul 855). De la palisada de susţinere care marchează începutul săpăturii la Nivelul 2 până la susţinerea intermediară, pereţii nu păstrează decât în mică măsură urmele de foc, cu excepţia unui front suspendat pe peretele de vest (o suprafaţă de 1,00 m înălţime pe 3,00 m lăţime). Peretele de est este foarte fracturat cu numai două alveole, semn al săpăturii iniţiale. De la susţinerea intermediară până la săparea galeriei recente, peretele vestic este foarte neted şi păstrează urmele descuamării în plachete caracteristice focului. Pe tavan se observă "clopote sau cupole" remarcabil de netede, ovale, aproape rotunde, cu diametrul între 0,80-1,00 m. Apoi, la nivelul rambleurilor lăsate de săpătură până la 6,00-7,00 m înălţime, peretele estic a fost foarte modificat de exploatări moderne. Doar ultimul metru şi jumătate păstrează urme de foc cu alveole şi mici fronturi suspendate. Pe verticală, deasupra tăieturii, există un front suspendat purtând urme de foc, după cum o atestă pereţii netezi şi forma ovală până la aproximativ 1,50 m deasupra solei. Ultimii 3,00-4,00 m poartă în mod evident urmele redeschiderii cu pulbere. Plafonul păstrează încă urmele primei exploatări cu foc. Spre deosebire de Nivelul 1, se pot observa aici o mulţime de fisuri şi săpături susceptibile de a ghida minerii. Ele sunt de la câţiva milimetri la cinci sau şase centimetri grosime, înclinate şi cu orientări diferite. *Dovezi ale tehnicii de avansare cu foc* Bolta nivelului 2 este adesea străpunsă de săpături de formă ovoidală, "cupolele" caracteristice avansării prin foc. Mai ales la partea de jos a nivelului 2, avansarea spre nord marchează o veche adâncime pe aproape 3,00 m lungime, încă fasonată printr-o serie de fronturi de tăiere săpate de vetre succesive în boltă şi pe pereţi. Se observă dovezile unui punct de lucru frontal prin tăieri multiple, abandonate adesea pentru a face să dispară diferitele puncte de atac cu aprofundarea laterală a lucrării. De remarcat, de asemenea, la acest nivel inferior, amorsarea unui planşeu în curs de amenajare, între înălţimile planurilor 4 şi 5, adică între partea înaltă a nivelului 2 şi cea de la al treilea nivel (Nivelul 3) mai jos, în curs de străpungere. S-a avansat ideea unui post de abataj situat la baza şantierului (zonă traversată de săpături moderne), dar în parte acoperit de rambleuri lăsate pe loc în 2001. Totuşi, pe o mică suprafaţă, sola acestei părţi joase a Nivelului 2 a fost identificată în partea de sud, la nivelul deschiderilor moderne. Aceasta dă o înălţime de maxim 1,80 m şi o lăţime de 0,80 m pentru acest punct de tăiere la baza marelui ansamblu. Dealtfel, ca şi la nivelul 1, Secţiunea 3 arată clar juxtapunerea în înălţime a culoarelor de săpare ovoidale lăsate de deschiderea la foc (Fig. 36). Dealtfel, la bolta acestei părţi de şantier se pot observa vestigiile unui dublu atac în două fronturi de tăiere separate încă printr-o limbă de piatră. În sfârşit, pe această secţiune 3, se observă cele două nivele ale abatajului distincte, dar reunite prin boltă (nivelul inferior) şi solă (nivelul superior) în timpul reluării moderne care a străpuns roca şi a lărgit spaţiul dintre cele 2 niveluri. Prelevările de cărbune de lemn şi fragmente de lemn conservat Se constată absenţa inventarului arheologic databil din umplutură, constituită din pietriş aerat şi instabil. Totuşi, prezenţa câtorva rare fragmente de cărbune de lemn (prelevat integral) şi lemn conservat în proastă stare (din care scoarţa de mesteacăn este identificabilă) a permis efectuarea datărilor radiocarbon. Nici un punct de deschidere cu foc, existent la nivelele 1 şi 2, nu a furnizat rambleuri vechi în loc (contemporane cu abatajul prin foc), cu excepţia punctului