Masivul Cârnic
Sectorul minier Cârnic este cantonat în masivul omonim situat în sud-estul satului Roşia Montană. Vârful Cârnic atinge +1087 m; acest masiv se prelungeşte spre est printr-un promontoriu care face legătura cu masivul Ghergheleu. Masivul Cârnic se învecinează cu limita actualei localităţi Roşia Montan la nord, cu cariera Cetate la vest şi cu cursul superior al văii Cornei la sud. Este accesibil printr-un drum care îl ocoleşte pe la sud, aproximativ la nivelul cotei 950, precum şi printr-o ramificaţie a acestuia pe versantul vestic, care permite accesul la diverse puncte de lucru unde au început lucrările de amenajare a unei noi cariere, lucrări care pun în pericol munca arheologilor în subteran. Astfel, galeria de coastă de la cota 932, care la începutul campaniei 2002 era parţial acoperită de o haldă de steril, a fost în cele din urmă dinamitată, devenind, ca şi multe alte intrări subterane, impracticabilă. Actualmente, singurul nivel accesibil rămâne cel de la cota 958. Această situaţie compromite în mare măsură munca arheologilor minieri şi nu asigură siguranţa necesară într-un sector minier în care cercetarea nu a fost încă finalizată.
Lucrări miniere de suprafaţă
Versantul nord-estic al Cârnicului se prezintă sub forma unei zone abrupte, asemănătoare unei faleze, în care sunt deschise numeroase cavităţi (guri de mină), în timp ce versantul nord-vestic apare sub forma unui amestec haotic de halde ce se suprapun. Partea cea mai nordică şi mai joasă a masivului se numeşte Cănţălişte, iar partea cea mai sudică, în direcţia vârfului, se numeşte Corhuri. Spre est, cele două zone se întâlnesc într-o zonă împădurită, pe unde trece drumul de acces care leagă partea înaltă a satului Roşia Montană cu trecătoarea spre Valea Cornei. Spre vest, cele două zone se racordează într-o zonă parţial împădurită, pădurea acoperind pe alocuri haldele de steril care domină drumul spre cariera Cetate. La nord, versantul Cârnicului mărgineşte o zonă cu tăuri mai vechi sau mai noi. Spre sud, masivul culminează cu o creastă afectată în mare măsură de lucrările miniere.
Utilizând drumul spre trecătoare se poate atinge relativ uşor extremitatea estică a falezei. Deasupra acesteia, o zonă de halde marchează cele trei intrări accesibile ale nivelul 1023. În partea de jos, haldele ajung până la drumul de la baza versantului. Urmărind partea inferioară a falezei, dinspre sud-est spre nord-vest, pe o distanţă de aproape 300 m, se întâlnesc resturile a numeroase galerii prăbuşite, dar şi galerii încă accesibile ale nivelului 998, precum şi vestigii ale unor şantiere miniere antice deschise cu focul sau cu dalta şi ciocanul.
O suită de orificii, mai mult sau mai puţin practicabile, permit accesul într-o cameră de exploatare complexă, de unde, urmărind o pantă de rambleu minier, se poate ajunge la lucrările din nord-estul orizontului 958. În aval de aceste lucrări, resturile din versantul dacitic indică amploarea deosebită a vechilor lucrărilor miniere care au subminat versantul şi au generat formarea falezei. Urme de lucrări surpate încadrează un şanţ cu pereţi abrupţi, care la origine putea să fi fost un şantier minier de suprafaţă. Faleza înclină spre nord, fiind străpunsă de numeroase lucrări mai mult sau mai puţin surpate; ea domină o serie de platouri de halde care ar putea corespunde intrărilor Porumbarul vizibile pe planurile mai vechi. Spre baza falezei, o intrare permite accesul la extremitatea nord-estică a nivelului 932. De cealaltă parte a pantei abrupte, un al doilea orificiu tributar nivelului +932 domină o haldă alungită de culoarea ocru. În sfârşit, în zona de dispariţie a falezei, s-au observat urmele unor atacuri asupra rocii.
Partea nord-vestică a falezei formează o creastă pe versant, vârful acestei culmi fiind acoperit de halde succesive. Una dintre acestea formează un platou de 50 x 60 m care este traversat de o tranşee de acces care iese uşor în evidenţă: poate fi vorba de galeria Laţiul. Deasupra, se întâlneşte un al doilea front al falezei care se racordează spre vest cu faleza precedentă. Ea domină o pâlnie dublă, de mari dimensiuni, care pare să corespundă unei corande prăbuşite. Faleza este străpunsă de intrări de galerie şi săli inaccesibile, cu excepţia celei mai mari, la care se poate ajunge printr-o intrare situată mai la vest. Este vorba de lucrări moderne care intersectează uneori lucrări miniere vechi, săpate cu dalta şi ciocanul. La nivelul sălii mari se deschid două reţele de galerii moderne, de gabarit mic, dar destul de bine dezvoltate spaţial. La est de pâlnia de prăbuşire există o altă zonă cu lucrări vechi care au exploatat o serie de filoane perpendiculare, ale căror resturi, sub formă de pilieri de siguranţă, păstrează în stare bună de conservare urmele de daltă.