suspendat în partea superioară a tăierii moderne de la nivelul 855. Cercetarea acestui sector nu a furnizat însă nici un element de datare. Această parte a lucrării a fost probabil curăţată, într-o primă fază în perioadă modernă, apoi umplută cu resturile redeschiderii cu exploziv. Nu a fost posibil să se efectueze sondaje stratigrafice la nivelul zonei săpate a nivelului 2 din cauza naturii umpluturii: bucăţi centimetrice până la decimetrice (rar metrice) permiţând o coeziune minimă a umpluturii. De fapt, acest strat cu elemente mari era imposibil de menţinut în tăietură verticală mai mult de 0,40-0,50 m înălţime. Totuşi, s-a putut observa că săpătura a scos la iveală o umplutură omogenă pe ansamblul nivelului 2, fără diferenţe notabile între orizonturile stratigrafice. În această umplutură s-au efectuat prelevările 3-5 unde urmele de cărbune de lemn erau destul de abundente. Prelevările CB2, CB3, CB4, lemn 3 şi lemn 4 au fost analizate pentru radiocarbon (Fig. 15). Datările radiocarbon obţinute relevă o activitate modernă, chiar foarte recentă (secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea). Pentru moment nu am obţinut datări anterioare secolului al XV-lea în acest şantier de la Găuri. Totuşi este interesat de observat că datarea obţinută pe eşantionul CB 2 relevă o ocupare a locurilor între secolele al XV-lea şi al XVII-lea. Or, introducerea în mine a abatajului cu pulbere se face în Europa în cursul sec XVII, reluarea vechilor şantiere (antice sau medievale?) deschise prin foc la Găuri a putut să se facă cel mai devreme în secolul al XVII-lea, prin adoptarea acestei noi tehnici de străpungere. Aceasta ne furnizează cel puţin un terminus ante quem pentru partea veche a şantierului. Date geologice şi de zăcământ de la Găuri Au fost studiate mai multe puncte interesante în suprafaţă şi în subteran. Datorită considerabilei sale dezvoltări, exploatarea Zeus a fost în final aleasă pentru a caracteriza din punct de vedere geologic şi al zăcămintelor acest sector minier vechi. Structura mineralizată exploatată de minerii antici în şantierul de la Găuri se găseşte în dacitul de la Cetate de o foarte mare duritate, deci este puternic silicifiată. Filonul de la Găuri este compus dintr-un fascicul de filoane de la câţiva milimetri până la câţiva centimetri lăţime, care formează un mini-stockwerk. Examenul microscopic atestă puternica adularizare (adular I şi adular II) şi silicificarea rocii (Fig. 38). Pe lamele şlefuite au fost identificate pirită, sulfosăruri de argint şi aur. Analizele Au-Ag au dat următoarele rezultate: 2,20 g/t Au şi 28,50 g/t Ag. Cu excepţia acestui filon, care fost pus în evidenţă pe toată înălţimea exploatării, s-a găsit spre al treilea terminal al punctului de tăiere de nord o importantă masă de brecii aflorante. Această brecie posedă o matrice neagră (gri-albăstruie) care cuprinde fragmente sub-angulare aproape rotunde, de dimensiuni variind între 0,01-0,02 m şi 0,10-0,15 m. Se observă caracterul matricei dominante (matrix supported) şi absenţa golurilor. Se poate ca brecia, din cauza matricei sale fine (argiloase) să reprezinte o barieră pentru circulaţia fluidelor hidrotermale şi deci pentru dezvoltarea filonului. Această concluzie este luată în considerare la scăderea constantă a conţinutului filonului obţinut în avansarea în brecie spre punctul de secţiune al exploatării. În partea sa inferioară, structura prezintă o puternică îngustare. Grosimea filonului în extremitatea sa inferioară nu depăşeşte 0,03 m, dar el rămâne totuşi puternic silicifiat. Luând în considerare parametrii dimensionali ai filonului, el a fost exploatat preferenţial la scară mică în trei puncte (cupole) rotunjite, vizibile încă la nivelul modern 