La vest de pâlnie, se află un câmp de halde continuu, care se întind de pe vârful Cârnic (1087 m) până la nivelul 887. O singură galerie este deschisă, vechea Uberreitter care a fost săpată pentru a permite ventilarea nivelului 958. Câmpul de halde se întinde şi deasupra falezelor (zona Corhuri), unde se pot vedea mai multe tranşee de exploatare la suprafaţă, în vecinătatea intrării nivelului 1046.
Pe flancul nord-vestic, deasupra drumului de acces spre carieră şi a parcului auto actual, în jurul cotei 930, au fost identificate mai multe lucrări miniere moderne de mici dimensiuni, precum şi haldele corespunzătoare acestora. La cota 910 este deschisă o galerie de cercetare recentă, cu o lungime de cca 150 m. La nivelul 880 este prezentă o haldă de dimensiuni mari, situată în apropierea virajului spre sud al drumului către carieră; intrarea în acest nivel constă dintr-o galerie modernă care se ramifică în trei braţe, surpate la distanţă redusă.
Pe flancul vestic se observă, în egală măsură, atât o concentrare semnificativă de halde, cât şi unele depresiuni de prăbuşire. Haldele sunt, deranjate datorită amenajării recente a unor drumuri de acces spre locaţiile unor foraje executate în ultimii ani şi de noua haldă de steril a carierei din masivul Cârnic. La nivelul 1050, se găseşte ieşirea la suprafaţă a unui puţ păstrat în stare bună, care comunică cu camerele cu pilieri ale zonei Napoleon până la nivelul 1004. Pe flancul sudic, între intrarea surpată a orizontului 960 şi Piatra Corbului, se desfăşoară un versant abrupt în care sunt deschise o serie de lucrări moderne şi vechi şi de asemenea numeroase halde cu ravene formate de torenţi (Fig. 4).
Poepny indică numeroase situri care azi apar remaniate sau acoperite cu halde. În sectorul Cănţălişte s-a observat o zonă cu pilieri reziduali rezultaţi în urma exploatării unui sistem de filoane intersectate; aceste lucrări necesitau un releveu, dar în acest areal sunt dificil de realizat cercetări mai complexe, în primul rând din considerente de accesibilitate şi securitate. Din contră, în zona Piatra Corbului, la sud-est, densitatea mare a lucrărilor miniere subterane situate în apropierea suprafeţei şi vecinătatea unor căi de acces facil, permit lansarea unor decapaje executate cu excavatorul şi ulterior, cercetarea sistematică a lucrărilor antice din acest sector (Fig. 4).
Lucrări miniere subterane
Reţeaua minieră subterană din masivul Cârnic (Fig. 5) este cea mai bogată în vestigii vechi, accesibile şi destul de bine conservate, dar în egală măsură şi în aşa numitele lucrări "moderne". De altfel, sectorul minier Cârnic se află în centrul zonei de exploatare prevăzute prin proiectul minier, fiind în consecinţă vizat a fi arealul de demarare a lucrărilor de mare anvergură ale viitoarei cariere. Din aceste considerente el corespunde sectorului care a fost studiat cu prioritate. În cadrul masivului Cârnic, din cei peste 35 km de lucrări miniere explorate între iulie 1999 şi iulie 2000, au fost identificaţi 6 km de lucrări zise "moderne" şi 2 km de lucrări zise "vechi" (Fig. 5).
Reţeaua subterană Cârnic are o dezvoltare considerabilă. Actualmente este accesibilă prin intermediul reţelelor de galerii rectangulare care se suprapun pe verticală, de la cota 853 la cota 1046 (Fig. 5). Aceste galerii recente corespund lucrărilor miniere de explorare sistematică deschise între 1960 şi 1980. Accesul direct de la suprafaţă prin lucrări anterioare secolului al XX-lea este pentru moment imposibil, deoarece toate căile de acces (galerii sau puţuri) sunt actualmente acoperite sau mascate de halde de steril sau de rambleu minier recent. Lucrările miniere recente sunt, în general, uşor accesibile şi de regulă se păstrează în stare bună. Ele intersectează numeroase lucrări moderne şi vechi care sunt de obicei rambleiate, surpate şi întretăiate de alte goluri miniere, accesul în acestea fiind condiţionat frecvent de utilizarea echipamentului speologic.
Pentru efectuarea inventarierii reţelei subterane s-a avut la dispoziţie un releveu la scara 1/1000 al nivelurilor 932, 958, 998 şi 1023/1018 (Fig. 6). Cvasitotalitatea acestor lucrări este organizată într-o singură şi imensă reţea subterană care cuprinde zeci de intrări. Trecerea de la un nivel la altul se poate realiza adesea prin diferite pasaje, mai mult sau mai puţin accesibile: şantiere înclinate, conuri de rambleu în interiorul corănzilor (Fig. 7), suitoare echipate cu scări de lemn, şantiere verticale echipate cu corzi.
Lucrările moderne
În marea lor majoritate, lucrările miniere din masivul Cârnic sunt reprezentate prin galerii de dimensiuni mici şi variate tipuri de şantiere de exploatare: vaste săli cu pilieri sau coranda, şantiere verticale (depilaje), şantiere mai mult sau mai puţin înclinate, şantiere cu forme rotunjite. Nici un element de datare nu permite deocamdată să atribuim deschiderea acestor lucrări unei perioade precise, situată între secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XX-lea. În vederea realizării unei datări sigure, pe viitor este necesară continuarea săpăturilor arheologice şi aprofundarea cercetărilor în arhive.
Mai multe galerii păstrează căi de rulare din lemn (în unele cazuri păstrându-se chiar şi macazurile din lemn, care constituie vestigii rare) în diferite stadii de conservare. Unele dintre aceste lucrări au fost studiate în 2002, an în care s-a executat şi o datare C14 a unei şine de lemn (Fig. 8). Datarea sugerează că tăierea arborelui din care a fost confecţionată şina respectivă a fost făcută între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, mai precis între 1625 şi 1815 (RM02 Cârnic 6-Şant Inf Şină; Fig. 15). După studierea acestor resturi de lemn întrebuinţat în activitatea minieră, unele piese remarcabile ar putea fi prelevate, stabilizate şi conservate pentru a putea fi valorificate muzeografic adecvat, la faţa locului.
Lucrările vechi
Lucrările vechi cuprind galerii, planuri înclinate cu trepte săpate în rocă, depilaje înguste (Fig. 9), camere cu pilieri şi puţuri care, împreună, conferă o mare diversitate arhitecturală lucrărilor, în conformitate cu particularităţile zăcământului. Studiul metalogenetic de detaliu, realizat în reţelele Cârnic 1 şi 2 (reţele miniere antice topografiate în 1999 şi completate în 2002), confirmă o serie de observaţii arheologice asupra arhitecturii şi dirijării lucrărilor (Fig. 22). Exploatarea filoanelor verticale se realiza prin intermediul unor galerii suprapuse. Pe pereţii verticali ai acestor şantiere de exploatare se păstrează urmele uneltelor miniere şi de asemenea resturile unor vechi fronturi de lucru (banchete, decroşări), care indică limitele galeriilor săpate pentru exploatarea minereului.
În interiorul şantierelor de exploatare, urmele de unelte permit înţelegerea dinamicii lucrărilor, respectiv stabilirea sensului de săpare, modul de urmărire a mineralizaţiilor, opţiunile strategice ale minerilor în desfăşurarea muncii. Merită să menţionăm cu această ocazie că majoritatea galeriilor de cercetare posedă o secţiune trapezoidală caracteristică (Fig. 10). Galeriile investigate arheologic în 2000 şi 2002 par a se data în epocă dacică şi romană, pe baza inventarului arheologic descoperit şi al datărilor C14 făcute pe resturi de cărbune de lemn sau de lemn din rambleul minier degajat din galerii
.
În roci cu duritate mare (zona Piatra Corbului de exemplu), abatajul cu foc este omniprezent şi conferă lucrărilor miniere o arhitectură caracteristică, cu tavane boltite şi pereţi rotunjiţi, înnegriţi (Fig. 11). În partea superioară a unui astfel de şantier deschis cu foc (Cârnic 7, Nivelul 960, Şantier 9) au fost descoperite şi colectate resturi de cărbune de lemn, martori ai săpării cu foc, fiind ulterior datate izotopic. Datarea C14 situează această deschidere cu foc în epoca romană, între secolul al II-lea şi începutul secolului al IV-lea, mai precis în intervalul 135 şi 355 (RM02 Cârnic 7-Niv.960 Şant.9; Fig. 15). Într-un astfel de ansamblu arhitectural, dimensiunile sălilor de exploatare sunt într-adevăr spectaculoase (Fig. 11). Un alt indiciu specific lucrărilor vechi, din epoca romană, săpate cu dalta şi ciocanul, îl reprezintă prezenţa nişelor de lampă (opaiţ) (Fig. 10).