855. Tehnica minieră utilizată este cea a deschiderii cu foc. Această tehnică a fost impusă de marea duritate a rocii din această zonă a masivului Cetate, cauzată de silicificarea foarte intensă a rocii. În acelaşi timp s-a descoperit o altă faţadă a relaţiei brecie-filon. La Zeus filoanele care au tăiat breciile au determinat o îmbogăţire a corpului minereului pre-existent, deci a breciei. În schimb, la Găuri breciile tăiate de filoane care secţionează dacitul nu au favorizat îmbogăţirea în metale preţioase (aur, argint). Din contră, breciile sunt foarte diferite în raport cu breciile de origine tectonică de la Zeus şi au determinat subţierea filoanelor. Graţie analizelor de conţinut se pot aprecia sigur compoziţiile limită de exploatare a vechilor mineri, astfel: 1 g/t Au şi 10 g/t Ag. - Interpretarea sectorului Găuri Săparea sectorului Găuri a permis studierea unui vast şantier deschis cu foc şi a pus în evidenţă dinamica de avansare prin culoare ovoide orizontale, suprapuse unele deasupra altora pe un ax vertical. Punctele de tăiere ale bolţii în formă de cupolă dovedesc o pătrundere cu foc prin vetre suspendate, cu flacăra menţinută în partea superioară. Studiul detaliat al pereţilor reţelei a permis distingerea dovezilor de abataj la foc, se pare anterioare secolului al XVII-lea şi reluarea posterioară cu exploziv. Aceasta demonstrează că nu este suficient să existe şantiere miniere cu profil general rotunjit pentru a putea vorbi de o deschidere cu foc. Unele atacuri multidirecţionale cu pulbere pot de asemenea da acest profil caracteristic în formă de ou. Dar urmele de sfredel nu se pot şterge şi dovedesc singure reluările moderne. Astfel că, toate lucrările subterane vizitate în 1999 şi 2000 din masivul Văidoaia sunt moderne, în orice caz nu înainte de secolul al XVII-lea, deci deschise cu exploziv. Aceste reluări moderne au făcut din nefericire să dispară cărbunii de lemn care constituiau inventarul databil pentru stabilirea perioadei de săpare a acestei lucrări. Dar prezenţa cărbunilor atribuie o cronologie cuprinsă între secolele XV-XVII, după cum indică o reluare cu pulbere destul de timpurie. Aceasta nu permite o datare precisă a marelui şantier Găuri care a putut fi exploatat în antichitatea romană, dar şi în evul mediu, tehnica abatajului cu foc fiind perpetuată dincolo de epoca antică. Totuşi, cunoştinţele acumulate în urma cercetărilor din punctul Găuri ar trebui să ne permită pe viitor efectuarea unor comparaţii utile cu alte mari şantiere deschise cu foc pe alte situri, ca de exemplu în interiorul masivului Cârnic. Galeria La Studentu În documentele de arhivă, galeria "La Studentu" a fost tot timpul semnalată ca o reţea de "lucrări vechi". Astfel, în cadrul prospecţiei noastre în ansamblul zonei Cetate am încercat să regăsim accesul. Graţie vechii documentaţii, acesta a putut fi localizat chiar dacă intrarea sa a fost total surpată. Galeria a fost redeschisă cu ajutorul unui excavator. În interior, explorarea era posibilă pe o lungime de aproximativ 40 m. Această galerie orientată nord-sud are dimensiunile următoare: lărgimea medie de 1,70 m (de la 1,60 la 2,40 m la intrare); lungimea accesibilă 45 m, dincolo de umplutura reţelei; înălţimea medie 1,93 m. Coroana este boltită, sola aplatizată şi pereţii relativ rectilinii. O armătură din lemn a fost pusă în loc în epoca modernă pe ultimii 17 m către baza părţii vizitate. De asemenea, rămân două şine în loc pe solă, vestigii ale lucrărilor moderne (Fig. 38). La 2,50 m faţă de intrare, o mică exploatare deschisă în formă de boltă, a permis urmărirea unei săpături de şase filoane de cuarţ, de orientare dominantă SV-NE, slab mineralizate. Galeria a fost săpată într-o rocă cu duritate