Planurile înclinate sunt comparabile galeriilor săpate în pantă, fiind echipate cu trepte mai mult sau mai puţin marcante, în funcţie de înclinare. Cele mai multe dintre ele sunt în parte colmatate cu sedimente sau rambleiate, de accea se impune degajarea lor pentru a le evidenţia arhitectura detaliată. Rolul lor pare să fi fost preponderent în organizarea la scară mare a exploatării. Puţurile par a fi rare şi cu adâncime redusă. Ele contribuie la organizarea verticală a exploatării din perspectiva săpării lucrărilor şi mai puţin din prisma transportului minereului şi/sau sterilului. Analiza evolutivă a dinamicii lucrărilor va putea să nuanţeze această ipoteză.
Majoritatea acestor lucrări vechi (mai ales în masivul Cârnic, mai puţin în zona Orlea-Ţarina) au făcut obiectul unor repetate reluări moderne care le-au desfigurat, fragmentat, distrugându-le într-o anumită măsură. Analiza spaţială prin relevee precise poate permite însă reconstituirea aspectului iniţial al lucrărilor antice. În câteva cazuri, lucrările vechi au fost numai intersectate de lucrările moderne sau recente: de exemplu reţeaua Cârnic 1, cercetată punctual în iulie 2000 şi datată în epoca romană. Ele se prezintă adesea colmatate cu sedimente provenite din levigarea fracţiunii fine din alte lucrări miniere aflate la suprafaţă sau la adâncime superficială sau pot fi parţial rambleiate cu debleuri miniere vechi, lăsate în subteran de vechii mineri. Cercetarea acestui tip de umplutură, în general sincronă activităţii miniere, permite datarea cu precizie a lucrărilor miniere. Inundate sau colmatate/rambleiate de mai multe secole, aceste lucrări vechi conservă, în general, elemente din lemn (armături, inventar abandonat, diverse echipamente etc.) care pot fi descoperite şi studiate prin săpături subterane.
Spre exemplu, au fost prelevate mai multe eşantioane din armături miniere şi alte obiecte din lemn (scară, scânduri, resturi de material lemnos în parte carbonizat folosite pentru iluminat) pentru datări radiocarbon de pe aproape întregul areal al sitului: reţeaua Cârnic 1 şi 2, sudul masivului Cârnic (sectorul Piatra Corbului), Carpeni şi Ţarina. Pe baza acestor patru eşantioane de lemn sau cărbune de lemn analizate în 2000 s-au obţinut următoarele informaţii (Fig. 15):
- trei sunt databile într-o perioadă mai largă, începând cu mijlocul secolului I până la începutul secolului al IV-lea.
- un eşantion de armătură (sectorul Ţarina-Carpeni) este încadrat cronologic în epoca pre-romană, între -50 şi +80 (jumătatea secolului I a.Chr. până la sfârşitul secolului I p.Chr.) şi nu poate fi în nici un caz din epoca romană, cucerirea romană de către Traian încheindu-se în anul 106. Acestă susţinere în lemn constituie primul vestigiu minier de epocă dacică atestat pe situl Roşia Montană.
În anul 2001, în completarea explorării subterane demarate în anii precedenţi, a fost realizată o scurtă incursiune la nivelul Vercheş în compania unui miner bătrân. Acesta îşi amintea că a participat în anii '80 la descoperirea unui puţ antic, în care se păstra un tub (burlan) de lemn. Un fragment din acest tub a fost expus în "muzeul" Roşia Montană. Din păcate, galeria de acces spre sectorul minier în care a fost descoperit întâmplător echipamentul minier antic este în prezent impracticabilă, fiind surpată. Conform informaţiile obţinute, acel puţ vechi se afla în apropierea sectorului Piatra Corbului, la nivelul intermediar 875. Accesul se făcea în anii '80 printr-un suitor de la nivelul Vercheş 853, iar tubul de aer comprimat care deservea acel sector minier traversa o corandă situată la nivelul 932, probabil cea din zona Unguri. În perspectivă, este posibil să se pună în evidenţă o altă modalitate de acces în această zonă de interes, utilizând în acest sens echipamentul speologic.
Note de subsol
2. Muzeograf la Serviciul Cultural al oraşului Argentičre-la-Bessée (Franţa).
3. Conferenţiar la Universitatea Le Mirail, Toulouse; arheolog în cadrul U.T.A.H. (Franţa).
4. Şef lucrări, Departamentul de Geologie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca (România).
25. Vezi infra, concluziile investigaţiilor arheologice.