redusă, adică un dacit puternic alterat. Mai multe lucrări de acces au trebuit să fie practicate pentru a refula către exterior afluenţa apelor de infiltraţie venind din mină şi pentru a evita o posibilă prăbuşire a acestei galerii foarte fragile. În ciuda prezenţei şinelor de fier pe toată lungimea galeriei, mai multe sectoare cu urme de unelte miniere bine conservate confirmă exploaterea înainte de secolul al XVII-lea, atunci când utilizarea pulberii se generalizează în Europa (Fig. 39). Vechiul parament, peretele de vest, este bine păstrat până la solă pe 2 m lungime şi până la înălţimea secţiunii C (Fig. 39). În schimb, de la intrare şi până la 15 m în interiorul galeriei, paramentul de est este puternic afectat şi a suferit importante reluări moderne pentru a elimina peretele. Punctul de intrare poartă mai multe urme foarte clare de lovituri cu unelte miniere în boltă pe 0,30 m lungime. De asemenea, toată bolta poartă urme de abataj cu unelte ascuţite, de la intrare până la primele armături din lemn moderne, situate la cca. 19 m faţă de intrare. Armătura din lemn este discontinuă şi un pasaj din piatră de 2,50 m lungime apare spre baza părţii explorate. În acest loc, al paramentului vestic, se regăsesc urme foarte clare de unelte ascuţite în bolta solei. Din contră, paramentul estic poartă marca utilizării târnăcopului şi un stâlp a fost încastrat în perete pentru a consolida pasajul. Această rapidă explorare a arătat prezenţa a numeroase urme de abataj cu unelte (tehnică veche) care permit atestarea unei origini vechi, chiar antice a lucrării. Vestigiile de abataj vechi sunt încă vizibile pe o mare parte din pereţi în ciuda afectărilor moderne, a montării şinelor şi armăturilor din lemn. Această reţea ar merita o explorare mai amănunţită pentru a verifica dacă există şi alte lucrări vechi în legătură cu galeria mai adâncă din interiorul masivului. Pentru aceasta ar trebui să fie scoasă afară apa din reţea prin drenaj sau chiar prin pompare şi să se avanseze prin degajare până la partea surpată dinspre sud. Redeschiderea galeriei vechi "La Studentu"a permis relevarea unor lucrări efectuate cu unelte miniere şi un profil de lucru caracteristic lucrărilor antice (Fig. 40). Tot acolo, o reluare modernă cu pulbere a provocat pagube, agravate de montarea armăturii şi şinelor de fier în solă. Dar această reţea se poate deschide spre niveluri şi mai interesante, dacă explorarea sectorului se organizează cu mijloace de pompare şi utilaje pentru degajarea părţii astupate.
Note de subsol
1. Cercetătoare C.N.R.S. (Centre National de la Recherche Scientifique), arheolog la U.T.A.H (Unité Toulousaine d'Archéologie et d'Histoire), Universitatea Le Mirail, Toulouse (Franţa); coordonatoarea misiunilor franceze la Roşia Montană. 2. Muzeograf la Serviciul Cultural al oraşului Argentičre-la-Bessée (Franţa). 3. Conferenţiar la Universitatea Le Mirail, Toulouse; arheolog în cadrul U.T.A.H. (Franţa). 4. Şef lucrări, Departamentul de Geologie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca (România). 26. Loeschcke 1919. 27. Deneauve 1969. 28. În contradicţie cu D. M. Bailey, A catalogue of the lamps of the British Museum. II. Roman lamps made in Italy, Londres, 1977, care indică pentru tipul X Loeschcke un interval cronologic pornind din epoca flaviană până la mijlocul epocii antoniniene. 29. Tamaş 2002. 30. Cauuet-Domergue-Dubois 2002. 31. Planşeele intermediare au fost puse de asemenea de minerii de la Roşia Montană pentru a permite circulaţia şi luarea măsurilor de la jumătatea înălţimii nivelurilor. Echipa de patru muncitori condusă de Beniamin Golgot ne-a asistat cu multă energie, ingeniozite şi fraternitate; le aducem şi cu această ocazie calde mulţumiri.